1986

1986 -Bine aţi venit la întâlnirea de 20 de ani a promoţiei 1986! Vom începe cu strigarea catalogului.: Albu Andreea! - Prezent! Deţin o companie de software în Bucureşti, cu 40 de angajaţi, sunt căsătorită şi am doi copii, pe care-i consider cea mai mare realizare a mea. - Mulţumim, Bălan Andrei! - Prezent! Bogdan se foi pe scaun. Se aplecă spre cel de lângă el, îmbrăcat în rasă de calugăr: - Ştii ceva de Iustin, nu l-am văzut pe aici dar ştiam că vine... - Nu ajunge la strigarea catalogului, vine diseară, era în Ucraina pentru o documentare. - Butnaru Cristian! - Absent, decedat în 2001 - Croitoru Daniela! - Prezent! Bogdan se uită în jur. Recunoştea fiecare chip, deşi pe multe nu le mai asocia cu numele. Băieţii îmbătraniseră oarecum uniform, se îngrăşaseră, cei mai mulţi cheliseră, la fete însă evoluţiile erau spectaculoase. Din masa de eleve oarecum indistinctă atunci, acum unele deveniseră clar nişte gospodine, altele, dimpotrivă, înfloriseră. Cel mai interesant, profesorii parcă rămăseseră la fel, “bătrâni erau şi cand eram elevi, bătrâni şi acum...ăştia trag la măsea formol”, zâmbi în sinea lui Bogdan. -Stamate Irina! - Prezent! Sunt medic specialist oncologie la spitalul Fundeni din Bucureşti, am un băieţel de treisprezece ani. Am avut nefericita şansă de a trata pe câţiva dintre colegii noştri şi de a asista în ultimele clipe pe doi dintre ei: Cristi Butnaru şi Elena Lupaşcu, ambii cu cancer tiroidian. Se lasa o linişte apăsătoare. Bogdan se afundă în scaun. Întâlnirea ar fi trebuit să fie un mare prilej de veselie, iată însă că realitatea era amestecată... -Sitaru Alexandru! - Prezent! Am fost hirotonit în 1988, am urmat Teologia la Sibiu, mi-am dat doctoratul la Viena, sunt stareţ la Schitul Vechi... - Mulţumim, Stroescu Bogdan! - Prezent! Sunt actualmente cetăţean american, asistent de Catedra de Istorie a Religiilor, Divinity School din Chicago, catedră la care a predat Mircea Eliade. Împreună cu Wendy Doniger, titularul urmaş al Maestrului la catedră, organizăm anul acesta un colocviu academic în memoria sa, ceea ce a coincis fericit cu această întalnire. Nu m-am căsătorit, nu am copii. Se aşeză şi se şterse cu batista. Nu s-ar fi gândit că va fi chiar atât de emoţionat. Întoarse privirea către Irina: daca în liceu nu atragea atenţia, acum era clar o femeie frumoasă, blondă, înalta, subţire, cu o paloare interesantă şi o reţea fină de riduri în jurul ochilor orientată în sus, semn al unui permanent zâmbet interior. Interesant, menţionase un băieţel dar nu şi că ar fi fost căsătorită. Festivitatea se terminase. Lumea se îmbrăţişa, se auzeau exclamaţii entuziaste de peste tot şi încet, încet, aula liceului se golea. Petrecerea începea la 7. Se însera. Bogdan se privi în oglindă nemulţumit. Îsi propusese acum câteva luni să slăbească înainte de întâlnire, dar nu se ţinuse de regim. Acum i-ar fi plăcut să aibă câteva kilograme mai puţin. Îl pufni râsul: “Stroescule, te amorezezi, până acum n-aveai probleme cu oglinda, ia ai tu grijă!” Irina închise telefonul. Andrei era bine, venise de la baschet, mâncase şi se

pregătea să înveţe la româna. Era mandră de el şi mulţumea în fiecare zi pentru acest copil, îi umpluse viaţa, îi adusese linişte şi împlinire. Deschise valiza şi scoase automat rochia pregătită de acasă pentru petrecere. O evaluă scurt şi o aruncă pe pat. Trase din valiză o pereche de jeansi şi un tricou lălâu, exact ca-n tinereţe. Din fericire, silueta o ajuta şi asta o făcu să zâmbească “măcar să mă simt bine” deşi ştia că, de fapt, altul era motivul. În acel moment sună telefonul şi Bogdan îi propuse să o conducă la petrecere. -De ce nu, îi raspunse, te aştept! Alex ieşi de la duş şi auzi telefonul. “ Da, Iustin, vin la gară după tine. Nu-ţi fă tu probleme, rezolvăm!” . Bogdan şi Irina ajunseră la petrecere. Sala, ca o hală industrială, decorată cu baloane şi ghirlande aurii, pe care trona un banner cu “Bine aţi venit, promoţia 1986!” îi frisonă instantaneu. Fură asaltaţi din toate părţile de colegi. Bogdan îşi turna un gin şi se alătură grupului vesel, nescăpând-o din ochi pe Irina. O prinse la un moment dat singură. - Ce faci, Irina, care-i viaţa ta? -Am terminat la Iaşi, dupa cum ştii şi am plecat la Bucuresti apoi...M-am specializat în oncologie şi în nouazeci şi patru l-am avut pe Andrei, care acum e în clasa a şaptea. E un copil foarte bun, numai zece pe linie, nu am de ce să mă plâng, îşi vede de treabă, din punctul ăsta de vedere sunt foarte liniştita. - Nu eşti măritată? - Nici n-am fost, tatăl lui Andrei nu era un personaj cu care să te gândeşti la o familie, m-au ajutat ai mei să cresc băiatul. Acum, că ei nu mai sunt, ne descurcăm doar noi doi şi eu cred că foarte bine. Tu, Bogdane, cum ai ajuns acolo? - Am făcut filologie la Universitate şi am prins după Revolutie o bursă în Germania. Nu m-am mai întors, am lucrat o vreme acolo, după care mi s-a oferit şansa unei specializari. - Tu întotdeauna ai fost cu literatura, cu religia, aveai o memorie fantastică, ţin minte de la cenaclu, eram sigură că vei avea o evoluţie spectaculoasă. - Nu ştiu dacă spectaculos e cuvântul, în orice caz, îmi place tare ce fac, nu simt că ar trebui să fac altceva. - Nu te-ai căsătorit? -Au fost câteva poveşti în pragul finalizării dar, de fiecare dată, ceva a intervenit...sunt bine aşa. - Am fost tare uimită de Alex în haine preoţesti, n-am ştiut, nu părea în liceu car avea o înclinaţie către calea asta. - Uneori calea e cea care te alege. O să ne povestească el mai încolo. O jumatate de oră mai târziu o luă de cot, scuzând-o de la masa la care se aşezase: “Doamna doctor, se pare că avem o urgenţă”. “ Hai s-o întindem, nu-i de noi aici” îi mai şopti. -Unde mergem, Bogdane, s-a întunecat deja... -Unde altundeva decat pe deal, locul de refugiu şi fumat al atâtor generaţii de elevi... Urcară dealul pe bâjbâite. Oraşul rămăsese în urmă şi se întindea ca o reţea de luminiţe în vale. - M-ai luat pe nepregatite, nici nu m-ai întrebat daca vreau să plec de la petrecere, dar, dupa cum m-ai înhăţat, nu puteam protesta ... - Nu aveam nici un dubiu, ţinuta asta e pentru deal, Irina, nu pentru sala aia plină de sclipici. Telefonul lui Bogdan sună: “Da, Alex, sunt cu Irina pe deal...., da sigur, e ceea ce crezi tu, râse cu pofta. Ia-l pe Iustin şi haideţi, dar agăţati-vă şi de o

sticla de ceva, noi am plecat în grabă şi am uitat”. Se aşezară pe iarba mare, necosită. Alex şi Iustin, care urcau cu lumina în spate, se vedeau în vale ca două umbre. Bogdan se ridică şi îi strigă, agitând o brichetă aprinsă. Cei doi îi reperară şi ajunseră, gâfâind. - Cam slăbuţă condiţia fizică, dom ziarist, parinte! - Bine v-am găsit, măi, ce mă bucur că am ajuns, în sfărşit, îi îmbrăţisă, pe rând, Iustin. Se aşezară şi Iustin scoase proviziile... - Ca pe vremuri, de toate pentru toţi...am trecut pe la Alex să las bagajele şi am înhăţat chiar şi pahare, mi-a spus popa că nu ajungem la petrecere, uite şi-o lumânare... - Şi punem de-o exorcizare...râse Bogdan. De unde vii, prietene, ce ai căutat în Ucraina? - Anul ăsta se împlinesc douazeci de ani.... - De la terminarea liceului, ştim, Iustine, că d-aia suntem aici. - De la explozia de la Cernobâl, Bogdane, cea mai mare catastrofă nucleară a tuturor timpurilor. M-am dus să fac un reportaj cu supravieţuitori, autorităţi şi cine s-o mai fi găsit să vrea să vorbească despre asta. Am stat acolo o săptamână şi ce am văzut m-a întristat teribil. Din cele trei milioane de oameni expuşi, aproape toţi au fost înregistraţi deja ca suferind de diferite boli. Asta include şi un milion de copii. Pînă acum au murit 25.000 de “lichidatori”, cei care au fost trimişi să şteargă urmele dezastrului. - Din păcate autorităţile române se pare ori că nu au monitorizat cum trebuie situaţia, ori au pierdut anumite informaţii. La noi, la Fundeni, au fost înregistrate un numar foarte mare de cazuri de cancer tiroidian, cum au fost, de altfel, Cristi si Elena... - De Cristi ştiam de la Alex, de Elena n-am ştiut....Dumnezeu să-i odihnească... Vărsară câte un pic de vodca din pahare. Iustin reluă: - Am ajuns la Ungheni, unde am stat de vorbă cu membrii ansamblului Struguraşu...un taraf de 32 de oameni care au fost „invitaţi” atunci, imediat după dezastru, să le cânte „lichidatorilor“. Li s-a spus să-şi ia cu ei vin roşu, asta a fost singura formă de protecţie care li s-a oferit... - De parcă vinul roşu te protejează împotriva radiaţiilor...murmură Irina - Da, asta-i tot ce au avut. Din ei, acum, cinci au murit, iar ceilalti sunt invalizi de gradul doi. - Înca o binefacere a comunismului. Din păcate lumea uită, eu, însă, la spital, îmi amintesc în fiecare clipă, reluă ea. - Se pare că Cernobâlul din 1986 a fost începutul sfârşitului...Bogdan se opinti în sticla de gin. Ce dop tâmpit are, ia vezi, poate poţi tu. I-o întinse lui Alex. Spune-ne şi noua cum ai ajuns tu monah, Alex, eu am o idee dar n-am ştiut niciodată toată povestea, iar Irina chiar m-a intrebat mai devreme ... - Povestea asta n-o povestesc prea des. E greu de spus pentru că unele momente, aşa cum le-am trăit, nu se regăsesc fidel în cuvinte şi mi-e teamă ca, tot povestind, să nu alterez esenţa a ce mi s-a întâmplat, să nu creez nişte tipare false prin repetiţie... în fine... Era 24 iunie 1986 după-amiaza. Eram acasă şi citeam Uqbar, Tlön, Orbis Tertius a lui Borges. Nu ştiu dacă vă e familiară tuturor povestirea, pe scurt, era vorba despre o fictivă societate secretă formată din astronomi, literaţi, oameni de stiinţă care inventează o planetă, cu toate legile ei, având ca scop o lume superioară. În final, acea planetă inventată se dovedeşte că există. Mai mult decât atât, planeta inventata Tlon devine realitatea înconjuratoare, pentru că legile care o guvernează sunt “ inumane”, adica divine. A intrat în cameră mama şi m-a rugat să merg cu ea la slujbăa, la mânastirea Sf. Ioan...Am dus-o până acolo, dar n-am avut rabdare s-o aştept, i-am spus că mă duc pe deal, să beau o bere cu baieţii şi vin s-o iau la miezul nopţii... - Noaptea de Sânziene, când se spune că se deschid cerurile şi se întrepătrund lumile...îl întrerupse Bogdan

- Da, citisem şi eu pe Eliade, dar părea la vremea aceea pură ficţiune. În sfârşit, hălăduiam pe-aici căutand ortaci ...era o noapte fără pic de lumină şi mam împiedicat de ceva...la flacăra brichetei am văzut că era un bătrân căzut . Mam speriat şi m-am aplecat să văd dacă trăieşte. M-a apucat de încheietură şi s-a ridicat...Din acest moment povestirea devine tare ciudată - Zi, Alex, suntem numai urechi... - Crezusem că-i beat sau ceva, dar din momentul în care s-a ridicat, am simţit o căldură înspăimântătoare în oase. Ştiam, fără să ştiu de ce, că bătranul acela era special, mi se spulberase orice îndoială. Chipul îi era perfect luminat, deşi în jur era întuneric ca-ntr-o nucă. Trebuie să vă spun de la început că tot ce s-a întamplat în acea noapte a fost de domeniul lui “ am simţit, am ştiut”. Totul venea din interior, puternic ca un instinct, erau ca nişte comenzi venite din foarte, foarte adânc, nimic nu a avut legătură cu logica. Deci, mergeam alături de el ţinându-l de braţ, iar nu departe de locul acesta s-a oprit . Ne-am aşezat pe jos şi în acel moment totul s-a luminat în jur…ne aflam într-o biserică înaltă, fără acoperiş şi fără podea…pe jos era iarba pe care stăm acum… un barbat înalt, într-o cameşoaie lungă şi albă, cu o barbă până la brâu aprindea candelele care luminau icoanele mari de pe pereţi. La un moment dat, mi s-a adus un ceaslov mare, iar paginile care se întorceau singure arătau o mulţime într-o piaţă, nu-mi dădeam seama unde, iar Papa ţinea un discurs. Nu era un Papă anume, în acea făptură se reflectau mii de chipuri, fulgurau milioane de destine, nu ştiu nici azi cum aş numi acea apariţie, era ca un destin colectiv, dar pentru că veşmântul era alb, sacerdotal, am ales acest cuvant. În fundal se profila o bisericuţă, iar în faţa ei trei copii ascultau o femeie înaltă, fără vârstă , care, parcă, semăna cu mama. Aş putea spune că era frumoasă, dar nu-i vedeam chipul în detaliu, nu ochii mă ajutau s-o definesc, ci ceea ce simţeam că întruchipează, nesfârşita, neobosita şi atotcuprinzatoarea milă. Apoi, brusc, un individ a tras asupra Papei...am simţit o durere fizică în piept, eram cât pe ce să ma prabuşesc...femeia din fundal s-a aplecat asupra celui căzut şi a mea. Am auzit clar o voce” O mână a tras, o alta a condus glonţul”. Imaginea se multiplica în ea însăşi, ca imaginile din oglinzile aşezate faţă în faţă. L-am văzut pe Papa în spital, în halat, papuci, cu pungile de drenaj atârnate la brâu, vizitând şi binecuvântând ceilalţi bolnavi din spital. Printre ei mă aflam şi eu şi am simţit atunci, ca o senzaţie fizică, puterea suferinţei în iubire. O uşă s-a deschis în partea stângă: în faţa ei se întindea o aşezare umană părăsită, ca în urma unui razboi. Prin ferestrele sparte, strânind praful gros, bătea un vânt roşu ce şuiera sinistru, senzaţia era de peisaj postatomic. Treceau pe lânga noi oameni, vii şi morţi, tancuri, arme, atunci nu ştiam ce înseamnă, acum pot să vă spun că erau exact imaginile din timpul Revoluţiei. Uşa s-a închis cu zgomot. Toate icoanele de pe pereţi căpătaseră lucirea unor oglinzi. În ele mă vedeam, dar imaginea mea era distorsionată, ca-n oglinzile concave şi convexe, ba pe lung, ba pe lat, iar lângă mine, în oglinzi, diverşi oameni, unii cunoscuţti, alţii nu. Am ajuns în faţa bătrânului cu care venisem şi care mi-a spus: “Tu ai ajuns mai devreme şi trebuie să alegi. Pentru cei mai mulţi timpul alegerii încă nu a sosit, dar va sosi curând.” În biserica fără acoperiş a început să ningă. Zăpada se aşternea pe iarba înaltă, dar lumânările nu se stingeau. Am închis ochii şi am simţit că eu, înăuntrul meu, am început să cresc, parcă interiorul era mai mare ca exteriorul, parcă trupul meu nu mai avea limite, eram peste tot, deodată. Trupul meu devenise o casă, simţeam lumea caldă trăind, vibrând, născând şi murind în mine. M-am trezit şi eram în acelaşi loc, pe deal, singur. Ningea calm, zăpada aproape mă îngropase şi am pornit spre casă. - Fantastic, exclamă Iustin, biserica fără acoperiş, cu iarbă pe jos, Rubliov, mujicul iconar, astea-s toate imaginile lui Tarkovski... - Acum pot descifra şi eu unele simboluri, atunci nu făceam conexiuni culturale, ştiam, nu gândeam. - Culmea e ca Cernobâlul arată acum exact cum ai descris tu, o aşezare post atomică, nelocuită, reluă Iustin. „Zona de excludere“ , teritoriul letal din jurul centralei a devenit printre localnici “ Zona “, iar cei care viziteaza, din diverse motive, locul, sunt conduşi de ghizi numiţi, după « Calauza » lui

Tarkovski, stalkeri. - Extraordinară experienţă, murmură Irina... - Stai, că nu se opreşte aici. Ajuns acasă, mama era cât pe ce să pice din picioare. Era decembrie, oameni buni! Ma căutase înnebunită câteva zile, apoi a vizitat-o securitatea spunându-i că am fugit peste graniţă şi să nu mai facă tamtam, că punea toată familia în pericol. Am încărcat la repezeală câteva lucruri şi am plecat la mânăstire, la Putna, unde m-a lasat în grija părintelui Calinic, prieten vechi de-al bunicilor. Acolo am stat până la Revoluţie, adăpostind împreună cu calugării diverşi oameni căutaţi de securitate.Am avut un mare noroc, după nouazeci am aflat că doi dintre ei erau turnători. - Incredibil ! Bogdan îşi aprinse o ţigară. - Şi încă nu-i gata. Ajuns acolo m-am apucat de citit. Nu prea aveam ce face, Parintele, Dumnezeu să-l ţină în Lumină, se temea, ca oricine pe atunci, şi nu ma expunea foarte mult, ştiam cu toţii că securitatea era peste tot, iar mânăstirile erau bine supravegheate. Luând din nou în mână cartea lui Borges, i-am văzut poza. Era batrânul cu pricina. Nu ştiam atunci că murise, am aflat mult mai tarziu, veştile culturale, dupa cum bine ştiţi, nu se înghesuiau în Romania. - Interesant, toţi trei, Borges, Tarkovski şi Eliade au murit în 1986, toţi trei în exil, expiră Bogdan fumul în sus. - Alex, nu pun nici o clipă la îndoială ce spui, totuşi, nu te-ai gândit vreo clipă că ar fi putut fi totul în mintea ta ? îl întrerupse Irina - Bineînţeles că m-am gândit, atât de mult, că la un moment dat am crezut c-o iau razna. Şi iarăşi spun, ştiu clar, simt că aşa a fost, poate şi ăsta-i un motiv pentru care mă feresc să povestesc. - Iartă-mă, n-am vrut să sune cum a sunat, dimpotrivă. Putem crea realităţi prin puterea gândului, lucrurile, atunci când le gândeşti intens, se materializează. - Nu ştiu, Irina, ăsta e destinul meu şi poate are si el nevoie de taina lui...nu vreau să caut mai în adâncime .... Mircea Eliade al dumitale, înclină el uşor capul în direcţia lui Bogdan, spunea, la un moment dat, că noi, muritorii de rând, scufundaţi în detaliile vieţii de zi cu zi , pierdem sensul adânc al existenţei. Secătuim Cosmosul prin lipsa noastră de profunzime. Atunci, câţiva oameni aleşi preiau această sarcină, ei ţin lucrurile în rezonanţă şi în echilibru, pentru noi cei obişnuiţi.... - Frumos spus, încuviinţă Bogdan... - Şi ca să închei acest episod vă mai spun că cel de-al treilea secret împărtăşit de Fecioara Maria copiilor la Fatima în 1917, bine păzit de-a lungul anilor, se referea la pericolul care ameninţă Biserica. Acest pericol stă în oamenii ei, care îşi pierd credinţa adevărată şi devin oameni obişnuiţi în loc de slujitorii ai lui Hristos. Asta văzusem eu în acea noapte. M-am gândit apoi la securiştii în sutană pe care i-am cunoscut. - Ideologiile iau locul sacrului în lumea modernă, asta vrei să zici ? - Da, comunismul a încercat sa înlocuiască virtuţile creştine. Speranţa devine resemnare, iubirea aproapelui ură de clasă, încrederea în semen bănuială generalizată, scopul creştinismului şi al comunismului fiind acelaşi: "omorârea" simbolică a omului vechi şi zămislirea "omului nou" - homo christianus vs. homo sovieticus, cum spunea Zinoviev - Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică, ci totdeauna dintr-o prefacere spirituală, interveni Irina. - Da, fu de acord Iustin, dar o îndelungată expunere la un sistem pervertit deformează, schimbă valorile, mutilează, creionează un destin colectiv sinistru... - Papa Ioan Paul al II-lea spunea că rezistenţa opusă Duhului Sfânt, lupta, revolta din inima omului, devin în epoca modernă sistem filosofic, ideologie. Materialismul exclude prezenţa lui Dumnezeu în om, adăugă Bogdan, aprinzând o nouă ţigară. Aruncă o privire de jur împrejur. Ciudat mai aranjează viaţa lucrurile uneori...Acum douăzeci de ani se întalneau aici să fumeze pe ascuns şi să facă planuri bombastice despre cum va arăta viitorul fiecăruia dintre ei, astăzi viitorul ăsta era deja realitate, o realitate care, în mod ciudat, îi făcea să

graviteze în acelaşi spaţiu deşi profesiile le erau atât de diferite.... Se lăsase tăcerea. Se întinse pe spate, în iarba înaltă, privind profilul Irinei proiectat pe Calea Lactee. O stea brăzdă cerul dintr-o parte în alta. -Uite, Irina! exclamă el - Am văzut...a propos de stele...zise Irina. Uranus, semnul schimbării bruşte, a initiaţivei, a intuiţiilor geniale, a fost survolat pentru prima oara în 1986 . - Mai mult decât atât, o completă Bogdan, Uranus patronează legătura cu Mentalul Universal, aspiraţia către libertate a umanităţii, are mai mult o importanţa istorică decăt individuală... -Acolo de unde m-am întors, completă Iustin, circulă vorba că Tarkovski ar fi prevăzut sfârşitul URSS prin “ Călăuza”, iar explozia reactorului nu ar fi fost întâmplătoare. - Adică ? A fost provocată ? Asta e culmea...Irina turnă din nou în pahare. - Nu am spus asta. Am stat două zile de vorbă cu cei de la agenţia Cernobâl Interinform din Kiev pentru documentarul meu. Cu unul dintre ei, Igor, am ieşit la masă şi masa s-a prelungit cu multe vodci. La un moment dat, omul meu s-a scăpat. Mi-a povestit că accidentul a avut loc în timpul unui test de siguranţă, când reactorul funcţiona la mai puţin de 1% din capacitatea sa. La 30 de secunde după începerea testului s-a produs explozia. Reactorul atinsese de 120 de ori capacitatea maximă. Nimeni nu ar fi putut manevra lucrurile în acest fel, nici chiar în cazul celui mai sinistru sabotaj. - Şi explicaţia lor care e? - Cea oficială, un accident. Igor însă mi-a spus că o serie de clarvăzători ruşi, care au fost consultaţi în timpul anchetei, au fost cu toţii de acord că a fost o reacţie a Pământului. - Adică? Un cutremur? Ce anume? - Poate c-o să râdeţi, dar omul meu s-a exprimat cam aşa: “ ca o fiinţă vie, pe care o tot chinuieşti, s-a scuturat o dată şi gata”. Nu a fost înregistrat la vremea respectivă nici un cutremur, însă. - Adică? - Ipoteza lor a fost că mentalul colectiv a fost cel care a declanşat explozia. - Nu cred că înţeleg, fii mai explicit, se încruntă, a concentrare, Irina. - Cosmosul, Pământul, tot ce e viu şi neviu vibrează pe anumite frecvenţe, reluă Iustin.. Prin acordarea undelor cerebrale cu frecvenţa Pamântului, omul poate beneficia de un aport energetic uriaş din câmpul energetic al acestuia. Pe de altă parte, undele cerebrale emise de milioane de oameni care suferă crează un mental colectiv dizarmonic care poate influenţa, la rândul lui, câmpul energetic al Pământului. -... socotit sacru şi viu în aproape toate culturile vechi, interveni Bogdan... Rămaseră din nou tăcuţi. Nu se auzeau decât greierii, nenumărate voci, aceeaşi melodie. Alex se ridică. -Eu mâine am o zi grea, voi mai rămâneţi? -Nu, mergem cu toţii. Bogdan o ajută pe Irina să se ridice şi o porniră la vale. Ea îl luă de braţ. Cerul era senin, iar vântul aducea miresme de ierburi uscate. - Stiţi ce înseamnă cuvântul “cernobâl” în limba rusă? Alex făcu o pauză. Înseamnă durere neagră. Iar în limba ucraineană înseamnă pelin, o plantă cu gust extrem de amar. Vechiul Testament pomeneşte de pelin ca de Pedeapsa Divină. Luna trecuse în cealaltă parte şi lungea nefiresc umbrele celor patru mogâldeţe care coborau dealul şi care, în curând, se pierdură în puzderia de luminiţe a oraşului.