Umblarea Pe Mare Potolirea Furtunii

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

1

Umblarea pe mare; potolirea furtunii

1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmãritori ºi binecuvântaþi creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos! Mai întâi dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei: În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici sã intre în corabie, sã treacã înaintea Lui pe þãrmul celãlalt, pânã ce El va da drumul mulþimilor. ªi dând drumul mulþimilor, S-a suit în munte sã Se roage singur. ªi, fãcându-se searã, era singur în munte ºi Se ruga. Iar corabia era acum la multe stadii departe de þãrm, învãluitã de valuri, cãci vântul era împotrivã. La a patra strajã - deci dupã ceasul al treilea - din noapte, a venit Iisus la ei, umblând pe valurile mãrii. ªi vãzându-L umblând pe ape, ucenicii s-au înspãimântat zicând: Nãlucã este. ªi de fricã au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndatã zicându-le: Îndrãzniþi, Eu sunt; nu vã temeþi! Petru, rãspunzând, a zis: Doamne, dacã eºti Tu, porunceºte sã vin la Tine pe apã. Iisus i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apã ºi venea cãtre Iisus. Dar vãzând vântul înteþit, s-a temut ºi, începând sã se scufunde, a strigat: Doamne, scapãmã! Iisus, întinzând îndatã mâna, l-a apucat ºi i-a zis: Puþin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? ªi suindu-se ei (împreunã) în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat zicând: Cu adevãrat Tu eºti Fiul lui Dumnezeu. 19 august 1998.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

2

ªi, trecând dincolo, au venit în pãmântul Ghenizaretului. Iar oamenii locului, cunoscându-L, au trimis în tot acel þinut ºi au adus la El pe toþi bolnavii. ªi-L rugau ca numai de poala veºmântului, a hainei Lui, sã se atingã. ªi câþi se atingeau se ºi vindecau2. Preaiubiþilor,

începe

dumnezeiasca

Evanghelie

rânduitã

astãzi

prin

cuvintele: Îndatã Iisus a silit pe ucenici sã intre în corabie ºi sã treacã înaintea Lui pe þãrmul celãlalt al mãrii. De ce i-a silit?! Îndatã înainte hrãnise mulþimile cu cele cinci pâini ºi cei doi peºti, acolo în locul pustiu; le-a vindecat bolnavii (ºtim ce crizã mare este în ziua de astãzi în privinþa aceasta, a sãnãtãþii; a spitalelor, a medicamentelor); apoi le-a grãit cum nimeni nu le mai grãise (aºa mãrturiseau toþi: grãia cu putere; adicã putere se revãrsa din El ºi învãluia, cucerea, mulþimile, care simþeau cã se împãrtãºesc din cuvântul ºi din puterea Lui). Cuvântul care îþi dã putere, care te înviazã! Îþi deschide lumina rostului, a sensului vieþii; ºtii pentru ce trãieºti, pentru ce te jertfeºti, încotro mergi. Acel cuvânt, repet, care dã viaþã ºi zideºte. ªi sãvârºind aceste acte dumnezeieºti ºi omeneºti, mulþimile, atunci, cugetau, ca întotdeauna în istorie: Acesta se cuvine sã ne fie nouã împãrat. El toate ni le face. Iatã, pe bolnavi îi vindecã... Erau ceva mulþimi, pentru vremea aceea: cinci mii, numai bãrbaþi, pe lângã femei ºi copii, nu?! ªi de bunã seamã, femeile erau mai multe. Deci acea mulþime socotea cã are cãderea, puterea, sã-L proclame împãrat. Dar Mântuitorul nu dorea sã fie împãrat în înþelesul lumii acesteia. Cãci, precum îi va mãrturisi lui Pilat: Împãrãþia Mea nu este din lumea aceasta. Deºi vinovãþia care a fost scrisã pe cruce, aceasta a fost: Iisus Hristos împãratul iudeilor. El nu era, dar mulþimile aºa doreau, în felul lor.

2Matei 14, 22-36.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

3

ªi atunci, Iisus, lãsându-se umbrele serii, porunceºte ucenicilor sã intre în corabie. Înþelegem cuvântul acum, nu? A silit pe ucenici sã intre în corabie, sã treacã de cealaltã parte, pe þãrmul celãlalt al mãrii. E ºi un alt þãrm al vieþii. Aici era vorba de þãrmul mãrii. ªi viaþa-i ca o mare. ªi El S-a retras pe mãsura umbrelor serii, în singurãtate, pe munte, sã se roage. E nevoie ºi de singurãtate. Vai celui singur - zice Scriptura. Aici despre altã singurãtate e vorba. În seara aceea când ucenicii Îl vor pãrãsi ºi-L vor lãsa singur, El va spune: Eu nu sunt singur; Tatãl este cu Mine. Acum Se retrage în munte sã stea cu Tatãl. Vedeþi? E tainã a creaþiei. Ne împãrþim între Dumnezeu ºi lume. ªi Iisus Se împãrþea. Fusese cu lumea dar în numele Tatãlui. Când a hrãnit mulþimile a ridicat întâi ochii spre cer, a binecuvântat ºi a împãrþit. Iar acum, de la mulþimi, la Tatãl. ªi nici o clipã, propriu-zis, nu eºti ºi nu trebuie sã rãmâi singur cãci toate sub prezenþa vie - s-o simþi - a lui Dumnezeu le faci; ºi numai atunci te hrãneºti din merindea divinã a veºniciei, a nemuririi. Nu doar cu cele muritoare, trecãtoare. Aºa, Iisus, acum - cu Tatãl...ªi cum ne încredinþeazã Sfântul Evanghelist Luca, atunci când ªi-a ales pe cei doisprezece ucenici, noaptea S-a rugat Tatãlui. Acum la fel, Se roagã. Aceastã icoanã înaintea ochilor: Iisus, pe munte, Se roagã; la poalele muntelui - mulþimile, cum am fi noi. Mulþimile, dupã ce primiserã harul vindecãrii, al cuvântului, ºi al pâinii de toate zilele; iar pe mare: ucenicii în corabie. ªi, deodatã: furtuna. Valurile se miºcã; corãbioara - firavã - în voia lor; furtuna se înteþeºte. Iisus vede, coboarã ºi înainteazã cãlcând pe creºtetul valurilor. Valurile spumegã; Iisus - în noapte, încã. În luminã Se înfãþiºeazã. Parcã se îmbinã spuma mãrii cu lumina care se revãrsa din El. Ucenicii - înspãimântaþi ºi de furtunã ºi de apariþia Lui în luminã, în mijlocul valurilor, în noapte. Nãlucã este! Aºa au strigat de spaimã. Dar Iisus le spune: Eu sunt. Eu, Iisus.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

4

Eu sunt - acest cuvânt care are un ecou din adâncul veacurilor. Gândiþi-vã: purtãm o clipã acum gândul la muntele Horeb, în pustiul Sinai, acolo unde Moise, pãscând oile socrului sãu, vede un rug, un mãrãcine. Dumnezeu pe cele smerite ale lumii le alege ca sã le ruºineze pe cele mari ºi tari. A ales un mãrãcine; un rug care ardea ºi nu se mistuia. Adicã ardea în flãcãri ºi rãmânea verde. ªi totodatã, verde fiind, parcã îi grãia; ºi el se apropie. Se apropie uimit, în uimire sacrã, fascinat - cum zicem adesea. Dar mai curând uimire; uimire e un cuvânt pe care cãrþile sfinte, duhovniceºti, îl folosesc spre a dezvãlui starea sufletului, starea de spirit, am spune, în faþa unui eveniment, a unui fapt neobiºnuit, nu din lumea aceasta. Te aruncã într-o uimire, într-o minunare. ...Se apropie ºi, uimit, aude un glas: Moise! Moise! - Da, Doamne! - Scoate-þi încãlþãmintea. Pãmântul pe care calci este sfânt. Cum spune de Dumnezeu grãitorul Grigorie Teologul, încãlþãmintea e legãtura cu pãmântul. Scoate-þi încãlþãmintea, adicã scoate ceea ce te leagã de pãmânt ºi înalþã-þi gândirea dincolo, deasupra, mai presus de pãmânt, de lume. Cãci graiul pe care îl auzi e de dincolo, mai presus de lume. ªi aºa,

Moisi, pregãtit, aude glasul: Moise!... Am

ascultat suspinul poporului Meu, suferinþele. ªi îi dã Dumnezeu atunci învestiturã ºi poruncã sã meargã ca în numele lui Dumnezeu, sã izbãveascã poporul chemat, ales, din robia lui Faraon. Ca sã împlineascã prin el voia Lui, pronia Lui, taina Lui. Taina mântuirii, a pogorârii cerului pe pãmânt. ªi ne aducem aminte cum Moise rãspunde: Doamne, dar cine sunt eu sã împlinesc o asemenea chemare. ªi cum sã spun, eu sunt ºi gângav. Gângav, cum tâlcuieºte unul din scriitorii bisericeºti, nu fusese pânã atunci; dar acum, în faþa Dumnezeului Celui viu, el se cutremurã. ªi glas parcã nu mai are. I se cutremurã graiul. ªi Dumnezeu îi spune: Ia pe Aaron, fratele tãu, el sã-þi fie gura ta, cuvântul tãu. - Dar, Doamne - a întrebat atunci Moisi - cine eºti, Doamne? Ce sã spun acestui popor, cine m-a trimis? Atunci, ne

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

5

încredinþeazã dumnezeiasca descoperire, cã Dumnezeu îi spune, se dezvãluie, κi dã, într-un anume fel, numele. ªi-i spune: Eu sunt Cel ce sunt. Aºa grãieºte poporului: Te-a trimis Cel ce este. Eu sunt - aºa a grãit Dumnezeu cãtre Moisi la Sinai, la muntele Horeb. Eu sunt - aºa grãieºte acum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, pe mare, peste mare, peste valurile ei. Eu sunt...Observaþi: Mântuitorul în amândouã înþelesurile grãieºte. Ucenicii - înspãimântaþi de furia valurilor ºi de prezenþa Lui, mai întâi nedumeriþi, uimiþi, nu înþelegeau dacã El este cu adevãrat ºi cine este. Cine este Cel care calcã peste valuri? Cãci odinioarã potolise Mântuitorul furtuna, nu?! Dar atunci era în corabie ºi odihnea. ªi, înspãimântaþi de furtunã, ucenicii au strigat: Mântuitorule, dormi? Pierim! ªi S-a ridicat ºi a poruncit furtunii: Taci, liniºteºte-te! Din corabie. Dar acum, din afara corãbiei, de pe mare: Eu sunt. Eu sunt, nu vã temeþi! Aºa cum la Horeb spusese Eu sunt - acesta este numele Meu - existenþa. Existenþa - numele Meu, în înþelesul cel viu, nu în înþelesul unei existenþe de dincolo, aºa cum am spune într-o transcendenþã neatinsã de noi pe veci, aºa cum gândeau filosofii Fiinþa - la care nu te poþi ridica. Dar, dimpotrivã: Dumnezeul revelaþiei, al descoperirii Lui... Altfel noi nu L-am putea ºti, nu L-am putea cunoaºte dacã nu ni S-ar descoperi. Nici eu nu pot cunoaºte pe cineva dacã nu-ºi descoperã taina inimii nu-i aºa?! Pentru care Sfântul Petru vorbeºte de omul ascuns al inimii. ªi în om e ceva ascuns; ºi e ceva ascuns tot din taina lui Dumnezeu. Cum mereu grãim cuvântul Psalmistului: Dumnezeu, adâncul din noi la pus în vistieria Lui. Ei bine, în înþelesul acesta e Dumnezeu care se descoperã: Dumnezeul revelaþiei, al sfintelor Scripturi, Dumnezeul lui Avraam, Isaac ºi Iacov, al pãrinþilor noºtri. Dumnezeu - Tatãl Domnului nostru Iisus Hristos. El S-a descoperit atunci la Horeb, în Fiul care a zis: Eu sunt. Cãci Fiul e chipul Pãrintelui Ceresc. Toate prin El

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

6

s-au fãcut. Toate prin El se mântuie. El a grãit ºi atunci: Eu sunt. ªi atunci când la Horeb a rostit: Eu sunt, ce putere a cãpãtat Moisi în el, cu ce tãrie a cãlcat pãmântul ºi a grãit în faþa lui Faraon ºi a cerut slobozenie poporului! ªi cu poporul slobozit din robie a trecut prin Marea Roºie. Cu Cel ce este - cu existenþa, cu puterea Lui. Atunci valurile apei s-au dat deoparte ºi de alta ºi au trecut. Poporul chemat ca din sânul lui sã se întrupeze Fiul lui Dumnezeu. Iar acum El calcã pe valuri; Cel ce rosteºte: Eu sunt. Adicã Dumnezeu, existenþa absolutã, pe care noi ne întemeiem; care, totodatã, e ºi mai presus de toate ºi temelia a toate. Cãci nimeni nu poate pune altã temelie decât cea care este pusã: Hristos3. ªi aici e Dumnezeul Cel viu, iubiþilor. Dumnezeu care Se aratã. Dumnezeu care comunicã; Dumnezeu care spune: Eu sunt. ªi când spune Eu sunt, þi se adreseazã þie, fiecãruia din noi. ªi se adreseazã þie spunându-þi: Eu pentru tine am venit în lume; pentru tine M-am întrupat, ca în trup asemenea þie, sã fie prezenþã dumnezeiascã. Pentru tine M-am jertfit, am coborât la chip de rob; pentru tine am biruit moartea; pentru tine am înviat. Aºa tâlcuiesc dumnezeieºtii Pãrinþi Scripturile: Când zice Eu, atunci îl distinge ºi pe tu, adicã pe mine, cel cu care vorbeºte. O, Doamne! Aºa au simþit atunci Moisi ºi acum ucenicii. Repet ºi stãrui: când Dumnezeu zice Eu - Eu sunt - mi se adreseazã mie ºi eu trebuie sã-I rãspund. Doamne, Tu zici: Eu sunt; ºi eu trebuie sã rãspund: Grãieºte, Doamne! Robul Tãu ascultã - cum rãspundeau profeþii. În acelaºi timp, dacã Tu mã institui pe mine în comunicare cu Tine, îmi vorbeºti mie, Doamne, ºi Tu spui Eu sunt, ºi pe mine mã faci atunci în stare sã spun ºi eu; da, ºi eu zic: ºi Tu - Îþi vorbesc Þie, încât parcã se schimbã legãtura între eu ºi tu. ªi grãiam ºi altã datã - acest cuvânt observat de Pãrinþi, de înþelepþi: în Noul Testament, Mântuitorul mereu rosteºte cuvântul Eu: Eu zic vouã: Aþi auzit cã

3I Corinteni 3, 11.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

7

s-a spus celor de demult: Sã nu ucizi! Sã nu urãºti! Sã nu juri strâmb! Sã nu desfrânezi! Dar Eu spun vouã... ªi ne dã cuvântul, predica de pe munte. În taina inimii, adânc, numai cât gândeºti în inima ta ºi ai ºi pãcãtuit dacã ai gândit de rãu. Dar Eu - acest Eu pe care-l rosteºte Mântuitorul: Eu spun vouã... - unde este aºezat? ªi Amin: Amin spun vouã... - - Totdeauna la începutul cuvântului Lui. Iar Amin-ul nostru totdeauna este la sfãrºit, ca rãspuns. Aºa încheiem noi ºi cuvântul ºi predica ºi rugãciunea. Ceea ce ne spune cã într-adevãr, în comunicarea, în dialogul Meu cu Dumnezeu, El îmi grãieºte ºi eu Îi rãspund. ªi eu trebuie sã-I rãspund. Aceasta e taina descoperirii lui Dumnezeu: Eu sunt. Eu sunt cu voi. ªi întreg Vechiul Testament a fost un neîncetat dialog între Dumnezeu ºi poporul pe care l-a cãlãuzit. ...Era noapte acum pe mare. Dar El era luminã. Aºa cum noaptea cãlãuzea prin pustiu pe poporul chemat, ales, în luminã; cum se va arãta ºi pe muntele Taborului, în norul de luminã. ªi a coborât Existenþa. Cel care a zis Eu sunt, acum coborât e în faþa ucenicilor ºi în faþa noastrã mereu. Eu sunt. Nu vã temeþi. Deodatã: valurile, noaptea, furtuna - toate ale acestei lumi; toate cunoscute de noi; care vin ºi se duc. Zidite de Dumnezeu în timp. ªi apa ºi noaptea, ºi furtuna. ªi deasupra valurilor, descoperind taina, iubiþilor, Se aratã Cel care e mai presus de toate; e mai presus de apã, mai presus de furtunã, mai presus de întuneric. ªi aceasta este minunea, acesta este semnul, care aratã cã peste toate cele trecãtoare - cum ºi apa (valurile) trece, cum ºi noaptea trece ºi se alterneazã zi ºi noapte, cum ºi furtuna ºi vremea bunã - e altceva, o altã realitate, mai presus decât acestea. Care e ºi peste apã ºi peste furtunã ºi peste noapte, peste întuneric. Care e din altã lume; ºi care nu vine ºi se duce. Numai de tine depinde sã ai momente când eºti deschis ºi primeºti sau sã ai momente când te închizi tu ºi nu primeºti. De aceea dumnezeieºtii Pãrinþi spun cã la Schimbarea la faþã s-au

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

8

deschis simþurile ucenicilor. Slava lui Dumnezeu era aceeaºi, cu Hristos. Atunci S-a arãtat lor deschizându-le mintea, vãzul lor duhovnicesc, urechile lor duhovniceºti cãci omul e chemat sã se înalþe. ªi, iubiþilor, aceasta e minunea; nu, Doamne pãzeºte, cum se credea - din altã parte, nu de la noi - cã atunci când a cãlcat Mântuitorul pe valuri, a oprit legile firii. Adicã apa a fãcut-o sã nu se mai scufunde cineva în ea. Doamne pãzeºte! Apa ºi-a pãstrat firea ei. Dumnezeu toate le-a fãcut bune dintru început. În fiecare zi a creaþiei - aºa scrie - ªi a vãzut Dumnezeu cã sunt bune... ªi lumina ºi pãmântul, uscatul ºi florile ºi holdele ºi vieþuitoarele. Iar când le-a fãcut erau bune foarte. Bunãtate e Dumnezeu însuºi. Dar ce se petrece acum când Hristos e deasupra valurilor, potoleºte furtuna ºi-n noapte e luminã?! În El Se descoperã Dumnezeirea, se descoperã o realitate de dincolo de lume; dezvãluie o realitate din veºnicie, deosebitã de cele trecãtoare, mai presus de timp, mai presus de spaþiu. De aceea a ºi coborât Dumnezeu în lume: pentru om - pe care l-a creat dupã chipul Lui - ca sã-l înalþe ºi pe el. ªi - de atâtea ori am grãit -, când l-a zidit, a suflat în el suflare divinã de viaþã, adicã din Dumnezeire, nu din pãmânt. Cãci s-a fãcut om din þãrâna pãmântului - adicã trupul - dar a suflat suflare de viaþã din El, din Dumnezul Cel viu, repet, din eternitatea Lui; ceva care nu se schimbã, nu se stricã, cum se stricã ale acestei lumi. Atunci, cu aceastã prezenþã dumnezeiascã, Hristos întrupat calcã pe creºtetul valurilor. Trupul se lumineazã în mijlocul lor, în spuma mãrii ºi în lumina lui uimeºte ºi risipeºte întunericul ºi liniºteºte furtuna; El, Fiul lui Dumnezeu, cu trupul, îndumnezeind trupul ºi rostind: Aceasta este existenþa lui Dumnezeu pentru voi. Eu sunt ºi Mã arãt, Mã descopãr. O existenþã nu dincolo de lume, pe

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

9

care sã nu o poþi atinge, ci coborâtã, întrupatã, vie. În propria mea existenþã sã-I simt prezenþa. Aceasta e chemarea; pentru aceea

ºi vine Hristos. Propriu-zis e tainã a

tainelor. Doamne, cum, Tu ai venit la mine, Fiule al lui Dumnezeu, Cel care eºti Existenþa! ªi Tu fiind Existenþa ºi împãrtãºindu-mã de Ea, atunci eu nu mai am teamã de nimic. Cãci prin existenþa Ta eu mã ridic mai presus de lume. Pentru cã pe El nici apa nu-L îneca, nici furtuna nu-L dobora, nici întunericul. Nimic din ceea ce noi am numi primejdie, spaimã a acestei lumi. Nimic! Prin toate El Se ridicã deasupra. De aceea când ucenicii se înspãimântã ºi strigã: Nãlucã este!, Petru, în numele lor, a spus: Doamne, dacã Tu eºti, Porunceºte-mi sã vin - nu simplu, pe apã, ci - sã vin la Tine. Sã vin la Tine, Doamne. Tu ai coborât la mine ºi atunci eu trebuie sã vin la Tine. Cãci e taina aceasta - repetãm - a comunicãrii, a dialogului: Tu la mine, eu la Tine, Doamne. Pe apã, da, sã calc pe apã. ªi Mântuitorul îi spune: Vino! Vino de aici... Dacã tu, omule, ai fost zidit dupã chipul Meu, tu îmbraci acum chipul ºi puterea Mea. Eu am venit sã-þi împãrtãºesc ceea ce dintru început þi-am hãrãzit: sã fii dupã chipul Meu ºi sã creºti într-o nesfârºitã asemãnare cu Mine. Vino! ªi în Petru - având acum în faþã protochipul sãu - s-a deºteptat acum chipul zidit odinioarã, întipãrit în el, ºi se împãrtãºea din existenþa Lui, din puterea care ieºea din El, care-l stãpânea; din acea realitate care era în Hristos: Dumnezeirea; care ni se împãrtãºeºte ºi nouã. Acea putere care-i mai presus de lume, acesta este înþelesul. Adicã nu-i din lumea aceasta; ºi dacã nu-i din lumea aceasta nu-i nici din firea apei, nici din firea vântului, nici din firea întunericului, nimic. Deºi ºi toate acestea a venit Dumnezeu sã le sfinþeascã: ºi apa ºi lumina ºi întunericul, toate. Dar toate sunt zidite; aparþin lumii timpului, se fac ºi se desfac, se trec. Or, în el era prezenþa a ceea ce nu se trece ºi care-i deasupra lor.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

10

ªi atunci - Petru refãcând legãtura adâncã dintre el, chipul originar, zidit, ºi Chipul care era în faþa lui - puterea se revarsã în el; ºi Petru crede, crede la început, cãci credinþa e deschiderea... e maica virtuþilor, cum spun Pãrinþii. ...ªi merge, ºi calcã pe valuri cu puterea lui Hristos - Hristos care e Piatra - ca ºi cum cãlca acum având dedesubt temelia care a fost pusã (aceastã temelie a Celui ce, Dumnezeu fiind, chip de rob ºi piatrã de temelie S-a fãcut). ªi privind, ºi învãluit din toate pãrþile de Hristos, de lumina, de puterea Lui, câtã vreme priveºte la Hristos ºi e conºtinent de chipul lui, de puterea Lui se împãrtãºeºte; cum spuneam de atâtea ori: de Dumnezeu te împãrtãºeºti, pe Dumnezeu nu-L problematizezi, cum nenorocita noastrã raþiune slãbitã a încercat sã facã: cu argumente zise raþionale sã-L problematizeze pe Dumnezeu. De Dumnezeu te împãrtãºeºti, te faci pãrtaº, comunici. ªi Petru se împãrtãºea atunci din Hristos. ªi merge pe valuri. Dar - taina omului... Vedeþi, puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu e ºi în noi ºi dacã nu îi rãmânem fideli, credincioºi, ne despãrþim. De noi depinde. Deci harul lui Dumnezeu ni se împãrtãºeºte ºi devine - cum spun Pãrinþii - suflet al sufletului meu. Puterea dumnezeiascã, lumina, credinþa, dragostea, toate acestea, ca daruri ale lui Dumnezeu, fac prezent harul lui Dumnezeu în mine. Dar eu trebuie sã fiu credincios harului. Adicã mereu sã am ochii cãtre Hristos. El e unit cu mine dar ºi deosebit de mine. ªi în clipa în care nu-I mai sunt credincios ºi rãmân lipit de lume, o clipã, atunci eu nu mai am acea putere de a mã ridica deasupra lumii. În clipa aceea, Petru era cu ochii la Hristos dar ºi la furtunã. ªi înteþindu-se furtuna, deodatã îi furã atenþia ºi se scufundã. Îi furã atenþia cum i-a furat atenþia lui Adam. Cãci Adam, la fel, era în faþa lui Dumnezeu dar ºi-a întors privirea cãtre el ºi cãtre lume. Aºa Petru a întors acum privirea cãtre lume, cãtre vânt, cãtre furtunã. ªi a început sã se scufunde.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

11

Fiþi atenþi! Totdeauna, în rugãciune, în orice experienþã duhovniceascã, aici trebuie sã luãm amine: Când sunt cu ochii cãtre Dumnezeu eu zbor, mã înalþ peste lume, peste toate slãbiciunile lumii, neputinþele, urâciunile ei, stricãciunile ei; dar dacã privesc numai cu ochii mei lumea, sau mã sminteºte - prin frumuseþea, poleiala ei, sau mã scârbeºte - prin stricãciunea, urâciunea ei. Dar cu ochii la Hristos altfel privesc lumea: nesmintit. ªi Petru a îndreptat ochii spre ispita lumii. Ispita a îngãduit-o Dumnezeu. Cãci zice Sfântul Antonie: Ridicã ispitele ºi nu este mântuire. ªi... furtuna. Atunci piciorul îi alunecã, se scufundã în valuri... Strigã: Doamne scapã-mã! Mântuitorul întinde mâna: Puþin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Numai pentru cã a avut credinþã, Petru a putut birui ºi a cãlcat ºi el, nu cu puterea lui ci cu puterea împãrtãºitã din puterea veºniciei. Adicã a lumii mai presus de lume. A Dumnezeului Celui viu care toate le-a zidit ºi stãpâneºte peste toate. Înþelegem noi ce înseamnã a fi în lume ºi mai presus de lume?! A fi din lume ºi a te ridica - în orice ispitã... ...ªi

s-au suit în corabie ºi au trecut pe þãrmul celãlalt. Iubiþilor, cine nu

trece prin furtunã?! Cel ce a zis odinioarã: Eu sunt Cel ce sunt... Iar în Apocalipsa Sfântului Ioan: Ioan celor ºapte biserici - numãr simbolic - har vouã ºi pace de la Cel ce este, Cel ce era ºi Cel ce vine! Sau cum va spune ºi Sfântul Pavel, scriind evreilor: Iisus Hristos, acelaºi: ieri, azi ºi în veci. Sau proorocul Isaia: Cel dintâi ºi Cel de pe urmã. Acelaºi atunci ca ºi astãzi: Hristos. Doamne, Tu rosteºti neîncetat în adâncul cugetului fiecãruia din noi: Eu sunt Cel ce sunt, Cel ce am fost, Cel ce vine... ªi, mai mult, Tu ai spus: Vine vremea ºi acum este; cãci Tu acelaºi eºti. ªi în orice stare de durere, de neliniºte, de cãutare, a sufletului meu, Tu îmi rãspunzi, Doamne. ªi nu existã în lume nici o încercare, fie cã e boalã, fie cã e lipsã, fie cã e ranã a sufletului, fie cã e furtunã, fie cã e secetã

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

12

sau potop; toate acestea din lume sunt, Doamne, iar Tu eºti mai presus de ele. ªi Þie, care îmi zici Eu sunt, cãlcând peste furtuni ºi valuri ºi întuneric, ºi eu ca Petru sã-Þi spun: Doamne, porunceºte-mi sã vin la Tine. ªi fã-mã vredinic ca totdeauna sã vin la Tine, Doamne ºi sã-Þi strig Þie ºi pe tine sã Te rog, Doamne! ªi fã-mã vrednic sã simt cã Tu cu adevãrat întinzi mâna ºi mã ridici, oriunde m-aº afla: pe patul spitalului, undeva deasupra acestei lumi, zburând cu corãbiile peste mãri ºi þãri ºi prin vãzduh... Cã Tu nu mã laºi singur niciodatã. ªi de mine þine ca eu sã rãspund la chemarea Ta: Vino! Fã, Doamne, vrednic fiecare suflet dintre cei care stau de faþã sã simtã, sã-Þi audã cuvântul: Vino! Veniþi la Mine voi toþi împovãraþii, osteniþii, luaþi jugul Meu, jugul crucii Mele, jugul iubirii Mele, jugul smereniei Mele, jugul puterii Mele, jugul învierii, jugul tãriei peste veacuri, peste neputinþe, peste lume ºi pentru lume, Doamne. Ca fiecare dintre noi sã fim o mãrturie a Ta pentru toþi semenii noºtri în suferinþe sau în lipsuri, în necazuri ºi îndoieli. În îndoieli mai ales sã simþim cuvântul Tãu: Eu sunt; Eu exist cu acea existenþã pentru voi; cu puterea Mea; cu pacea Mea. Þie slavã pururea Îþi înãlþãm ºi Pãrintelui Tãu ºi Preasfântului Duh, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor. Amin.

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

13

COMPLETÃRI V 9 august 1998 Omul, în calitatea de chip al lui Dumnezeu, sã stãpâneascã stihiile; dar cu iubirea chipului divin, cu blândeþe, aºa cum le stãpânea Hristos. Omul a folostit acest dar stãpânind stihiile cu violenþã, cu duh de orgoliu ºi de trufie, de cucerire ºi pradã; de aceea a produs ºi produce revolta lor ºi, aºa, apa îl îneacã, vântul îl doboarã, focul îl arde, întunericul îi întunecã ºi mai mult mintea. ...Cel Care rosteºte Eu sunt Cel ce sunt îmi dezvãluie deodatã cã e cineva, e un Cine care mi se adreseazã, îmi vorbeºte; ºi vorbindu-mi îmi transmite puterea Lui ºi eu constat aceastã putere în mine. Acesta este elementul, faptul cel mai real. Ca dovadã, cu aceastã putere Moise trece prin Marea Roºie; ºi acum aceastã putere o transmite Mântuitorul lui Petru pentru a putea sã calce peste valuri. Aici eu nu am nevoie propriu-zis de o altã demonstraþie, de alte argumente. Pentru mine, intrarea în dialog cu Dumnezeu ºi puterea pe care mi-o transmite, mi-o comunicã, e unicã. Acestea sunt de o realitate palpabilã, dincolo de orice problematizare. Eu nu ºtiu dacã filosofii cautã sfaturi; filosofii cautã un fel de argumente conceptuale. Or, în crez, în credinþã, nu problemele sunt reale propriu-zis ci puterea pe care o simt ºi care simt cã mã instituie, mã transfigureazã, mã schimbã. Aceasta e realitatea cea mai adâncã ºi îmi dã viaþã; mai mult, simt în ea puterea veºniciei, simt un element, ceva de dincolo de aceastã lume. V

11 august 1998

Iisus pe ape, peste ape, pe deasupra apelor... Cândva, un suflet neliºtit rostise: Totul curge; pe oameni îi scaldã mereu alte ºi alte unde... (Heraclit). Apa trece asemenea tuturor celor trecãtoare, precum sunt fãpturile, creaturile, precum ne trecem ºi noi. ªi, totuºi, mai zicem: Apa trece dar pietrele rãmân. O

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

14

imagine, o metaforã care ne spune: Ceva rãmâne. Deasupra apei era cu adevãrat Cel ce rãmâne. Era cu adevãrat Piatra, temelia existenþei, piatra din capul unghiului. Era totodatã deasupra, mai presus, de sus, dar ºi temelie: tot harul, toatã darea cea bunã ºi puterea, de sus, de la Pãrintele luminilor, în care nu este schimbare sau umbrã de mutare. (Iacov 1, 16). Dar care a venit la noi, la care e ºi schimbare ºi umbrã ºi mutare. A luat firea ºi destinul nostru, El care stã dar se ºi miºcã pentru noi. Cel care spune acum Eu sunt, e Cel care a spus lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt. Precum ne rugãm în acatist ºi zicem: Fãcãtorule al îngerilor ºi Doamne al puterilor, deschide mie, nepriceputului, mintea ºi limba spre lauda precuratului Tãu nume, precum ai deschis auzul ºi limba celui surd ºi gângav de demult! - adicã lui Moisi. Precum ne încredinþeazã Scriptura: Cãci a zis Moisi cãtre Domnul: O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbã, ci grãiesc cu anevoie ºi sunt gângav. V Apoptoza ºi filosofia. Tragedia filosofiei constã în separarea ei de revelaþia dumnezeiascã. Ea, filosofia, trebuie sã rãmânã în identificarea adâncã a numelui ei: iubire de înþelepciune. Iar Înþelepciunea e Fiul ºi Cuvântul lui Dumnezeu. ªi precum au tâlcuit Pãrinþii cuvântul revelat: Înþelepciunea ºi-a zidit ei-ºi casã, anume: Casa înþelepciunii lui Dumnezeu este Maica Domnului. (Patriarhul Filotei). Iar rugãciunea Bisericii, ºi aceasta tâlcuieºte adânc, preacinstind pe Maica Domnului: Ceea ce ai primit bucuria prin îngeri ºi ai nãscut pe Ziditorul tãu fecioarã. Minune de inspiraþie; de inspiraþie pentru filosofi, sã se asemene Maicii Domnului, sã se nascã în ei Ziditorul, Fiul Cel din vecie. Grigorie de Nyssa a zis: Filosofia trebuie sã fie neîncetat fecundatã de Revelaþie, altfel rãmâne ºi petrece în întuneric, în latura ºi-n umbra morþii. Propriu-zis moartea este tragismul ultim, cum o numeºte ºi Pavel (I Cor. 15-26): Vrãjmaºul cel din urmã care va fi nimicit este moartea. Trebuie sã înþelegem, sã recunoaºtem: fãptura este legatã de timp, este legatã deci de schimbare, de trecere, de moarte. Apoptoza - moartea programatã în însãºi firea ei, a fãpturii - dezvãluie o datã mai mult condiþia ei de autojertfire, de cruce. E cruce, e moarte. Dacã filosofia, ca iubire de înþelepciune, ca iubire a mea, pleacã de la mine ºi rãmâne numai în mine, nefecundatã de revelaþie - deci nelogoditã, necununatã, sau mai bine zis divorþatã de Dumnezeul Cel viu -, rãmâne în ce e mritor. Aici se aflã ºi drama, tragismul aºa-ziselor argumente raþionale pentru existenþa lui Dumnezeu, care au fost atât de controversate în istorie. ªi, totuºi, filosofia - care în istorie uneori ºi-a aservit ºtiinþa vrând sã o facã materialistã ºi atee - are ceva dintr-o adâncime de dincolo de lume, din acea adâncime de la Dumnezeu, Dumnezeu Care a pus în vistierii adâncurile. Adâncul din noi e în vistieria de nepierdut, de neºters, de nefurat a lui Dumnezeu - nici de diavolul (Facere 3,24; Iov 2,6; Matei 16,18). Rãmâne neliniºtea. Mai adânc ºi mai presus de lume, de fãpturã, de univers - cu toate legile lui, supuse trecerii, apoptozei - rãmâne omul. Cu chipul lui divin, de neºters, cu divinul nemuritor; Dumnezeu a semãnat în noi gândul veºniciei, a pus în inima lor (a oamenilor) veºnicia (Ecclesiast 3,11). Darwin, Marx, Nietzsche ºi Laplace, cercetau, se ocupau mai mult de univers, de pietre, de bietele animale, ºi legile acestora le aplicau oamenilor. Dar omul nu se recunoºtea în ele. Bietul Nietzsche, pe de o parte simþea, recunoºtea cã omul e ceva ce trebuie depãºit - aceasta era neliniºtea, sãmânþa divinã din el - dar cum sã te depãºeºti?! Prin luptã pentru existenþã ºi selecþie naturalã?! Prin luptã de clasã?! Prin voluptate, violenþã,

Pr. prof. Constantin Galeriu - UMBLAREA PE MARE; POTOLIREA FURTUNII

15

fericitul individualism?! Prin extazul teluric al supraomului?! Prin filosofemele raþiunii dezrãdãcinate, care, toate, îl aruncã în lumea morþii ºi el strigã: dumnezeul lor a murit?! Dumnezeul celor muritoare moare odatã cu cele muritoare. Iisus Hristos este Taina Tainelor. În El locuieºte, trupeºte, toatã plinãtatea Dumnezeirii. În El simþi - în trup, în materie - prezenþa Dumnezeirii, prezenþa veºniciei, a nemuririi; în chip vãzut ni se comunicã Dumnezeirea nevãzutã, adicã imperceptibilã mijloacelor materiale de mãsurat. Atunci Evanghelia Lui, cuvântul Lui, are aceeaºi vocaþie de a fi tainã; pentru care Iisus spune: Cuvintele Mele sunt duh ºi viaþã. Iar Petru, de asemenea spune Mântuitorului: Tu ai cuvintele vieþii veºnice. Atunci, predica trebuie sã fie o tainã, un sacrament. V

V Lupta, crima împotriva lui Hristos, este crima împotriva iubirii, a vieþii. Numai acceptarea, primirea lui Hristos salveazã aceasta.