Umblarea Pe Mare

Umblarea pe mare; potolirea furtunii1 În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmăritori şi vrednici de iubire creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos. Împărtăşirea de astăzi din cuvântul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne încredinţează de darul preamărit al lui Dumnezeu, pe care-l avem în Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Dar în care, cum mărturisim neîncetat, ne descoperim pe noi înşine, căci El este adevăratul chip al omului. Şi măreţia chpului ne-o descoperă în această strălucire neîncetată a Evangheliei, astăzi în actu divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor mării. Să ascultăm şi să ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevaţi, mai sporiţi pe calea aceasta a suişului pe scara lui Iacov. În vremea aceea, Iisus Se afla pe ţărmul de răsărit al Mării Galileei, după ce hrănise mulţimile cu cele cinci pâini şi cei doi peştişori, din darul unui băieţaş care le avea puse în traistă de mămica lui, vrând şi el să meargă după Iisus, să-L vadă şi să-L audă. Şi acolo, mulţimile – înaripate în duhul lor, că, iată, Iisus toate le rezolvă pentru ei: pe bolnavi îi vindecă, cuvânt cum nu le grăise nimeni le grăieşte şi le mângâie căutările sufletelor lor; ba le dă şi de mâncare – au vrut să-L proclame împărat, în locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Îl vor şi osândi, spunând că ar fi vrut să devină împărat. De aceea aşa sa şi scris deasupra Crucii, ca un fel de îndreptăţire a lui Pilat în faţa împăratului său: Iisus Hristos Regele Iudeilor. Dar Iisus, cunoscând gândurile lor, către seară, “a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, căci orice ţărm e întâi mai presus de lume şi apoi şi în lume, cum l-a zidit Dumnezeu în lume: în timp şi spaţiu. “Apoi a slobozit mulţimile”, le-a lăsat. Aşa lucrează Dumnezeu: Îţi dă un dar, apoi te lasă să-l lucrezi. Totdeauna în Scripturi este mişcarea aceasta între har şi libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui şi libertatea să lucrezi, să înţelegi. De aceea, în darurile Duhului Sfânt, după darul înţelepciunii este darul înţelegerii: “Şi va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii…” (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am întrebat de ce mereu în Scriptură după duhul înţelepciunii urmează duhul înţelegerii. Înţeleptul a spus: “Înţelepciunea Şi-a zidit eişi casă”. Înţelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Înţelepciunii este Maica Domnului. Tot darul şi înţelepciunea de la El este; de la Părintele Luminilor, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iar darul înţelegerii ne priveşte pe noi: libertatea, ca să înţelegem darul înţelepciunii. Deci a dat mulţimilor şi pâine şi vindecări şi cuvânt, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a înţelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – după strigătul inimii tale: Luminează-mi, Doamne, întunericul! – ca o 1

5 august 2001

scânteie de înţelepciune divină; şi tu o înţelegi şi o lucrezi. Cum simţi împărtăşania, cum simţi cuvântul lui Dumnezeu. Şi a dat drumul mulţimilor, ca ele să cugete. Neîncetat să fim atenţi la dar şi la lucrare! Iar Iisus S-a suit în munte să se roage singur. Dar nu însingurat. Căci, înainte de pătimire, după Cina cea de Taină, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toţi vă veţi risipi şi pe mine mă veţi lăsa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatăl este cu Mine.” Şi spune Înţeleptul: “Vai celui singur”. Şi precum Dumnezeu nu e singur – e Tată, Fiu şi Duh Sfânt – nici omul nu e singur vreodată; e neîncetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur dacă e cu Dumnezeu; nicăieri şi niciodată, nici în moarte. Se ruga singur, cu Tatăl, deci, şi cu ucenicii, cu noi. Dar în noaptea aceea, când se roagă Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra srtajă din noapte a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborânduse din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34) Ghenizaretul, adică partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele rămase urmele, iar altele rămase până astăzi. Cine a călătorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflăm acum, smeriţi, tainele acestei Evanghelii. Iubiţilor, revin puţin la cuvântul de mai înainte: Iisus hrănise mulţimile, apoi le-a slobozit. Se lăsau umbrele serii… Se retrage în singurătate, cum se ruga adesea. Mulţimile, jos, la malul mării. Noapte, se odihnesc. Ca în grădina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roagă; El, Care e viu în veci. Nu te vei simţi niciodată singur ştiind că El se roagă şi acum în faţa Tatălui, în cer. Iar noi să ne simţim nu cu cei care se hrăniseră şi vroiau să-L facă împărat şi după aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau în corabie. Noi să ne simţim în corabie. Cum zice rugăciunea: “Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea!” Rugăciunea aceasta, inspirată Părinţilor Bisericii, ne înfăţişează marea furtunoasă, corabia vălurită, aruncându-ne într-un fel de cutremur pe care trebuie să-l privimi într-o dublă înţelegere: cutremur al pământului, dar şi al sufletuli şi al duhului. Să te simţi mereu în

această taină vie. Şi chiar acest cutremur al pământului, când se petrece, să nu te mai tulburi. De ce? Pământul să rămână încremenit, orb? Doamne păzeşte! Dar nu poate, are şi el neliniştea lui, are şi el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou şi pământ nou. E într-o nelinişte neîncetată. Taină a neliniştii, a căutării, pe care Iisus a cuprins-o în cuvântul: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”. Altfel ţi se descoperă lumea şi înţelesul ei. Corabia lor, pe marea vieţii, se află în nelinişte. Şi Iisus era singur şi nu era singur, ci cu Tatăl şi cu noi şi în duhul Lui, în rugăciune cu noi toţi, ascultând şi suspinul mării şi vuietul mării în inimile ucenicilor şi freamătul lor şi zbuciumul lor. Priveşte cu duhul de pe munte pe mare şi-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se în valuri. Parcă-ţi vine cuvântul poetului: “Stă castelul singuratic oglindindu-se în valuri, iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se înalţă printre cetini între rariştea de brazi, dând atâta unduire rotitorului talaz.” Dar în talazuri vii. Aşa cum altă dată Iisus a zis furtunii: “Taci, linişteşte-te”, ar fi putut să facă şi acum. Acum, însă, altfel lucrează, dezvăluind altă ipostază, am zice: Coboară şi calcă pe creştetul valurilor. Şi spuma valurilor, strălucirea lor e pătrunsă acum de strălucirea cea adevărată a Celui ce calcă peste valuri – strălucirea pururea. Iisus spune: “Părinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai înainte de a fi veacurile”. Acea slavă, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu L-a părăsit. E pururea, dar El nu o arată. O arată pentru a ne împărtăşi nouă, care ne schimbăm, nouă care creştem ori scădem; care aici, în momente privilegiate, o simţim. Alteori, în nesimţirea tragică, care e moartea sufletului înainte de a trupului, n-o simţim. Călcând peste valuri, slava Lui se unea cu strălucirea creştetului valurilor. Şi ucenicii, văzându-L în acea lumină, acea îmbinare divină, unică, a slavei Lui cu lumina valurilor, se înspăimântă. Şi de frică strigă: Nălucă! Cum spunea dumnezeiscul Pavel, şi cel rău ia chip de lumină. Adesea s-a arătat în lumină, să nu ne tulburăm. Pustnicii o mărturisesc. Dar cu smerenie, când venea vreunul să-i laude, îi răspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de laudă. Altă dată, arătându-i-se un fel de imitare, momeală a luminii, pustnicul îşi face cruce şi se stinge şi ca un fulger cade din cer. Astfel înţelegem de ce ucenicii au strigat: Nălucă. Nici să te tulburi, nici să te înalţi, ci, în ispită, în încercări să te rogi. Dacă e un tâlhar, ferească Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieşte-mă! E cu putinţă ca şi în el să pătrundă strigătul şi numele lui Iisus. Şi să-ţi faci cruce. În degetele împreunate pentru semnul crucii e şi Treimea şi doimea divină: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Şi atunci, se luminează.

Iar Iisus a luminat. Când au strigat, Iisus ştim ce a răspuns. E greu să rosteşti acest cuvânt pe care numai El îl poate rosti. Dar, întrucât şi apostolii şi evangheliştii Matei, Marcu şi Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu vă temeţi. Îndrăzniţi!” Cu un înţeles nesfârşit, infinit, parcă ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toată istoria, de pretutindeni, acest cuvânt: Eu sunt. Să-l auzi aşa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Când Moisi a văzut rugul, acel mărăcine smerit, care ardea şi nu se mistuia, ci rămânea verde, viu. Căci focul dumnezeirii nu desfiinţează, ci transfigurează, îndumnezeieşte, chiar firea smerită a unui mărăcine. Cu cât mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Şi atunci Moise, întrebându-L: Cine eşti, Doamne?, a primt răspuns: “Eu sunt Cel ce este” – Existenţa. Şi acum S-a descoperit că El este. Să simţi că-ţi spune şi ţie: Eu sunt; Existenţa. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem părtaşi ai existenţei Lui. Căci făpturii îi este dăruită existenţa, cu cele trei stări ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: starea dăruită întregii făpturi în prima ei chemare, de a exista; apoi sporeşte darul lui Dumnezeu: existenţa în har. Noi toţi suntem în har, toţi suntem botezaţi, de la Adam, care a primit suflarea divină de viaţă; şi apoi vom exista în înviere – a treia stare. Eu sunt… nu vă temeţi… îndrăzniţi! – le spune ucenicilor. Precum Mă vedeţi pe Mine îndrăznind, în furtună, peste valuri, neînspăimântânduMă, şi voi îndrăzniţi! La acest cuvânt – îndrăzniţi – a răspuns Petru: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” Tu ai zis: Îndrăzniţi. Pot îndrăzni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Această îndrăzneală e dată fiecăruia, în smerenie. Să vin la Tine pe apă. Precum mergi Tu pe apă, şi eu să merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. A mers Petru o vreme pe apă, venind către Iisus! Dar apoi, văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat: “Doamne, scapă-mă!” Iar Iisus i-a întins mâna. L-a apucat şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi au urcat în corabie. O clipă primească dragostea dumneavoastră să tâlcuim acest moment. Îndrăzniţi!… Petru îndrăzneşte; cu privirea către Iisus, faţă către faţă. Spune scriptura: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – faţă în faţă cu Tatăl. Iar omul, creat după chipul Lui, e faţă în faţă cu Hristos. Petru, faţă în faţă cu Iisus, se împărtăşeşte de harul şi adevărul care vine împreună cu Iisus, şi calcă împreună cu El pe valuri. Şi merge. Dar, văzând că vântul e potrivnic, o clipă de îndoială, se înspăimântă şi se scufundă. Să înţelegem acest moment, întâi duhovniceşte. Nu de la mine, ci de la sfinţi. Noi putem da mărturie după ei. Ei au şi vieţuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura credinţei, făptură prea mică (ce dulce şi duios!). Voieşti să afli viaţa? Ţine în tine credinţa şi smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu şi pe Cel el ce te păzeşte

întru ascuns şi rămâne cu tine şi se arată şi la arătare. Şi atunci, tu, dacă simţi desfătarea credinţei în sufletul tău, nu-mi este greu să spun iarăşi: nimic nu te va împiedica să ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pământeşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă (şi de furtună şi de valurile din jur) şi de amintirea lucrurilor ei (slăbiciunile celelalte). Roagă-te, pentru acest lucru, fără preget. Roagă-te! Cerşeşte cu căldură şi cere cu multă sârguinţă, până ce vei primi pe Hristos deplin în tine. Şi să nu slăbeşti după aceasta (să rămâi stăruind cu faţa către El). Te vei învrednici dacă te vei sili mai întâi să arunci grija ta asupra Lui cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi când vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decât în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decât în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine (mai presus de această lume). Vei simţi puterea Celui ce este cu tine în chip neîndoielnic. Puterea aceea pe care mulţi, simţind-o, intră în foc şi nu se tem, şi călcând pe apă, nu se îndoiesc”. În cugetul lor nici o clipă n-au îndoială, socotind că se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile.” Câtă vreme Petru a simţit că se încrede în Dumnezeu, nu în el, în voinţa Lui, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negrăită a privirii, a împărtăşirii în adevăr, a vieţuirii. Nu furtuna s-a înteţit. Putea să mugească… În clipa aceea el a mutat gândul credinţei din Hristos în el. În el s-a produs sfâşierea, îndoiala. Ca şi în Adam şi Eva. În tine se produce o scindare a personalităţii. Şi atunci el s-a întors către sine. E întoarcere spre Dumnezeu, care-i pocăinţa (Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi) şi întoarcere către lumea aceasta, pământul din care ai fost zidit. Şi a căzut sub lume. Se scufunda. Atunci strigă: Scapă-mă, Doamne! Câteva clipe să gândim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mână sau luat în braţe, ci călca aievea, cu Iisus, într-o altfel de comuniune. Poţi să fii şi în braţele Lui. Dar El nu ne ia în braţe cum ia mama pruncul. În braţele harului, adică dându-ţi şi ţie din El. Îţi dă Dumnezeu din El. Aşa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu înţelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a dăruit şi nouă lumină, ne-a dat şi minte şi cuvânt şi duh. Şi ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziască, lumină deosebită de noi pentru că e veşnică; dar e unită cu noi. Tocmai pentru că e real dumnezeiască, veşnică, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinţă la fiinţă, cum se spune. Şi să simţi chemarea lui Dumnezeu în tine, harul lui Dumnezeu în tine.

Aici e adevărul adânc al chemării mai presus de lume. Acea prezenţă dumnezeiască înalţă. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: În noi e şi dumnezeiesc şi omenesc, din Hristos, care ne-a dăruit şi nouă să fim părtaşi. Şi câtă vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simţim şi trăim şi nici o clipă nu provocăm ruptura, sfâşierea, prin credinţă, păstrând darul lui Dumnezeu în noi, prezenţa Lui în noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinţa, nădejdea, dragostea… atunci, deşi în lume, suntem mai presus de această lume. Şi e în noi aceasta. Să n-o uităm nici o clipă! Să ne simţim mereu vii! Două gânduri vi le mai împărtăşesc acum spre final, care-mi stau atât de mult la inimă. Zilele acestea cugetam aşa: La unele surori ale noastre apar nişte suferinţe – chisturi, fie la sâni, care au forme dureroase. Şi am fost întrebat ce să facă, să se opereze? Da. Spovedania nu scoate răul din noi? Tot la fel şi fizic: scoatem răul din noi. Doctorul, şi el e de la Dumnezeu. Şi Mântuitorul spune: N-au trebuinţă cei sănătoşi, ci cei bolnavi de doctor. M-am întrebat cum se formează, cum apar. E plină presa noastră şi televiziunea de îndemnuri către tineri să-şi “trăiască viaţa”, să se arunce într-un fel de dezlănţuire a trupului acestuia. Căci dacă nu-l dezlănţui, zice Freud, aceste dorinţe, înăbuşite, refulate, provoacă nevroze, psihoze, psihopatii; te îmbolnăveşti. Şi atunci, cum e cu castitatea tinerei? Noi ştim legea de la părinţi: castitate până la altar, ca să te poţi încununa, şi credincioşie în cămin toată viaţa. Şi tu, tinere, aşa să ştii: să nu ştii decât de un Dumnezeu şi o nevastă. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunând că se îmbolnăveşte dacă-şi păstrează castitatea. Şi, cugetând, mi-am zis şi eu: E posibil ca aceste energii nedescărcate să se adune în anumite zone specifice, în legătură cu firea omului şi, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, să formeze aceste locuri, formaţiuni moarte. Atunci, care e calea? Am înţeles atunci, şi putem face această mărturie înaintea lui Dumnezeu şi a întregii lumi. Auzeam astăzi la Apostol: “Fraţilor, noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, după harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un înţelept meşter am pus temelia. Altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum clădeşte. Şi să clădească fiecare, că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”. Iar Mântuitorul spune: “Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” Toată existenţa, iubiţilor, e o zidire. În fiecare făptură noi vedem o operă. Nimic nu e static; nimic nu e încremenit, nimic nu e închis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viaţă, neîncetat. Dar în om existenţa şi viaţa e pe două planuri. O, nefericiţii care fac atâta cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scăpa omul? Prin viaţa lui deplină, iubiţilor. De ce un călugăr sau o călugăriţă adevărată nu trăieşte aceste fenomene? Mai mult, o călugăriţă care s-a dus la Sfântul Mormânt cu o asemnea boală s-a rugat şi a venit vindecată.

Care-i taina? Omul trebuie să fie viu, neîncetat, dar pe amândouă planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vieţuitoare necuvântătoare. Dar şi acolo este neîncetată viaţă; este neîncetată eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grâu dacă nu s-ar înmulţi? Ce-ar fi mieluşelul? Aflându-mă la un vivarium la Bacău, să ţin o cuvântare, la invitaţia unei doamne, la final mi-a spus că face o teză de doctorat despre albine. Şi eu am pus întrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se alterează? A început cu probleme de la genă… Această structură a mierii… Eu cred altceva, într-o convergenţă între credinţă şi ştiinţă: Cred că mierea nu se alterează pentru că e produsul fecioarelor. E săvârşit acest dar în cea mai desăvârşită curăţie. Atunci, când o tânără îşi păstrează această curăţie, dar nu încremenind, nu cu spaima: ce mă fac? – asemeni lui Petru, care s-a înspăimîntat de valuri – nu cu teamă, ci mereu să fie în ea viul vieţii la măsura omului, atunci nu va aduna în ea energii care acumulându-se să producă răul. Să ai în tine credinţa, nădejdea, dragostea; să ai mereu faţa lui Hristos, să te rogi şi să lucrezi după chipul lui Dumnezeu în toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Şi tu să zideşti mereu. Zideşti sfinţenia în tine, zideşti eroismul moral, jertfelnic, dăruindu-te semenilor tăi, sărmani, bolnavi, neputincioşi, sau ca om politic, dăruindu-te, servind mulţimilor. Ca om de ştiinţă, ca om al artei, zidind în icoana ta, în cuvântul tău, în toate ale tale, în muzică… mereu să fii viu şi o clipă să nu opreşti. Energiile tale să nu se adune acolo să facă boală. N-ai timp de aşa ceva. Sunt încredinţat desăvârşit de acest adevăr deplin, al omului. Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs în lume. Tu, în ceea ce Părinţii au numit uriaşii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranţa – neştiinţa şi lenea. Nu rămâi în lene nici o clipă. Eşti viu şi calci peste şerpi şi peste balauri, peste valurile mării. Şi în tine e harul lui Dumnezeu. Neîncetat. Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum să dreagă un os; cum să-l repare, cum să opereze. Şi, în zbuciumul lui, deodată, noaptea, a scânteiat ca o lumină în el: Măduva roşie la adult conţine celule care posedă capacitatea de a genera un os nou cu măduvă roşie la mijloc. “Mă frământam să ştiu de ce am fost trezit brusc în miezul nopţii de o idee care mi-a fulgerat în cap, provocându-mi o stare de epuizare fericită, dacă pot spune aşa. Ceea ce am observat eu în măduva roşie adultă reflectă ceea ce se întâmplă de fapt în perioada embrionară – la zămislirea şi la formarea vieţii noastre. Deci celulele multipotente embrionare rămân toată viaţa în peretele capilarelor sinusale din măduvă.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut această luminare? Am înţeles că la toţi laureaţii premiului Nobel aşa le-au venit ideile: scânteind. Iluminând deodată. Această scânteiere a harului, a luminii divine care e în noi. Cum zice Sfântul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtăm în vasele de lut; comoara

harului; vasul de lut – este al nostru. Să luăm seama la această scânteiere. Într-un moment al vieţii mele, dacă luam seama la această scânteiere n-aş fi făcut o greşeală în viaţa mea. Luaţi aminte toţi: Petru, în faţa lui Iisus, era în faţa harului şi a mers pe valuri. Îndată ce a privit către el a căzut în valuri. Luaţi toţi aminte când vă rugaţi, când aveţi o întrebare, rugaţi-vă şi lumina divină nu va întârzia. Sfântul Serafim, fiind întrebat cum dă răspuns, cuvânt cuiva, a răspuns: Eu mă rog şi cuvântul care vine întâi, acela îl spun. Scânteia divină să n-o pierdem! Clipa să n-o pierdem; e clipa harului Dă-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care în faţa Ta călca pe valuri! Această lumină în noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi faţă de ea. Nici o clipă să nu apună. Să nu fie apus, să nu fie noapte în noi. Acolo să fie, cum zice Înţeleptul: Eu dorm, dar inima mea veghează. – Veghere neadormită în faţa luminii, în faţa puterii ajutorului Tău. Cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.