Starea Civila, Materia Succesorala.docx

Starea civilă, materia succesorală Aspecte generale Succesiunea constituie una din modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de alin.(2) art.320 Cod Civil, care include transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice, juridice sau stat şi reprezintă una dintre cele mai importante instituţii ale legislaţiei civile. Patrimoniul unei persoane fizice – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale şi bunurilor care aparţin acesteia – este însoţitorul permanent al persoanei pe parcursul întregii sale existenţe. Patrimoniul (activul şi pasivul patrimonial) nu dispare odată cu încetarea din viaţă a persoanei fizice, el este o realitate faptică în căutarea unui subiect de drept căruia să îi fie atribuit. Prin urmare nu poate exista patrimoniu fără titular. Dreptul succesoral oferă soluţia juridică a transmiterii patrimoniului unei personae fizice la decesul acesteia. Ca instituţie a dreptului civil, moştenirea are o legătură indisolubilă cu dreptul de proprietate. Moştenirea este unul din modurile dreptului de proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care lasă moştenirea, denumit defunct, şi cel care primeşte moştenirea, denumit succesor sau moştenitor. Spre deosebire de alte moduri de transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, moştenirea are anumite particularităţi care o definesc și o caracterizează, si anume: Este o transmisiune mortis causa, prin moştenire se poate transmite doar patrimoniul unei persoane fizice decedate. Decesul poate fi constatat nemijlocit sau declarat de Instanţa de judecată. Faptul morţii persoanei fizice determină dispariţia acesteia ca subiect de drept, iar instituţia moştenirii este chemată să asigure transmiterea patrimoniului defunctului,care continuă să existe, succesorilor săi. Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor juridice inter vivos, care sunt guvernate de dreptul obligaţional, iar transmisiunea prin moştenire poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, nu şi al persoanelor juridice. Dizolvarea persoanelor juridice nu poate fi identificată cu moartea persoanelor fizice, iar patrimoniul persoanelor juridice dizolvate se transmit altor persoane, prin diverse acte juridice, altele decât succesiunea. Normele care reglementează transmisiunea succesorală sunt aplicabile persoanelor juridice şi statului doar în cazul în care aceştia dobândesc calitatea de moştenitori. Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucât are ca obiect o universalitate juridică, un patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă fără titular, fiind o universalitate juridică, patrimoniul este independent de elementele sale componente şi din acest considerent, drepturile şi obligaţiile unei persone decedate se transmit către succesori nu privite izolat, ci ca părţi a acestei universalităţi juridice. Prin moştenire nu se transmit drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, precum şi drepturile patrimoniale care au un caracter personal, sau care sunt valabile doar pe durata vieţii celuia care a lăsat moştenirea (contractate sau prevăzute de lege intuitu personae, cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitaţie, creanţa de întreţinere etc.).

Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin succesiune se supune unui regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice, indiferent de natură (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.) şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală (moştenite sau achiziţionate). Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că acceptarea moştenirii sau renunţarea la ea are caracter indivizibil. Fiecare moştenitor trebuie să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea, fără a fi posibilă acceptarea sau renunţare parţială a moştenirii. Prin derogare, moştenitorul chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în temeiuri diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta. Caracterul indivizibil al moştenirii explică de ce, în cazul renunţării la moştenire, nedemnitate succesorală sau ineficacitate a testamentelor, partea din moştenire care li se cuvenea va reveni moştenitorilor care au acceptat succesiunea în temeiul dreptului de acrescământ. Dreptul succesoral se conduce după principiile sale, care sunt menite să stabilească regulile devoluțiunii, transmisiunii și împărțelii moștenirii, vin să legitimize posteritatea celui plecat. El este preocupat de menținerea și întărirea armoniei acestei posterități, fixând ceea ce trebuie să însemne rezonabilitate și etică în familie. El este, așadar, strâns legat de ideea de echitate și moralitate. Acestea se raportează însă atât la persoana autorului moștenirii, cât și, în egală măsură, la cei ce alcătuiesc familia acestuia. În plus, atât echitatea, cât și moralitatea unei atitudini sunt noțiuni care evoluează în timp, neputând fi disociate de spiritul epocii în care se deschide succesiunea. Europa nu cunoaște un regim succesoral uniform. Fiecare stat membru cunoaște propria codificare în materie succesorală, care reflectă specificul tradițiilor existente și particularitățile evoluției istorice din fiecare țară. Moștenirea presupune un echilibru între voința celui ce-și planifică anticipat transmisiunea patrimoniului și celui ce așteaptă. Materia succesiunilor cunoaşte, așadar, reglementări dintre cele mai diferite în legislaţiile statelor lumii. Principalele diferenţe de reglementare pot fi remarcate în privinţa modului de alcătuire a claselor de moştenitori, inclusiv în stabilirea întinderii cotelor succesorale cuvenite moştenitorilor legali, a poziţiei soţului supravieţuitor, a existenţei, a naturii şi a întinderii rezervei, a persoanelor incluse în categoria moştenitorilor rezervatari, a întinderii obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul succesoral. Deosebiri pot apărea şi în ceea ce priveşte modalitatea şi momentul transmisiunii patrimoniului succesoral, condiţiile, formele şi efectele dispoziţiunilor pentru cauză de moarte, stabilirea naturii dreptului statului asupra succesiunii vacante etc. Spre deosebire de alte instituţii ale dreptului privat, materia succesiunilor a rămas, se pare, uitată, fiind lăsată la discreţia legiuitorului naţional. Chiar și la nivelul normelor de conflict destinate localizării succesiunilor internaționale diferențele de abordare nu sunt deloc de neglijat. Întâlnim astfel sisteme care, ținând seama de natura succesiunii, favorizează unitatea acesteia, supunând-o unei legi unice, fie că această lege este legea națională a autorului moștenirii din momentul morții sale ), fie că este legea ultimului său domiciliu3 sau a ultimei sale reședințe obișnuite.

Unificarea normelor de conflict în materie succesorală în plan european Promovarea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, bazat pe libera circulație a persoanelor, nu putea face abstracție de dificultățile întâmpinate în materia succesiunilor ce prezintă elemente de extraneitate. Se simțea nevoia asigurării unei mai mari predictibilități în privința determinării instanței sau autorității competente să dezbată succesiunea, cât și în privința stabilirii legii aplicabile acesteia, oferind astfel pârghii eficiente în vederea organizării planificării succesorale. În acest sens, Consiliul European, întrunit la Bruxelles în perioada 4-5 noiembrie 2004, a adoptat “Programul de la Haga” privind consolidarea libertății, a securității și a justiției în Uniunea Europeană, care subliniază necesitatea adoptării la nivel european a unui instrument care să unifice normele de conflict de legi în materie de succesiuni, inclusiv regulile de competență internațională în această materie, asigurând recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor în materie succesorală și crearea unui certificat european de moștenitor. De asemenea, Consiliul European de la Bruxelles din 10-11 decembrie 2009 a adoptat un nou program multianual, intitulat “Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora”, apreciind nevoia extinderii principiului recunoașterii reciproce la domenii noi, esențiale pentru viața cotidiană, cum ar fi succesiunile și testamentele. În felul acesta s-a demarat direcția de acțiune pentru o viitoare reglementare preconizată, încercându-se, pe de o parte, salvarea tradițiilor și a obiceiurilor naționale în această materie, iar, pe de altă parte, conferirea unei mai mari predictibilități celor dornici să-și planifice din timp transmisiunea succesorală, eliminând distorsiunile generate de spiritul metodei conflictualiste clasice. În octombrie 2009 a fost lansată Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni, precum și crearea unui certificat european de moștenitor, iar la 4 iulie 2012, acest Regulament a fost adoptat. Regulamentul a urmat să se aplice succesiunilor persoanelor care au decedat începând cu data de 17 august 2015, permițând însă alegerea legii aplicabile moștenirii, în temeiul dispozițiilor regulamentului, chiar înainte de această dată. Domeniul de aplicare al Regulamentului Din punct de vedere material, Regulamentul se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate. Sunt avute în vedere succesiunile pentru cauză de moarte. Art. 3, alin. 1, lit. a) din Regulamentul privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni, precum și crearea unui certificat european de moștenitor, definind conceptul de succesiune, menționează că acesta “acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru cauză de moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat”. Legiuitorul European adoptă o concepție extensivă a noțiunii de succesiune, precizând în considerentul 9 că acesta ar trebui să includă în domeniul său de aplicare “toate aspectele de drept civil referitoare la patrimoniul unei persoane decedate”, adică “toate formele de transfer de bunuri, drepturi și obligații din cauză de deces, fie că este vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un

transfer sub forma succesiunii ab intestat.” Așadar, sfera de cuprindere a Regulamentului este largă, incluzând toate aspectele care, în mod tradițional, în dreptul intern al statelor, se circumscriu domeniului succesoral, exceptând unele aspecte cu caracter punctual. Competența generală a instanțelor de drept internațional în materia succesiunilor Regula generală în materie de competență este formulată în art. 4 al Regulamentului. Potrivit acestui articol, instanțele “din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său”. Prin această regulă s-a urmărit concentrarea competenței în privința dezbaterii succesorale în fața unei singure autorități, evitându-se astfel procedurile succesorale multiple, în fața unor autorități aparținând unor state membre diferite. Soluția prezintă avantajul care decurge din legătura de proximitate între succesiune și autoritatea competentă investită cu dezbaterea ei, cunoscut fiind că bunurile succesorale (sau cea mai mare parte a lor) se găsesc, de regulă, pe teritoriul statului unde autorul succesiunii a avut ultima sa reședință obișnuită. Pe de altă parte, se facilitează astfel și accesul la justiție a creditorilor succesiunii sau a altor persoane interesate care se aflau în raporturi juridice cu autorul moștenirii. Regulamentul pemite părților interesate alegerea instanței statului membru a cărui lege a fost aleasă, de autorul succesiunii. Astfel, dacă legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale este legea unui stat membru, părțile vizate pot conveni ca o instanță sau instanțele judecătorești din statul membru respectiv să aibă competență exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiune. Existența acordului conferă competență internațională exclusivă instanței statului membru a cărui lege a fost aleasă. Dar la acest capitol se impun și câteva observații, și anume: a) alegerea forului este posibilă doar în ipoteza în care defunctul a ales legea aplicabilă succesiunii, în condițiile și limitele stabilite de regulament. Cu alte cuvinte, eficiența acordului depinde nu numai de agrementul tuturor moștenitorilor, ci și de voința anterior exprimată a autorului succesiunii, prin alegerea pe care acesta a făcut-o în privința legii aplicabile. Internaționalitatea succesiunii se apreciază, în primul rând, prin raportare la persoana autorului acesteia. El este cel care determină legea aplicabilă moștenirii, fie că acestă lege este cea a ultimei sale reședințe obișnuite, fie că este legea aleasă. De asemenea, prin alegerea făcută, el creează premisa stabilirii competenței internaționale. b) scopul urmărit de legiuitorul european prin permisiunea de alegere a forului a fost, pe de o parte, acela de a favoriza autonomia de voință în această materie, dar și acela de a asigura unitatea între competență și legea aplicabilă, evitând astfel situația ca instanța de la ultima reședință obișnuită a defunctului să fie nevoită să aplice succesiunii o lege succesorală străină. c) alegerea va putea privi doar jurisdicția unui stat membru, dacă defunctul a ales ca lege aplicabilă moștenirii legea unui stat terț, nu va fi posibilă alegerea forului de către moștenitori. d) din punct de vedere al formei, acordul de alegere trebuie să îmbrace forma scrisă și să fie datat și semnat de către “părțile vizate”. Forma scrisă ține de validitatea acordului. Se poate remarca faptul că, din punct de vedere formal, dacă în privința “acordului” este

suficientă forma scrisă, în schimb, alegerea legii aplicabile făcută de autorul moștenirii trebuie să îmbrace forma solemnă a unei dispoziții pentru cauză de moarte. e) în ceea ce privește momentul alegerii, acordul de alegere a forului va putea fi încheiat ulterior deschiderii succesiunii. Nu poate fi însă exclusă nici situația încheierii acordului anterior deschiderii succesiunii, în măsura în care autorul acesteia alesese legea aplicabilă (spre exemplu, acordul de alegere a forului figurează în cuprinsul unui pact succeoral încheiat între defunct și moștenitorii săi). f) potrivit formulării regulamentului, acordul de alegere a forului se încheie între “părțile vizate”. Prin această sintagmă sunt avuți în vedere moștenitorii și legatarii sau “alți beneficiari” ai unei dispoziții pentru cauză de moarte sau între vii, executorii testamentari. Principiile Regulamentului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni Materia succesiunilor demonstrează că, în pofida numeroaselor încercări de unificare exersate pe tărâmul dreptului privat, nu există încă un limbaj juridic comun. Regulamentul se întemeiază pe anumite principii – unele comune, ce țin de metodica dreptului internațional european, altele specifice materiei moștenirii –, avute în vedere de legiuitorul european pentru a facilita și din acest punct de vedere libera circulație și recunoașterea reciprocă a hotărârilor. 1. Principiul unității moștenirii, văzut sub un dublu aspect: pe de o parte, aplicarea unei legi unice moștenirii, indiferent de natura bunurilor care compun masa succesorală și indiferent de localizarea acestor bunuri, iar, pe de altă parte, identitatea de principiu între legea care guvernează succesiunea și instanța (sau autoritatea) căreia îi revine competența să o dezbată. Această unitate este croită în jurul reședinței obișnuite a defunctului din momentul morții sale. Principiul unității moștenirii este cea mai importantă realizare a legiuitorului european, ținând seama de faptul că în dreptul conflictual al statelor membre nu exista o poziție unitară în această privință. 2. Principiul proximității – un principiu general al dreptului internațional privat, care constă în localizarea succesiunii ținând seama de elementele cu adevărat relevante în această materie. Deși instituția moștenirii este strâns legată de cea a familiei defunctului, deseori încercând, prin normele sale, să realizeze un echilibru între ultima voință a celui plecat și interesele membrilor apropiați ai familiei acestuia, totuși, persoana autorului moștenirii este cea care primește întâietate. 3. Principiul predictibilității, înlesnind autorului succesiunii posibilitatea de a-și gândi anticipat, de a-și planifica această transmisiune în condiții de siguranță și certitudine, atât în privința legii aplicabile acestei transmisiuni, cât și, în egală măsură, în privința autorității căreia îi va reveni competența să o formalizeze. Predictibilitatea favorizează planificarea succesorală și are directă legătură cu autonomia de voință ce poate fi exersată în această materie. 4. Principiul voinței autorului moștenirii, deși neformulat în mod explicit, rezultă însă în mod indubitabil din extinderea autonomiei de voință la o materie în care, în mod tradițional, marea majoritate a codificărilor naționale fie nu recunoșteau posibilitatea vreunei inițiative din partea acestuia, fie limitau drastic sfera ei, lipsind-o practic de semnificație. Acest principiu pornește de la ideea că defunctul nu este numai artizanul acestei transmisiuni și creatorul patrimoniului succesoral, ci și, în egală măsură, cel ce

leagă și unește pe toți “beneficiarii” moștenirii, conferindu-le vocația succesorală. De aceea, ca principiu, internaționalitatea moștenirii se apreciază în primul rând prin raportare la persoana autorului acesteia. El este cel care determină legea aplicabilă moștenirii, fie că această lege rezultă din ultima sa reședință obișnuită, fie că ea a fost aleasă. De asemenea, prin alegerea făcută, el creează premisa stabilirii competenței internaționale. Într-adevăr, regula generală în materie de competență este ultima reședință obișnuită a defunctului. Dacă însă defunctul a ales ca lege succesorală legea cetățeniei sale (sau a uneia dintre cetățeniile pe care le-a posedat), moștenitorii vor fi îndreptățiți să aleagă competența autorităților statului legii alese. 5. Principiul solemnității și al formelor. Dreptul succesiunilor este, prin excelență, un drept al solemnităților și al formelor. Dacă în alte materii, precum cea a contractelor, formalismul reprezină excepția de la regulă, în schimb, în materie succesorală, formalismul este regula. Formalismul este întâlnit într-o dublă ipostază: pe de o parte, formalismul actelor de planificare succesorală, iar, pe de altă parte, formalismul procedurii succesorale însăși, în materia succesiunilor formalismul debutează încă din momentul planificării succesorale, prin forma ad validitatem impusă instrumentelor acestei planificări, și se desăvârșește prin parcurgerea și împlinirea procedurii succesorale (notariale sau judecătorești), aceasta din urmă imprimând formalismului o puternică funcție de control. 6. Principiul competiției între sistemele succesorale europene, exersat prin intermediul autonomiei de voință. Este adevărat, autonomia de voință nu este una foarte generoasă în această materie, nepermițând autorului moștenirii prea multă libertate de mișcare.

Legea aplicabilă Atunci când în raporturile juridice cu element de extraneitate privind succesiunea obiectul material îl formează bunurile mobile, ele sânt determinate de legea pe al cărui teritoriu cel ce a lăsat moştenirea a avut ultimul domiciliu permanent, iar în privinţa bunurilor imobile este aplicabilă legislaţia ţării pe al cărei teritoriul se află bunul. Concomitent se atenţionează că, prin tratate încheiate între Republica Moldova şi alte ţări privind asistenţa juridică şi relaţiile în materie civilă, legea aplicabilă raporturilor succesorale poate fi determinată şi de alte criterii. Spre exemplu, potrivit Tratatului încheiat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, "raporturile juridice în domeniul succesiunii asupra bunurilor mobiliare se reglementează de legislaţia acelei Părţi Contractante, al cărei cetăţean a fost reclamatul în momentul decesului". În cazul testamentului cu element de extraneitate sînt aplicabile oricare dintre următoarele legi: a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia;

c) legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat testamentul; d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare; c) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a patrimoniului succesoral (art.1623 din Codul civil). Felurile moştenirii Alineatul (2) al art.1432 din Codul civil stabileşte caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, şi anume: este o transmisiune pentru cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă, caractere care deosebesc moştenirea de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi a obligaţiilor civile. Moştenirea poate fi de două feluri: testamentară şi legală. Moştenirea este legală când transmiterea patrimoniului pentru cauză de moarte are loc în temeiul legii. Legea reglementează în cazul moştenirii legale persoanele care vor fi chemate la moştenire, ordinea în care vor veni precum şi cotele ce li se cuvin. Moştenirea legală reprezintă situaţia obişnuită, comună, şi se aplică ori de câte ori defunctul nu a dispus de bunurile sale pentru cauză de moarte prin testament. Temeiul moştenirii legale este rudenia de sânge, iar ideile care determină acest criteriu de transmisiune sunt afecţiunea presupusă a defunctului faţă de rudele lui de sânge şi consolidarea familiei prin conservarea bunurilor moştenite. Moştenirea este testamentară când şi în măsura în care defunctul a dispus de întregul său patrimoniu sau de o fracţiune din acesta, ori de bunuri individual determinate prin acte de ultimă voinţă sub formă testamentară. Voinţa legiuitorului, care stabileşte un sistem legal de transmitere a patrimoniului defunctului, nu se poate substitui voinţei defunctului, titularul patrimoniului său. Voinţa legiuitorului suplineşte numai voinţa neexprimată a defunctului. Defunctul poartă în cadrul succesiunii testamentare şi denumirea de testator, iar persoanele desemnate să culeagă moştenirea – în tot sau în parte – se numesc moştenitori testamentari sau legatari. Moştenirea legală este întotdeauna un mijloc de dobândire cu titlu universal, în timp ce moştenirea testamentară poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Cele două forme ale moştenirii, cea legală şi respectiv cea testamentară, nu se exclud, ci pot coexista. O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală. Decăderea din dreptul la succesiune constituie o sancţiune care constă în impedimentul realizării vocaţiei succesorale a anumitor persoane, care au săvîrşit infracţiuni intenţionate împotriva celui ce a lăsat moştenirea sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea, exprimate în testament. Aceasta poate fi aplicată moştenitorilor legali, inclusiv moştenitorilor rezervatari şi moştenitorilor testamentari. Constituie circumstanţe care justifică decăderea din dreptul de a succede: comiterea intenţionată a unei infracţiuni sau a unei fapte

amorale împotriva ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea, exprimate în testament sau punerea intenţionată de piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui care a lăsat moştenirea, fapt prin care s-a contribuit la chemarea la succesiune a persoanei executante a impedimentelor, a persoanelor apropiate acesteia, sau la majorarea cotei succesorale a acestora. Deschiderea succesiunii. Momentul și locul deschiderii moștenirii Prin deschiderea succesiunii înţelegem faptul juridic care dă naştere transmisiunii succesorale şi care, implicit, determină momentul în care încep să se aplice normele legale cu privire la moştenire. Acest fapt reprezintă decesul sau declararea morţii persoanei fizic de către instanţa de judecată. Doar moartea naturală, constatată direct, sau declararea morţii printr-o hotărâre judecătorească, care instituie o prezumţie in acest sens, declanşează deschiderea succesiunii, or, o persoană în viaţă nu pont transmită o moştenire. Până la momentul deschiderii succesiunii nu putem vorbi despre moştenitori sau patrimoniu succesoral, titular al patrimonii fiind persoana în viaţă. Deschiderea succesiunii prezintă interes sub aspectul momentului şi locului producerii. Astfel, momentul deschiderii succesiunii are importanţă, întrucât: în raport cu momentul deschiderii succesiunii se determină persoanele care au vocaţie succesorală. Pornind de la acest moment se determină componenţa şi valoarea patrimoniului succesoral. Din acest moment se calculează termenul de 6 luni, necesar pun acceptarea moştenirii. Acceptarea sau renunţarea la moştenire produce efecte din montul deschiderii succesiunii. Din acest moment începe scurgerea termenului de prescripţie pentru declararea nulităţii testamentului. După momentul deschiderii succesiunii se va determina legea aplicabilă în cazul unui conflict de legi în timp, fiind aplicabilă legea in vigoare la momentul deschiderii succesiunii. Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente din punct de vedere teritorial să rezolve diferite problem privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de competenţa notarului de la locul deschiderii succesiunii. Condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar să fie întrunite cumulative următoarele condiţii: - persoana să dispună de capacitate succesorală; - să aibă vocaţie succesorală; - persoana să nu fie nedemnă de a moşteni. Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la momentul deschiderii succesiunii. În cazul succesiunii testamentare , persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia, indifferent de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică la momentul deschiderii succesiunii; în cazul succesiunii legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi în timpul vieţii şi născuţi după decesul acestuia.

Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra patrimoniului succesoral vacant. Nu dispun de capacitate succesorală persoanele juridice care nu existau la momentul deschiderii succesiunii şi nici persoanele fizice predecedate. Comorienţi sunt considerate două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, decedate în aceeaşi împrejurare (accident rutier, calamităţi naturale etc.), încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia şi prezumându-se că au murit concomitent. Vor fi recunoscuţi comorienţi şi persoanele declarate moarte prin hotărârea instanţei de judecata drept urmare a dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe în acest caz, nu are importanţă momentul intrării în vigoare a hotărârii privind declararea morţii acestor persoane. Persoanele care au vocaţie reciprocă sau unilaterală şi care decedează in acelaşi timp (nu şi în aceiaşi împrejurare), fără a se putea determina ordinea deceselor, sunt numite codecedaţi şi se prezumă că au decedat concomitent. O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei succesorale. Pentru ca o persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, in baza legii sau a testamentului lăsat de defunct. O ultimă condiţie necesar pentru a putea moşteni este ca moştenitorul sa nu fie nedemn. Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moştenitorului din dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvârşirii unor fapte grave (expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.