Sinodul Din 869 - 870

Sinodul din 869 – 870 

Sinodul din 869 – 870 Delegaţii papali la acest sinod au fost: Donat, Ştefan şi Marin. Ei au fost aşteptaţi la Tesclonic de trimisul împăratului Vasile I Macedoneanul, spătarul (spatharios) Eustatie La Selymbria (localitate la 9 mile depărtare de Constantinopol) a avut loc primirea oficială de către protospătarul Sisimie şi de egumenul Teognost (care a fost principalul animator al evenimentelor legate de reinstalarea lui Ignatie şi un duşman neîmpăcat al lui Fotie). Sâmbătă, 24 septembrie au sosit la Strangylon, în faţa porţii de vest a Constantinopolului, unde au înnoptat. A doua zi a avut loc intrarea solemnă în capitală şi primirea la palatul Magnaura. Întrucât luni, 26 septembrie, era aniversarea naşterii împăratului, legaţii au fost primiţi abia marţi în Chrysotriclinium, unde i-au înmânat împăratului scrisoare papei, apoi au fost conduşi la patriarhul Ignatie, căruia i-au dat o altă scrisoare papală. În ziua următoare împăratul îi cheamă din nou pe delegaţii papali, cărora li se adresă în aceşti termeni (dacă este să dăm crezare descrierii făcute de latini): “Reiese din scrisorile preasfinţitului stăpân şi papă universalul Nicolae că Biserica romană, maica tuturor celorlalte Biserici, s-a ocupat cu atenţie de Biserica Constantinopolului, tulburată de ambiţia lui Fotie. Din aceste motive, deja de doi ani noi şi toţi patriarhii, mitropoliţii şi episcopii răsăriteni am solicitat Bisericii romane o judecată definitivă; de asemenea ne rugăm lui Dumnezeu ca smintelile (scandalurile) pricinuite de Fotie să fie îndepărtate, prin autoritatea sfântului vostru sinod şi ca unitatea şi liniştea de mult dorite să fie restabilite potrivit hotărârilor papei Nicolae”. Această variantă latină este greu de acceptat. În primul rând este inexact că patriarhii orientali au cerut papei să intervină. Cei ce au apelat Roma au fost unii partizani ai lui Ignatie (ca Teognost) – nici măcar Ignatie însuşi, iar împăratul a convocat sinodul, potrivit obiceiului. De asemenea este ştiut că majoritatea ierarhiei bizantine l-a sprijinit pe Fotie şi nu a cerut Romei să intervină în acest conflict, aşa cum se va vedea mai departe. Legaţii răspunseseră împăratului: “Noi am fost trimişi într-adevăr cu acest scop, dar noi nu putem admite nici un oriental în sinod, dacă mai înainte nu se semnează “Libellus satisfactionis” adus de noi la Roma”. La pretenţia nemaiauzită a papei împăratul şi Ignatie au răspuns: “Acest lucru este nou, deci trebuie să se citească mai întâi documentul”. Sinodul avea deci ca scop, din partea Romei, interpunerea acceptării de către răsăriteni a pretenţiilor exagerate ale papei privitoare la primatul de

Sinodul din 869 – 870  jurisdicţie al primului scaun. Acest document umilitor a fost semnat doar de 12 ierarhi, cu care a şi început prima şedinţă a aşa-zisului “sinod ecumenic” din 869. Conciliul s-a deschis solemn la 5 octombrie 869 în biserica Sfânta Sofia, în dreapta bisericii, în locul numit “Katechoumenia”, spaţiu rezervat odinioară instrucţiei catehumenilor, apoi loc destinat femeilor în timpul slujbei, în galeriile superioare. Deducem şi de aici numărul restrâns de participanţi. Au luat loc: cei trei legaţi papali: episcopii Donat de Ostia şi Ştefan de Nepi şi diaconul Marin, apoi Ignatie patriarhul, arhiepiscopul Teodosie al Tyrului ca reprezentant al patriarhului Antiobiei, preotul Ilie considerat reprezentantul al Patriarhiei Ierusalimului, apoi 12 patrici şi reprezentanţi ai senatului. Au fost aduşi apoi episcopii persecutaţi pentru fidelitatea lor faţă de Ignatie, episcopi care au fost consideraţi membri legitimi ai sinodului (deşi ar fi trebuit să compară ca martori). Dacă vreun ierarh care fusese în comuniune cu Fotie vrea să participe, trebuia să semneze mai întâi “Libellus satisfactionis”. Printre episcopii “persecutaţi” se numărau cinci mitropoliţi: Nichifor al Amasiei, Ioan de Syllaeum, Nichita al Atenei, Mitrofan al Smirnei şi Mihail de Rhodos, apoi şapte episcopi: Gheorghe de Heliopolis, Petru de Troas, Nichita de Chefalu (Silicia), Anastasie (Atanasie) al Magnezei, Nichifor de Crotona, Aliosion şi Mihail de Korkyra. În decursul celor zece şedinţe ale sinodului, numărul ierarhilor a reuşit să ajungă la 102. Fotie este tratat cu excesivă severitate, aducându-i-se tot felul de acuzaţii. Fiind adus în faţa sinodului, el a păstrat o atitudine demnă, răspunzând laconic cu texte din Sfânta Scriptură, iar la unele acuzaţii exagerate refuzând să răspundă. Era acuzat că a falsificat actele sinoadelor din 861 şi 867 şi era numit adept la magiei, eretic trihotonist, curtezan, intrus, schismatic, adulter paricind, fabricant de nimicuri şi inventator de false învăţături. Ultima sesiune a sinodului s-a ţinut în data de 28 februarie 870, în prezenţa împăratului Vasile I Macedoneanul, a fiului să Constantin şi a trei ambasadori ai împăratului Ludovic al II-lea: Anastasie Bilbliotecarul, Suppo, rudenie a împărptesei şi ministru şi Evrard, majordomul imperial. De asemenea erau de faţă zece sau unsprezece deputaţi ai regelui bulgar. Patriciul Baanes a cerut ca să se anunţe ordinea de zi. Episcopii au considerat oportun ca să se dea citire canoanelor elaborate. Trebuie spus că aceste canoane sunt în număr de 27 în redacţie latină şi doar 14 în varianta greacă. Specialiştii în drept canonic occidental au susţinut că aceste canoane au fost

Sinodul din 869 – 870  formulate la Roma şi supuse spre aprobare de legaţii papali. Totuşi acest lucru nu este valabil pentru toate canoanele. Fără îndoială canoanele 17 şi 21, referitoare la ordinea întâietăţii şi la drepturile celor 5 patriarhi, sunt de inspiraţie bizantină. La fel, canonul 15, care reproduce canonul 7 al sinodului din 861, interzicând episcopilor să construiască mănăstiri din veniturile Bisericii (acest canon al sinodului din 861 este până astăzi în colecţia canonică ortodoxă) şi canonul 26 referitor la dreptul de apel preoţilor şi diaconilor la mitropolit şi al episcopilor la patriarhi. Canoanele care lipsesc în textul grec sunt următoarele: 9, 12, 13, 15, 16, 18, 20, 22, 26. Canonul 9 grec corespunde canonului 10 latin, 10 cu 11, 11 cu 15, 12 cu 17, 13 cu 21, 14 cu 27. Canonul 1 prevede că trebuie ţinute toate hotărârile Sfinţilor Apostoli (canoanele apostolice), ale sinoadelor ortodoxe ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi învăţători ai Bisericii. Canonul 2 numeşte pe “preafericitul papă Nicolae, organ (instrument) al Sfântului Duh”, precum şi pe urmaşul său, Adrian şi hotărăşte ca toate deciziile lor, privitoare la Biserica din Constantinopol, la patriarhul Ignatie şi la depunerea lui Fotie, să se aplice. În caz contrar clericii se supun caterisirii, iar monahii şi laicii afurisirii, până se pocăiesc. Canonul 3 prevede ca “sfânta icoană a Domnului nostru Iisus Hristos să fie cinstită (proskyneisthai) ca şi cartea Sfintelor Evanghelii”. De asemenea trebuie cinstite chipurile Sfintei Fecioare, ale îngerilor şi sfinţilor. Canonul 4 îl consideră pe Fotie ca nefiind episcop din cauza ilegalităţii hirotoniei sale şi hotărăşte să fie lipsiţi de preoţie toţi cei hirotoniţi de el. De asemenea toţi egumenii numiţi de el îşi vor pierde rangul, iar bisericile ridicate sau sfinţite de el şi de episcopii lui vor trebui sfinţite din nou! Desigur că această hotărâre era inexplicabilă, dat fiind că marea majoritate a clerului era de partea lui Fotie şi că în timpul patriarhatului său fuseseră hirotoniţi foarte mulţi clerici. Canonul 5 interzice accederea la episcopat a vreunui laic, fie el şi senator. Se precizează şi timpul minim pe care trebuie să-l îndeplinească cineva în fiecare treaptă a clerului: un an citeţ, doi ani ipodiacon, trei ani diacon şi patru ani preot. Pentru cei

Sinodul din 869 – 870  care sunt simpli clerici sau monahi şi care au îndeplinit mult timp cu evlavie sarcinile ce le-au revenit, aceştia vor putea fi primiţi la episcopat scurtând timpul menţionat de canon pentru fiecare treaptă. Canonul 6 îl anatematizează pe Fotie pentru îndrăzneala de a fi dat anatemei pe papa Nicolae şi de a fi luat ca reprezentanţi ai Patriarhiilor orientale pe nişte oameni care nu aveau acest drept. Această anatemă se dă în conformitate cu hotărârea papei Martin I. Canonul 7 interzice celor anatematizaţi de prezentul sinod să înveţe pe alţii “cele ale înţelepciunii dumnezeieşti şi omeneşti”. Este o aluzie directă la Fotie şi la ucenicii săi, oameni foarte învăţaţi cărora li se interzice deci să predea în public. Se vede aici reacţia partidei conservatoare împotriva celei liberale, care încuraja cultura şi arta. Canonul 8 interzice patriarhilor să ceară documente scrise de la clericii lor prin care aceştia să-şi declare ataşamentul faţă de ei. Se exceptează de la această hotărâre mărturisirea de credinţă pe care o face fiecare episcop la momentul hirotoniei lui. Canonul 9 (păstrat doar în latină) consideră ca lipsite de valoare toate declaraţiile de fidelitate date lui Fotie de ucenicii săi. Canonul 10 (9 grec) prevede ca nici un laic, monah sau cleric să nu se separe de patriarhul lui şi să nu înceteze a-l pomeni la sfintele slujbe, mai înainte de a fi acela judecat de sinod. Acest canon se explică şi în relaţiile dintre preoţi şi mitropoliţi, şi cele dintre mitropoliţi şi patriarhi. Canonul 11 (10 grec) anatematizează pe cei care susţin existenţa a două suflete în om, împotriva învăţăturii biblice şi patristice conform căreia “omul are un singur suflet raţional şi mintal (mian psychen logiken te kai noeran)”. Canonul se îndreaptă tot contra lui Fotie, care era acuzat pe nedrept că ar fi susţinut această erezie.

Sinodul din 869 – 870  Canonul 12 readuce în actualitate hotărârea canonului 31 apostolic, potrivit căruia orice episcop, care îşi dobândeşte rangul prin daruri sau cu ajutorul puterii politice, să fie depus. Canonul 13 hotărăşte că trebuie promovaţi la episcopat clericii care de la această catedrală şi nu alţii străini şi că nu trebuie admişi în clerul catedralei administratorii bunurilor şi ai palatelor imperiale sau princiare. Canonul 14 (11 grec) Episcopii care sunt învredniciţi “de dumnezeiescul har şi sunt imaginea şi chipul sfintelor ierarhii cereşti” trebuie să fie cinstiţi după cuviinţă de către cei ce deţin dregătorii lumeşti. Episcopii nu trebuie să se deplaseze la prea mare depărtare de bisericile lor pentru a da cinstire dregătorilor, nici nu trebuie să coboare de pe cal ca să-i salute şi nici să-şi plece genunchiul înaintea lor. În caz contrar episcopul va fi afurisit pe un an iar dregătorul va fi oprit de la Sfintele Taine vreme de doi ani. Canonul 15 prevede ca nici un episcop să nu vândă sfintele odoare şi vase ale Bisericii; cu excepţia cazului prescris de canoanele din vechime şi anume răscumpărarea prizonierilor. Canonul 16 supune unei pocăinţe de trei ani pe cei care în timpul împăratului Mihail au jucat rolul de episcopi în reprezentaţii teatrale. Pe viitor ierarhii sunt datori să oprească pe împărat de la Sfintele Taine dacă nu se supune, să fie sub anatemă. Iar dacă patriarhul sau episcopii nu se arată neglijenţi faţă de astfel de fapte, să fie depuşi din treaptă. Canonul 17 (12 grec) susţine că nu este necesară prezenţa puterii politice la ţinerea unui sinod. Istoria arată că numai la sinoadele ecumenice au fost de faţă şi demnitari, dar în vechime sinoadele erau compuse doar din episcopi. Varianta latină a canonului prevede şi obligaţia mitropoliţilor de a se prezenta atunci când sunt chemaţi de patriarh. În caz contrar, dacă întârzie cu răspunsul 2 luni, vor fi suspendaţi, iar dacă nu răspund într-un an vor fi depuşi.

Sinodul din 869 – 870  Canonul 18 prevede că bunurile sau privilegiile pe care o biserică le posedă de 30 de ani nu pot fi luate de autoritatea laică. Canonul 19 impune mitropoliţilor să nu deranjeze prin vizitele lor Bisericile episcopilor sufrageni, sub pretextul că ar avea drept de inspecţie. Canonul 20 Nici un episcop nu poate lua cu forţa un bun dat în închiriere, el poate doar să-l informeze pe posesor că-şi va pierde dreptul de posesie dacă nu plăteşte trei ani censul. Dacă nu s-a plătit în acest timp suma cerută, episcopul trebuie să adreseze o plângere la tribunal şi să ceară retrocedarea bunului Bisericii. Canonul 21 (13 grec) condamnă pe cei ce redactează scrieri calomnioase împotriva papei, precum au făcut Fotie şi mai demult Dioscor. Dacă se iveşte vreo nedumerire cu privire la Biserica Romanilor, aceasta trebuie discutată într-un sinod general cu toată grija şi să nu se ia hotărâri fără temei împotriva ierarhilor Romei vechi. Varianta latină adaugă că nici un laic înzestrat cu putere politică nu are dreptul să trateze fără respect pe vreunul dintre cei 5 patriarhi, nici să caute să-l depună din scaun. Dimpotrivă se cuvine o cinste deosebită papei vechii Rome, apoi patriarhilor din Constantinopol, Alexandria, Antonia şi Ierusalim. Canonul 22 impune ca instalarea unui episcop să aibă loc în virtutea alegerii şi a unei hotărâri sinodale şi ca nici un dregător să nu se amestece în alegere sub pedeapsa anatemei, afară de cazul că va fi invitat acela de Biserică. Canonul 23 prevede ca pe viitor episcopii să nu poată da bunuri ce aparţin altei eparhii şi să nu poată hirotoni clerici pentru eparhii străine. Canonul 24 pune în vedere mitropoliţilor să nu se încredinţeze din neglijenţă, datoria de a sluji biserica lui, episcopilor sufragani. Cei ce vor face aşa vor fi pedepsiţi de patriarh. Canonul 25 “Toţi clerici bisericii catedrale din Constantinopol, hirotoniţi de Ignatie sau Metodie, dar care aparţin încă tabberei lui Fotie şi nu vor să adere la deciziile prezentului sinod, sunt depuşi prin hotărârea papei Nicolae şi nu vor mai fi

Sinodul din 869 – 870  admişi în cler, chiar dacă se convertesc. Totuşi, din spirit de îngăduinţă, admitem să fie primiţi la Sfintele Taine dacă se convertesc, dar în starea de laici”. Canonul acesta arată că nici măcar la Sfânta Sofia Ignatie nu era bine primit şi nici chiar de clericii hirotoniţi de el, desigur în virtutea considerentului că Fotie fusese canonic ales. Canonul 26 prevede că, dacă un preot sau diacon este depus de episcopul său, el poate să facă apel la mitropolit, care trebuie să facă o nouă judecată în sinodul mitropolitan. De asemenea un episcop poate apela la patriarh în privinţa unei sentinţe date de mitropolitul său şi în acest caz patriarhul va judeca împreună cu alţi mitropoliţi, sufragani ai săi. Canonul 27 (14 grec) arată că episcopii îndreptăţiţi să poarte la anumite ocazii odăjdii supranumerare, să le poarte numai în acele ocazii şi locuri, fără a se abuza, din cauza fastului şi a mândriei, de acestea la orice slujbă bisericească. De asemenea canonul hotărăşte ca aceia care au fost încălţaţi la demnitatea arhieriei din stare monahală, să-şi păstreze portul lor călugăresc. Nici unul dintre aceştia să nu-şi lepede haina tagmei lor, călcând în felul acesta legile pe care ei înşişi şi le-au dat. Canonul conchide: “dacă un episcop va purta omofor în afară de timpurile stabilite, fie scrise, fie nescrise, sau va fi lepădat haina monahală, să fie adus pe calea cea dreaptă, iar dacă nu, să fie caterisit”. Potrivit obiceiului, după aprobarea canoanelor, s-a dat citire “horos”-ului, care cuprindea mai întâi o mărturisire detaliată a credinţei, în care se anatematizau toţi ereticii, inclusiv papa Honoriu, apoi se dezbătea problema cinstiri icoanelor şi recunoaşterea ecumenicitatea sinodului al II-lea de la Niceea (787). Apoi se aminteşte de Fotie, care “nu a intrat pe uşă în staulul oilor” şi care a produs tulburare Bisericii. Pentru aceasta, Dumnezeu a ridica împotriva lui pe papa Nicolae, care, ca un alt Finees, a omorât pe israelitul adulter (adică Fotie)… În sfârşit actele au fost semnate de legaţii papali, de reprezentanţii scaunelor patriarhale de la Răsărit, de Ignatie, de împărat şi de ceilalţi ierarhi, în total 102 şi contrasemnate de primul secretar imperial Hristofor. Acest sinod s-a vrut ecumenic, totuşi trebuie precizat că el nu poate fi considerat ca atare, deoarece el nu a luat hotărâri de natură dogmatică, problema icoanelor fiind deja dezbătută la sinodul VII ecumenic, iar cea a trihotonismului, la sinodul II ecumenic, cu prilejul condamnării apolinarismului.

Sinodul din 869 – 870  O problemă de mare importanţă, care s-a discutat la acest sinod a fost cea a pentarhiei. Deşi s-a voit să se impună privatul Romei, totuşi acceptul a căzut pe pentarhie. În acest sinod Roma a recunoscut explicit pentarhia, şi prin aceasta, starea de fapt creată de canoanele: 6 al sinodului I ecumenic, este al sinodului II ecumenic şi 28 al sinodului IV. Totuşi această recunoaştere nu s-a făcut explicit întrucât hotărârile sinodului la care ne referim încalcă în parte hotărârile sinoadelor de mai sus. Într-o luare de cuvânt a patriciului Baanes, acesta afirma “Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe cei cinci patriarhi şi, în Evanghelie, El a arătat că ea (Biserica) nu va cădea niciodată definitiv, căci ei (patriarhii) sunt capii Bisericii. Întradevăr, Hristos a zis “Porţile iadului nu o vor birui”, ceea ce înseamnă că dacă doi patriarhi greşesc, vor rămâne trei care îi va îndrepta şi dacă vor rătăcii trei vor fi mereu doi care să-i întoarcă şi dacă patru patriarhi ar greşi, ultimul va rămâne în Hristos, Dumnezeul nostru Care este capul tuturor, şi acela va însufleţi din nou restul trupului Bisericii. Din problema pentarhiei (recunoscută chiar de occidentali) rezultă că nu a existat un primat jurisdicţional al episcopului Romei, pentru că acesta ar fi trebuit să fie suprapus însăşi pentarhiei. Totuşi sinodul a căutat să impună primatul Romei şi sub formă jurisdicţională, făcând din hotărârile papilor (ca Nicolae I, numit “organ al Sfântului Duh” şi Adrian al II-lea) hotărâri valabile în întreaga Biserică, ceea ce contrazice practica Bisericii. Sinodul însă nu aluat în dezbatere tocmai chestiunile ce aduceau atingere unităţii Bisericii şi anume inovaţiile occidentalilor, pe care le semnalase Fotie în 867 (Filioque, celibatul obligatoriu, rezervarea Mirungerii pentru episcop, postul de sâmbătă, etc). Dimpotrivă legaţii papali s-au străduit să-l scoată de sub anatemă pe Nicolae I, evitând un episod precum cel al lui Honorium…