Sanatate-publica-3.docx

1.Scopurile sănătăţii publice: -

promovarea şi ameliorarea sănătăţii; contribuţia la crearea unui mediu ambiant favorabil acţiunii comunităţii în strânsă legătură cu dezvoltarea formării personalului specializat în servicii de sănătate; reorientarea continuă a serviciilor de sănătate.

In luarea deciziilor strategice pentru sănătate sunt parcurse de decidenţi următoarele etape: 1. Evaluarea nevoilor de sănătate;  descrierea stării de sănătate;  descrierea serviciilor disponibile;  descrierea profilului factorilor de risc / protecţie. 2. identificarea ariilor de probleme, cum ar fi:  nevoi pentru servicii de sănătate;  beneficiile potenţiale pentru sănătate; 3. definirea alternativelor de intervenţie care se vor referi potenţialul pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi la potenţialul pentru ameliorarea sănătăţii. 4. alegerea alternativelor de acţiune care au în vedere de asemenea fixarea priorităţilor şi beneficiilor pentru comunitate. Procesul de planificare a îngrijirilor de sănătate este ciclic şi repetitiv, etapele fiind următoarele: 1. măsurarea ponderii bolii în comunitate („povara bolii” pentru comunitate); 2. identificarea factorilor de risc; 3. măsurarea eficacităţii diferitelor forme alternative de intervenţie comunitară; 4. evaluarea eficienţei în termenii resurselor utilizate; 5. implementarea intervenţiei; 6. monitorizarea activităţilor; 7. reevaluarea ponderii bolii pentru a determina dacă s-au produs ameliorări. Utilizarea sistematică a principiilor şi metodelor pentru planificarea şi evaluarea serviciilor de sănătate este relativ nouă. Esenţial este determinarea priorităţilor şi alocarea resurselor pentru îngrijiri de sănătate. Nevoia de sănătate exprimă diferenţa dintre starea optimă definită într-un mod normativ şi starea actuală sau reală Problema de sănătate este o deficienţă sau absenţa sănătăţii definită (percepută) de individ, de medic sau de colectivitate Identificarea nevoilor de sănătate conduc la identificarea nevoilor de îngrijiri de sănătate.

2.Determinismul stării de sănătate. Factorii care influenţează starea de sănătate individuală şi colectivă sunt grupaţi în 5 categorii:     

Factori biologici, individuali; Stilul de viaţă personal; Caracteristicile mediului social şi comunitar; Condiţiile de habitat şi muncă; Condiţiile generale socio – economice, culturale şi de mediu;

O clasificare utilă a acestora este cuprinsă în tabelul de mai jos: FACTORI NEMODIFICABILI

MODIFICABILI Stilul de viaţă

Biologici

Social economici

Mediul fizic

Accesul la servicii

Moştenirea genetică

Sărăcia

Calitatea aerului

Dieta

Educaţie

Sexul

Integrarea profesională

Locuinţa

Activitatea fizică

Servicii medicale

Vârsta

Excluderea socială

Calitatea apei

Fumatul

Servicii sociale

Mediul social

Alcoolul

Transport

Comportamentul sexual

Odihnă

Drogurile ilicite Interes deosebit îl prezintă în practica medicinii comunitare factorii de risc modificabili, asupra cărora se poate interveni prin diferite programe de intervenţie la nivel de colectivitate. Creşterea nivelului de morbiditate şi mortalitate asociată cu scăderea nivelului calităţii vieţii este determinată de:  Factori de risc fiziologici;  Factori de risc comportamentali;  Factori de risc psihosociali;  Condiţii de risc. Fiecare din categoriile de risc pentru starea de sănătate contribuie cu o anumită cotă la modelul de morbiditate şi mortalitate al unei colectivităţi. Studierea lor permite elborarea şi evaluarea politicilor sanitare precum şi a intervenţiilor.

3.Procesul de cauzalitate Factorii prezentaţi ca determinanţi ai stării de sănătate acţionează separat sau grupat atât în sens sanogenezei cât şi în sensul patogenezei. Studiul asociaţiei dintre un anumit factor (grup de factori) şi o anumită stare fiziologică sau patologică sub forma relaţiei cauză - efect constituie etapa de diagnostic etiologic în sănătatea publică. Este important de reţinut că nu orice asociere presupune în mod necesar cauzalitatea. Asociaţia epidemiologică reprezintă relaţia observată între două tipuri de variabile, una ţinând de starea de sănătate (variabila dependentă) iar cea de-a doua de factorul determinant al stării de sănătate (variabila independentă). Factorii determinanţi ai stării de sănătate (biologici, de mediu, comportamentali, socio – economici, etc.) se grupează, după modul în care acţionează asupra stării de sănătate, în: - factori de risc; - factori indiferenţi; - factori de protecţie. Menţionăm că factori consideraţi de protecţie în anumite circumstanţe pot deveni factori de risc în alte situaţii. Riscul trebuie înţeles ca şansa sau probabilitatea, exprimată cifric, de a apare o anumită stare la o persoană expusă comparativ cu o persoană neexpusă. Prin expunere se înţelege fie prezenţa unui factor de risc fie absenţa unui factor de protecţie. După modul în care este expusă în mod natural marea majoritate a populaţiei prezintă un risc mediu. Populaţia la risc este reprezentată de colectivitatea care în raport cu restul populaţiei are o susceptibilitate mai mare de a dezvolta boala sau de a deceda ca urmare a unei expuneri unice, repetate sau prelungite la factorii de risc (etiologici), determinată de cauze ereditare, sociale, economice sau necunoscute. (M. Jenicek). Populaţia ţintă este acea colectivitate în care afecţiunea este mai frecventă decât în restul populaţiei şi ai cărei indivizi posedă anumite caracteristici unor factori care ar putea asociaţi cu prezenţa anumitor probleme de sănătate. Asociaţia este considerată ca fiind relaţie de cauzalitate atunci când se dovedeşte ştiinţific că modificarea expunerii (variabila independentă) produce o modificare a unei caracteristici a stări de sănătate (variabila dependentă). În practică se întâlnesc următoarele tipuri de asocieri: I. asociere de tip cauzal: directă (de tip cauză - efect); în prezenţa factorului de risc apare efectul fără a mai fi nevoie de intervenţia altui factor 1.2. indirectă; este situaţia în care doi sau mai mulţi factori (variabile independente) acţionează sinergic sau antagonist şi produc modificări ale variabilei dependente (stării de sănătate) II. asociere falsă (noncauzală);acceptarea unei asociaţii ca fiind cauzală dar care se dovedeşte a fi generată de hazard sau erori statistice. 1.1.

În studiul asociaţiei epidemiologice, experienţa a demonstrat-o, există mari şanse să se strecoare factori de confuzie care generează distorsionarea rezultatelor. Sunt factorii care se asociază concomitent în cadrul relaţiei de cauzalitate atât variabilei dependente cât şi variabilei independente.(ex. relaţia dintre consumul de cafea şi apariţia cancerului bronho - pulmonar, omiţându-se fumatul care se asociază frecvent consumului de cafea şi care în prezent este recunoscut ca principalul factor de risc).

4.Demografie Definiţii ale ştiinţei demografice. Demografia “ ştiinţa socială care studiază populaţia omenească, fenomenele şi procesele care au loc în cadrul ei, în vederea determinării numărului populaţiei, a repartizării ei geografice, a structurii şi mişcării ei şi a identificării legilor care îi stau la bază, precum şi a tendinţelor de dezvoltare.”(C. Ionescu) Definiţii ale statisticii demografice. Statistica demografică (statistica populaţiei), ramură a statisticii sociale având ca obiect metodele de observare, prelucrare şi analiză statistică a datelor privind fenomenele şi procesele de masă, care au loc în cadrul popula iei. Statistica demografică furnizează demografiei, pe de o parte, datele statistice culese, prelucrate şi analizate în mod corespunzător, iar pe de alt parte, principalele metode pe care demografia le foloseşte în vederea realizării sarcinilor sale de cunoaştere. (Dr. C. Ionescu). Demografie medicală. Demografia medicală are ca principală componentă, nu teoriile despre populaţii, ci statistica demografică, care furnizează date pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiilor. Mai precis, statistica demografică studiază populaţiile sub aspectul numărului (volumului), structurii, distribuţiei teritoriale, precum şi din punct de vedere al dinamicii ei naturale şi migratorii (mecanice). Pentru caracterizarea fenomenelor demografice (procese biologico-sociale complexe), statistica demografică utilizează metode cantitative şi metode calitative. Sursele de informaţii utilizate în statistica demografică medicală sunt reprezentate de: - recensământul populaţiei, singura formă de cercetare exhaustivă (măsurarea unor caracteristicii la nivelul întregii populaţii). - statistica stării civile, - înregistrarea naşterilor, căsătoriilor, deceselor, divorţurilor, şi a caracteristicilor acestora; (oficiule de stare civilă) - înregistrarea venirilor şi plecărilor dintr-o zonă; (biroul de evidenţa populaţiei); - anchete demografice care se realizează în scopul de a aprofunda aspecte de structură şi dinamică care nu pot fi evidenţiate prin sursele de mai sus. Noţiunile fundamentale ale demografiei sunt reprezentate de: - evenimentul demografic care reprezintă cazul observat purtător de informaţie demografică (născutul viu, decesul); - fenomenul demografic, care reprezintă totalitatea evenimentelor demografice de acelaşi tip care apar într-o populaţie într-o unitate de timp (natalitate, mortalitate, migrare); - indicatorul demografic reprezintă raportul care măsoară aceste fenomene. După cum s-a amintit, din punct de vedere medical, fenomenele demografice sunt studiate din punct de vedere al: I. staticii (statica populaţiilor)şi II. dinamicii (dinamica) grupurilor populaţionale Dinamica are două componente care descriu mişcare unei populaţii: - mecanică, care cuprinde: - mobilitatea migratorie; - mobilitatea socio-profesională. - naturală, care studiază caracteristicile fenomenului de reproducere întro populaţie.

5.Studiul morbidităţii. Morbiditatea (indicator negativ de măsurare a stării de sănătate) este fenomenul de masă al îmbolnăvirilor apărute într-o populaţie definită într-o perioadă de timp specificată În ceea ce priveşte evaluarea frecvenţei îmbolnăvirilor, epidemiologia, îşi propune următoarele obiective: 1. descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc în populaţie. 1.1. descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc în populaţiile umane. 1.2. descrierea distribuţiei bolilor funcţie de caracteristicile indivizilor care alcătuiesc grupul populaţional. 1.3. descrierea distribuţiei spaţiale (teritoriale) a bolilor. 2. explicarea etiologiei bolilor. 3. predicţia în legătură cu numărul probabil al bolilor într-o populaţie şi cu caracterul distribuţiei bolilor în acea populaţie. Una din dificultăţile subliniate de epidemiologi este tocmai aceea de a defini starea de normalitate sau anormalitate, criteriile de diagnostic putându-se schimba cu rapiditate. Evaluarea stării de sănătate prin evaluarea frecvenţei îmbolnăvirilor se efectuează pe populaţii numite la risc, adică alcătuită din indivizi susceptibili de a dezvolta boala. Populaţia la risc poate fi stabilită cu ajutorul datelor demografice sau a datelor de mediu. Măsurarea frecvenţei îmbolnăvirilor printr-o anumită boală se realizează cu ajutorul a doi indicatori (rate) reprezentaţi de incidenţă şi prevalenţă. Dacă prevalenţa măsoară numărul de cazuri dintr-o populaţie definită, la un moment dat în timp, incidenţa reprezintă numărul de cazuri noi care apar într-o perioadă dată într-o anumită populaţie. Incidenţa şi prevalenţa sunt două moduri distincte de apreciere a frecvenţei bolii în populaţie. In practică există patru tipuri de morbiditate: 1. morbiditatea diagnosticată reprezintă cazurile diagnosticate prin tehnicile cunoscute în perioada respectivă. 2. morbiditate diagnosticabilă reprezentată de cazurile existente în populaţie, dar tehnicile disponibile nu permit diagnosticarea. 3. morbiditatea resimţită exprimă îmbolnăvirile resimţite în populaţie 4. morbiditatea reală, corespunde numărului total de cazuri de îmbolnăvire (stare) din populaţie, fiind constant mai mare decât morbiditatea cunoscută. tendinţa firească este de a încerca să cunoaştem morbiditatea reală. In afara indicatorilor de frecvenţă (incidenţa şi prevalenţa) în practică se mai utilizează în studiul morbidităţii şi indicatori de structură: - morbiditatea spitalizată; - morbiditatea individuală; - incapacitatea de activitate; - măsurarea factorilor.

6.Tranziţia epidemiologică reflectă fenomenul de dominare afecţiunilor cronice (netransmisibile) în detrimentul bolilor infecţioase. Acest fenomen, pregnant la nivelul ţărilor dezvoltate, începe să se manifeste pregnant şi în populaţiile ţărilor în curs de dezvoltare. Cauzele de decese pentru grupe de vârstă şi nivel de dezvoltare naţională. Cauze de deces Ţări dezvoltate Ţări în curs de dezvoltare 15 – 44 ani Accidente Accidente Cancere Afecţiuni cardiovasculare Afecţiuni cardiovasculare Cancere 45 – 54 ani Afecţiuni cardiovasculare Afecţiuni cardiovasculare Cancere Cancere Accidente Accidente

7.Nevoi de sănătate Sănătatea reprezintă o calitate a vieţii, iar O.M.S. desemnează 4 direcţii ale calităţii vieţii: 1. reducerea simptomelor bolilor; 2. înlocuirea anxietăţii şi descurajării prin influxuri de stare de bine şi optimism; 3. conservarea aptitudinilor cognitive; 4. aptitudinea de a muncii şi de a păstra un nivel de viaţă suficient sau în caz de pensionare de a avea un centru ocupaţional. Maslow (recunoscut psiholog american) defineşte următoarele categorii de necesităţi specific umane: 1. de subzistenţă; 2. de dragoste şi acceptare; 3. de statut social; 4. de autoactualizare (de evoluţie); 5. de securitate (în care este inclusă şi nevoia de protecţie împotriva bolilor); Consumul de servicii medicale are la bază tocmai nevoile umane de securitate şi se datorează unei stări de sănătate alterate, percepută de individ, colectivitate sau de către profesionişti, exprimând diferenţa dintre starea de sănătate considerată optimă şi starea de sănătate resimţită la un moment dat. Există mai multe clasificări ale nevoilor de sănătate, cea mai cuprinzătoare fiind dată de Rathwell care defineşte următoarele categorii: 1. nevoile normative; nevoile definite de profesionişti şi comparate cu nivelul de îngrijiri existent, disponibil; are la bază un standard (de specialişti) şi este comparat cu standardul existent actual 2. nevoi resimţite (simţită), definite şi ca dorinţe, sunt nevoile conştientizate de individ sau colectivitate; 3. nevoile exprimate reprezintă solicitarea unui anumit tip de serviciu medical de către individ (reprezintă consumul pasiv); 4. nevoile comparative rezultate din examinarea comparativă a nivelului serviciilor acordate unor populaţii distincte dar identice ca structură. Satisfacerea cererilor de îngrijiri de sănătate se realizează prin intermediul îngrijirilor (serviciilor) formale sau a îngrijirilor informale. Factori care influenţează consumul de servicii: - creşterea este influenţată de:  introducerea unui nou serviciu şi informarea despre acest aspect;  amplasarea de servicii mai aproape de pacienţi. - scăderea cererii este influenţată de:     

descurajare (plata, bariere psihologice, fizice, sociale); întârzierea (liste de aşteptare); reorientare a pacientului (medicul de familie); refuzul de acordare a îngrijirilor (norme de tratament); diluţia (scăderea calităţii).

8.Definiţia şi rolul managerilor. Managerul este o persoană din organizaţie căreia i s-a încredinţat responsabilitatea de a face posibilă îndeplinirea unei activităţi prin colaboratorii săi din interiorul unei unităţi operaţionale. Leadership, caracteristică a managerului, reprezintă posibilitatea de a influenţa persoanele în sensul ca acestea să se străduiască şi să participe cu bunăvoinţă şi entuziasm la realizarea scopurilor organizaţiei Rolurile managerilor se manifestă în plan: - social pentru prevenire sau atenuare conflictelor variate ce caracterizează şi însoţesc orice organizaţie. Acest rol reclamă o serie de calităţi cum ar fi demnitatea, echitate, toleranţă, fermitate şi cunoştinţe aprofundate de economie, legislaţie şi teoria comunicării (negociere); - politico-legal (juridic) cunoscut şi ca management al evenimentelor pentru care se acţionează în sensul de a anticipa şi de a evita surprizele generate de schimbările bruşte şi periculoase din mediul precum şi de a găsi răspunsuri politice la probleme particulare ale organizaţiei. Comportamentul managerilor de a răspunde aspiraţiilor publice (componenta politică a activităţii manageriale) îi departajează pe aceştia în reactivi, neutrii şi proactivi. Cei mai mulţi manageri nu-şi mai pot permite să fie neutrii şi caută să influenţeze mediul politic (modificări în legislaţie sau reglementări guvernamentale) prin diferite mijloace printre care amintim activitatea de lobby care se poate exercita în condiţii de transparenţă sau în secret (utilizând persoane influente). - Economic, recunoscut ca fiind de importanţă centrală reprezentând îndeplinirea misiunii organizaţiei de a furniza bunuri sau servicii a căror calitate şi accesibilitate (preţ, etc.) trebuie să fie corespunzătoare nevoilor sociale şi să fie realizate cu o utilizare optimă a resurselor disponibile. Din acest punct de vedere managerul trebuie să urmărească ciclurile economice ale mediului (în contextul globalizării economiei), să gestioneze utilizarea resurselor existente (conservare, reciclare, resurse alternative), reproiectarea produselor (bunuri, servicii), aplicarea responsabilă de noi tehnologii.

9.Analiza, descrierea şi definirea unei organizaţii. Analiza organizaţiei, presupune cercetarea concomitentă şi combinată a mediului organizaţional intern şi a mediului extern în care evoluează organizaţia. Pentru mediul extern se analizează: 1. societatea care reprezintă totalitatea mediilor sociale, culturale, politice şi juridice în cadrul căreia este inserată organizaţia. Cuprinde şi caracteristicile etnice, diversitatea credinţelor religioase precum şi pluralitatea valorilor sociale din momentul respectiv. 2. trecutul organizaţiei (istoricul acesteia) care reflectă modul în care s-a format organizaţia, variatele direcţiei de dezvoltare pe care le-a avut, valorile promovate de fondatori şi diriguitori de-a lungul timpului, dificultăţile şi reuşitele înregistrate. 3. conexiunile reflectă faptul că toate organizaţiile apar şi evoluează într-un mediu de influenţă generat de structura economică, forma de proprietate, intensitatea concurenţei şi a capitalului necesar, ritmul de dezvoltare tehnologică, influenţe care determină hotărâtor caracteristicile structurale şi culturale ale organizaţiei. Pentru mediul intern se analizează: 1. cultura organizaţiei care este înţeleasă ca un ansamblu de semnificaţii în virtutea cărora membrii organizaţiei îşi valorifică experienţa şi îşi orientează acţiunile. 2. structura organizaţiei reprezintă sistemul care cuprinde toate caracteristicile formale şi tangibile ale organizaţiei ca aspecte structurale concrete, cum ar fi strategia şi obiectivele, politica de recrutare, formare şi recompensare a personalului, sistemele de gestiune şi control, piramida puterii şi autorităţii. 3. actorii (membrii organizaţiei) sunt indivizii de pe toate nivelurile ierarhice, care deţin diverse aptitudini şi care participă la evenimentele din organizaţie, generând ipoteze şi aşteptări pe baza experienţei acumulate în cadrul organizaţiei. Alte elemente care definesc o organizaţie şi care permit analiza ei: 1. cadrul mental unei organizaţii se compară şi se comportă ca un filtru şi ca un tampon între realitatea existentă şi realitatea percepută (între realitate şi adevăr.) Este un rezultat al îmbinării dintre structura şi cultura organizaţiei care delimitează câmpul percepţiei în ceea ce priveşte propria percepţie şi marja individuală de manevră. 2. contextul actual semnifică realitatea momentului în cadrul organizaţiei. 3. contextul viitor este reprezentat prin ceea ce se percepe a fi posibil în viitor pe seama analizei contextului actual. 4. centrul de greutate al unei organizaţii este dat de grupul de activităţi (sau de o funcţie particulară) faţă de care toate celelalte activităţi au rol de subordonare şi susţinere. 5. misiunea organizaţiei reprezintă emblema şi reflectă aspiraţiile ei în sensul în care exprimă raţiunea de a exista, direcţiile de orientare, ceea ce îşi doreşte şi îşi permite să facă precum şi către cine îşi orientează aspiraţiile. În cercetarea şi caracterizarea unei organizaţii sunt utilizate două procedee de studiu: 1. analiza diacronică presupune cercetarea documentelor purtătoare de informaţie cu privire la modul în care s-a format şi a evoluat cultura şi structura organizaţională precum şi la obiectivarea reziduurilor simbolice lăsate de istorie, societate, şi factorii de contingenţă şi care se manifestă în organizaţie la momentul cercetării. 2. analiza sincronică ( interrelaţiile dintre structură, cultură, actori ), caută să demonstreze maniera în care caracteristicile culturale şi structurale ale unei organizaţii influenţează procesele cognitive (şi în ultimă instanţă şi decizionale) a principalelor responsabili pentru analiză, soluţionări, strategii formale şi planuri de acţiuni.

10.Managementul operaţiilor. Alături de managementul financiar, al resurselor umane şi marketing, managementul operaţiilor este recunoscută ca făcând parte din funcţiile primare ale managementului şi se referă la activităţile operaţionale, cunoscută şi sub denumirea de funcţia de operaţii. Activităţile operaţionale sunt desfăşurate de acel grup de persoane care sunt responsabile de furnizarea serviciilor pe care acea organizaţie le oferă publicului. Operaţiile au rolul de a permite realizarea scopului organizaţiei de asigurare a serviciilor pentru populaţie. Funcţia de operaţii trebuie să asigure resursele necesare (imput-uri), să desfăşoare activităţile programate pentru a furniza serviciile (output-uri) care sunt măsurate prin rezultate (autcome - uri), având ca scop declarat să facă ca valoarea activităţilor să devină considerabil mai mare decât a resurselor şi a procesului de transformare. în domeniul serviciilor de sănătate operaţiile furnizoare de servicii sunt operaţii care nu generează rezultate tangibile. Caracteristici ale operaţiilor în domeniul serviciilor de sănătate: - reprezintă faţa vizibilă a organizaţiei şi are un mare impact asupra calităţii; - productivitatea este dificil de măsurat deoarece produsele operaţiilor de servicii sunt de regulă intangibile; - standardele de calitate sunt mai dificil de elaborat făcând ca evaluarea calităţii serviciilor să fie interpretabilă tocmai datorită lipsei unor instrumente de măsură tocmai valide (practic serviciile nu pot fi apreciate prin măsurători clasice); - funcţia de operaţii se suprapune peste funcţia de marketing (relaţia medic-pacient); - imposibilitatea depozitării produsului final determină la apariţia tendinţei de inducere a cererii. Asupra managementului operaţiilor într-o organizaţie acţionează patru categorii de forţe: 1. globalizarea care exprimă generalizarea activităţilor, dezvoltarea mediului competiţional, crearea de noi servicii şi diversificarea gamei de operaţii; 2. dezvoltarea şi implementarea tehnologiilor avansate; 3. aplicarea principiilor şi tehnicilor manageriale chiar de furnizorii de servicii; 4. necesitatea asigurării calităţii Managementul operaţiilor se subordonează politice generale şi strategiei organizaţiei şi implică luarea anumitor decizii la acest nivel în ceea ce priveşte proiectarea într-un sistem ordonat şi coerent a activităţilor care trebuie desfăşurate după un algoritm prealabil stabilit pentru a fi atins scopul. Rolul managerului pentru funcţia de operaţii. Plecând de la faptul recunoscut că managerul este responsabil pentru succesul organizaţiei, acesta trebuie să îndeplinească trei cerinţe specifice: 1. să furnizeze numai acele servicii care sunt pe măsura capacităţii organizaţiei şi pentru care există suficientă piaţă de desfacere; 2. să asigure nivelul de calitate şi de satisfacere a clientului în scopul atragerii acestuia; 3. trebuie să asigure un cost care să reprezinte un preţ rezonabil şi care să permită obţinerea profitului. Stilurile manageriale reprezintă maniera particulară şi individuală de a proiecta şi a conduce operaţiile. În elaborarea deciziilor pentru funcţia de operaţii managerul din domeniul serviciilor are anumite tendinţe: 1. să asimileze noţiunea de servicii (în sensul de bun economic) cu cel de servitute; 2. să favorizeze munca umană reducând aportul tehnologiei pentru creşterea calităţii şi eficacităţii; 3. au o preocupare deosebită pentru produsul final şi redusă pentru mijloacele necesare, ceea ce reduce capacitatea motivatoare; 4. proiectează specificaţii (proceduri, regulamente sau chiar standarde) foarte generale.

11.Producerea şi finanţarea serviciilor de sănătate. Organizarea serviciilor de sănătate presupune proiectarea de sisteme complexe pentru furnizarea de îngrijiri pentru sănătate ţinând cont de nevoile de sănătate, particularităţile acestor tipuri de servicii, asigurarea calităţii acestora şi de resursele disponibile. Proiectarea oricărui sistem de sănătate se subordonează unei politici de sănătate (subcomponentă a politicii generale a satului) şi cuprinde următoarele elemente: 1. obiectivele formulate în termen de rezultate măsurabile a stării de sănătate; 2. strategii diverse şi complementare centrate pe: - prevenţie; - promovarea sănătăţii; - abordare comunitară, populaţională şi globală. Organizarea serviciilor de sănătate constituie un demers interdisciplinar la care participă specialişti din toate disciplinele pe care le-am studiat până în prezent ; epidemiologie, demografie, ştiinţe economice, politice, sociologie, management. În producerea serviciilor de sănătate un impact important îl deţine sistemul de finanţare al acestora. Circuitul şi volumul monetar este domeniul cel mai sensibil al oricărui sistem economic. Piaţa serviciilor de sănătate poate fi definită piaţa tranzacţiilor dintre pacienţi şi furnizorii de servicii medicale. Pe piaţa serviciilor de sănătate caracteristicile fluxurilor monetare este influenţat de anumite particularităţi pe care le prezentăm în continuare. In acest domeniu există trei categorii de actori; - furnizorul de servicii de sănătate; - pacienţii; - terţul plătitor. Terţul plătitor este instituţia care intervine ca intermediar, în încercarea de a regla imperfecţiunile datorate particularităţilor deja amintite ale acestui sector de piaţă, atât în sensul de a asigura accesul cât şi de a limita excesul. Este reprezentat de guvern sau de casele de asigurări de sănătate (naţionale sau particulare) şi prin existenţa sa creează două tipuri de probleme: 1.creşterea riscului moral generat de faptul că în momentul consumării unui serviciu medical pacientul nu plăteşte, determină percepţia de gratuitate (dispare rolul preţului în echilibrarea cererii şi a ofertei) aspect care determină tendinţa de creştere a cererii şi depăşire a posibilităţilor de ofertă. 2. manifestarea fenomenului de selecţie adversă care constă în tendinţa de a asigura acoperirea numai pentru categoriile de indivizi cu cele mai mici riscuri de a se îmbolnăvi sau de reducere a volumului pachetului de servicii asigurate. Apare fie din cauza terţului plătitor care caută să reducă costurile sau din cauza medicilor care nu sunt corect motivaţi. Circuitul financiar (monetar) în sistemele de sănătate. Este compus din trei subcomponente: 1. colectarea banilor; 2. plata medicilor; 3. plata instituţiilor (centre de sănătate, spitale, sanatorii); Sisteme de colectare a banilor: 1. plata directă către furnizor; 2. cotă parte din impozitele generale colectate de stat de la contribuabili; 3. bugetele autorităţii locale rezultate din colectarea de impozite de la cetăţeni sub formă de taxe şi impozite; 4. contribuţii sub formă de asigurări realizate prin casele de asigurări naţionale sau private; 5. contribuţii (donaţii sau sponsoriză) ale organizaţiilor caritabile sau non-profit. .