Regimul Politic Al Finlandei

www.referat.ro

REGIMUL POLITIC AL FINLANDEI Repere istorice Subiect de dispută între Suedia şi Rusia cea mai îndelungată parte din istoria sa, Finlanda a reuşit cu dificultate, de abia la sfârşitul primului război mondial, să-şi afirme independenţa de stat şi să-şi proclame suveranitatea. Populaţia de origine fino-ugrică, care s-a stabilit în primele secole ale erei noastre pe teritoriul aproximativ actual al ţării, nu şi-a constituit până la începutul celui de-al doilea mileniu un stat în sensul medieval al cuvântului, motiv pentru care disputarea de către alte state a teritoriului ocupat de aceasta nu a întâmpinat o rezistenţă deosebită. începând cu secolul al XH-lea, partea occidentală a Finlandei este cucerită şi ocupată de regatul Suediei, în timpul domniei regelui Erik al IX-lea. Regiunile orientale ale Finlandei, aflate în vecinătatea cnezatelor slave vor fi treptat cucerite, ajungând în cele din urmă sub stăpânirea cnezatului Novgorodului . împărţirea teritoriului finlandez s-a produs formal prin Tratatul de pace încheiat în anul 1323 între Regatul Suediei şi cnezatul Novgorodului. Dubla ocupaţie, suedeză şi slavă, va avea ca rezultat creştinarea populaţiei autohtone. Teritoriile ocupate de regatul suedez vor fi convertite la religia catolică, în timp ce cnezii ruşi vor introduce în teritoriile cucerite cultul ortodox . Cucerirea suedeză a avut consecinţe benefice asupra populaţiei de origine finică, nu numai sub aspectul convertirii acesteia la catolicism, ci şi din punct de vedere social şi politic. Sub aspect social, trebuie precizat că populaţiei cucerite, organizate anterior în clanuri, nu i s-au impus raporturi de tip feudal, aşa cum acestea erau stabilite în epoca respectivă în celelalte state europene. Suedia nu a introdus în teritoriile locuite de finlandezi serbia şi raporturile de aservire a individului de către nobilul feudal, întrucât ea însăşi abolise anterior serbia. Din punct de vedere politic, trebuie subliniat că finlandezii au continuat să beneficieze, chiar ca supuşi suedezi, de vechile cutume care le confereau un statut de om liber. In anul 1362, populaţia finlandeză aflată sub ocupaţia suedeză a căpătat dreptul de a-şi desemna reprezentanţi pentru alegerea regelui. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, dreptul de reprezentare se extinde, populaţia finlandeză având posibilitatea, potrivit unui act constituţional suedez adoptat în anul 1634, de a-şi desemna delegaţi în Dietă. In vremea aceea, Dieta suedeză cuprindea patru stări, şi anume: nobilii, clerul, târgoveţii (burghezii) şi ţăranii. Cu toate acestea, populaţia finlandeză nu a fost considerată oficial ca o entitate naţională. În anul 1581, partea din teritoriul finlandez ocupată de regatul Suediei a primit statutul de Mare Ducat, două secole mai târziu, raporturile dintre acesta şi Suedia luând forma unei uniuni personale. Religia catolică s-a menţinut puţină vreme, ca de altfel şi în Suedia, datorită mişcării reformate iniţiate de Martin Luther. Reforma introdusă în prima jumătate a secolului al XVI-lea a permis schimbări culturale de mare însemnătate, între acestea evidenţiindu-se în primul rând publicarea în limba finlandeză a lucrărilor religioase şi începutul recunoaşterii limbii finlandeze ca o limbă naţională, alături de limba suedeză. La începutul secolului al XlX-lea, în urma războiului ruso-suedez din 18081809, întregul teritoriu finlandez va trece sub autoritatea Imperiului Ţarist, dar îşi păstrează un regim special de cvasiauto-nomie ca Mare Ducat. în ciuda noului statut politic, Finlanda îşi conservă instituţiile politice şi administraţia stabilite după modelul suedez. Limba oficială a ducatului rămâne în continuare limba suedeză. De asemenea, se menţine neschimbată aceeaşi organizare a puterii, inspirată de sistemul politic suedez, cu o dietă şi un guvern denumit Senat, condus de un guvernator general, numit de ţar. Autoritatea supremă a Ducatului era deţinută de Senat denumire convenţională pentru guvern - ai cărui membri erau recrutaţi din rândul populaţiei finlandeze. Deciziile autorităţilor trebuiau să fie însă aprobate direct de către ţar. Ulterior, guvernul ţarist va promova, ca şi în cazul Basarabiei ocupate în anul 1812, o susţinută politică de deznaţionalizare, dar fără a obţine rezultatele scontate. în 1863, ţarul Alexandru al II-lea deschide calea recunoaşterii limbii finlandeze ca limbă oficială a Marelui Ducat. în acelaşi an este convocată Dieta, care îşi reia lucrările întrerupte anterior pentru o lungă perioadă. Şase ani mai târziu, Dieta a adoptat un nou act privind autonomia Ducatului. La 1 octombrie 1906, Dieta a adoptat o lege privind instituţia parlamentului {Edeskunta), care a înlocuit vechea dietă de tip feudal, structurată în patru camere reprezentative, cu un organism

www.referat.ro

unicameral, ales prin vot universal. Noul Parlament, având 200 de mandate, a fost ales în anul 1907 pentru o legislatură de trei ani, printr-un scrutin proporţional. In anul 1928, durata legislaturii va fi majorată la patru ani. Funcţionarea Parlamentului potrivit regulilor democraţiei parlamentare va fi destul de redusă. Atribuţiile forului legislativ sunt reduse în 1908 la dreptul de a-i desemna pe deputaţii finlandezi în Duma ţaristă, iar guvernul este subordonat Dumei şi Consiliului de Stat imperial. O primă încercare de afirmare a autonomiei s-a făcut în vara anului 1917, dar a fost respinsă de guvernul de la Moscova condus de Kerenski, care de altfel a dislocat forţe armate în Finlanda şi a impus noi alegeri legislative în octombrie acelaşi an. în noul Parlament, social-democraţii, care deţinuseră majoritatea parlamentară cu un an înainte, au declanşat mişcări de protest şi agitaţii sociale ample. Deşi statele Europei se aflau încleştate într-o uriaşă confruntare militară; Finlanda nu participă la primul război mondial, întrucât nu deţinea forţe armate, acestea fiind interzise în anul 1897 de către ţar pentru a preveni utilizarea lor în vederea cuceririi independenţei ţării. în contextul revoluţiei bolşevice care a avut loc în Rusia în anul 1917, Parlamentul finlandez recurge la un act de demnitate naţională şi de suveranitate şi declară independenţa ţării la 6 decembrie 1917. Tratatul de pace de la sfârşitul primului război mondial recunoaşte noul statut al Finlandei ca stat independent. Sub presiunea Germaniei, care fusese favorabilă declarării autonomiei ţării faţă de Rusia ţaristă, Parlamentul va adopta în octombrie 1918 forma de guvernământ monarhică, la care s-a renunţat, însă, ca urmare a înfrângerii Germaniei în primul război mondial şi retragerii forţelor militare germane debarcate în Insulele Aaland. La 17 iulie 1919, Parlamentul adoptă forma de guvernământ republicană. în acelaşi an se adoptă Constituţia ţării, care a rămas în vigoare, cu modificări, până în anul 2000. Instituţionalizarea şi structurarea puterii potrivit modelelor democratice ale puterii au întâmpinat dificultăţi majore, inclusiv de natură ideologică, unele dintre ele generate de lipsa unei experienţe politice proprii. De la început s-au conturat două curente ideologice cu privire la profilul viitoarei structurări a puterii. Pe de o parte, conservatorii intenţionau să impună un regim de tip parlamentar, în care guvernul să se afle sub controlul forului legislativ şi un model de democraţie în care partidele politice să concureze în mod liber pentru obţinerea puterii. Pe de altă parte, liberalii şi socialiştii îşi propuseseră să instituţionalizeze un sistem politic în care actorul principal să fie şeful statului, învestit cu o autoritate executivă puternică, indiferent de forma de guvernământ: monarhică sau republicană. Liberalii şi socialiştii preconizau instituirea unei ordini juridice ferme, stabilite de un parlament reprezentativ şi a unui guvern bazat pe consimţământul poporului. Dispoziţiile Constituţiei adoptate în 1919 au reflectat o formă combinată a celor două perspective politice şi ideologice, care şi-a pus amprenta asupra vieţii politice, influenţând şi formând un tip de mentalitate politică, în care rigiditatea unor principii este atenuată de supleţea altora. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, Constituţia din 1919 este un amestec de autoritarism şi pluralism politic, de centralizare şi descentralizare. Actul constituţional adoptat în 1919 prevedea, în art. 1, că Finlanda este republică suverană. La baza organizării şi funcţionării sistemului politic a fost statuat principiul separaţiei celor trei puteri. Puterea legislativă era încredinţată Parlamentului, dar acesta o exercita împreună cu Preşedintele Republicii. Şeful statului era învestit şi cu puterea executivă supremă. Actele legislative adoptate de Parlament urmau să fie ratificate de Preşedintele Republicii. Actul constituţional a interzis tribunalelor, prin art. 92, să examineze constituţionalitatea legilor adoptate de Parlament. De altfel, forul legislativ avea dreptul, potrivit art. 94 din legea sa constitutivă, să adopte norme derogatorii de la dispoziţiile constituţionale. Aceeaşi prevedere exista în art. 95 din Actul constituţional. Concluzia acestei concepţii legislative rezultă cu uşurinţă: Parlamentul era competent să adopte legi care explicit sau implicit derogau de la prevederile constituţionale, singura condiţie formală pentru această procedură fiind realizarea unei majorităţi calificate de voturi ale membrilor Parlamentului. Puterea judecătorească era atribuită instanţelor judecătoreşti, în fruntea cărora se aflau Curtea Supremă şi Curtea Administrativă Supremă, care aveau o competenţă specializată şi funcţionau ca înalte instanţe de apel. Acelaşi Act constituţional a prevăzut, în art. 2, că puterea suverană în Finlanda va aparţine poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune. Guvernarea propriu-zisă revenea Cabinetului, constituit pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

www.referat.ro

Dispoziţiile constituţionale i-au conferit Preşedintelui Republicii o putere considerabilă, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale. Articolul 33 din textul constituţional prevedea că raporturile Finlandei cu alte state vor fi stabilite de Preşedintele Republicii. Şeful statului deţinea dreptul de a emite decrete cu putere de lege şi de a înainta Parlamentului proiecte de lege în vederea dezbaterii şi aprobării acestora. în plus, Preşedintelui i s-a conferit un adevărat drept de veto suspensiv cu privire la legile votate de Parlament. în calitate de şef al statului, Preşedintele Republicii deţinea dreptul de a face numiri în funcţii publice şi de a exercita funcţia de comandant al forţelor armate. De asemenea, Preşedintele deţinea un control general asupra administraţiei publice. Practic, Preşedintele îşi putea asuma un rol decisiv, chiar în funcţionarea sistemului de guvernare, având dreptul de a-1 numi pe Primul-ministru, ca şi pe ceilalţi membri ai Cabinetului, fără a mai fi necesară aprobarea formală a forului legislativ. Parlamentul putea fi dizolvat de Preşedintele Republicii, care deţinea şi dreptul de a organiza noi alegeri parlamentare. Raporturile dintre Guvern şi Preşedinte erau foarte strânse, deşi Constituţia stabilea atribuţii distincte pentru cele două autorităţi publice executive. Preponderenţa puterii şefului statului nu a fost un impediment pentru funcţionarea Guvernului, întrucât proiectele deciziilor ce urmau a fi luate de Parlament sau de Preşedinte erau elaborate în cadrul Guvernului. în afara Actului constituţional, Parlamentul a adoptat ulterior şi alte acte constituţionale, care au pus bazele unui sistem politic democratic şi ale unui regim de tip parlamentar. Ansamblul de acte constituţionale subsecvente Actului constituţional este format din Actul privind Parlamentul , Legea referitoare la răspunderea ministerială , Actul privind înalta Curte de Acuzare . împreună, toate aceste patru acte normative au reprezentat, până în anul 2000, Constituţia ţării. S-a adoptat, de asemenea, o lege specială privind procedura Parlamentului . Actul privind Parlamentul a suferit în perioada sa de aplicare o serie de modificări esenţiale pentru a corespunde de fiecare dată noilor realităţi socialeconomice şi politice pe care urma să le reglementeze. Primul articol al legii, care nu a fost modificat până la abrogarea acesteia prin art. 131 al noii Constituţii adoptate în 1999, a stabilit rolul Parlamentului de reprezentant al poporului finlandez. Actul normativ reitera principiul separaţiei puterilor, precum şi alte principii ale democraţiei parlamentare. De asemenea, legea a prevăzut organizarea unicamerală a forului legislativ, precum şi numărul mandatelor . Iniţial, durata mandatului a fost stabilită la trei ani . Competenţa de a decide organizarea alegerilor parlamentare revenea Preşedintelui Republicii. Parlamentul a optat pentru un sistem electoral bazat pe reprezentarea proporţională. In vederea exercitării dreptului de vot universal, teritoriul statului urma să fie împărţit între 12 şi 18 circumscripţii electorale. Actul normativ fixa, între altele, condiţiile de eligibilitate, incompatibilităţile şi imunităţile parlamentare, dispoziţii privind organizarea şi dizolvarea forului legislativ, iniţiativa legislativă, controlul parlamentar asupra Guvernului etc. Potrivit Actului referitor la Parlament, proiectele de lege guvernamentale erau înaintate forului legislativ spre dezbatere de către Preşedintele Republicii, ceea ce echivala cu acordarea unei puteri considerabile şefului statului, întrucât acesta trebuia să fie de acord cu proiectele de lege elaborate de miniştrii Cabinetului. Preşedintele Republicii avea dreptulf chiar să dispună retragerea unui proiect de lege, atunci când considera necesar. Actul normativ nu specifica motivul retragerii proiectului guvernamental de pe agenda Parlamentului, astfel încât se deduce puterea discreţionară de care beneficia şeful statului în domeniul legislativ. într-un asemenea caz, preşedintele Parlamentului anunţa forul legislativ privind decizia retragerii proiectului de lege. Actul referitor la Parlament conţinea dispoziţii speciale în privinţa Parlamentului provincial ce urma să fie ales şi să funcţioneze în Insulele Aaland. Deşi Actul privind Parlamentul era în substanţa sa un act normativ cu valoare constituţională, unele texte ale sale conţineau prevederi regulamentare, care de regulă sunt cuprinse în regulamentele privind procedurile parlamentare şi organizarea internă a forurilor legislative. Datorită acestei maniere de reglementare, norme procedurale, precum şi reglementări de detaliu privind organizarea şi funcţionarea Parlamentului au căpătat un statut constituţional şi o poziţie superioară în ierarhia actelor normative. O primă consecinţă a acestei opţiuni a reprezentat-o cerinţa întrunirii unei majorităţi calificate de voturi în cazul în care se punea problema revizuirii normelor de natură procedurală şi de organizare internă a

www.referat.ro

Parlamentului (art. 94 din Actul privind Parlamentul). Legea referitoare la răspunderea ministerială a rămas în vigoare, cu modificări, până la abrogarea sa de către noua Constituţie adoptată în 1999. Competenţa de a examina legalitatea actelor oficiale ale membrilor Guvernului (Consiliul de Stat) revenea unei comisii speciale, iar competenţa de judecată, instanţei supreme. Parlamentul putea cere ministrului acuzat explicaţii cu privire la fapta comisă. Intre cele două războaie mondiale, noul stat suveran dezvoltă o viaţă politică democratică, potrivit principiilor pluralismului şi ale democraţiei parlamentare, fără a fi, însă, scutit de disensiuni sau conflicte cu statele învecinate. Intre Finlanda şi Suedia izbucneşte astfel un conflict în legătură cu suveranitatea Insulelor Aaland, revendicate de Suedia sub pretextul locuirii acestora de către o populaţie de origine suedeză. Conflictul va fi soluţionat în cadrul Ligii Naţiunilor, în favoarea Finlandei, care se angajează în 1921 să acorde o largă autonomie insulelor, care, în plus, vor beneficia de un statut de neutralitate . După declararea independenţei, spectrul politic cuprindea partide cu programe diverse, de la comuniştii aflaţi sub influenţa Rusiei sovietice, până la formaţiuni de dreapta. între aceste două curente ideologice extremiste şi radicale s-a situat o stângă moderată, reprezentată de social-democraţi şi agrarieni, care s-au angajat în procesul de dezvoltare economică şi socială a societăţii finlandeze. Aflată între Occidentul democratic şi cu o economie de piaţă de tip liberal şi regimul politic totalitar comunist, Finlanda nu putea scăpa influenţei celor două sisteme. Chiar înainte de proclamarea republicii, izbucneşte un adevărat război civil, care opune „Gărzile Albe" celor „Roşii", declanşat de o formaţiune politică comunistă (Partidul Republicii Socialiste Finlandeze) şi oponenţii acesteia (Regatul Finlandei). Războiul s-a încheiat cu victoria forţelor anticomuniste conduse de generalul Gustav Mannenheim. Opoziţiei politice şi armate între „Albi" şi „Roşii" (socialişti) i-a urmat, pentru un scurt moment, controversa politică care îi opunea pe republicani monarhiştilor care reuşiseră să-1 impună printr-o procedură electivă parlamentară pe prinţul german Friedrich Karl, rege al Finlandei. Deşi curentul monarhist a fost înlăturat, republicanii au preluat din ideologia monarhistă prusacă puterile considerabile conferite şefului statului. Aşa se explică prerogativele însemnate de care s-a bucurat Preşedintele Finlandei, în comparaţie cu cele de care au beneficiat alţi şefi de state din Europa Occidentală. După primul război mondial, generalizarea votului universal în Europa a avut ca o consecinţă directă creşterea rolului adunărilor reprezentative în formarea şi controlul exercitat asupra Cabinetelor. Pe de altă parte, s-a întărit poziţia acestora în raporturile cu monarhul. Regimul parlamentar astfel conceput şi aplicat s-a caracterizat prin îngrădirea puterii monarhului, respectiv a preşedintelui de republică, precum şi prin creşterea puterilor acordate Guvernului, responsabil însă în faţa forului reprezentativ. In sistemul de guvernare finlandez, lupta politică se desfăşoară, în epocă, între Partidul Social-Democrat Finlandez (Suomen Sosiaalidemokraatinen Puolue) şi formaţiuni politice cu orientare de centru-dreapta. Acestea din urmă vor întruni adeziunea electoratului şi, în consecinţă, se vor afla la guvernare . în anul 1930 apare un nou curent politic de orientare fascistă „Mişcarea Patriotică a Poporului" (Isănmaallinen Kansanliike), dar care nu a reuşit să-şi construiască o bază socială largă. Parlamentul ales în 1939 va funcţiona până în anul 1945. Statutul de stat independent al Finlandei nu a convenit niciodată Uniunii Sovietice, chiar dacă independenţa acesteia a fost formal acceptată de Lenin. Uniunea Sovietică nu a renunţat la pretenţiile sale de mare putere în zona baltică şi a căutat orice prilej de a-şi relua influenţa asupra statelor din această zonă. In privinţa Finlandei, URSS a purtat cu aceasta tratative secrete în anul 1938, întrerupte însă foarte repede. In octombrie 1939, Moscova a reluat discuţiile cu guvernul finlandez, formulând o serie de pretenţii, inclusiv de ordin militar . Negociatorii finlandezi au respins, însă, cerinţele guvernului sovietic şi, ca urmare, acesta s-a folosit de un incident de frontieră pentru a ataca Finlanda la 30 noiembrie 1939, după ce denunţase unilateral Tratatul de neagresiune încheiat la 21 ianuarie 1932 şi prelungit în 1934. Tratatul de neagresiune semnat de Uniunea Sovietică cu Germania la 23 august 1939 a inclus un protocol secret prin care aceasta din urmă şi-a exprimat în termeni diplomatici dezinteresul faţă de atragerea Finlandei în sfera de interese ale URSS. Vor urma două campanii de război: 1939-1940 şi 1941-1944. Ostilităţile declanşate în noiembrie 1939 vor dura până în 13 martie 1940, când s-a încheiat un

www.referat.ro

acord de pace. în vara anului 1941, Finlanda, sprijinită de Germania, adresează URSS o declaraţie de război. Ostilităţile vor înceta printr-un armistiţiu încheiat în septembrie 1944, dar prin Tratatul de pace încheiat la Paris la 10 februarie 1947, Finlanda va pierde o mare parte din teritoriul naţional în favoarea Uniunii Sovietice, fiind obligată, totodată, să accepte ocupaţia militară sovietică asupra unei baze navale din Golful Finic, care va dura până în anul 1956 . După încheierea celui de-al doilea război mondial, Finlanda îşi impune un statut de neutralitate. Pe plan intern, în contextul politic care a urmat încetării războiului şi încheierii armistiţiului prin care Uniunea Sovietică căpăta o influenţă majoră, comuniştii au încercat să preia puterea pe cale democratică, în alegerile parlamentare organizate în anul 1945, aceştia câştigă majoritatea voturilor, dar se vor afla la putere doar trei ani. Comuniştilor le vor urma la guvernare, în 1948, Partidul Social Democrat, aliat cu Partidul Agrarian. In alegerile organizate în 1966, comuniştii şi social-democraţii obţin victoria, intrând la guvernare. în opoziţie se situează Partidul Coaliţiei Naţionale, cu un program politic de orientare conservatoare. Influenţa postbelică a Uniunii Sovietice asupra Finlandei, în timpul mandatului preşedintelui Paasikivi (1946-1956), este lipsită de roade, ţara fiind atrasă în sfera de influenţă occidentală. în anul 1956, Finlanda este primită în Organizaţia Naţiunilor Unite şi devine membră a Consiliului Nordic . Sub mandatele preşedintelui Urho Kekkonen, care va conduce Finlanda din 1956 până în 1982, aceasta îşi va întări poziţiile pe arena internaţională, alături de statele occidentale. în anul 1989, Finlanda devine membru al Consiliului Europei. Disoluţia Uniunii Sovietice a fost folosită de guvernul finlandez pentru a declara oficial în anul 1990 că dispoziţiile cuprinse în Tratatul de pace din 1947, care limitau suveranitatea ţării, sunt caduce. Ca urmare, în 1992 între cele două state se încheie un acord de bună vecinătate, prin care, între altele, se declară că Tratatul din 1947 este nul şi neavenit. în mai 1994, Parlamentul European a aprobat cererea Finlandei, formulată în 1992, de a deveni membru al Uniunii Europene, în acelaşi an alegătorii finlandezi s-au pronunţat cu o majoritate de 57% în favoarea intrării ţării în Uniunea Europeană. Votul referendar în favoarea integrării ţării în Uniune a fost confirmat şi de Parlament printr-un vot majoritar. Social-democraţii vor forma în anii '90 o alianţă cu Partidul Coaliţiei Naţionale, câştigând împreună alegerile parlamentare din anul 1987. In alegerile din 1991, conservatorii au realizat o majoritate guvernamentală cu Partidul de Centru (fostul Partid Agrarian), în timp ce Partidul Social Democrat va deveni partid de opoziţie. Noua coaliţie politică se va menţine la putere până în anul 1995. La alegerile care au avut loc în acel an, alegătorii s-au pronunţat în favoarea Partidului Social Democrat, care a format un guvern din care mai făceau parte reprezentanţi ai formaţiunii ecologiste, ai Coaliţiei Naţionale şi ai Partidului Suedez. Caracteristicile Constituţiei din 11 iulie 1999 În timpul ocupaţiei suedeze, raporturile de putere s-au conformat dreptului public suedez, populaţia finlandeză fiind obligată să se supună cutumelor constituţionale impuse de suveranul Suediei, precum şi legilor adoptate de Parlamentul acestei ţări. în secolul al XVIII-lea, viaţa politică suedeză se dezvoltă şi se modernizează corespunzător curentului de codificare a dreptului public şi unor principii şi valori social-umane şi politice caracteristicii epocii. In anul 1772, Suedia adoptă o Constituţie scrisă, care s-a aplicat, evident, şi în teritoriile finlandeze. Mai mult chiar, prevederile constituţionale suedeze s-au menţinut în Finlanda şi după ce aceasta a devenit parte a Rusiei ţariste, până în 1899 . De la această dată până la sfârşitul primului război mondial, când Finlanda şi-a declarat independenţa şi şi-a adoptat propria constituţie, această ţară a respectat cadrul constituţional impus de cancelaria ţaristă. Constituţia adoptată în 1919, deşi s-a aplicat opt decenii, a suferit modificări succesive, unele dintre ele esenţiale, cum a fost, de pildă, cazul întregului capitol referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, revizuit ca urmare a aderării Finlandei la Convenţia europeană a drepturilor omului . Semnificativ este, însă, faptul că deşi revizuite, dispoziţiile constituţionale au oferit timp de opt decenii o bază instituţională corespunzătoare pentru exercitarea democratică a puterii, inclusiv pe durata celui de-al doilea război mondial, când Parlamentul şi celelalte autorităţi publice desemnate electiv şi chiar Guvernul şi-au continuat activitatea potrivit dispoziţiilor constituţionale în vigoare.

www.referat.ro

Nici schimbarea procedurii constituţionale de alegere a şefului statului în 1991, când forţele politice au fost de acord cu alegerea directă a acestuia, nu a fost socotită un motiv suficient pentru adoptarea unei noi constituţii, deşi, în general, se admite că votul direct stă la baza formării unor raporturi politice noi între o autoritate publică legitimată prin alegeri directe şi corpul electoral. Relaţiile directe pe care le are preşedintele ales prin vot direct tind să surclaseze raporturile instituţionale de colaborare între autorităţile publice. Cu alte cuvinte, raporturile pe care le are şeful de stat, în regimurile politice de tip prezidenţial, atât cu autorităţile publice, cât şi cu alegătorii, nu sunt influenţate doar de cadrul formal al mecanismelor constituţionale, ci şi de calităţile personale, de experienţa, abilitatea şi vocaţia de conducător ale persoanei care exercită cea mai înaltă funcţie în stat. Analiştii finlandezi sunt de acord că reforma sistemului constituţional, finalizată prin adoptarea în anul 1999 a unei noi Constituţii, a fost impusă de trei factori: a) sistematizarea într-un singur act normativ cu valoare constituţională a legilor constituţionale adoptate după declararea independenţei ; b) adaptarea şi modernizarea tuturor dispoziţiilor cu un conţinut constituţional la noile cerinţe şi realităţi ale vieţii politice interne şi internaţionale; c) realizarea unei legături mai funcţionale între cele trei puteri în stat, întemeiate pe separaţia acestora şi pe echilibrul dintre ele. Ideea unei reforme constituţionale ample a fost formulată în anul 1970, când Parlamentul a luat decizia să instituie o comisie special învestită cu atribuţia de a analiza oportunitatea declanşării procesului de reformă constituţională. După patru ani de funcţionare a comisiei parlamentare, ideea reformei a fost abandonată, considerându-se că aceasta nu este pe deplin necesară. în schimb, s-a admis că sunt necesare modificări punctuale ale cadrului constituţional creat în primul deceniu care a urmat declarării independenţei. Abandonarea ideii unei reforme constituţionale de anvergură şi menţinerea, în consecinţă, cu noi modificări, a vechiului cadrul constituţional au şi o explicaţie obiectivă, care constă într-o particularitate a funcţionării tradiţionale a sistemului politic finlandez, şi anume puterea tacită a Partementului de a adopta, fără o restricţie formală, legi derogatorii de la textele constituţionale, dar care nu contravin spiritului şi intenţiei originare ale celor patru acte constituţionale . Această competenţă largă a forului reprezentativ nici nu era condiţionată de apariţia unei stări excepţionale sau a unei situaţii politice speciale . Aşadar, Guvernul avea latitudinea ca printr-o iniţiativă legislativă obişnuită să propună Parlamentului validarea unor revizuiri ale legislaţiei constituţionale. Acelaşi demers putea fi declanşat şi din iniţiativă parlamentară. în anul 1987 s-a produs o schimbare importantă a dispoziţiilor constituţionale privind alegerea Preşedintelui Finlandei. Astfel, alegerea indirectă a şefului statului de către un colegiu electoral a fost înlocuită cu o procedură mai democratică, care consta în combinarea alegerii indirecte, potrivit sistemului electoral anterior, cu votul direct. Cu acelaşi prilej au fost diminuate prerogativele Preşedintelui Republicii în materie legislativă, prin reducerea termenului pentru care un proiect de lege putea fi amânat. în anul 1991, puterile Preşedintelui au fost semnificativ limitate datorită schimbării din nou a procedurii electorale pentru desemnarea sa. Parlamentul a decis alegerea Preşedintelui prin vot direct. Mandatul şefului statului, a cărui durată a fost stabilită la şase ani, a fost limitat la cel mult două mandate consecutive. Aparent, alegerea şefului statului prin vot popular a întărit caracterul reprezentativ al instituţiei prezidenţiale şi legitimitatea acesteia, factori de natură a-i spori autoritatea instituţională. Poziţia şi rolul şefului statului în procesul politic propriu-zis s-au micşorat însă. în anul 1990, Guvernul a primit misiunea de a finaliza reforma constituţională menită să stabilească o echilibrare mai funcţională a raporturilor existente între Parlament, ca organism de suveranitate naţională şi cele două autorităţi publice ale puterii executive, astfel încât rolul Parlamentului în procesul de guvernare să crească considerabil în detrimentul puterilor Preşedintelui Republicii. Cât priveşte poziţia celor două autorităţi publice în procesul general de guvernare, trebuie subliniată o particularitate a regimului politic finlandez, ca de altfel şi a celui suedez. Trebuie precizat în acest sens că cele două instituţii politice erau reglementate separat. Monarhia şi, în general, puterea executivă îşi aveau surse legislative într-un act constituţional special, în timp ce organizarea şi activitatea Parlamentului erau reglementate de o lege specială, la care se adăuga procedura legislativă propriu-zisă.

www.referat.ro

In anii '90, acest sistem dual de reglementare devenise desuet şi se simţea nevoia unei reglementări constituţionale unice şi unitare. În literatura de specialitate s-a subliniat că există patru trăsături distinctive ale Constituţiei Finlandei (formată din cele patru acte constituţionale adoptate între 1919 şi 1928). Prima trăsătură o constituia însăşi structura Constituţiei, formată din patru legi care conţineau dispoziţii legale incluse de regulă într-o constituţie scrisă. A doua trăsătură distinctivă o reprezenta practica adoptării de către Parlament a unor legi care puteau deroga de la regimul constituţional stipulat în cele patru acte constituţionale. A treia trăsătură specifică o constituia rolul şi puterile considerabile ale Preşedintelui Republicii. Ultima trăsătură era lipsa unui control formal al constituţionalităţii legilor . Diminuarea puterilor şefului statului s-a referit, între altele, la posibilitatea sa de a dizolva forul legislativ, dar numai la cererea motivată a Primului-ministru şi cu condiţia de a se fi consultat în prealabil cu preşedintele Camerei în privinţa acestei decizii. In mod corespunzător au fost limitate şi alte prerogative vizând, între altele, acceptarea demisiei Guvernului ori a unuia dintre membrii acestuia, fie la cerere, fie ca urmare a unui vot de neîncredere exprimat în Parlament. Dacă puterile Preşedintelui au fost micşorate sensibil, în schimb poziţia Parlamentului ca organism reprezentativ s-a întărit considerabil. Alte reforme s-au referit la pregătirea din punct de vedere constituţional a aderării Finlandei la Uniunea Europeană, precum şi la formarea Guvernului. Practic, din 1991 până în 1995, Parlamentul a adoptat aproape 30 de legi, fiecare dintre acestea conţinând modificări punctuale ale cadrului constituţional iniţial format din cele patru acte constituţionale distincte, dar care se completau unul pe celălalt. în anul 1995, ideea unui act constituţional unitar a fost reluată cu mai mult succes de către partidele parlamentare, cu atât mai mult cu cât în anul anterior, Guvernul înaintase Parlamentului un proiect de lege referitor la modificarea prerogativelor principalelor autorităţi guvernante, prin care se urmărea de fapt să se întărească rolul Parlamentului în funcţionarea mecanismelor constituţionale de exercitare a puterii politice. Noul Guvern şi-a asumat sarcina să întărească regimul parlamentar, fără a se afecta caracterul semiprezidenţial al regimului politic, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Totodată, Guvernul şi-a propus să dea un caracter unitar şi coerent întregii legislaţii constituţionale şi să o adapteze la noile cerinţe ale guvernării democratice moderne. A fost desemnat un grup de experţi care trebuia să prezinte un punct de vedere unitar privind reforma constituţională. Experţii au primit sarcina să examineze cu atenţie toate aspectele legate de reforma legislaţiei constituţionale. Pe baza raportului întocmit de grupul de experţi, în ianuarie 1991 s-a constituit o comisie parlamentară având misiunea de a pregăti anteproiectul noii Constituţii. Acesta a fost definitivat în iunie 1997. La 6 februarie 1998, Guvernul a înaintat Parlamentului proiectul legii fundamentale, care a fost supus mai întâi dezbaterii unei comisii parlamentare specializate, al cărei raport a fost aprobat de membrii Parlamentului la 12 februarie 1999. Noul Parlament ales în martie 1999 a aprobat la 4 iunie acelaşi an noua Constituţie, care a intrat apoi în vigoare la 1 martie 2000. Noul aşezământ fundamental, deşi a păstrat sistemul semipre-zidenţial, a întărit considerabil caracteristicile parlamentare ale regimului politic. Principalele autorităţi de guvernare rămân Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Cabinetul. Iniţiatorii Constituţiei au optat pentru formulări legislative generale, fără a intra în reglementarea detaliată a unor proceduri sau mecanisme de guvernare. Prin conţinutul ei, Constituţia a menţinut continuitatea unor instituţii şi tradiţii privind guvernarea. Noua Constituţie a stabilit un nou echilibru între puterea executivă şi cea legislativă. Vechiul cadru constituţional corespundea unei filozofii politice care punea accentul pe puterea Preşedintelui Republicii. Era şi firesc ca după declaraţia de independenţă din 1919, puterea executivă să capete ponderea principală în mecanismul de guvernare, întrucât noua democraţie trebuia să fie ferm organizată şi mai ales apărată împotriva ipoteticelor influenţe ale statului sovietic. Acesta este şi motivul pentru care prin Actul constituţional din 1919, Preşedintelui Republicii i s-au acordat atribuţii importante, îndeosebi de a interveni ca arbitru pe scena politică internă, dar şi de a-şi asuma un rol de frunte în domeniul politicii externe, fără ca Preşedintele să devină însă o autoritate publică de decizie în viaţa politică internă. Iniţial, Preşedintele Republicii era desemnat printr-un vot indirect exprimat într-o adunare electorală, formată din 300 de electori.

www.referat.ro

După cel de-al doilea război mondial, şeful statului este din ce în ce mai mult perceput ca un actor important pe scena politică internă, datorită rolului acestuia în conducerea politicii externe. Analiştii politici au apreciat că, în deceniile 6-8 ale secolului XX, Preşedintele a deţinut, fără o concurenţă notabilă, rolul decisiv în sistemul de putere şi chiar de regulator al raporturilor politice, precum şi de lider al ceea ce s-a numit „moralitatea socială" şi opinia publică. Pe măsura consolidării regimului politic şi a sistemului pluripartidist, puterile Preşedintelui puteau da, însă, naştere unor stări de tensiune în raporturile acestuia cu Parlamentul şi chiar cu Guvernul, în atribuţia căruia intra sarcina de conducere a statului şi a administraţiei publice. De aceea, partidele politice parlamentare au promovat un curent de opinie în favoarea atenuării rolului şefului statului şi a întăririi regimului parlamentar nu numai în privinţa politicii interne, dar şi a celei externe. Paralel, s-a acţionat pentru închegarea de coaliţii care să legitimeze şi să sprijine majorităţi guvernamentale stabile. De la începutul anilor '80, constant s-au aflat la putere două partide puternice, în timp ce opoziţia era reprezentată de un singur partid, deşi în afară de aceasta mai existau mici formaţiuni politice. Primul capitol al Constituţiei intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000 conţine, ca şi Actul constituţional din 1919, principiile generale ale organizării şi funcţionării statului. Reţine atenţia caracterul succint al acestora, ca şi când intenţia legiuitorului constituant s-ar fi limitat doar la schiţarea generală a acestora. Primul articol al Constituţiei consacră, ca şi textul corespondent din Actul constituţional adoptat în 1919, forma republicană de guvernământ şi caracterul suveran al acesteia. în concordanţă cu valorile democratice universale, textul constituţional instituie inviolabilitatea demnităţii umane şi garantează libertatea şi drepturile cetăţeanului . în acelaşi capitol se consacră principiul suveranităţii poporului, Constituţia prevăzând că puterile statului sunt învestite în popor, reprezentat de Parlament. Formularea utilizată pentru exprimarea puterii poporului este, însă, improprie din punct de vedere constituţional . Potrivit teoriei generale a instituţiilor politice, „puterile statului" nu sunt învestite în popor, întrucât acesta este cel care încredinţează prin alegeri exerciţiul puterii şi al autorităţii statale unor instituţii, care pot fi revocate prin alegeri. Versiunea engleză a textului corespondent din Actul constituţional adoptat în 1919 era cea corectă. Articolul 2 din acest act normativ prevedea - în traducere engleză - că „puterea suverană în Finlanda va aparţine poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune". Afirmarea în Constituţie a principiului suveranităţii, deopotrivă, a statului [art. 1 alin. (1)] şi a poporului [art. 3 alin. (1)] nu poate fi disociată de statutul Finlandei ca stat membru al Uniunii Europene, calitate în care acesteia îi incumbă o serie de angajamente care îi vor limita suveranitatea. Aceste aspecte sunt reglementate în principal în art. 96 din Constituţie, precum şi în alte dispoziţii cuprinse în capitolul 8 al legii fundamentale. Pe un plan mai general, art. 1 alin. (3) din Constituţie prevede că Finlanda participă la acţiuni de cooperare internaţională pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului - obiective asumate şi de Uniunea Europeană. Caracterul democratic al guvernării este stabilit în alin. (2) al art. 2 din Constituţie, care prevede că „democraţia impune dreptul individului de a participa şi a influenţa dezvoltarea societăţii şi a condiţiilor sale de viaţă" . Constituţia a prevăzut în art. 53, ca o modalitate a democraţiei semidirecte, instituţia referendumului în forma sa consultativă. Textul constituţional se limitează la enunţarea caracterului referendumului, tară a preciza domeniile supuse consultării refe-rendare, autoritatea iniţiatoare, condiţiile de participare şi majoritatea de voturi necesară adoptării prin referendum a unei anumite decizii. Constituţia prevede că regimul juridic al organizării referendumului consultativ, ca şi procedurile referendare vor face obiectul unei legi speciale a Parlamentului. Principiul enunţat va fi nuanţat în alin. (3) al art. 3 din Constituţie, în care se stipulează mai clar că exerciţiul puterilor publice va fi bazat exclusiv pe dispoziţiile constituţionale. Notaţia marginală a textului constituţional cuprins în art. 2 al legii fundamentale face trimitere la statul de drept, ceea ce presupune că prin conţinutul său, art. 2 ar trebui să enunţe cel puţin principiile acestuia. Constituantul stipulează, însă, în textul menţionat doar o parte din tezele principale ale noţiunii respective, şi anume: a) principiul suveranităţii poporului; b) principiul democraţiei reprezentative; c) principiul legalităţii;

www.referat.ro

d)dreptul cetăţenilor de a participa prin procedurile constitu ţionale la dezvoltarea societăţii; e)supremaţia Constituţiei, cât priveşte exercitarea puterilor publice. Noua Constituţie stabileşte o repartizare mai corectă a puterii prevăzând exclusivit atea puterii legislative a Parlamentului, inclusiv în materie de finanţe. Puterea executivă este încredinţată Preşedintelui Republicii şi Guvernului . Cât priveşte puterea judecătorească, aceasta este încredinţată tribunalelor. în fruntea ierarhiei instanţelor de judecată se află, potrivit Constituţiei, Curtea Supremă, precum şi Curtea Administrativă Supremă. Constituţia proclamă, totodată, caracterul independent al justiţiei. Componenta parlamentară a regimului politic semiprezidenţial este stabilită în art. 3 alin. (2) din Constituţie, care prevede că membrii Guvernului trebuie să se bucure de încrederea exprimată de forul reprezentativ. Din modul de dispunere a prerogativelor deţinute de autorităţile publice cu rol decisiv în procesul de guvernare, rezultă că Parlamentul este cea mai importantă dintre instituţiile care formează sistemul politic finlandez. Alte principii generale se referă la statutul juridic al frontierelor, caracterul teritoriului statului, precum şi la problemele legate de regimul acordării cetăţeniei. Constituţia a consacrat, de asemenea, un ansamblu larg de drepturi şi libertăţi fundamentale de care se bucură în condiţii de egalitate orice cetăţean finlandez. De un statut special beneficiază populaţia Insulelor Aaland. Capitolul doi din Constituţie cuprinde, aproape fără retuşuri, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aşa cum acestea au fost enunţate în Actul constituţional din 1919, cu modificările substanţiale operate în 1995. Fundamentul filozofic al drepturilor şi libertăţilor fundamentale rezultă din trei principii care se regăsesc la originea enunţurilor constituţionale în materie. Primul dintre acestea este libertatea, care a căpătat în istoria tumultuoasă a populaţiei finlandeze conotaţii particulare, în contextul politic în care din secolul al XHI-lea până la sfârşitul primului război mondial, Finlanda s-a aflat sub ocupaţie străină, chiar dacă a beneficiat de un statut special. Al doilea principiu constă în utilizarea îndelungată a democraţiei reprezentative, care se împleteşte în prezent cu forme ale democraţiei semidirecte. In plus, guvernarea democratică este considerată ca o categorie valorică care defineşte sistemul politic şi mecanismele de exersare a puterii. In fine, ultimul principiu constă în gradul înalt al garantării şi asigurării siguranţei personale. Dacă iniţial, Actul constituţional din 1919 consacra, în spiritul filozofiei liberale, drepturi civile şi politice, textul actual al Constituţiei conţine în plus dispoziţii referitoare la drepturi economice, sociale şi culturale. Cât priveşte maniera de reglementare a instituţiei drepturilor omului, Constituţia a optat pentru completări legislative ulterioare, referitoare la exerciţiul propriu-zis al unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Partidele politice Fenomenul partidist finlandez a început să se contureze în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, în contextul reluării lucrărilor Dietei, după peste cinci decenii de inactivitate. Convocarea în anul 1863 a Dietei a dat un impuls major formării partidelor politice ca instrumente de intermediere între populaţie (corpul electoral) şi autorităţile guvernante. Principalul factor determinant pentru crearea partidelor politice şi, practic, pentru începutul unei vieţi politice finlandeze este legat şi generat de ideea naţională şi de afirmarea unui statut de autonomie administrativă. In lipsa unui stat finlandez şi în condiţiile integrării populaţiei şi a teritoriului pe care locuia aceasta, succesiv, în două regate, nu se poate vorbi înainte de anul 1917 de un sistem politic finlandez şi de o viaţă politică proprie. Ceea ce unea, însă, populaţia era conştiinţa apartenenţei acesteia la un grup etnic compact şi la valori naţionale comune. Pe acest fond naţional şi ideologic, partidele politice au răspuns cerinţei reprezentării intereselor particulare ale populaţiei autohtone într-un organism care să exprime nu numai idealurile naţionale ale acesteia, dar în acelaşi timp să devină creuzetul de formare a unor valori politice corespunzătoare tradiţiilor şi profilului psihosocial ale finlandezilor. Acesta a fost contextul în care au apărut primele formaţiuni politice: Partidul finlandez (Suomalainen puolue), Partidul liberal şi Partidul suedez, care îi grupa, fireşte, pe etnicii suedezi. Lipsa de experienţă şi interesele contradictorii au dus curând la scindarea Partidului finlandez în două aripi facţioniste. Una dintre ele,

www.referat.ro

mai apropiată de programul liberal şi de curentul constituţionalist european, a pus bazele unui partid nou, creat în anul 1894, pe aceleaşi principii etnice - Partidul Tinerilor Finlandezi (Nuorsuomalainen puolue). Cealaltă facţiune s-a autodenumit Partidul Bătrânilor Finlandezi (Vanhasuomalainen puolue). Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, scena politică finlandeză cunoaşte noi evoluţii ideologice, sistemul de partide extinzându-se prin fondarea unui partid muncitoresc (Suomen tyovâen puolue), care îşi va schimba foarte curând denumirea în Partidul Social Democrat (Suomen sosialidemokraattinen puolue) şi va adopta un program şi odoctrină de sorginte marxistă. La începutul secolului XX, fermierii din nordul şi estul ţării întemeiază Partidul Agrarian. Anul 1906 este un an al reformelor politice şi al modernizării vieţii parlamentare, deşi Finlanda continuă să aibă statutul de Mare Ducat în cadrul Imperiului ţarist. Partidele politice nu puteau rămâne departe de acest curent favorabil afirmării identităţii lor ideologice şi organizatorice. Liderii partidelor politice, indiferent de interese partinice şi de programe doctrinare, intuiesc cerinţa afirmării mai puternice a autonomiei şi chiar a ieşirii din componenţa unui imperiu cuprins de convulsiile unei revoluţii burghezo-democratice. Chiar şi etnicii suedezi din Finlanda vor imprima propriului partid, reprezentat în Dietă, un curs reformator sub aspect ideologic şi organizatoric şi se vor manifesta mai clar din punct de vedere politic ca minoritate lingvistică. Izbucnirea primului război mondial produce în Finlanda o serie de mişcări sociale şi politice, a căror trăsătură constă în conturarea a două curente politice principale: conservatorismul, sprijinit fără rezerve de ţărănime şi micii proprietari, ca şi de burghezie şi curentul social, sprijinit de sindicate şi păturile muncitoreşti cuprinse de valul agitaţiilor populare ruseşti. De altfel, în alegerile legislative care au loc în vara anului 1916, Partidul Social Democrat obţine 103 mandate de deputaţi, deţinând astfel majoritatea parlamentară în Edeskunta. Scena politică finlandeză receptează atât curentele revoluţionare produse în Rusia, cât şi influenţe ale democraţiei parlamentare vest-europene venite prin filieră suedeză. Apar forţe radicale, cum este Partidul Comunist Finlandez {Suomen Kommunistinen puolue), creat în 1918 în Rusia . In anul 1920 se înfiinţează Partidul Socialist al Muncitorilor {Suomen Sosialistinen Tyovăenpuolue) care, însă, îşi schimbă foarte repede denumirea în Partidul Muncitorilor Finlandezi {Suomen Tyovăenpuolue). în anul 1923 acest partid va fi interzis. După primul război mondial, din punct de vedere doctrinar şi ideologic, sistemul pluripartidist finlandez reflectă câteva curente bine conturate, şi anume: social-democraţi, liberali, naţionalişti, mişcarea etnică (a suedezilor minoritari), agrarieni şi comunişti. Cele două partide rezultate din scindarea Partidului Finlandez {Suomalainen puolue) - Tinerii Finlandezi şi Bătrânii Finlandezi - continuă procesul de restructurare şi facţiune. Astfel, majoritatea membrilor Partidului Tinerilor Finlandezi se uneşte cu o facţiune a Partidului Bătrânilor Finlandezi şi creează o formaţiune politică nouă, denumită Partidul Naţional Progresiv (Kansallinen edistyspuolue). Pe de altă parte, o facţiune majoritară din Partidul Bătrânilor Finlandezi se uneşte, la rândul ei, cu o mică parte a membrilor Partidului Tinerilor Finlandezi pentru a forma Partidul Coaliţiei Naţionale {Kansallinen kokoomustupuolue), favorabil formei de guvernământ monarhice şi întăririi puterii centrale. In anul 1932 se va înfiinţa Mişcarea Naţională Patriotică, de orientare fascistă, dizolvată de Guvern în 1938. De altfel, curentul fascist nu era străin vieţii politice finlandeze. Mişcarea Lapua, care era o replică a fascismului italian, de la care a împrumutat o serie de caracteristici definitorii, cerea insistent Guvernului în 1929, chiar după înfiinţarea sa, să interzică orice activitate comunistă . în anul 1932, Lapua a pregătit o rebeliune armată împotriva Guvernului, respinsă însă cu fermitate de forţele guvernamentale, un rol important în înăbuşirea revoltei revenindu-i eminentului om politic, viitor preşedinte al Finlandei, Urho Kekkonen, pe atunci ministru de interne. Trebuie menţionat că mişcarea fascistă a fost dezavuată de majoritatea partidelor politice, chiar de cele cu programe doctrinare de dreapta, care s-au distanţat de Mişcarea Lapua înainte de încercarea de rebeliune din anul 1932. Doar Partidul Coaliţiei Naţionale a rămas fidel acestei formaţiuni politice şi s-a aliat electoral în 1933 cu continuatoarea ideologiei acesteia, Mişcarea Naţională Patriotică. Alianţa dintre cele două partide nu a fost, însă, de durată, Coaliţia Naţională reluându-şi orientarea sa conservatoare în tiparele clasice ale democraţiei parlamentare. După dizolvarea Mişcării Naţionale Patriotice, catalogată ca fascistă, Partidul Comunist a fost legalizat. Sistemul pluripartidist se completează prin crearea Ligii Democratice a

www.referat.ro

Poporului (Suomen kansan demokrattinen liitto), având o orientare politică de stânga. Partidul Comunist s-a afiliat la această formaţiune. Intre cele două războaie mondiale, lupta parlamentară s-a desfăşurat, din punct de vedere doctrinar şi ideologic, între partidele situate la centru-dreapta, influente până în 1937 şi cele de centru-stânga, care s-au impus în perioada ulterioară. După al doilea război mondial, partidele politice îşi ajustează programele în funcţie de noile realităţi politice interne şi internaţionale şi de raporturile de putere pe plan intern. înfiinţarea de partide politice continuă ca urmare a existenţei unor fricţiuni de natură personală sau ideologică între facţiunile diferitelor formaţiuni existente . în anul 1944 s-a legalizat o formaţiune politică comunistă (Liga Democratică a Poporului Finlandez), având obiective de natură populistă şi naţionalistă, caie recurge la mijloacele democraţiei parlamentare, obţinând în alegerile legislative 14-19% din voturi. în legislatura 1958-1962, această formaţiune politică a avut grupul parlamentar cel mai numeros. La dreapta spectrului politic s-au situat conservatorii (Coaliţia Naţională), liberalii, etnicii suedezi, Uniunea Creştină şi Partidul Rural. începând cu anii '70 ai secolului XX, formaţiunile politice de dreapta încep să înregistreze un regres sensibil şi intră într-o gravă derivă. Pentru a evita acest pericol, mai realist, Partidul Coaliţiei Naţionale îşi orientează programul spre centru. începutul anilor '80 înregistrează creşterea sprijinului electoral acordat Partidului Social Democrat. La centrul spectrului politic se situează Partidul Popular Suedez, Partidul Liberal şi Partidul de Centru. Prăbuşirea comunismului ca sistem politic şi doctrină ideologică, precum şi revigorarea principiilor democraţiei occidentale şi a valorilor statului de drept nu au rămas fără urmări asupra sistemului pluripartidist finlandez. Cea mai notabilă dintre acestea este dispariţia partidelor situate la extremele spectrului politic: Partidul Comunist şi Partidul Constituţional al Dreptei. în ultimul deceniu al secolului XX, trei formaţiuni şi-au disputat puterea: Partidul Social Democrat, Partidul de Centru şi Partidul Coaliţiei Naţionale. Cele trei partide politice şi-au orientat programele politice propunând electoratului soluţii alternative la câteva probleme, cum ar fi: situaţia economică internă, caracterizată printr-o acută recesiune, reorientarea politicii externe şi aderarea ţării la Uniunea Europeană. În absenţa extremelor, era de aşteptat ca electoratul să-şi îndrepte speranţele spre partidele de centru. în alegerile parlamentare din anul 1991, cele mai multe mandate au revenit Partidului de Centru, care şi-a schimba denumirea în Partidul de Centru Finlandez (Suomen Keskusta), reuşind prin aceasta să facă o legătură directă între programul său politic şi valorile naţionale finlandeze. Pentru a căpăta o susţinere parlamentară şi mai mare, această formaţiune politică a atras la guvernare Partidul Coaliţiei Naţionale, Partidul Popular Suedez şi Liga Creştină Finlandeză. în opoziţie s-a situat Partidul Social Democrat. Coaliţia partidelor de centru a guvernat doar patru ani. Alegerile din 1995 au fost câştigate de socialdemocraţi, aliaţi cu Partidul Coaliţiei Naţionale, sprijiniţi fiind de ecologişti şi de etnicii minoritari suedezi, precum şi de Alianţa Aripa de Stânga. Guvernul format în urma alegerilor a avut o configuraţie politică multicoloră, în care se regăseau alăturate orientarea social-democrată şi cea de dreapta. Această conlucrare între formaţiuni cu orientări şi programe opuse nu înseamnă, nicidecum, o renunţare la propria fizionomie sau dezideologizare a partidelor politice, ci, dimpotrivă, un pragmatism de tip nou, datorită căruia partidele preferă să coabiteze pe durata unei legislaturi pentru interesul naţional. Alegerile parlamentare din anul 1999 au fost recâştigate de socialdemocraţi . în afara lor mai există alte două partide puternice: Partidul Coaliţiei Naţionale şi Partidul Finlandez de Centru, fără ca vreunul dintre ele să devină un partid dominant. Pentru a se obţine o majoritate parlamentară, este obligatoriu ca partidul care deţine cel mai mare număr de voturi să atragă la guvernare unul dintre celelalte două mari partide, precum şi formaţiuni politice mai mici. O privire de ansamblu asupra sistemului de partide, aşa cum acesta se configurează în prezent, arată că în afara câtorva partide cu sprijin electoral semnificativ şi constant, există un număr mare de partide care, deşi participă la campania electorală, nu obţin sprijin suficient din partea electoratului pentru a primi mandate.

www.referat.ro

Sistemul electoral Cele două mari partide politice care obţin constant 20-28% din voturi sunt în prezent Centrul finlandez (fostul Partid Agrarian, care în anul 1965 şi-a schimbat denumirea) şi Partidul Social Democrat. în jurul unuia sau a altuia dintre aceste două partide se încheagă majorităţile parlamentare, în funcţie de rezultatele alegerilor parlamentare. Pentru prima oară în Finlanda, sistemul electoral este introdus în anul 1906, în cadrul măsurilor luate de Cancelaria ţaristă pentru stabilirea în Marele Ducat a unui regim parlamentar şi a înlocuirii vechii diete de tip feudal cu un parlament modern . Prin lege s-a recunoscut dreptul de vot femeilor, Finlanda fiind prima ţară din lume unde femeile au votat alături de bărbaţi. Majoratul politic a fost stabilit, deopotrivă, pentru bărbaţi şi femei, iniţial, la vârsta de 24 de ani . Sistemul electoral avea la bază reprezentarea proporţională. Alegerile pentru desemnarea celor 200 de parlamentari s-au ţinut în primăvara anului 1907, partidele politice având posibilitatea să participe la campania electorală încercând să câştige adeziunea electoratului. In aceste prime alegeri cu adevărat parlamentare, social-democraţii au obţinut 80 de mandate, Bătrânii finlandezi 61, Tinerii finlandezi 26, etnicii suedezi 24 şi agrarienii 9 mandate . Dintre cei 200 de deputaţi, 19 erau femei. Prima sesiune parlamentară a forului legislativ a început la 23 mai 1907, sub preşedinţia lui Pehr Evind Svinhufvud, membru al Partidului Tinerilor Finlandezi. Actul Parlamentului adoptat în 13 ianuarie 1928, cu modificările ulterioare, prevedea, în art. 4, că alegerile parlamentare se desfăşoară prin vot direct şi pe baza reprezentării proporţionale. In vederea alegerilor, textul legii prevedea că teritoriul ţării urma să se împartă în circumscripţii electorale al căror număr nu putea fi mai mic de 12 şi nici mai mare de 18 . în prezent se organizează alegeri parlamentare în 15 circumscripţii. Vârsta minimă a unui candidat era egală cu cea cerută pentru exercitarea dreptului de a vota. Bazele sistemului electoral actual sunt stabilite în art. 14 din noua Constituţie, potrivit căruia finlandezii au dreptul de vot la împlinirea vârstei de 18 ani, putând să-1 exercite în alegerile parlamentare şi prezidenţiale, precum şi cu prilejul organizării unor referendumuri. Acelaşi majorat politic se cere şi pentru alegerile şi referendumurile organizate la nivel municipal. Articolul 25 din Constituţie prevede principiile de bază pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. Atribuirea mandatelor se face pe baza reprezentării proporţionale. Articolul 25 alin. (3) din Constituţie conferă dreptul de a depune candidaturi pentru forul legislativ partidelor politice înregistrate potrivit legii, precum şi grupurilor de persoane care deţin dreptul de vot, în condiţiile stabilite prin lege specială. In afara alegerilor parlamentare obişnuite (desfăşurate o dată la patru ani), Constituţia permite, în art. 26, Preşedintelui Republicii să decidă dizolvarea Parlamentului şi organizarea unor alegeri parlamentare extraordinare, la propunerea motivată a Primului-ministru şi după consultarea grupurilor parlamentare. Este o condiţie formală ca parlamentul a cărui legislatură urmează să fie întreruptă, ca urmare a unor noi alegeri legislative, să se afle în sesiune la data deciziei şefului statului de a recurge la alegeri anticipate. Potrivit Legii electorale, partidele politice depun liste de candidaţi. Alegătorii pot vota, însă, un anumit candidat înscris pe listă, care este, astfel, complet deschisă. Alegerea candidaţilor înscrişi în lista prezentată de partide nu este prestabilită, ci depinde de numărul voturilor primite de fiecare candidat. într-un sistem cu liste complet deschise, pentru care s-a optat în Finlanda, alegătorii votează un candidat individual de pe listă, iar ordinea în care sunt aleşi candidaţii este determinată de numărul voturilor primite individual. Alegătorul selectează de pe listă numărul care corespunde candidatului preferat şi îl votează pe buletinul de vot. Prin acest sistem, competiţia între partide pierde din importanţă în favoarea sporirii întrecerii între candidaţi. Sistemul electoral aplicat favorizează partidele mari, cărora li se alătură partide mai mici. Alianţele electorale se perfectează la nivelul circumscripţiilor electorale. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului Reforma constituţională din anul 1999 s-a axat pe creşterea rolului

www.referat.ro

Parlamentului în funcţionarea sistemului politic. Constituţia intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000 a menţinut unicameral itatea forului legislativ, opţiune motivată nu numai prin tradiţia parlamentară începută în 1906, ci şi datorită numărului redus al populaţiei finlandeze. S-au menţinut, de asemenea, numărul mandatelor parlamentare, precum şi durata de patru ani a legislaturii. Potrivit art. 24 alin. (2) din Constituţie, legislatura Parlamentului începe pe data confirmării rezultatelor obţinute în alegerile legislative şi durează până la următoarele alegeri parlamentare. Dreptul de a depune candidatura pentru alegerea deputaţilor aparţine partidelor politice, precum şi grupurilor de cetăţeni care îndeplinesc condiţiile legale pentru a vota [art. 25 alin. (3) din Constituţie]. Constituţia a menţinut, de asemenea, în art. 26, dreptul Preşedintelui Republicii prevăzut şi în art. 20 din Actul privind Parlamentul din 1928, de a decide alegeri parlamentare înainte de încheierea legislaturii . Parlamentul se întruneşte anual în sesiune la o dată stabilită de acesta. Revine Preşedintelui Republicii competenţa de a declara deschisă sesiunea parlamentară. Practic, sesiunea nu este considerată ca întreruptă, întrucât aceasta continuă până la data când Parlamentul se întruneşte în următoarea sesiune parlamentară. De regulă, sesiunea parlamentară este convocată la începutul lunii februarie ca o sesiune de primăvară, căreia îi urmează după o vacanţă parlamentară, o sesiune de toamnă. Conducerea lucrărilor Camerei este asigurată de preşedintele acesteia, care este ales împreună cu doi vicepreşedinţi pe durata unei sesiuni parlamentare, prin votul majorităţii deputaţilor. Preşedintele, cei doi vicepreşedinţi, precum şi preşedinţii comisiilor parlamentare formează Consiliul preşedintelui Camerei. Rolul acestui organism constă în emiterea de dispoziţii privind organizarea activităţii parlamentare, precum şi stabilirea procedurilor care trebuie aplicate în dezbaterea tuturor problemelor pe care forul legislativ trebuie să le examineze. Consiliul preşedintelui are şi dreptul de a propune proiecte de hotărâri interne sau amendamente la reglementările privind conducerea activităţii funcţionarilor parlamentari sau regulile de procedură, precum şi propuneri referitoare la alte aspecte ale activităţii Parlamentului. O atribuţie principală a Consiliului preşedintelui este dezbaterea ordinii de zi ale şedinţelor în plen şi aprobarea propunerilor privind sesizarea comisiilor parlamentare în vederea examinării de către acestea a iniţiativelor legislative. Pentru examinarea iniţiativelor legislative şi a celorlalte probleme cu care este sesizat Parlamentul, se constituie, pe domenii de specialitate, 14 comisii permanente, formate din câte 17 membri permanenţi şi alţi 9 supleanţi, cu excepţia comisiei pentru finanţe, care are 21 de membri permanenţi, la care se adaugă alţi 19 supleanţi. Acestor comisii li se adaugă aşa-numita Marea comisie, compusă din 25 de membri permanenţi şi 13 supleanţi. Comisiile permanente se constituie pentru întreaga durată a legislaturii. Preşedintele Parlamentului împreună cu vicepreşedinţii acestuia şi cu alţi patru deputaţi se constituie într-o comisie al cărei obiect de activitate îl constituie administrarea Parlamentului şi a bugetului de care dispune acesta. Comisiei astfel alcătuite i se subordonează Cancelaria Parlamentului, condusă de un secretar general. Configuraţia politică a Parlamentului este conferită de numărul grupurilor parlamentare constituite la începutul fiecărei legislaturi . Fiecare grup îşi alege conducerea proprie şi îşi desemnează personalul în funcţie de criterii politice şi profesionale.