Referat Seminar Literatura Pentru Copii.docx

REFERAT SEMINAR LITERATURA

PENTRU COPII

FOLCLORUL COPIILOR

STUDENT:SERBANESCU ELENA-CATALINA

Folclorul copiilor este un sector aparte de manifestare folclorică, un fenomen artistic independent, o lume în care copilul trăieşte şi se formează, foarte bogat şi variat. Este în acelaşi timp un gen aparte, paralel folclorului adulţilor, pe care de multe ori îl imită, dar este creat de copii pentru copii. În versurile copiilor întâlnim un fond străvechi, peste care s-au suprapus elemente şi forme noi, este un fenomen viu, în continuă transformare, dând dovadă de o capacitate uimitoare de creaţie artistică şi lingvistică. Cântecele şi scandările copiilor au o vechime foarte mare, o circulaţie largă în spaţiu şi diversitate în formele de manifestare. Sub aspectul creaţiei literare, acest gen se caracterizează prin simplitate, muzicalitate, plasticitate, naivitate, optimism, vioiciune şi exuberanţă. Ovidiu Bârlea structurează, în funcţie de origine, două clase de creaţii aparţinând folclorului copiilor: prima - conţinând creaţii din folclorul adulţilor (preluate drept cântece, adaptate, simplificate de copii) şi a doua - conţinând creaţiile propriu-zise ale copiilor. Florica Bodiştean apropie folclorul copiilor de cântecul de leagăn şi de descântec, prin supleţea versului şi prin unele procedee lingvistice de creare a cuvintelor: asocierea de cuvinte fără sens din necesităţi de rimă şi ritm, tratarea fantezistă a cuvintelor, în special a diminutivelor, a numeralelor şi a numelor proprii, invenţia lexicală, formarea de rime-ecou. După originea şi structura lor, creaţiile din folclorul copiilor au fost grupate în:    

cântece-formulă; recitative-numărători; literatura propriu-zisă; versurile şi formulele ocazionale.

Cântecele-formulă sunt versuri care exprimau lupta omului împotriva forţelor ostile ale naturii, având forţă magică şi însoţind anumite practici. Procedeul artistic frecvent este invocarea soarelui, a lunii, a ploii, a unor vietăţi şi plante (fluture, gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sângerică etc.), a unor lucruri neînsufleţite (fluier, fum etc.), a unor personaje pozitive şi negative (aura-paraura, drac, auraş-păcuraş), a unor boli personificate (frigura-migura, frigurile, furnica). Ele sunt transferate şi cunoscute din folclorul copiilor pe considerentul că inocenţa vârstei lor ar avea o mai mare eficienţă. Cu timpul aceste incantaţii au devenit auxiliare jocului.

Copilul cere soarelui să iasă din nori: „Ieşi, soare, din ’chisoare / Că vin două căprioare Cu cercei, de ghiocei / Cu salbă de nouă lei. / Ieşi, afară, soare, din ’chisoare, / Că te tai / Cu un mai, / Cu un pai, / Cu sabia lui Mihai”. În alte versuri se renunţă la ameninţări: „Cărămidă lucitoare, / Dă Doamne să iasă soare”. Sau „ Du-te nor / Într-un picior / Haide soare-n / Trei picioare. Copilul invocă luna pentru a-i da sănătate: „Lună nouă, / Lună nouă, / Taie ceru-n două / Şi ne dă şi nouă: / Ţie - jumătate, / Nouă - jumătate, / La vară bucate! / La toţi - sănătate!”. Către luna plină: „Lună plină. Na-ţi curea / Lună plină, Să faci şa; / Cobori la noi în grădină, Na-ţi brâu, / Că eşti mândră şi frumoasă, Să-ţi faci frâu; / Eşti a nopţilor crăiasă; Na-ţi piele, / Cal ai - şi n-ai, Să-ţi faci căpeţele! / Frâu şi căpeţele n-ai”. „Auraş, păcuraş / Scoate-mi apa din urechi / Că ţi-oi da parale vechi. / Scoate-mi-o din amândouă / Că ţi-oi da parale nouă”. Dintre cele mai cunoscute cântece-formulă, cel mai cunoscut este cel adresat melcului: „Melc, melc codobelc / Melc, melc codobelc / Scoate coarne boureşti / Şi te du la baltă, / Şi bea apă caldă, / Şi te du la Dunăre, / Şi bea apă tulbure, / Şi te du la mare / Şi bea apă tare / Şi te urcă pe buştean, / Sa mănânci ...leuştean / Mănâncă şi pătrunjel / Scoate coarne de viţel”. De asemenea, copilul cântă fluturelui, pentru a-l face să se aşeze pe floare, ca să-l prindă: „Fluture, / Fluture, / Flutură pe brusture, / Flutură pe floare, / Flutură sub floare! / Fluture, pune-te: / Pune-te pe punte, / Pune-te sub punte! / Fluture, / Fluture, / Flutură pe foaie, / Flutură sub foaie!”. Copiilor le place mult imaginea creată prin aliteraţie, prin rima sprintenă şi sonoră, ca în cântecul ariciului: „Arici, arici pogonici / Mergi la moară, / De te însoară, / Şi ia fata lui Cicoară, / Cu papuci în coji de nuci, / Cu cercei din brebenei, / Cu mărgele viorele”. Sau o variantă, tot cu elemente satirice şi umoristice: „Arici pogonici / Du-te la moară / Du-te de te-nsoară / Cu fata lui cioară, / Cu mărgele de surcele, / Cu cercei de ghiocei”. Primăvara, când apar greierii, copiii înfig un pai în pământ şi cântă până iese vreunul: „Ieşi greieraş pe pai / Să-ţi dau un sac de mălai”; sau aşează în palmă o buburuză şi îi cântă, cu gândul la o anumită dorinţă: „Gărgăriţă, gărgărea / Încotro oi zbura / Acolo m-oi mărita”. Recitativele-numărători sau formulele de eliminare sau de tras la sorţi reprezintă versuri scandate, având o ritmică precisă şi o gestică ostentativă, mijlocind desemnarea conducătorului unui joc sau înlăturarea jucătorilor de prisos.

Versurile au funcţie numerală, cuvintele şi silabele se distribuie fiecărui copil succesiv. Rolul numărătorilor este de a îmbogăţii vocabularul copiilor, de a dezvolta memoria şi totodată oglindesc receptivitatea la nou, dar cu păstrarea unor elemente din viaţa arhaică. Jocul se îmbină cu dorinţa de a învăţa prin imitare, ceea ce îi conferă o deosebită valoare educativă. Recitativele-numărători îmbină motive şi teme diverse, universul tematic fiind foarte larg, în unele situaţii îşi modifică forma, primesc alte terminaţii, ori sunt înlocuite cu alte cuvinte, cu sau fără sens: „An tan tichi tan, / Miţulache-i căpitan, / Avionul decolează, / Miţulache se-nervează, / Bum! // Una, două, trei, / Baba la bordei, / Curăţă ardei / Pentru moş Andrei”. Elementele universului şcolar, învăţătura, disciplina, evenimentele lui, sunt integrate firesc: „Acolo sus la primărie / Şade un măgar şi scrie: / A, e, i, o, u, / Pitulă-te tu!”. Florica Bodiştean observă faptul că limbajul numărătorilor este cel mai pasibil de a scăpa de sub orice control al semnificaţiei şi de a deveni un veritabil argou ce sfidează toate canoanele limbii. Aceste recitative-numărători, pe lângă descrierea nativă, conţin şi o numărătoare incipientă şi se încheie de obicei cu formule imperative: „Unu, doi, trei, patru, cinci / Tata cumpără opinci / Mama cumpără secară / Dumneata să ieşi afară! // Din Oceanul Pacific / A ieşit un peşte mic / Şi pe coada lui scria / Ieşi afară dumneata!” În cele mai vechi forme, aceste numerale primesc substituiri sau substantive care le implementează în memorie printr-o sonoritate deosebit de simetrică: „Unurile, tunurile, / Doile, oile, / Treile, sibiele, / Patrule-mpăratule, / Cincile, opincile, / Şasele, casele, / Şaptele, laptele, / Optule, coptule, / Nouăle, ouăle, / Zecele, berbecele”. O altă categorie se bazează pe îmbinarea unor silabe şi cuvinte fără un sens raţional, concret, numai pentru a corespunde cerinţelor de rimă şi ritm: „Ina, mina, durdumina / treiar opa / Siticopa / Şi-o bobită, măzăriţă, / Lim, pom, pic / Talpă de voinic”. Oracolele şi caietele de amintiri sunt elemente componente ale folclorului copiilor. Acestea constau în pagini personale completate prin colaje realizate din desene, imagini lipite, elemente care atestă originalitatea fiecărui copil, numite şi elemente artizanale, pagini decorate cu simbolurile afecţiunii şi ale delicateţii (inimioare, steluţe, floricele), cu numele secretizat de cele mai multe ori în colţul paginii. Paginile din oracole şi din caietele de amintiri devin declaraţii absolute ce tratează o influentă poetică eminesciană, deoarece în aceste versuri aşternute pe cola de hârtie sunt invocate elemente

din natură: floare, luna, soare, marea: „Chiar de ma rea furioasă, / Va intrantr-o zi în casă, / Şi orice va îneca, / Doar iscălitura mea, / Va rămâne pururi”. Ultima categorie din folclorul copiilor - versurile şi formulele ocazionale - nu este semnalată în studiile şi culegerile de specialitate, deoarece este un fenomen eterogen, mai nesistematic şi mai mutabil. Sunt produse „cu adresă”, ca soluţii ad-hoc la diferite împrejurări ale jocului şi ale comunicării între copii. Ele alcătuiesc un repertoriu şi un fel de „argou” al vârstei, servind o mare diversitate de situaţii. Aceste situaţii se creează atât în cadrul jocurilor: Cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare!, cât şi în cadrul comunicării dintre copii, mai mult sau mai puţin cu accente grave. Comunicarea gravă dintre copii dă naştere jurămintelor de genul Jur pe verde! Jur pe roşu!, sau situaţiilor în care copiii îşi fac în ciudă: Nu mă doare, nu mă doare, mâncă pită cu unsoare!. Mai există şi situaţii în care aceste versuri şi formule ocazionale sunt pur şi simplu forme de păcăleală: „Ţi-e foame? / Mănâncă baloane! / Ţi-e somn? / Culcă-te în pom! / Ţi-e frig? / Fă-te covrig! / Ţi-e sete? / Bea apă din perete!”. Antroponimele sunt şi ele prilej pentru a crea versuri satirice, de fapt, o tachinare, o glumă izvorâtă din sonoritatea numelui: „Florinel, coadă de purcel / Laura, balaura / X, prostu’, / Câinele nostru, / Stă în cuşcă, / Latră / Şi nu muşcă” Sau „X, nebunu’, / Trage cu tunu’ / Noapte la unu”. Folclorul copiilor, prin conţinutul şi forma lui artistică, îmbogăţite de-a lungul secolelor, cultivă simţul estetic şi moral al copiilor. Frumusetea limbii si puterea vie a imaginilor se gasesc in carti ale trecutului si in creatia anonima a folclorului spre care ne indreptam mereu cu interes si dragoste si pe care le-am invatat de la dascalii nostri de limba romana. Fara limba pe care parintii nostri ne-au transmis-o din prima clipa de viata, n-am putea exista ca fiinte cuvantatoare, ca popor vrednic si plin de demnitate din punct de vedere intelectual. Folclorul reprezinta o parte a culturii nationale a unui popor, reflectand in modul cel mai direct profilul spiritual si talentul artistic al unei natiuni.