Psihopedagieexamen.docx

1. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE. EDUCABILITATEA

dezvoltare umană = Formarea și modelarea tuturor dimensiunilor ființei umane supuse schimbărilor dezvoltare psihică = Procesul de formare a unor seturi de procese, însușiri și dimensiuni psihice  dezvoltarea psihică este determinată de un complex de condiții, de unde distingem trei factori principali: ereditatea, mediul și educația. a. Ereditatea o mesaje de specificitate sub forma codului genetic, transmise de la o generație la alta. o potențial înnăscut al individului (Rolul eredității se manifestă mai puternic asupra anumitor aspecte ale vieții psihice, precum temperamentul, aptitudinile)

*Tipologii temperamentale  Sangvinicul: ritmicitate, echilibru, rapiditatea mişcărilor şi vorbirii, printr-o mare efervescenţă emoţională, calm, stăpînirea de sine. Extrema mobilitate îngreunează fixarea scopurilor, consolidarea intereselor şi prejudiciază persistenţa în acţiuni si relaţii.  Colericul: iritabil şi inegal în toate manifestările sale, oscilaţii între entuziasm, temeritate, neliniştiţi, nerăbdători, predispuşi la violenţă în caz de furie, dar şi la afecţiuni neadecvate cu relaţii interpersonale.  Melancolicul: sensibilitate, emotivitate, creativitate, puternic afectat de insuccese.  Flegmaticul: răbdare naturală, meticulozitate, perseverență,cumpătare, ajunge la sentimente destul de intense și consistente b. Mediul o Reprezentat de totalitatea elementelor mediului natural și de elementele mediului sociocultural, economic specific umane cu care individul interacționează direct sau indirect. *Tipurile de mediu  Mediul familial  Mediul educațional  Mediul cultural  Grupul de prieteni  Mass-media

c. Educația o Scopul educației are ca produs final ființa umană autonomă în raport cu propriul său destin și propria sa personalitate. o organizarea adecvată a educației înseși, a educației permanente și a autoeducației.

Educabilitatea = Capacitatea și disponibilitatea omului de a recepta influențele externe, sau o potențare a capacității omului de a fi receptiv la educație. Două tipuri de educabilitate - Educabilitatea manifestă – ceea ce poate realiza efectiv individul și Educabilitatea latentă – potențialul de învățare al individului, capacitatea sa de a învăța.

*Teorii privind educabilitatea  Teorii ereditariste sau biologizante (ex Teoria criminalului înnăscut, Teoria rasistă) (Dezvoltarea individului se reduce în totalitate ca rezultat al influențelor genetice)  Teorii ambientaliste (Această teorie susține ideea conform căreia mediul deține rolul fundamental în dezvoltare.)  Teorii interacționiste – dublei determinări (asupra dezvoltării contribuie toți cei trei factori)  Epigenetismul piagetian (pshihologie genetică, tendința formativă a omului și autoreglarea funcțională a organismului)

2. ÎNVĂȚAREA Ca PROCES analizăm ceea ce se petrece, dinamica și ceea ce ramâne, adică ceea ce a schimbat în structurile persoanei. Adaptarea organismului la mediu. Ca PRODUS analizăm rezultatele și eficiența eforturilor atât la nivelul profesorului cât și în efortul elevului. Învățarea = reprezintă procesul de dobândire a unor experiențe de comportament individuale = reprezintă activitatea sistematică, dirijată, desfășurată într-un cadru organizat, orientată în direcția acumulării de cunoștințe și a formării structurilor psihice și de personalitate. Scopurile învățării - formarea unor capacități de orientare, de gândire și de creativitate, flexibilizarea structurilor cognitive și atitudinale, adaptarea optimă la schimbările rapide, acumularea calitativă și persistentă de informații.

*învăţarea, implică trei condiţii:  să existe o schimbare în comportament;  schimbarea să fie rezultat al experienţei;  schimbarea să fie durabilă. *Fazele procesului de învățare:  receptarea și înregistrarea materialului pe fondul unei stări de atenție și activare cerebrală;  înțelegerea și generalizarea prin formarea de noțiuni, principii etc.;  fixarea în memorie, actualizarea prin reproducere a cunoștințelor și transferul acestora. *Condițiile învățării  interne – potențialul individual, cunoștiințe, capacități, motivație, voință  externe – structura și gradul de dificultate ale sarcinii de învățare, calitatea instruirii, sistemul de cerințe, relațiile profesor-elev, competența cadrului didactic.

Formele învățării  învățarea directă, intenționată, voluntară – cu obiectiv pe sarcina de învățare  învățare indirectă, spontană, involuntară – în care individul nu își propune în mod direct să învețe  învățare vizuală, auditivă, verbo-motorie, olfactivă, gustativă și kinestezică.

Stilurile de învățare sunt stilul divergent (învățarea directă și observarea reflexivă), stilul asimilator (conceptualizarea abstractă), stil convergent (conceptualizarea și experiementarea activă), stil adaptativ (experiența concretă și experimentarea activă). Modele de învățare 1. Condiționarea clasică 2. Învățarea prin încercare și eroare 3. Condiționarea instrumentală 4. Modelul învățării sociale

Metacogniția presupune  Cunoștințele pe care le are un individ despre funcționarea propriului său sistem cognitiv.  Factor cheie al controlului pe care o persoană poate să îl exercite asupra gândirii sale.  Autocunoaștere cognitivă prin care se evaluează mijloacele și rezultatele și se stabilește caracterul real sau fals al unor reprezentări  Metacogniția prezintă două componente:  cunoștințe metacogntive – cunoștințe referitoare la persoane (intraindividuale, individuale, universale), la sarcină și la strategii  gestiunea activității mintale (controlul exercitat asupra propriei gândirii) – activitațile desfășurate pentru a planifica, regla și monitoriza propria gândire.

3. MOTIVAȚIA Motivaţia apare ca un ansamblu de nevoi, interese şi idealuri care sprijină, dirijează realizarea unui scop. Motivaţia este influenţată de trei elemente: •

nevoile subiectului care determină prezentarea unor impulsuri.

•

stările afective sau atitudinile faţă de anumite persoane sau evenimente.

•

obiectele sau situaţiile care au rolul de satisfacere a nevoilor individului.

Funcțiile motivației •

energizarea sau activarea comportamentului.

•

direcţionarea comportamentului.

•

persistenţa reglată a comportamentului.

Teoria trebuințelor – Abraham Maslow  trebuinţe fiziologice  trebuinţe de securitate  trebuinţe de apartenenţa şi dragoste (afiliere)  trebuinţe de stimă şi respect (statut)  trebuinţe de actualizare a sinelui (autorealizare)

Teoria lui Rotter – expectanță și valoare Expectanţele (=așteptările) sunt în relaţie de dependenţă cu experienţele anterioare, iar valoarea creează o legătură cu preferinţele pentru o anumită sarcină. Astfel, un comportament motivant depinde de expectanţele generalizate şi de valoarea de întărire a sarcinii respective. *Locusul de control este o expectanță generalizată cu privire la posibilitatea de a atinge obiectivele și țelurile dorite.

Teoria autoeficacităţii – Albert Bandura Comportamentul uman este rezultatul interacţiunilor dintre factorii personali şi elementele mediului extern. Auto-eficacitatea este convingerea unei fiinţe umane că va reuşi în îndeplinirea unei sarcini. Oamenii care cred în abilităţile lor vor aborda îndeplinirea sarcinii cu mai multă încredere, crezând că au capacitatea de a depaşi dificultățile.

Tipurile de motivație Trăsături ale motivaţiei cognitive: selectivitatea, direcţionalitatea, stabilitatea, activismul şi eficienţa. Motivaţia afectivă depinde de emoţiile generate de conţinuturile învăţate, de implicarea în sarcinile didactice sau în relaţii interpersonale: plăcerea de a reuşi, teama de eşec, dorinţa de a-i bucura pe alţii. Motivaţie intrinsecă (crearea unei imagini pozitive despre sine etc). Motivația extrinsecă (generată de succes sau recompense, sancțiuni, stil autoritar, teste, concurență). Motivație pozitivă (generată de laude, aprecieri, diplome etc). Motivația negativă (influențată de amenințări, jigniri, blamări sau pedepse).

Legea Yerkes-Dodson – Optim motivațional Conform acestei legi, o performanţă crescută este proporţională cu intensitatea motivaţiei până la un moment dat, după care urmează o perioada de stagnare şi chiar regres. Sarcinile dificile, complexe sunt cele care influenţează declinul. Un nivel motivaţional optim se cuantifică prin comportamentele adecvate ale individului în sarcina de învățare Condiții pentru atingerea performanței școlare •

Dimensiunea profesională

•

Dimensiunea interpersonală (comunicarea şi relaţiile cu elevii)

•

Dimensiunea procesuală (capacitatea unui cadru didactic de a aplica regulile în mod corect).

Strategii motivaționale •

Dezvoltarea încrederii în sine şi potenţarea încrederii în forţele proprii

•

Dezvoltarea atitudinilor şi sentimentelor apreciative şi pozitive faţă de activitatea desfăşurată

•

Realizarea concordanţei dintre nivelul expectanţelor, aşteptărilor şi realizarea scopurilor

•

Generarea de oportunităţi şi înlăturarea barierelor între agenţii educaţionali

4. AGRESIVITATEA ÎN SPAȚIUL EDUCAȚIONAL

= o situație de interacțiune, o acţiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale) •

tipul de relaţie (abuzul de putere)

•

actorul (un individ, un grup, o colectivitate)

•

cauza (nesatisfacerea unei nevoi).

Teorii ale Agresivității Teoriile biologice – Lorenz: lumea animală are înnăscută lupta, aceasta fiind esențială pentru supraviețuire, dar agresivitatea omului poate fi redirecționată spre obiecte nesemnificative, spre activități care încurajează prietenia, cum ar fi sportul. Omul trebuie să învețe să își stăpânească comportamentele distructive.

Teoria lui Dollard - agresivitatea reprezintă un comportament care intenționează să rănească sau să pedepsească pe cineva. Există o legătură puternică între agresivitate și frustrare, sursa frustrării fiind adesea ținta agresivității. Teoria învățării sociale a agresivității - Bandura – sursa învățării poate fi familia, școala, grupul de prieteni, mass-media. Expunerea la violență poate deveni pentru mulți copii singurul mod de comunicare și de rezolvare a conflictelor. Teoria egotismului amenințat întâlnită la persoanele narcisice: se autoapreciază ca fiind foarte importante, sunt absorbite de fantezii precum succesul, resimt nevoia excesivă de a fi admirate, sunt invidioase și îî exploatează pe ceilalți. •

violenţele „obiective", care sunt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal;

•

violenţele subiective, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar; sunt incluse aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea.

Bullying-ul = Hărțuire, brutalizare, presiune psihică, intimidare, violență verbală.

5. Comunicarea didactucă

Comunicarea -

Interacțiune umană și psihologică Nu trebuie folosit doar un limbaj corect Transmiterea de emotii, afectivitate Menită să realizeze o relație interumană durabilă Comunicare vizuală, verbală etc Limbajul non-verbal, para-verbal

Scopuri ale comunicării descoperire personală descoperirea lumii exterioare stabilirea relaţiilor esențiale modificarea atitudinii şi comportamentelor joc şi distracţie

Funcții ale limbajului     

funcţia de integrare a individului în mediul său funcţia de dezvăluire şi autodezvăluire funcţia de valorizare funcţia de reglare a comportamentului altora funcţia terapeutică.

Tipuri de comunicare o o o o o

o o o o

comunicarea intrapersonală: se desfăşoară înăuntrul fiecărei persoane şi presupune emoţii, cognitii şi percepţii. comunicarea interpersonală: este cea mai des întâlnită, de obicei transmiterea informaţiilor are loc între două sau mai multe persoane. comunicarea în grupuri mici: este prezentă atunci când un grup de persoane se întâlnesc pentru a discuta sau pentru a rezolva o situaţie, luând o decizie. comunicarea publică: este cea mai întinsă, mare după criteriul audienței căreia i se adresează. Comunicarea verticală se realizează sub două forme, ascendentă și descendentă. Comunicarea ascendentă se desfășoară de la elev către profesor, permițând elevilor să își exprime feedbackul către profesor. Comunicarea descendentă, aceasta realizându-se de la profesor către elevi și asigurând cadrului didactic exercitarea rolurilor sale de planificare și organizare. Comunicarea orizontală se concentrează asupra mesajelor transmise între persoane care ocupă aceleași poziții ierarhice, conducând la o înțelegere eficientă a ideilor discutate. Comunicarea consumatorie: rezultată din emoţiile şi motivaţiile interlocutorilor. Comunicarea instrumentală, cu scop sau comunicare incidentă, fără scop, finalitate. Comunicare non-verbală și comunicare para-verbală, comunicare verbală

Comunicarea depinde de context și feedback. Un model al comunicării este cel prezentat de David Berlo. În cadrul acestui model se accentuează ideea conform căreia există relații ample și conexiuni puternice între emițător și receptor. 1. sursa sau emițătorul 2. mesajul 3. canalul 4. receptorul. Atât pentru emițător cât și pentru receptor trebuie să existe aceleași abilități de comunicare astfel încât relația dintre aceștia să fie una eficientă și autentică

Principii ale comunicării

•

Principiul alterităţii: diferenţele semnificative ale caracteristicilor emiţătorului şi cele ale receptorului pot fi surse de neînţelegere, pot crea dificultăţi în comunicare.

•

Principiul pertinenţei: este necesar să se realizeze o relaţie direct proporţională între informaţiile ce se vor transmite şi obiectivele.

•

Principiul influenţei: în orice tip de interacţiune, comunicăm non-verbal sau verbal şi generăm surse de influenţă pasivă sau activă.

•

Principiul reglementării: orice persoană care se află într-o situaţie de comunicare este capabilă să îşi regleze pe parcursul discursului tonul și să îşi adapteze mesajul în funcţie de interlocutor.

•

Principiul economiei: este foarte important ca mesajul să integreze în cadrul discursului un timp corespunzător.

Tipuri de feedback •

Pozitiv (ex. Bravo!)

•

Negativ (ex. mai poți adăuga ceva la proiect, nu este complet)

•

Informaţional (ex. e o farmacie pe colț)

•

Suportiv (ex.te înțeleg…)

•

Afectiv (ex. îi alimentezi încrederea în tine)

•

Util (ex un sfat, sunt alături de tine…)

Empatia – strategie de comunicare •

funcţia cognitivă: se realizează un act de cogniţie al persoanei respective

•

funcţia anticipativă: realizarea unor presupoziţii despre comportamentul viitor al persoanei

•

funcţia de comunicare: nevoia de empatie este strâns legată de nevoia de relaţionare, de schimbare a viziunii proprii cu a celuilalt

•

funcţia de contagiune afectivă: rezultă din raportul dintre nivelul de identificare a Eului cu partenerul, realizându-se apropierea afectivă.

•

funcţia performanţială: capacitatea empatică contribuie la realizarea cu succes a unor activităţi de natură interpersonală, devenind acea abilitate.

Ascultarea eficientă •

ascultarea activă: reformularea spuselor persoanei cu care există un dialog şi incurajarea acesteia.

•

folosirea încurajării minime: expresii de genul înţeleg, mai spune, astfel se poate obţine un pachet mai mare de informaţii.

•

menţinerea contactului vizual cu interlocutorul: va permite crearea unei legături.

•

apropierea de interlocutor: va conduce la interes faţă de acesta

•

neîntreruperea vorbitorului: prin evitarea de a schimba subiectul

Strategii pedagogice, de eficientizare a comunicării didactice Strategii pedagogice de comunicare: abilităţile şi rolul important al profesorului în relaţia cu elevul (cu naturalețe, demnitate, armonie, finețe) Strategii pedagogice informaţionale: planificarea şi organizarea activităţilor didactice. Strategii pedagogice creative: esenţiale în procesul educaţional, în această categorie fiind cuprinse abilitatea de stimulare, activare şi inovaţie a profesorului pentru elevi.

5. Profilul profesorului in contextul actual

a. Aptitudinea pedagogică - o particularitate individuală b. Competența psihopedagogică • • • • • • •

capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare pentru elevi, capacitatea de a face materialul de învăţare accesibil capacitatea de a înţelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară creativitatea în munca psihopedagogică capacitatea de a crea, capacitatea de stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum şi indivizii izolaţi capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu elevii

c. Tactul pedagogic • • • • •

gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului; gradul de dezvoltare a personalităţii elevului gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat psihic optim al activităţii instructiv-educativ rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse în activitatea instructiv-educativă Tipologia profesorului

I.

Tipuri de cadre didactice în relație cu climatul educațional

1. Directiv – mediul de învățare este organizat și orientat spre rezolvarea de sarcini, cuvântul de ordine este eficiența. 2. Autoritar – mediul este caracterizat prin reguli și proceduri clare, metoda utilizată este prelegerea. 3. Tolerant și autoriar – elevii își pot asuma responsabilitatea, metoda utilizată este lucrul în echipă. 4. Tolerant – atmosfera în clasă poate deveni confuză și dezorganizată. 5. Incert – tolerant – atmosferă care se dorește a fi cooperantă, dar elevii nu simt suficientă implicare în conducerea clasei. 6. Incert – agresiv – au loc multe conflicte în cadrul clasei, iar elevii și profesorii se situează de la început în tabere opuse. 7. Represiv - elevii sunt nemotivați dar se supun regulilor deoarece le este frică de profesor, acesta inspirând teroare. 8. Rutinatul – în ochii elevilor acesta pare să se afle în declin, clasa nefiind entuziastă, motivată. II.

Tipuri de cadre didactice în relație cu stilul de comunicare/predare P. cu un stil de comunicare activ – spontani, deschiși, plini de energie, centrați pe propria persoană. P. cu un stil de comunicare bazat pe conexiune – deschise, elevii simt că îi pot aborda ușor, empatizează relativ ușor, nu suportă conflictele. P. cu un stil de comunicare bazat pe teoretizare – analizează lucrurile, răspund cu atenție, sunt centrați pe conținut, pot părea distanți și rigizi.

P. cu un stil de comunicare organizat – nu suportă întreruperile, acestea stricându-le ritmul și organizarea predării. Caracteristici ale unui profesor eficient •

Îngrijirea – profesorii înțeleg și valorizează elevii drept individualități unice.

•

Respectul – elevii sunt tratați în mod echilibrat

•

Atitudinea față de profesia didactică – entuziasm, pozitivism față de profesie

•

Interacțiunile cu elevii, de încredere, comunicativ

•

Promovarea entuziasmului și motivației pentru învățare

•

Practica reflexivă – modul de a învăța prin propria experiență

Stiluri de conducere

Stilul de conducere autoritar se caracterizează prin faptul că liderul (în cazul clasei şcolare, profesorul) determină întreaga desfăşurare a activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri (critici şi laude) într-o manieră personală, fără a face cunoscute copiilor criteriile de evaluare, se menţine în afara activităţilor concrete ale grupului. Stilul de conducere democratic se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt luate cu participarea întregului grup, care beneficiază de încurajarea şi asistenţa liderului. Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de la început. Liderul sugerează douătrei tehnici de lucru, între care membrii grupului pot alege. Aceştia din urmă sunt liberi să se asocieze cu cine doresc în vederea realităţii sarcinilor. Stilul de conducere laissez-faire presupune un rol pasiv al liderului. Membrii grupului au întreaga libertate de decizie în ceea ce priveşte etapele de desfăşurare a activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă în activitatea grupului. El furnizează unele materiale şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe însă la discuţii şi fără să se intereseze de mersul evenimentelor. Liderul laissez-faire ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii.

6. Controlul stresului – o componentă a inteligenței emoționale

Sindrom general de adaptare •

reacţia (stadiul de alarmă) ce reprezintă primul răspuns al organismului, mobilizarea generală a fortelor de apărare ale organismului şi cuprinde două faze: faza de şoc - caracterizată prin hipertensiune, hipotermie, nivel scăzut de concentrare etc., contracarată de faza de contraşoc în care apar o serie răspunsuri, în special endocrine;

•

stadiul de rezistenţă specifică (de revenire) în care sunt activate mecanismele de autoreglare ale organismului;

•

stadiul de epuizare – situaţie în care adaptarea nu mai poate fi susţinută datorită acţiunii prelungite a agenţilor stresori;

Stresul este definit ca un stimul, un răspuns al interacţiunii care exprimă un oarecare dezechilibru al relaţiei persoanei cu mediul său. Stresul psihologic se referă la incapacitatea unei persoane de a răspunde adecvat la ameninţările emoţionale sau fizice, reale sau imaginare. Efectul stresului Efectele stresului pot fi cognitive, emoţionale, fizice sau comportamentale: gândirea defectuoasă, o privire de ansamblu negativă, griji excesive, instabilitate dispoziţională, iritabilitate, agitaţie, incapacitatea de a se relaxa, sentimentul singurătăţii, izolare, depresie, dureri somatice, ameţeli, greţuri, dureri toracice, palpitaţii, mâncatul în exces sau pierderea apetitului, neglijarea responsabilităţilor, creşterea consumului de alcool, droguri. Cauzele stresului o

Conflicte familiale, conflicte profesionale (Examene, suprasolicitare, dezamagirile, competitiile etc)

Indicatori ai stresului școlar Tensiune afectivă, Frustrare, Teama, Instabilitatea afectivă, Sentimentul de intimidare. Forme ale stresului -

Eustresul – stimulare optimă, activare; menţine echilibru fizic şi psihic; efecte stimulante, de antrenare şi de adaptare; reacţie acută; activare fazică, de scurtă durată.

•

Distresul – solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare; induce modificări fizice şi psihice patologice; efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare; reacţie cronică; activare de lungă durată.

Prevenirea stresului •

stăpânirea unui impuls emoţional;

•

tratarea cu tact a relaţiilor interumane sau a conflictelor;

•

capacitatea de a empatiza;

•

abilitatea de a-şi gestiona stresul, de a şti să se relaxeze;

•

capacitatea de a face ceea ce este cel mai potrivit naturii sale;

•

abilitatea de a gândi pozitiv;

•

aptitudinea de a fi creativ;

Inteligenţa emoţională desemnează o capacitate de control şi auto-control al stresului şi emoţiilor negative; o meta-abilitate, care determină şi influenţează modul şi eficienţa cu care ne putem folosi celelalte capacităţi şi abilităţi pe care le posedăm, inclusiv inteligenţa educaţională. •

cunoașterea emoţiilor personale

•

gestionarea emoţiilor

•

motivarea de sine – autocontrolul emoţional

•

recunoașterea emoţiilor la ceilalţi – empatia

•

gestionarea relaţiilor – competenţa socială – interacţiunea pozitivă cu ceilalţi.

•

Adaptabilitatea, abilități interpersonale, managementul stresului

Empatia – înțelegerea afectivă a gândurilor/emoțiilor celorlalți

7. CREATIVITATEA și dezvoltarea ei în mediul educațional

Autorul E. P. Torrance (1962) J. S. Bruner (1962) M. Bejat (1971)

Definirea creativităţii Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei şi al comunicării rezultatelor. Creativitate este o transcendere a informaţiei prin elaborarea unor sisteme de codare eficiente şi aplicabile la informaţia dată. Prin creativitate se înţelege, de obicei, capacitatea gândirii umane de a găsi soluţii noi, de a da naştere unor idei sau unor lucruri necunoscute anterior (cel puţin pentru individ).

J. L. Suller J. Aizzielle

Actul creativ este o formă specială de interacţiune între procesele de gândire primară şi secundară

(1987) C. Lévy – Leboyer (1999/2007)

Aptitudine complexă, distinctă de inteligenţă şi de funcţionare cognitivă, şi existentă în funcţie de fluiditatea ideilor, de raţionamentul inductiv, de anumite calităţi perceptive şi de gândirea divergentă în măsura în care ea favorizează diversitatea soluţiilor şi rezultatelor.

Nivele ale creativității •

creativitatea expresivă – ce caracterizează universul copilăriei, unde contează comportamentul în sine şi nu abilitatea sau calitatea produsului obţinut;

•

creativitatea productivă – care se referă la dobândirea unor îndemânări pentru anumite domenii;

•

creativitatea inventivă – ce înseamnă capacitatea de a realiza conexiuni noi între elemente deja cunoscute;

•

creativitatea inovativă – prezentă la un număr restrâns de persoane, constă în găsirea unor soluţii noi, originale, cu rezonanţă teoretică şi practică.

•

creativitatea emergentivă – palierul cel mai înalt al creativităţii, specific doar geniilor care prin contribuţia lor au revoluţionat un întreg domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei.

FACTORI AI CREATIVITĂȚII - fluenţa; flexibilitatea; originalitatea; sensibilitatea faţă de probleme, aptitudinea de a redefini; capacitatea analitică, aptitudinea de a abstractiza; aptitudinea de a sintetiza; organizarea coerentă.

Procesul creativ •

Prepararea→ presupune sesizarea problemei, analiza datelor problemei (subiectul adună informaţii despre istoricul problemei, tentative de soluţionare etc

•

Incubaţia→ are loc în inconştient şi e de lungă/scurtă durată. Este o perioadă pasivă (efort redus) dar în care inconştientul realizează conexiuni noi.

•

Iluminarea→ soluţia apare brusc în conştiinţă, pe baza etapelor anterioare. Există şansa de a găsi soluţia la o problemă atunci când ea nu polarizează explicit atenţia creatorului.

•

Verificarea→ materializarea ideii într-un fapt explicit perceptibil (poem, tablou, model ştiinţific etc.).

Randamentul intelectual, precum şi potenţialul creativ al oricărui copil în perioada şcolarizării depinde de doi factori: -

de structura lui cognitivă; de posibilităţile oferite de sistemul educaţional.

Factorii inhibitori: factori ce ţin de profesor (accentul pus pe reproducere, lipsa de apreciere a originalităţii, sancţionarea curajului de a pune întrebări); factori ce ţin de elev (tendinţa spre conformism, percepţie de sine devalorizantă, frica de ridicol, timiditate, descurajare rapidă etc.); factori ce ţin de sistemul de învăţământ (supraîncărcare informaţională).

CREATIVITATEA -

atitudine pozitivă faţă de creativitate respectarea personalităţii creatoare a elevului lider democratic creativitate în desfăşurarea orelor evaluare de ordin formativ

Metoda brainstorming - este una dintre cele mai cunoscute metode de grup, folosită pentru producerea ideilor creative. Altă metodă - pălăriile gânditoare Tehnica florii de nufăr presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă centrală. Problema sau tema centrală determină cele 8 idei secundare care se construiesc în jurul celei principale, asemeni petalelor florii de nufăr. Explozia stelară este o metodă nouă de dezvoltare a creativităţii, similară brainstormingului. Scopul metodei este de a obţine cât mai multe întrebări şi astfel cât mai multe conexiuni între concepte. Este o modalitate de stimulare a creativităţii individuale şi de grup.