Iii.docx

III. (130?) Prin secolul al VI-lea înainte de Hr., când Grecii din Histria urcând pe Dunăre în ţinut getic au întemeiat escala delà Bărboşi (v. Pârvan, Pénétration, p. 26, 33, 35 şi harta), Geţii se aflau într'o stare de relativă prosperitate. Năvălirile scythice încetase ; popoarele odihniau într'un echilibru destul de stabil. Din Carpaţii nordici şi până în Haemus Geţii alcătuiau un mare popor, unitar ca neam, de sigur însă împărţit politic în nenumărate clanuri autonome, unele sub principi indigeni independenţi, altele recunoscând, mai ales în părţile dinspre Nistru, autoritatea cutărui rege, de neam scythic, ca Ariapeithes delà Olbia, ca de altfel şi în Ardeal, unde familia regală—a regelui Spargapeithes—şi vechea clasă nobilă (Agathyrşii, după cari se numiau toţi locuitorii platoului transilvan) erau deasemenea scythe (cf. mai sus, cap. 1 şi ν. Herodot, IV 78 şi urm. cu interpr. din Pénétration, p. 29 şi urm., şi Note di geografia antica, în Riv. di FU. 1923, p. 342)/Grecii cunoscând pe Geţi au fost aşâ de miraţi de înalta lor concepţie despre lume şi viaţă—şi în special de credinţa lor în nemurirea sufletului — încât, negăsind altă explicare, i-au proclamat pur şi simplu de adepţi ai filosofiei idealiste şi mistice a lui Pythagoras. Iar pentru ajungerea Ia Geţi a acestei filosofii religioase din Sud şi pentru răspândirea ei în Getia, ei au născocit povestea principelui şi apoi regelui şi în sfârşit zeului Zalmoxis, sclav şi discipol al lui Pythagoras la Samos, iar apoi rege şi .zeu la Geţi, pe cari i-a reformat în sensul învăţăturii idealiste a maestrului său. Herodot, care cunoaşte această poveste (IV 94—96), îşi face însă rezervele sale asupra adevărului ce ar www.cimec.ro 243 III. CULTURA GETICA 131 conţine şi încheie cu această înţeleaptă afirmare: δοκέω δε ηοσσοΐαι Ιτεσι πρότερον τον Ζάσμοξιν τούτον γενέο&αι Πν&αγόρευ). In adevăr e clar, că nu pentrucă ştiau această istorie despre ei, admirau Grecii pe Geţi, ci, dimpotrivă, pentrucă îi admirau şi-şi căutau lor, raţionalist, o pricină a acestei apariţii spirituale aşâ de neaşteptate, Grecii creaseră legenda cu Zalmoxis, discipolul lui Pythagoras. Fapt e, că tradiţia pe care o regăsim şi la Platon, Charmides, V şi urm., în legătură şi cu celălalt personaj legendar al Nordului thraco-scythic, Abaris (cf. şi Herodot IV 36; Iamblichus îl face şi pe Abaris şcolarul lui Pythagoras), corespunde acelei stări de spirit a Ionienilor, cari ajunşi în secolul al VII-lea în ţările thracoseythe ale Pontului Euxin şi observând nenumărate obiceiuri şi credinţe populare indigene pline de înţeles adânc,-precum şi o civilizaţie străveche, care deşi numai etnografică, nu eră pentru aceasta mai puţin înţeleaptă şi bine orânduită, au dat minunării lor forma admirativă a solidarităţii intelectuale a Nordului barbar, cu Sudul elenic./De fapt însă, Nordul acesta trăia încă în moştenirea strălucitului mileniu al II-lea a. Chr., când Thracii alcătuiseră, în epoca myceniană, una şi aceeaş strălucită civilizaţie, cu Grecii de o parte, cu Phrygienn de alta. (131?) Credem, în această privinţă de acord cu Ridgeway, o. c, p. 366 sqq., că povestea elenică a expediţiei Argonauţilor, cu epilogul ei, a ieşirii din Marea Neagră pe Dunăre în sus în Marea Adriatică *), e o palidă şi naivă, dar ca fond exactă amintire despre raporturile comerciale pe care le cultivau prin Pontul Euxin oamenii minoico-mycenieni ai Sudului cu oamenii Bronzului din Dacia şi valea Dunării. (132?) Geţii delà Dunăre se aflau deci în secolul al VI-lea înainte de Hristos într'o stare de cultură diferită nu calitativ, ci formal, de cea greacă: Grecii erau orăşeni,Geţii erau săteni. Dar şi Geţii cunoşteau binefacerile culturii superioare, pe care, deşi n'o puteau ei creă, în viaţa lor simplă şi patriarhală, nu o

preţuiau mai puţin, când o întâlniau la Greci. După cum vom arătă în amănunte mai jos, culturii grecoscythe din Nordul Mării Negre, îi corespunde în valea Dunării de Jos, cultura greco-getă. Printre primele mărturii archeologice în această direcţie, trebuie să punem hydria delà Bene (Bereg), cazanul de bronz delà Scorţaru (Brăila) şi basenul de bronz delà Bălănoaia (Vlaşca), pentru secolele VI — V, *) Cf. şi G. Zippel, Die rSmische Herrschaft in Illyrien bis auf Augustus, Leipzig 1877, p. 2, 12, 14, 17. www.cimec.ro VASILE PÂRVAN. GETICA 244 iar cu începere din vremea Iui Alexandru cel Mare, averii candelabrul de bronz delà Piscul Crăsanilor, vasul de bronz delà Tinosul, şi ceramica indigenă, de imitaţie elenică (vase «megariene» = deliene) din Balta Dunării, delà Crăsani, Zimnicea, etc. (133?) Dar să ne întoarcem la ştirile literare. (134?) Geţii sunt~sedentari. Ocupaţia lor principală e agricultura (Arrianus, Anab:;X4, cu Col. Traiană, ed. Cichorius II pl. 81); şi chiar în împrejurările nenorocite de pe vremea lui Ovidius, când Dobrogea eră cutreerată de toate hoardele, Geţii băştinaşi nu-şi părăsiau vechea lor deprindere, de a lucră pământul (mai sus, p. 99 şi 100). Ca animale domestice, calul, boul, oaia şi capra ne sunt documentate atât literar, cât şi monumental (cf. Col. Traiană, ed. Cichorius I pl. 56, II pl. 113). Cavaleria getică ne e cunoscută încă de pe vremea lui Alexandru (Arrian /. c); boii erau, fie înjugaţi la care (Ovidius Trist. III 10, 34; cf. Pârvan, încep. v. Rom., p. 61, fig. 38 şi Mon. Adamclissi, ed.Tocilescu, Viena 1895, p. 48, fig. 57, metopa 9), fie puşi la plug (Ovidius, ex. P. I 8, 53 sqq., cu Pârvan, încep. v. Rom., p. 54 fig. 33). Coarnele de bou, resp. de zimbru (Anthol. Pal. VI 332) erau întrebuinţate drept cupe (Diodor XXI 12). Spre deosebire de Scythii nomazi (άμάξοιχοι xal νομάδες: Strabo p. 300), la cari — alăturea de bou — calul eră animalul principal, chiar pentru hrana cu lapte (cf. şi Poseidonios la Strabo, p. 300), iar nu numai cu carne (v. citatul din Antiphanes la Athenaeus, p. 226), Geto-Dacii au — alăturea de bou — oaia: turmele sunt marea lor bogăţie (Col. Traiană, l. c; cf. Dio, LI 26, 3, unde prin άγέσαι sunt fără îndoeală de înţeles toate turmele, încă şi de oi şi de capre, iar nu numai cirezile; v. d. p. turma de pe metopa 8 [Toc. o. c.,p.^y, fig. 56] delà Adamclissi); păstorul e/âlăturea de agricultor, principalul reprezentant al vieţii rurale (cf. mon. lui Quadratus delà Capidava, la mine Incep. v. Rom., fig. 32 şi 33, p. 53 sq.); cojocyl de blană de oaie e haina naţională pe vreme de iarnă (v. la Oviduïs THfrfT şi Èx. P., locurile citate mai sus p. 125, nota 2: pelliti Getae, şi cf. figurile de pe crenelurile delà Trofeul lui Traian: Toc, 0. c, p. 95 sq., fig. 116 sq.). (135?) Un document clasic pentru importanţa şi seriozitatea vieţii agricole la Geto-Daci e fragmentul păstrat la Suidas, s. ν. Βοωτίαις, din opera lui Çriton, medicul grec al lui Traian în vremea răsboaelor împăratului în Dacia 1J şi care a scris—că şi contemporanul său Dio Chrysostomus ') Cf. Jacoby, in Wisaowa-Kroll XI 2, p. 1934, s. v. 132

www.cimec.ro 245 III. CULTURA GETICA '33 — sub titlul de Γετικά 1), istoria răsboaelor dacice, povestite dealtfel, chiar şi de gloriosul biruitor însuş: και τίνων βοοπίαις 2) έψεοτώτων,: των δε άσσων των περί βασισέα τοις έρύμασι νενεμη/ιένων 3). Ε, adică, vorba de împărţirea sarcinelor între nobilii daci în vremea răsboiului: pe unii DecebaJ i-a pus să aibă grijă de bunul mers mai departe al agriculture!, iar pe ceilalţi i-a repartizat ca adiutanţi ai săi prin cetăţile întărite, care trebuiau apărate pas de pas împotriva asalturilor romane. (136?) Geţii sunt organizaţi pe clanuri (gentes, ϋ&νη: cf. R. g. d. A. c. 30 r. 13 sqq.), avândii-şi fiecare o capitală, numită adesea după numele tribului : Burridava, capitala Burri-lor,—Saci-dava, capitala Saci-lor,— Napoca, după Napae, — Alboca, după Albi (cf. şi Alburnus), — etc., sau chiar direct cu numele tribului: Apulum, capitala Appuli-hr, —, altădată însă deosebită ca nume de tribul respectiv, întocmai ca în Gallia (Lutetia Parisiorum, Durocortorum Remorum) şi deaceea, ca urmare, dând eă aici numele tribului: Potula (cf. şi Potaissa, iar la aceasta Paralissa), după care Potulatenses,— Sia, după care Sienses, — Saldae, după care Saldenses, — Malva, după care Malvenses, — sau rămânând total deosebită de acest nume: la Βίηφοι, Κειάγεισοι oii Πιέφειγοι putând adăogă drept capitală indiferent ce nume, ca Drobeta (cf. Egeta),Brucla,Genucla, Carsumori τΗσις (izvoare principale pentru acest paragraf, Ptolemaeus, Itinerariile şi Procopius). (137?) Fie la munte, fie la câmp, un «oraş» daco-getic e întărit: Ptolemaeus Lagi, povestind cum cucereşte Alexandru cel Mare la 335 acea πόσις a Geţilor de pe malul Dunării, zice că eră κακώς τετειχισμένη: probabil numai cu valuri şi şanţuri de pământ, resp. cu palisade, adică aşâ cum se prezintă azi în săpături «cetatea» getică delà Zimnicea, cea delà Tinosul, cea delà Piscul Crăsanilor, etc., şi cum avem a ne închipui şi cetatea τΗσις, a lui Dromichaites, în aceeaş câmpie a Dunării. In Dacia muntoasă şi pe malul drept al Dunării, unde piatra eră din belşug, cetăţile daco-getice sunt bine întărite cu ziduri de piatră. Columna lui Traian reprezintă e drept, două tipuri de întărituri: unele,după chipul roman, în piatră de talie (acelea fuseseră de sigur zidite de Decebal, cu ') Dacă Geţii şi Dacii ar fi fost două popoare deosebite, de sigur Criton n'ar fi intitulat astfel o carte, in care tocmai făceâ lauda Împăratului său pentru cucerirea Daciei, şi anume, mai presus de toate, a celei muntoase, cu platoul transilvan cu tot. 2) Cf. la Hesychius, Lex., s. υ. θοωτειν : θοωτεϊν άοοτριδν; ν. şi la Henri Étienne, Thes., θοωτθϊν — arare, •) F. H. G. IV 374. www.cimec.ro VASILE PÂHVAN, a ET IC A 246 meşteri romani: ed. Cichorius II pl. 81 şi cf. Textb. III p. 206),iar altele, numai de lemn (ibid., II pl. 97 şi 98, cu Textb. III p. 304 şi urm.); dar nici unul din aceste tipuri nu e propriu zis daco-getic, adică tipic pentru înfăţişarea mai veche a acestei civilizaţii. Dimpotrivă, cetăţi ca acelea delà Grădiştea Muncelului ori Costeşti, în munţii Huniedoarei (cf. D. M. Teodorescu, Cercet. arch. în m. Hunied., Cluj, 1923), pot fi luate drept exemple plastice pentru descrieri ca aceea dată de Ovidius pentru Aegyssus (ex. P. IV 7, 24: urbs

erat in summo nubibus aequa iugo), completată cu informaţiile delà Dio, privitoare la cetăţile getice ale lui Roles, Dapyx şi Zyraxes (LI 24, 5: τείχος; 26, 2: φρούριον... έποσιόρκει... από τοϋ τείχους άσπαοάμενος; 26, ζ: έπΐ Γένουκσα τό εύερκέστατον της Ζυράξου αρχής τείχος [deci aveà chiar mai multe] ήσ&εν) şi comentată cu descrierile cetăţilor thrace din Haemus, la Tacitus, Ann. IV 46—51. (Cf. de altfel, mai jos, cap. VI). (138?) Locuinţele getice, indiferent dacă erau în cetăţi de piatră ori numai de pământ, sau în simple sate aşezate deschis pe malul apelor, erau de nuele lipite cu pământ*). Ovidius vorbeşte de ele ca de nişte simple colibe, casae: et cremat insontes hostica flamma casas (Trist. III 10, 66), ceeace răspunde uşoarei «dărâmări» a «oraşului Geţilor» în a. 335 de Alexandru cel Mare, care, după o întreagă serie de isprăvi — printre ele şi această distrugere — se poate totuş, în aceeaş singură zi, întoarce înapoi în dreapta Dunării : αυτός δε καταοκάψας την πάσιν ϋνει... δτι... και έπανάγει αυτής ημέρας σώους σΰ μπάντας έπι τό στρατόπεδον (Arrian, I 4> 5)· (139?) Propriu zis însă, avem a ne închipui multe din aceste casae getice nu atâtea nişte colibe,cât ca bordeie, pe jumătate îngropate în pământ2) cum vom notă şi mai jos, la descrierea săpăturilor. In adevăr, clima groaznic de aspră din câmpia munteană şi stepa moldo-basarabeană şi dobrogeană silià la acest fel de construcţie (dealtfel comun şi la Romani în castrele aestivale), ba mai mult, împingeà chiar la alegerea de locuinţe total subpământene. Strabo ne vorbeşte de «troglodyţii» Dobrogei, în cari nu întotdeauna avem a vedeà chiar nişte «locuitori în găuri» ori «peşteri», ci, fără îndoeală.şi pe locuitorii în bordeie, cari, fireşte, erau adesea mai mult sub-decât suprapământene:... ύπεροικοϋσι δ'οϋτοίτε καΐ Κρόβυζοι καΐ oi Τρωγσοδύται σεγόμενοι των περί Κάσσατιν καΐ Τομέα και "Ιστρον τόπων (ρ. 318); sunt adică ţinuturile prin excelenţă getice, unde am ') V. pentru comparaţie R. Popov, săpăturile şi studiul din Izvestija bdlg. arch, drus. IV 1914, p. 148 şi urm., şi'în special p. 197, 214 şi urm., şi 219. a) Ibid., p. 219. Cf. însă şi Liszlo în Dolgozatok V, p. 337 sqq; r. Kovăcs, VI, p. 230. www.cimec.ro 247 II. CULTURA GETICA 135 văzut la Dio (LI 26, 3) şi pe bieţii Geţii lui Dapyx, în a. 29 a. Chr., refugiindu-se în peştera Κεΐρις : κατασαβόντες oi έπιχώριοι πσήάει ποσσω τά τε άσσα τα τιμιότατα καΐ τάς άγέσας ές αυτό (τό οπήσαιον) πάσας έσεκομίσαντο. PDimpotrivâ la deal şi la munte avem casele de bârne, acoperite tot cu lemn şi aşezate fie direct pe pământ, fie mai ales pe stâlpi de lemn (ori poate de piatră), foarte înalţi deasupra pământului, par'c'ar susţine nişte locuinţe lacustre 1), dar sprijinindu-le numai la cele patru colţuri — iar fiecare casă e înconjurată de un zăplaz de scânduri, cu capetele tăiate în unghiu ascuţita,vezi Columna lui Traian, ed. Cichorius I pl. 20 şi 40 şl Textb. II p. 123 şi 125. Ceeace e caracteristic, e că aceste locuinţe sunt arătate ca având cèl puţin două camere (deci nù mizeria delà câmp a unei singure odăi) şi clădirea e bine încheiată cu cuie de lemn, făcând un bloc perfect solid. (140?) Atât la munte cât şi la câmp casele sunt patrulatere, iar nu rotunde, ori ovale.

OBSERVAȚII: ia columna drept sursă reala ish (nu ma prind dacă prima oara o ia sau nu-inițial pare sa nu, ulterior pare sa o ia in serios)

Femeile gete fac toată treaba gospodăriei singure: ele macină grâul în râşniţele de mână, care se găsesc în orice aşezare preistorică şi protoistorică, şi tot ele cară apa, purtând vasele pe cap (Ovidius, ex. P., III 8, 11 sq.: femina pro lana Cerialia munera frangit, suppositoque gravem vertice portât aquam; cf. pentru purtarea poverii pe cap şi Col. Traiană, ed. Cichorius I pl. LVI); ele, ţese pânza de cânepă, din care fac hainele lor şi ale bărbaţilor (cf. Herod. IV 74) şi îi servesc pe aceştia în toate chipurile (ministeria facere: Iustinus XXXlTi, 16); lucru pe care de altfel îl atestează Heracleides Ponticul şi în general pentru starea femeei la Thraci, vorbind de poligamia acestora: γαμεΐ ίκαστος τρεις και τέσσαρας, εΐαΐ δε οι και τριάκοντα, καΐ ώς ΰεραπαίναις χρώνται, και εκ περιονσίας ol γάμοι και έκ περιόδου σννειαιν αύταίς, και σούει καΐ διακονεί2). Cât priveşte însă coşurile şi diferitele împletituri de lozie şi papură, ori plasele şi năvoadele de prins peşte (cf. descoperirile lui Petcoff, delà Obreşta, lângă Sofia, în Godisnik na Narodniia Muzei din Sofia pe 1921, Sofia 1922, p. 217 — 222), precum şi bărcile scobite într'un singur trunchiu de copac, pentru pescuit ori trecut apele (cf. *) Tomaschek, o. c, I p. 121, s'a lăsat înşelat de acest aspect, spre a le socoti chiar ca locuinţe lacustre. ·) FHG. II 220, 28.— Caracteristic pentru felul cum lucră Roesler (Dos vorrOm. Dacien, l. c.) e de pildă şi întrebuinţarea acestui pasagiu, spre a dovedi poligamia Geţilor 1 Heraclides din Heraclea ( I ) devine la Roesler un odessitan ( I ), care, nici vorbă, descrie obiceiurile... Geţilor... vecinii... www.cimec.ro 136 VASILE PÂRVAN, GETICA 248 la Arrian I 3, 6: μονόξυσα πσοία din ţara Geţilor, luntri de cari χρώνται ol πρόσοικοι τω "Ιστρω εφ' ασιεία τε τή εκ τοϋ "Ιστρου και εϊποτε παρ ασσήσους ανά τον ποταμόν στέσσοιντο και σηστεύοντες απ αυτών ol ποσσοί) , şi nu mai puţin carele, plugurile şi toate lucrările în lemn, sfârşind cu însăşi casele,— pentru a nu mai vorbi de arme, precum şi de hamuri, cojoace, şube, căciuli, opinci, etc., acestea toate erau treaba bărbaţilor. Nu avem nici mărturii literare, nici monumentale, de lucratul lânei. Ovidius spune (ex. P., III 8, 8 sq.): vellera dura ferunt pecudes, et Palladis uti arte Tomitanae non didicere nurus. Credem însă că e o simplă întâmplare această lipsă de mărturii, iar negaţia lui Ovidius priveşte de sigur numai pe Geto-Grecii din Torni. In adevăr pantalonii bastarni (bracae foarte groase) reprezentaţi pe Monumentul delà Adamclissi (ed. Tocilescu, Wien, 1895, p. 60, fig. 81 şi 82; cf. fig. 65, 67, 68, 71, 72, etc.), trebuiau să fie de lână foarte groasă şi primitiv ţesută, ori poate, mai de grabă, împletită1). Şi eră şi firesc la popoarele din câmpia dunăreană să fi lucrat lâna, atunci când aveau atâtea oi, iar, de altă parte, Bastarnii şi Sarmaţii erau nomazi şi deci în nici un caz nu ar fi putut lucră cânepa, cum de sigur o lucrau Geţii, dovadă aspectul hainelor lor, bărbăteşti, ca şi femeeşti, evident ţesute (ibid., p. 66 sq., fig. 93,94 şi 96). Ştim delà Varro, Rer. rust. I 57, 2, că grânele erau păstrate în Thracia in gropi de bucate (quidam granaria habent sub terris speluncas, quas vocant sirus (σειρούς), ut in Cappadocia ac Thracia ; alii

puteos, ut in Hispania citeriore, in agro Carthaginiensi et Oscensi; cf. şi Plin.,7V. h., XVIII 30 (73) 306: utilissime tamen servantur in scrobibus, quos siros vocant, ut in Cappadocia ac Threcia et Hispania, Africa), iar în ruinele aşezărilor preistorice din câmpia munteană am constatat noi înşine astfel de gropi. Prin urmare putem aplică perfect şi Geţilor această mărturie, precum de sigur va fi fost — cel puţin la câmp, unde eră mult loc de lucru — general daco-getic uzul pomenit de Horatius (Od. III 24,11 şi urm.), special pentru Geţi, de a vârstă ogoarele, mutând mereu ţârina, aşâ ca niciodată acelaş pământ să nu fie lucrat doi ani la rând : immetata quibus iugera libéras fruges et Cererem ferunt nec cultura placet longior annua defunctumque aboribus aequalirecreat sorte vicarius: un obiceiu care dealtfel se întâlneşte şi la Germani, Iberi, Celţi, Slavi, etc. (cf. Mullenhoff, D. A. vol. III). ') Cf. şi Georg Girke, Die Tracht der Germanen in der vor-und friihgesehichtlichen Zeii, MannusBibliothek, 23/24, Leipzig, 1922, II p. 53 şi pl. 33 sqq. Material foarte bogat,— explicaţii însă pe alocurea discutabile. www.cimec.ro III. CULTURA GETICA '37 In ce priveşte cultura viţei de vie, ştim delà Ovidius că în Dobrogea, pe vremea lui, nu există (ex. P., III 8, 13: non hic pampineis amicitur vitibus ulmus) J). Ştim însă, că totuş viţa erà cu dragoste cultivată la extrema limită sudică a ţinutului getic, în părţile Mesembriei (CIG. 2054 = Dumont-Homolle, Mélanges, no. 111 h, p. 462: ....Ανσονζένης Ανσονζένεος 'Λπόσσωνι, υπέρ της έαντον σωτηρίας καΐ των ίδιων άμπέσων επι ακραν ενχαριστήριον ανέβηκε), iar Strabo (p. 3°4) ne spune lămurit că la Geţi cultura viţei de vie, desigur în aceleaş regiuni deluroase ale Ţării Româneşti, ca şi astăzi, fusese destul de răspândită până la Burebista şi că pe vremea acestuia marele preot Δεκαίνεος —după Greci un fel de nou Ζάσμοξις: cf. Strabo, p.762 şi vezi mai jos—convinsese pe Daci să distrugă viile şi să trăească fără vin (έκκόψαι την άμπεσον καΐ ζην οϊνον χωρίς). Că Geto-Dacii au fost din cele mai vechi timpuri băutori de vin, întocmai ca şi Celţii, chiar atunci când nu l'au avut la ei în ţară, ne stau mărturie amforele de vin grecesc, delà Thasos, Rhodos şi Cnidos, găsite pretutindeni în părţile" noastre, până în creierii munţilor (cf. Pârvan, Pénétration, p. 34 şi urm.) şi povestea banchetului dat de Dromichaites lui Lysimachos, la Diodor XXI, 12. întocmai ca Celţii, cari în vremea preromahă încă nu ştiau să cultive viţa de vie în regiunile lor friguroase (aspectul Gallieiva fi cu totul altul în sec. IV d. Hr., când chiar valea Moselei devine o unică mare podgorie : vezi Mosella lui Ausonius) şi deaceea beau exclusiv vin italian, sau cel mult massaliot (vez1 la Athenaeus p. 152, mărturia lui Poseidonios: παρά τοις πσουτοϋοιν οίνος εξ Ιτασίας καΐ της Μασσασιητών χώρας παρακομιζόμένος), şi anume curat, neîndoit cu apă (άκρατος),— tot aşâ la Dunăre nu e aşezare getică din epoca La Tène, unde să nu găsim numeroase resturi de amfore greceşti şi pontice (ultimele descoperiri la Mănăstirea, Piscul Coconilor, Piscul Crăsanilor, Tinosul, Zimnicea), dovadă peremptorie a consumării vinului grecesc la strămoşii noştri. Totuş în Nordul muntos nu este exclus cala ănurrre triburi vinul să fi rămas necunoscut, cum spune Mela II 2, 21 : vini usus quibusdam ignotus,— cu atât mai mult, cu cât neamurile păstoreşti, cari au grâu puţin şi se hrănesc cu ce le dau turmelç,_sun.L mai ales băutoare^ de lapte : ex quo nomadum Getarumque plurimi γασακτοπόται dicunïur (Columella, VII 2). Strabo — tot după Poseidonios — indică limpede că viţa de vie nu se coace decât foarte greu pe valea de

') Ulmi insă erau; cf. numele satului Ulmetum, întemeiat cam pe la 100 d. Hr, în ţinutul Capidavei. www.cimec.ro ι38 VASILE PÂRVAN, GETICA sus a Ronului, la Celţii ce sunt dincolo de provincia Narbonensis (p. 178: και ή άμπεσος δε προϊοϋσιν ov ραδίως τεσεσφορεί). Cum întreaga Europă pare a fi avut în ultimul mileniu înaintea erei noastre o climă mai aspră ca astăzi '), e probabil că şi în Dacia strugurii nu se coceau deplin decât în anume regiuni bine expuse, şi podgoriile sacrificate de Decaeneus nu vor fi fost nici chiar aşâ de numeroase, nici prea alese ca neamuri de vinuri. Fără îndoeală că şi la Geţi va fi fost aceeaş deosebire ca şi la Celţi, că numai cei mai bogaţi beau vin din Miazăzi (v. mai sus), în vreme ce săracii vor fi băut sau bere thracjcă (Athenaeus, p. 447 c), de care vor fi ştiut să facă şi ei, sau mied, întrucât aveau miere din belşug (cf. Poseidonios la Strabo p. 296, pentru «Mysi», şi Herodot, V 10 cu Aelianus.De nat. anim., II53, pentru Geţi, Mysi şi Scythi). Destul că numărul amforelor greceşti găsite aici indică un import foarte însemnat de vin grecesc (cf. pentru diferitele specii şi calităţi de vinuri greceşti, exportate în Dacia ca şi aiurea, Athenaeus, Deipnosoph., I c. 47 şi urm., p. 26 şi urm.). Fără îndoeală întreaga agricultură şi gospodărie getică e încă în «epoca lemnului». Fierul e întrebuinţat, de sigur, exclusiv pentru arme. De aceea plugul getic nu e probabil să fi fost căptuşit cu fier, ori cumva prevăzut cu un tăiş massivde despicat brazda: forma lui, aşâ cum o vedem la Daco-Romanii din ţinutul Capidavei (monum. lui Quadratus: încep v. Rom., p. 54, fig. 33), e cea cunoscută în general şi din Italia romană: o simplă rariţă, fără roate (cf. Cagnat-Chapot, Arch, rom., I p. 673 şi fig. 354; Ebert, Reali. I pl. 3 c la pag. 12); cornul plugului (căci plugul nici la noi nici în Italia nu pare a fi avut două «coarne», plugarul fiind singur la lucru: cu dreapta [stânga pe sarcofagul delà Roma] ţineă cornul, iar cu stânga îndemnă boii : vezi figurile indicate) e aşezat orizontal şi e mult mai lung aici ca în Italia; boii sunt înjugaţi şi trag cu grumazul, iar nu înhămaţi, spre a trage cu fruntea. In ce priveşte boroana (cu dinţi) şi grapa (de spini), nu avem reprezentări, dar, de sigur, erau tot de lemn şi nu vor fi fost mult deosebite de ale ţăranilor noştri de azi. Carul nu e cu roate pline (ca în Vest; cf. Cagnat-Chapot, o. c, I p. 673), ci are roate cu spiţe 2) şi nu are numai două roate, ci patru — ') Chiar vinul din Liguria, în actuala Rivieră, dintre Genua şi Monaco, eră prea acru, aşâ că aici înfloriă negoţul cu vin din Italia (vezi la Strabo, p. 202). *) Şi anume, atât pe columna lui Traian cât şi pe mon. delà Adamclissi, opt spiţe, iar nu patru ca în Grecia. Asupra chestiunii roatelor cu opt spiţe, pentru caracterizarea www.cimec.ro 25 I "1. CULTURA GETICA 139 toate egale — adevărat plaustrum: avem reprezentări atât pe Col. Traiană (ed. Cichorius I pl. 29 şi Textb. II p. 188 sq.) şi pe Trofeul defo Adamclissi (excelentă cea de pe metopa 9, o. c, p. 48, fig. 57), cât şi pe alte monumente, ca acela al lui Aurelius Sozomenus (negustor ambulant din Dobrogea), reprodus de noi în încep. v. rom. pag. 61 fig. 38. Carele sunt trase de boi, iar nù de cai: ducunt Sarmatici barbara plaustra

boves (Ovid. Trist. III 10, 34). Fapt e însă că nici boii nu sunt «sarmatici», cum nici caii din câmpia munteană nu sunt «scythici». Regele Atheas, adversarul IuiTilip al II-lea, pierzând în 339 odată cu viaţa încă şi bogăţiile sale, a dat prilej tatălui lui Alexandru să trimeată în Macedonia viginti milita nobilium equarum ad genus faciendum (v. mai sus, p. 53 şi cf. S. H. A. Probus, 8,3: povestea cu un astfel de cal de stepă, neîntrecut în fugă) : dar Atheas domnià în Basarabia sudică şi pe Dunărea de Jos, deci erà un «scyth»getic. Fără îndoeală rassele de vite scytho-sarmatice vor fi fost bine cunoscute vecinilor Geţi şi invers. Dar e ştiut, încă delà Thucydides (II 96), că Geţii din câmpia munteană erau, ca şi vecinii lor, πάντες ίπποτοξόται, ceeace ne e confirmat şi de Ovidius pentru vremea lui, deşi nu special pentru Geţi, ci pentru toate acele gentes din stânga Dunării: Geţi, Sarmaţi Iazygi, Sarmaţi Roxolani, etc., care, ubi frigore constitit Hister, dura meant céleri terga per amnis equo: dant illis animos arcuş plenaeque pharetrae quamque libet longis cursibus aptus equus, quodque sitim didicere diu tolerare famemque, quodque sequens nullas hostis habebit aquas (ex. P., I 2, 77 şi urm.), sau cum, iarăş generic pentru stânga Dunării, spune în alt loc : aequato siccis aquilonibus Histro, invehitur celeri barbarus hostis equo ; hostis equo pollens longeque volante sagitta vietnam late depopulatur humum (Trist., III 10, 53 şi urm>). Caracteristic e însă, că în vreme ce Geţii dunăreni şi Scytho-Sarmaţii sunt cavalerişti emeriţi, Dacii din Carpaţi şi Bastarnii sunt aproape exclusiv pedestraşi: în răsboaele cu Traian, Dacii luptă pe jos, iar când năvălesc peste Dunăre împrumută cavalerie delà Sarmaţi (Col. Tr. ed. Cichorius, I pl. 23 şi 28 cu Textb. II, p. 150 şi 181), pentrucă fraţii lor Geţi dintre Carpaţi şi Dunăre, sau fuseseră anticipat robiţi, sau se supuseseră acum (vezi Columna II, pl. 65 şi 66 şi Cichorius, Textb. III, p. 91 şi urm. şi cf. Cassius Dio LXVIII 9 şi 11), iar pe Bastarnii cari luptă în culturii dunărene în epoca fierului (Hallstatt, Glasinatz, Achaeii lui Homer), ν. consideraţiile foarte interesante ale lui W. Ridgeway, The early age of Greece, I, Cambridge 1901, p. 447: «we may therefore conclude that the wheels of the fair-haired people of central Europe like those of Homer were eightspoked». www.cimec.ro i40 VASILE PARVAN, GETICA 252 Dobrogea îi vedem exclusiv pe jos (Mon. delà Adamclissi, ed. cit., p. 46 şi urm., fig. 53, 54, 55, 65 şi urm., etc.), ei aflându-se, ca şi pe vremea lui Crassus (vezi mai sus) şi mai înainte, în migraţie de nomazi, cu căruţele (trase de boi) şi turmele şi cirezile lor. Tot de lemn, aşâ cum suntbutoaele reprezentate pe Columna Traiană (ed. Cichorius, I pl. 5 şi 6), erau de sigur şi vasele mai mari întrebuinţate de Geţi pentru ţinut lichidele: apă, vin, uleiu, etc. Dimpotrivă secerile şi cosoarele lor de vie, erau de fier. După forma secerilor de bronz delà Drajna (marele depozit găsit în 1916, aflător azi mai tot la Muzeul Naţional de Antichităţi), comparată cu forma secerilor de pe sarcofagul cu scene agricole delà Lateran (CagnatChapot, I fig. 354), am trage concluzia că aceste seceri şi cosoare erau foarte mici, cu lama însă lată, şi înmănuşată într'un lung mâner de lemn. Dealtfel însăşi cuţitele de răsboiu dacice (cf. pe Col. Traiană, II pl. 70 şi 105) sunt tot astfel de seceri-cosoare cu mâner lung, esenţial deosebite, atât de săbiile curbe propriu zise (ca aceea cu care se ucide Decebal: ibid., pl. 106; cf. Mon. Adamclissi,p.93 fig.113 şi text,p.94,şi cf.armele de fier—dacice — delà Muzeul Bruckenthal, secţia archeologică), ca şi de spedele drepte de model sudic, greco-roman (oarecum armamentul oficial de răsboiu [Columna I, pl. 19 şi Mon.

Adamclissi, l. c.J, iar nu unelte transformate în arme, ca la gloata de pedestraşi ridicată pentru cazurile de mare primejdie, cu ce-i cădeă în mână) şi nu mai puţin, de uriaşele iatagane sarmatice (Mon. delà Adamclissi, l. c), întrebuinţate de popoarele nomade din Moldova şi Basarabia, cu Bastarnii şi Iazygii în frunte.