Polaris...

Polaris... Pe cerul nopţii, cu lacrimile de cristal a divinităţii plin, Pe care oamenii, în ignoranţa lor, le-au numit stele, Acolo, pe cerul întunecat, cu faţa către teritoriul boreal, Acolo se află o fecioară de o neasemuită frumuseţe, Mereu înconjurată de către a ei sclipind servitori. Dacă vreodată cineva ar privi cu atenţie această frumuseţe, Ar vedea atunci frumosu-i veştmânt de diamante strălucinde, Şi lungul ei lanţ din perle, la capătul căruia atârnă Un felinar de cleştar care iluminează lumea pământeană. I-ar vedea atunci şi faţa, pe fundalul cerului nocturn, Străvezie şi scăldată în lumina răsăritului; Ochii ei, două scăpărări argintii de jăratec; Buzele ei, strălucitoare precum platina, Dar duioase precum roua dimineţii. Ea ridică felinarul pentru a-i ghida pe călătorii obosiţi Astfel încât ei să se poată întoarce în căminul lor, Siguri că ea niciodată nu îi va ghida greşit. Grecii, în robele lor de un roşu bizantin, spuneau Despre felinarul pe care ea îl ţine că este Steaua Nordului, Deoarece este încremenit pe cerul nordic al neînsemnatului pământ. O, cum o iubeam pe păstrătoarea luminii nordice; Atunci, în întunericul rece al nopţii, ea a clipit spre mine Cu o dorinţă arzândă şi rece în acelaşi timp, Pentru ca apoi ea să dispară în lumina zorilor.