Singuratate

Singurătate... Lasă-mă să îŃi arăt ce înseamnă singurătatea. Vino, urmează-mă până la malul oceanului Uită-te la stâncile eterne, îngheŃate în timp – Împreună, dar totuşi despărŃite; Aproape, dar totuşi atât de îndepărtate. Cât de singure trebuie să se simtă, Fiind atât de aproape de unul dintre semenii lor Dar fiind incapabile să se atingă. Priveşte, se înclină una spre cealaltă, BraŃe de piatră întinzându-se, pline de dorinŃă Dar niciodată atingând obiectul dorinŃei lor; Cât de groaznic de singure trebuie să se simtă.

Ascultă – poŃi tu auzi? Dincolo de strigătul aspru al fiinŃelor mării Şi dincolo de râsetele jucăuşe ale valurilor însorite? PoŃi tu oare auzi? Stâncile cântă cerurilor, soarelui, pământului... Stâncile cântă... PoŃi auzi oare tăcutele lor rugăminŃi? Ascultă... aud şoaptele lor lipsite de cuvinte, Aşa cum le aud şi cruntele valuri înspumate. Nu trebuie însă să ştii ceea ce răspund valurile Pentru a ştii că ele se opun apropierii stâncilor.

Deschide-Ńi ochii şi priveşte cum apa, cu toată puterea ei Se aruncă asupra stâncilor, împrăştiindu-se-n Picături de diamant în înaltul cerului pentru o secundă, Apoi, cerurile sunt din nou cristaline. Dar, priveşte – valurile atacă din nou şi din nou Zi după zi, lună după lună, pentru eternitate, ForŃând stâncile să se îndepărteze tot mai mult cu fiecare lovitură. Ascultă, prietene, şoaptele, rugăciunile, ascultă-le cât ele mai sunt Ascultă cum stâncile-şi plâng lacrimile sărate ale singurătăŃii. Le auzi – ele vor fi tot mai departe una de cealaltă... Dar, aşteaptă – priveşte, dincolo de orizont, soarele răsare din nou; Deoarece pentru fiecare apus există un nou răsărit. Poate, doar poate, într-o bună zi Tăcutele rugăciuni ale stâncilor vor fi ascultate. Poate stâncile vor fi împreună în cele din urmă... Împreună... ca şi grăunŃe de nisip.