Poezii Sat.docx

a fost odată un sat/ de Ioan Barb A fost odată ca niciodată un sat cu căsuţe văruite în lumină cu oameni primitori unde se adunase atâta bucurie încât în fiecare dimineaţă era ajun de sărbătoare la capătul uliţei se împărţeau copiilor plăcinte calde ziua ţinea cât un an nu ne mai săturam colorând cerul cu degetele atârnându-i păsările sub nori coloram grădinile cu pomi aplecaţi sub povara roadelor coapte firul limpede al iazului morii care împărţea Suseniul de Joseni mai mult ca sigur Dumnezeu s-a gândit El că trebuia să fie un semn ca să ne poată deosebi am mai pictat şi moara cu roţile ei din lemn înnegrit iazul în care Dumnezeu amesteca toate culorile la amiază şi ferestrele nopţii în aşa fel încât cei plecaţi dintre noi să se uite cu bucurie pe pământ seara când se adună pe la casele lor din cer să se bucure şi ei de satul nostru cu oameni frumoşi şi căsuţe văruite cu lună

Ieri am fost la oraş/ de Girel Barbu Ieri am fost la oraş cu satul în braţe nu am avut cu cine să-l las acasă ai mei toţi au fost plecaţi la cosit de greieri mergeam pe străzi mândru de parcă strângeam la piept cerul. Ieri am fost la oraş şi toţi oamenii se uitau în satul meu pe care-l purtam în braţe ca pe un prunc de abur ca într-o oglindă în care Îl vedeau pe Dumnezeu cârpind lumina pe prispa veacului.

Sufletul satului/de Lucian Blaga

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.