Poezii

Mircea Bârsilă FIECARE DINTRE NOI Întunericul ca un cuţit ruginit, fără memorie ca îngerii, ungherele fiinţei, lupul în vizuină şi oile aflate pe inima lui la păscut (mă simt fără rost ca un lup de hârtie!). O altă jumătate a durerii: fiecare dintre noi. Steaua incertitudinii, capacul unei fântâni. Atâtea lucruri pentru care impozitul ar trebui plătit în seminţe de merişor, în lacrimi smulse cu aţa la fel ca dinţii de lapte. Atâtea flori aşteptând să fie mutate din partea fără ferestre a naturii în cealaltă. Şi ce ar putea să le explice pietrelor mici un poet? Ce ar putea să le spună despre craniul pe care Dumnezeu îl ţine în mâini pentru a roti astrele? Despre tristele menuete ale omizilor? Steaua incertitudinii şi zgomotul de maşină de cusut al nopţilor. Capacul unei fântâni şi muzica în ipostază dionysiacă: leitmotivele sale de coafiură împletită după modelul şerpilor încolăciţi. Poate că oricare dintre noi s-ar putea socoti cel dintâi om izgonit din rai. Poate că peştii sunt literele unei scrisori: îmi scrie faţa cu paloş de la fereastra de sus a apelor - scrie şi plânge, scrie şi suspină. Un drum făcut cu o maşină de ocazie - această viaţă. O scenă care nu are mai mult de nouă pe zece - realitatea. Într-adevăr,

ce le-am putea explica, la urma urmei, pietrelor? Ungherele fiinţei, lupul în vizuină şi sufletele noastre la fel de murdare ca nişte animale bolnave. Fără memorie ca îngerii. O altă jumătate a durerii: fiecare dintre noi.

ARGINT GALBEN

Acordeonul din care soarele cântă, la fel ca un muncitor tânăr, la sfârşitul săptămânii, într-o baracă de şantier. Şi stratul de rugăciuni tot mai gros de deasupra acestei lumi. Şi fumul ritualic şi alintător al seminţelor de cânepă. Argint galben. Cinabru. Morţii nu sunt nici ei fericiţi: nişte oale cu lapte pus la răcit în zăpadă. Argint galben. Cinabru. Şi grohăitul stelelor în amurg: atunci când ne cheamă din fiecare copac pe la ea câte-o femeie. Îndepărtatul grohăit şi inocenta lor deschidere către alegoria florii albastre. Şi vedeniile ce nu mai pot fi rostite ale celui ce moare: fete neprihănite, în mătăsuri, clopote şi mii de cocori asimetrici: pe o parte cu aripi, iar pe cealaltă cu ţipete. O perdea atârnată strâmb - umbra fiecăruia dintre noi. Un oraş pe care nu te poţi hotărî să-l părăseşti - realitatea. Şi umezeala rotundă a ochilor noştri, aici pe pământ, unde simbolurile consolează, iar sufletul este sfoara unui zmeu de hârtie.

ÎN ZADAR Această lume şi pletele ei din care picură venin când se piaptănă. Fântânile. Zloata. Văzduhurile. O tristă regresie: de la aur la bronz şi de la argint la fier. Şi căinţele noastre - atât de mişele! de făpturi izgonite cu nuiaua din rai. Această lume şi pletele ei din care picură venin: de şerpi şi de vipere. Vor veni femeile - cele sfinte şi stranii - şi vor posti pentru noi. Nişte ţipari în căutarea apelor părăsite, în lungul vremii, de întreaga lor seminţie: cuvintele. Şi luna sub care ne simţim până dimineaţa un fel de gângănii arhaice priponite sub greutatea umedă a unei pietre. O tristă regresie: ori de câte ori plouă ne ruginesc degetele de la picioare. Fântânile. Zloata. Văzduhurile. O arătură care începe din faţa porţilor deschise ale ochilor: tristeţea. Şi nici toiagul nu ne mai ascultă: lovim, în zadar, cu lemnul său marea.

MONOTONIE

Un plisc de pasăre cu dinţi ciugulindu-ne carnea de pe spate când ne privim în oglindă, la flacăra unui chibrit. Şi ceaţa din farfurii, care ar fi trebuit să ne pună mai de mult pe gânduri. Iată nu este vis în care să nu secerăm, toată noaptea, pe ploaie, mereu şi mereu aceeaşi tarla de grâu. Nu este nod să-l desfacem, fără ca el să nu creadă c-am încerca să-l învăţăm să plângă. Ni se face dor să cântăm şi nu izbutim din pricina întunericului din gură. Ni se face sete de chipul lui Christ învelit în viorele şi crini, aşa cum îl vedeam, altădată, printre lumânări şi candeli aprinse. “O tristă monotonie! - strig. O hartă a unei ţări mutilate: realitatea!” Şi nu m-aude niciodată nimeni, pentru că nimeni nu trebuie să mă audă. Trebuie să ajungem cu toţii la cer. Trebuie secerat grâul. Trebuie să ne privim în oglindă, la flacăra unui chibrit.

VIZIUNE Stăteam - noi, pe un mal, şi ele, umbrele noastre, pe celălalt la fel ca într-o balanţă şi plângeam în hohote. Era frig. Eram uzi. În oul lor, morţii dădeau şovăitori din umeri: atâta se pricepeau,

atâta puteau să facă şi ei, acolo, în răcorosul lor adăpost cu mai multe etaje şi prosoape curate pentru oaspeţi. Noi, pe un mal, şi ele, umbrele noastre, pe celălalt şi abia către seară şi-a făcut apariţia o făptură aproape divină, un mic personaj în mai multe culori la fel ca un măscărici. Era frig, eram uzi şi nu-şi mai amintea parola nici unul: cuvântul pierdut şi teribil! S-a prefăcut că plânge şi el (sau poate că nu s-a prefăcut!), a strâns într-o frunză de ulm câteva mostre din propriile lui lacrimi, s-a uitat printr-un tub de lemn către noi (nu-şi mai amintea parola nici unul). “O.K.”: s-a auzit ciripitul său aproape divin. “Vă puteţi întoarce acasă”: a ciripit măscăriciul. Era frig. Eram uzi - şi fiecare umbră, din motive încă nedesluşite până acum, ţinea un buchet de violete proaspete în mână.

ÎN DEPĂRTARE Ăsta nu-i chipul meu - am strigat. Ăsta nu-i sângele meu. Mă aflam la vânat şi pentru o singură clipă am întrezărit-o, din goana calului pe mama: cobora pe o scară albastră din cer. În depărtare, pâlpâiau focurile pentru lupi

ale ciobanilor. În depărtare, apele se despărţeau de izvoarele lor. Ademenitoare flutura, în depărtare, basmaua purpurie a lunii. Eram la vânat şi dădusem, printre frăguţe şi târşuri, de urmele lor: ale anilor mei, pribegii, la număr aproape treizeci şi nouă. În depărtare, pâlpâiau focurile. În depărtare urletele lupilor se dărâmau peste dealuri. Ăsta nu-i chipul meu: am strigat. Ăsta nu-i sângele meu. Şi iarăşi, doar pentru o singură clipă, am întrezărit-o pe mama: secera buruieni în lungul unui gard. Gardul : nalt. Buruienile: nalte. În depărtare, apele se despărţeau de izvoarele lor. În depărtare, treizeci şi nouă de lupi se sfâşiau între ei.

INTERIOR MATINAL Muchia cenuşie a unui început de singurătate. Şi gândurile mele ca nişte rădăcini ieşite în afară, de măr. Câţiva peştişori matinali - nu i-am mai văzut niciodată! - cercetând marginea limpede a întinderii imaginare de apă înconjurându-i sânii. Mă întreabă din ce pricină racul se află pe lama a XVIII-a în jocul de Tarot. “Pentru că poate să meargă, la fel ca luna, şi înapoi şi înainte.” Mireasma trupului ei de femeie

din nou într-un schimb confidenţial de adrese cu mirosul de fier al trupului meu. Şi respiraţia creştinească a lucrurilor, bunătatea şi frica lor atunci când cineva din casă este pe moarte (unde voi fi citit despre obiceiul mireselor de-a păstra o bucăţică din cozonacul de la nuntă, în lada de zestre, pentru a lua-o în mormânt?). Speranţe neprevăzute, deschideri pe termen scurt şi funiile atât de groase ale îndoielilor. Orice femeie părăsită (pe insula Naxos din noi, din fiecare dintre noi) continuă să fie frumoasă câtva timp şi după aceea.

PE O TIPSIE Atâtea femei cultivând adulterul fără căinţă şi fără dorinţa tăcutei electrolize a purificării. Sunt neliniştite şi acerbe ca licuricii, se risipesc în lungi convorbiri cu îngerii şi himerele lor, în reverii şi cele mai umile obligaţii cotidiene: bătutul covoarelor, spălatul şi răstignirea, fără cruce, pe altarul Venerei. Poate că lipsa lor de măsură nu-i decât urmarea unor dureri prin care vor fi trecut şi menadele, un cuţit înfipt între omoplaţii dezolării, un refuz îndelung chibzuit în apărarea frunzelor de arţar ruginite, în apărarea unui anumit privilegiu al izgonirii

din rai. Iată-le aşteptând întâia ninsoare cu schiurile unei noi aventuri sub braţ. Iată-le secerând bălăriile şi tot mai bătrânele nalbe din jurul bisericilor pe care bărbaţii le-au cioplit în ele cu vinul. Iată-le purtând pe o tipsie propriul meu cap: îl duc pe rând, îmbrăcate toate la fel: în rochii vărgate în care se cred nişte fumuri înălţându-se, leneş, la ceruri din hornurile caselor cu marchiză de sticlă.

ÎN CONTINUARE De ce n-ai plecat, suflete, şi de ce mai întârzii? Încă de pe când au înfrunzit plopii ar fi trebuit să te afli şi tu printre umbrele aşteptându-şi, neliniştite, rândul spre a fi trecute cu luntrea dincolo. Se întorceau berzele - a câta oară de la începutul lumii? - şi cucii, când au fost desfăcute nodurile ce ne ţineau înpreună. Desigur, mi-ai putea spune că mă înşel de vreme ce mă simt în continuare cel care am fost - o gâză răpită nopţii de o lampă aprinsă de vreme ce sunt văzut mai departe, seară de seară, când mama îşi strigă de la marginea satului gâştele, zburând şi eu cu ele peste câmp. Mi-ai putea spune că nu-i adevărat - şi ce bine ar fi să nu fie adevărat! -

numai că iată: în orice fântână m-aş uita adâncul ei cerc de apă nu mai poate fi o monedă cu chipul meu. De ce n-ai plecat şi de ce mai întârzii? O să se spună că nu poţi îndura despărţirea. O să se creadă că nu te-ai pregătit bine pentru acest eveniment al plecării în direcţia indicată de ţipetele cucuvăilor. Eşti aşteptat de lucruri luminoase şi noi: de ce n-ai plecat? Vor fi mari depărtări între noi: până când?

CATABAZA Un drum fără staţii de autobuz, fără fântâni şi ghirlande (zăpada: muiată, potecile: întortocheate, aşa cum sunt şi cele făcute, în lungul vremii, de cerbii funerari). Şi dintr-o dată creierul prefăcându-se într-un liliac de noapte, aripile sale în dezmorţire: un nou înger! delicate reţineri, infinite ocoluri. Şi fâlfâitul de pasăre al poeziei prin tufişuri. Şi peruca ei din bucle de zambilă şi din litere

încâlcite ca şerpii. Nici o deosebire între mersul nostru şi al beţivilor: întreruperi şi ezitări, ştersături şi reluări. Un drum despre care se spune că este sublim cum şuierul vântului, când se întoarce, în mormintele sale. Şi zăpada stopită, în urma noastră, cu broboane de sânge. Chiar şi luna este o pată de sânge pe geamuri. Chiar şi cuvintele miros a sânge la fel ca păianjenii. Întreruperi şi ezitări. Ştersături şi reluări. Un exod în regatul propriilor noastre tenebre.