Repere -epopeea Lui Ghilgames.docx

Epopeea lui Ghilgameș Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând culturii sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar absorbit și adaptat de civilizațiile succesive ale Mediteranei orientale, poemul conține multe elemente mitologice care aveau să apară în literaturile și tradițiile mitologico-religioase ale civilizațiilor ulterioare. Subiectul (pe scurt) Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară a niciuneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări. Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună, ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod excepțional, unui singur om, înțeleptului Utanapiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși. Rezumat și interpretări (pe larg) După moartea tatălui său, Ghilgameş ajunge rege peste Uruk. Folosindu-se de statutul său de rege şi semizeu, acesta îşi asupreşte poporul, punându-i pe tineri la muncă şi culcându-se cu soţiile lor în noaptea nunţii. Supuşii săi sunt nemulţumiţi de felul în care stau lucrurile şi cer ajutor zeilor. Aceştia îl creează din argilă pe Enkidu pentru a-l înfrunta pe Ghilgameş. Enkidu încearcă să-l oprească pe Ghilgameş în momentul în care cel din urmă să pregătea să se culce cu o altă mireasă, însă este învins. Acceptându-şi înfrângerea şi privindu-şi adversarul cu admiraţie, Enkidu se împrieteneşte cu Ghilgameş, atrăgând împotriva lui mânia zeilor. Ghilgameş îi propune să meargă împreună în Pădurea de Cedrii şi să se lupte cu monstru Humbaba, convingându-l că doar împreună îl pot răpune. Sub oblăduirea zeiţei Ninsun, aceştia pornesc spre pădurea respectivă. În pofida viselor prevestitoare pe care Ghilgameş le are, cei doi intră în Pădurea de Cedri. După ce Humbaba îi insultă, Enkidu, alături de prietenul său, atacă monstrul. Cei doi ies învingători şi se întorc în Uruk, aducând ca dovadă a izbânzii lor capul fiarei. Ghilgameş intră apoi într-un conflict cu zeiţa Ishtar, refuzând avansurile ei. Pentru a se răzbuna, zeiţa îl trimite pe Taurul Cerului să-l omoare. Îndreptându-se spre Uruk, Taurul face ravagii şi stârneşte panică în rândul locuitorilor, însă Enkidu reuşeşte să-l ucidă. Enkidu visează apoi că unul dintre ei doi trebuie să moară pentru că au îndrăznit să-i ucidă pe Humbaba şi pe Taurul Cerului. Marcat de acest vis, Enkidu blesteamă zeii, iar starea lui de sănătate se înrăutăţeşte de la o clipă 1

la alta. După douăsprezece zile, moare. Ghilgameş îl jeleşte, smulgându-şi părul şi rupându-şi hainele, apoi porneşte în căutarea lui Utnapishtim, cel care, alături de soţia sa, a supravieţuit potopului, sperând că acesta o să-i dezvăluie secretul vieţii şi al morţii. După mai multe peripeţii, Ghilgameş îl întâlneşte pe Utnapishtim. Acesta din urmă îi vorbeşte despre futilitatea vieţii şi nimicnicia omului. Întrebat cum a obţinut nemurirea, Utnapisthim îi povesteşte despre potop. Concluzionând, Utnapishtim îi spune că nemurirea este o răsplată şi că nu poate fi cucerită, iar pentru a-i demonstra acest lucru îi cere lui Ghilgameş să stea treaz preţ de o săptămână, ceea ce Ghilgameş nu poate. Când Ghilgameş pleacă, Utnapisthim îl învaţă cum să pună mâna pe o plantă care să-l facă iarăşi tânăr. Procură planta, dar nu o mănâncă pe loc şi îi este furată de un şarpe. Ghilgameş nu mai are nicio speranţă să obţină nemurirea şi se întorce în Uruk resemnat. Ghilgameş reuşeşte să ia legătura cu Enkidu şi îl roagă să-i povestească cum este în Infern, dar imaginea descrisă este dezolantă. Iniţierea lui Ghilgameş este una eşuată, deoarece nu îşi poate depăşi condiţia umană şi din această cauză nu obtine viaţa veşnică. Ghilgameş este un exemplu bun pentru a ilustra tragedia umană, încercarea sortită eşecului de a dobândi viaţă veşnică.Ghilgameş este două treimi de origine divină, dar este o treime de origine umană şi acea treime îl împiedică să atingă nemurirea. De-a lungul epopeii apar mai multe arhetipuri umane. Ninsun, care are rol de a da sfaturi şi de a interpreta visuri este Spiritus, maestrul spiritual; Humbaba este Umbra; Enkidu este Animus; Ghilgameş cel de la începutul epopeii, regele tiran este Persona. Şihangiţa Siduri şi Uta-Napiştim pot fi considerati reflecţii ale Spiritusului. Apar multe simboluri pe drumul iniţiatic al lui Ghilgameş. Simbolismul paznicilor, Oamenii Scorpii, ţine de iniţiere care poate fi interpretat ca o trecere dincolo de poartă. Oamenii Scorpii reprezintă o lume pecetluită. Poarta este simbolul de trecere dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric. Tunelul este o cale de comunicare dintr-o zonă de lumină în alta, cale de trecere care se regăseşte în toate ritualurile de iniţiere. Este simbolul angoasei, a fricii în faţa greutăţilor. De asemenea, este simbolul trecerii întunecate spre altă viaţă. Grădina Zeilor este simbolul Paradisului, astfel Ghilgameş, prin străbaterea tunelului a făcut un drum invers, regressus ad uterum,întoarcerea în starea iniţială, în Paradis.Ghilgameş este primul erou din literatura universală şi se confruntă cu o dilemă, cu o încercare despre care vor apărea multe alte scrieri de-a lungul timpului. Pe lângă informaţiile pe care ni le oferă cu privire la mitologia sumerienilor, Epopeea lui Ghilgameş ne vorbeşte şi despre moralitatea şi valorile societăţii acelor zile. Interesant este și faptul că mitul potopului biblic îşi are originea în acest text. Observăm că Utnapishtim este sfătuit de un zeu săşi construiască o barcă (scopul zeilor, după cum aflăm şi din legendele care-l au în centrul lor pe Ziusudra, fiind de-a distruge omenirea) în care să se salveze nu doar pe el şi familia sa, dar şi animalele. Pentru a verifica dacă apele s-au retras sau nu, Utnapishtim trimite rând pe rând un corb, o rândunică şi un porumbel. Însă adevărata sa valoare constă în universalitatea din spatele căutării lui Ghilgameş. Tema nemuririi este pentru întâia dată şi atât de frumos abordată încât Epopeea lui Ghilgameş reprezintă unul dintre cele mai reuşite poeme scrise vreodată. În pofida importanţei viselor, nu vorbim despre un conflict dezechilibrat ori despre o lume marcată de superstiţii, zeii având mai degrabă un rol edificator, oamenii fiind, în cele din urmă, stăpânii propriilor lor destine. De-a lungul istoriei literaturii ne vom întâlni iarăşi şi iară cu aceleaşi teme (nemurirea, frivolitatea omului, condiţia umană, moartea, perpetua căutare ş.a.m.d.) şi, aproximativ, aceeaşi structură. Secvențe narative Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou; principalele isprăvi:  lupta contra regelui Akka din Kiș;  expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a monstrului Humbaba; 2

 lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea;  călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;  moartea eroului (deși nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba și de moartea lui Ghilgameș sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană, Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalității de la strămoșul său Uta-napiștim, care-i comunică și amănuntele desfășurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic). Interpretare Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi drama existențială a omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia și raportul de prietenie între oameni, teama de moarte și setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii și destinul oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii. În mitologia mesopotamică, Epopeea lui Ghilgameș reprezintă o altă legendă, în care idealul este echivalent cu nemurirea. După moartea prietenului său Enkidu, Ghilgameș este cuprins de spaima morții și vrea să devină nemuritor. În drumul său pentru găsirea buruienii nemuririi, Ghilgameș trece peste apa morților, o apă miraculoasă care ar fi ucis pe oricine ar fi atins. Astfel, eroul principal al epopeii înfrânge moartea însăși, dar speranța nemuririi este spulberată când buruienile fermecate sunt înghițite de un șarpe. Prin aceasta, i se dovedește lui Ghilgameș că zeii sunt potrivnici ideii că oamenii ar putea fi nemuritori. Capodoperã a literaturii orientului antic şi nu numai, Epopeea lui Ghilgameş, povestea regelui sumerian al Urukului, prototip al rãzboinicului-erou, este probabil primul epos al omenirii. Prin bogãţia liricã, intensitatea trãirilor şi problematica existenţialã, epopeea depãşeşte cu mult cadrul unei legende eroice, aducând în discuţie teme precum cãutarea nemuririi şi dezlegarea tainelor lumii de dincolo. Titlul iniţial al operei însemna „acela care a zãrit prãpastia” (Sha naqba imuru) sau „acela care a învins toţi regii” (Shutur eli sharri). Cea mai cuprinzãtoare versiune a eposului are în componenţã 12 tãbliţe de lut pãstrate în faimoasa bibliotecã a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive. Materialul de scris permite o datare între secolele XXIV-XVIII a.Hr. Primele tablete ale eposului au fost descoperite de Hormuzd Rassam în 1853, traducerea o realizeazã în 1872 George Smith, care se ocupã de fragmentul despre potop care este acum ultimul capitol. Textul a trebuit sã fie reconstruit pe baza diverselor fragmente, unele lacunare, operaţie îngreunatã si de limbile diverse (babilonianã, akkadianã, hurritã, hittitã) folosite. S.N. Kramer, sumerolog din Philadelphia, organizeazã scrierile mitologice sumeriene într-o formã coerentã. Odatã cu noua ediţie din 2003, orientalistul londonez Andrew George oferã o abordare criticã a textului. Din peste 100 de texte, care au fost între timp traduse din nou, a rezultat o nouã valorificare a istoriei transmise. În plus, asirologul Stefan Maul publicã în 2008 o traducere poeticã revizuitã, care cuprinde completãri şi reinterpretãri ale textului. Origini ale eposului se regãsesc în mai multe oraşe mesopotamiene, din vremea sumerienilor fiind cunoscute mai multe cicluri în cuneiforme: Bilgameş/Bilga, Ghilgameş şi Agga din Kiş, Ghilgameş şi Huwawa, Ghilgameş şi taurul ceresc, Ghilgameş, Enkidu şi infernul, moartea lui Ghilgameş, povestea potopului. Din aceste texte variate scrise în dialectele mozaicului de popoare care s-au perindat pe teritoriul dintre cele douã fluvii s-a conturat o opera viguroasã, care pune în valoare un om autentic, alfat în cãutarea adevãrurilor absolute. Eposul care ne este cunoscut astãzi a fost transcris în Uruk in circa 3600 de versuri, având drept surse eposul transmis în akkadianã din secolul al XII-lea, o traducere în hittitã şi hurritã, lista sumerianã a regilor, o scrisoare fictivã a lui Ghilgameş, lista zeilor începând cu secolul al XXVI-lea a.Hr., inscripţiile votive dedicate regelui din Uruk. Din cele 12 3

tãbliţe, 11 conţin texul propriu-zis, iar una este traducerea akkadianã a unei pãrţi din scrierea sumerianã despre Ghilgameş, Enkidu şi infern. Probabil versiunea reconstruitã provine de la un autor de secol XII, menţionat de o listã neoasirianã, ale cãrei urme se aflã în biblioteca din Ninive (este vorba de Sin-leqiunninni). Ce ne spune povestea? Referitor la realitatea istoricã oglinditã, dincolo de tendinţa generalã mitologic-fantasticã, am putea spune cã existã aluzii la dezvoltarea politicã şi culturalã de la cumpãna mileniilor III-IV a oraşului Uruk, dezgropat sub Warka. O cetate înfloritoare, înconjuratã de pãşuni, cu case din lemn de palmier, silozuri de grâne, piaţa în care se adunã negustori sau se întrec povestitori, templul Eanna cu zigguratul alãturat, palatele regale. Ghilgameş este şi el un rege care se pare cã a trãit efectiv. Tradiţia sa este valorificatã îndeosebi de Ur-Namma şi Schulgi, care se desemneazã fraţi ai sãi. Ghilgameş nu este doar stãpânitor şi erou, ci începe sã fie şi adorat ca divinitate, cultul sãu fiind pus adesea în legãturã cu cel al strãmoşilor. Se vedea în el unul dintre judecãtorii din lumea de apoi. Este un epos în care se cautã viaţa. Ghilgameş este un rege care se distinge prin fortã, vitejie, înţelepciune, dar se impune pâna la tiranie semenilor sãi. Fiu al zeiţei Ninsun, preoteasã a zeului-soare Şamaş, şi al unui spiriduş, el este un primitiv, gata de luptã, lãudãros, mânios, dar sufletul sãu simplu este înspãimântat de gândul morţii. Supuşii sãi se plâng zeitei Iştar de muncile istovitoare la care acesta îi sileşte. În acest context apare figura interesantã a lui Enkidu, plãmãdit din lut, înzestrat cu viaţã prin rãsuflarea zeiţei Aruru. Crescut cu fiarele sãlbatice, acesta se umanizeazã mai întâi prin intermediul unei prostituate de la temple, Shamhat. Luptându-se cu Ghilgameş, îi recunoaşte acestuia puterea, devin prieteni şi decid sã plece împreunã în pãdurea cedrilor ca sã-l ucidã pe uriaşul Humbaba, în ceea ce ar putea fi interpretatã drept o alegorie a luptei dintre civilizaţie şi naturã. Ajutaţi de zeul Şamaş, care trimite 13 vânturi care sã-l doboare pe uriaş, cei doi supun bestia. Mai departe, zeiţa Iştar se îndrãgosteşte de Ghilgameş şi îi propune cãsãtoria, dar acesta o refuzã din cauza tratamentului aplicat celorlalţi amanţi ai sãi. Rãnitã şi dornicã de rãzbunare, aceasta îl convinge prin ameninţãri pe tatãl sãu, zeul Anu, sã-l trimitã pe pãmânt pe Gugalanna, taurul ceresc, care devasteazã oraşul. Dar atacat de Enkidu şi Ghilgameş, monstrul sfârşeşte sub sabia lor. Visul lui Enkidu îi prevesteşte însã moartea, pentru cã sfidarea zeilor nu poate rãmâne nepedepsitã. Ghilgameş deplânge moartea prietenului iubit într-o mare intensitate emoţionalã, invocând natura sã plângã şi ea. Îi organizeazã un mare banchet funerar la care le sunt aduse ofrande zeitãţilor lumii de jos. Regele colindã sãlbãticia înveşmântat în piei de animale, având ca ţel gãsirea legendarului Utnapishtim, cel din urmã rege dinaintea potopului, care a domnit la Şuruppak, Noe babilonian, cel cãruia zeii i-au dat nemurirea. Dupã o cãlãtorie periculoasã, ajunge la vârfurile gemene al muntelui Mashu, la capãtul pãmântului. Intrarea este pãzitã de doi oameni-scorpioni. Îi este permisã intrarea dupã recunoaşterea naturii sale divine, dupã care Ghilgameş merge pe calea soarelui şi pe cea a înunericului pânã când ajunge într-o grãdinã paradisiacal. Sfãtuit de hangiţa Siduri dupã ce încearcã în zadar sã îl convingã sã renunţe si sã îcerce sã se bucure de viatã cât trãieşte, Ghilgameş se duce la luntraşul Urshanabi care îl ajutã sã traverseze marea. În sfârşit ajuns la Utnapiştim, acesta îi povesteşte istoria potopului şi cum zeul Ea l-a îndemnat sã construiascã o corabie ca sã se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior îi va binecuvânta pe Utnapiştim şi soţia sa cu viaţa veşnicã. Dar se pare cã a fost un caz singular. Ca sã îi demonstreze lui Ghilgameş cã nu poate schimba legile firii, îl provoacã sã stea treaz 7 nopţi, test pe care regale nu-l trece. Pentru cã totuşi a pãtimit prea mult, Utnapiştim îi încredinteazã o tainã: pe fundul apei se gãseşte o buruianã care oferã tinereţea veşnicã. Regele sãvârşeşte isprava, dar şi aceasta în zadar. Şarpele cel perfid i-o smulge. Rãmas fãrã vreo posibilitate de a învinge moartea, Ghilgameş încearcã sã-l ispiteascã pe duhul lui Enkidu sã-i împãrtãşeascã ce se petrece în lumea de dincolo, dar neaflând mare lucru, se întoarce în Uruk. Resemnare şi melancolie. 4

Ce înseamnă povestea? Interpretãrile asupra conţinutului operei se pot face pe mai multe niveluri: condiţia umanã, moarte şi nemurire, prietenie, devenire şi maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre valori. S-au aplicat mai multe definiţii, axate în principal pe prblematica vieţii şi a morţii: „Ghilgameş este arhetipul umanitãţii”, „eposul este în mare mãsurã o scriere existenţialistã” (Oberhuber, 1977); „In concepţia veche, omul Ghilgameş crede cã poate deveni zeu nemuritor. In concepţia nouã, zeul Ghilgameş crede cã poate deveni om şi scãpa de moarte” (Abusch, 1986). „În epopee se poate recunoaşte un progres al acceptãrii efemeritãţii, interesul pentru moarte şi viaţa de apoi fiind o preocupare constantã a scrierilor sumeriene” (George, 1998). Este totodatã o istorie a devenirii umane, pentru cã regele din Uruk evolueazã, începând de la confruntarea cu Enkidu, prilej de a învãţa priceperea celuilalt, trecând prin prietenia nepreţuitã ce se înfiripã între cei doi, înfruntarea divinitãţii, durerea pierderii, frica de propriul sfârşit, marea cãlãtorie iniţiaticã şi sfârşind cu drama neputinţei de a a învinge efemerul. Nucleul central este cel al motivului „tinereţe fãrã de bãtrâneţe şi viaţã fãrã moarte”, pe care îl împãrtãşeşte cu multe alte capodopere ale literaturii universale. Tulburarea adâncã a regelui în faţa conştiinţei limitelor umane şi cãutãrile disperate de ieşire din acestea conduc la tragismul fiinţei. De când omul pãrãseşte vieţuirea inocentã din naturã, este aruncat în angoasa existenţialã. Lecţia inevitabilitãţii morţii care aruncã vãlul sumbru în deznodãmântul poemului este totuşi una care pledeazã pentru viaţã, pentru cã cele douã se întrepãtrund. Oamenii mor, dar umanitatea este pepetuã; dacã moartea nu poate fi ocolitã nici prin glorie, nici prin favoarea zeilor, nici prin iubire, momentele trãite pe pãmânt trebuie sã aibã cu atât mai multã semnificaţie, ca mod de compensare. Valoarea artisticã a operei depãşeşte cadrul istoric. Puterea descriptivã se întrevede în relatarile despre lupta cu Humbaba, urgiile taurului, strãbaterea întunericului, desfãşurarea potopului. Nota de dramatism împreunã cu simplitatea fermecãtoare şi stilul plastic conferã poveştii un realism al fantasticului care adunã laolaltã toate nãzuinţele şi trãsãturile esenţiale ale firii umane – viaţã, iubire, moarte – reflectatea de-a lungul unei cãlãtorii a cunoaşterii şi autocunoaşterii pe care o sãvârşim cu toţii. Imagistica bogatã, evocarea vie şi autentica, epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un tablou nu doar al resemnãrii în faţa morţii, ci şi al celebrãrii setei pasionante de viaţã şi al unei prietenii care nu cedeazã. Eposul, ca şi întreaga literatură sumerianã, vor avea ecou în Biblia ebraicã sau la Homer, prin teme precum potopul, infernul, judecãtorul, învierea, chemarea duhului, omorârea monstrului, şarpele, crearea omului, eroul, nemurirea şi multe altele. Dorul nemuririi şi necesitatea revelãrii tainelor vieţii veşnice, poetizate într-o expresie a întregii umanitãţi, înscriu epopeea pe linia marilor creaţii. „Cu toate că-I neînduplecată, moartea e legea tuturor; Clădim noi oare case pentru veci? Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie? Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile? Veşnică e oare ura între oameni? Râul care se umilă te duce oare cu el pentru vecie? De la începutul veacurilor, nimic nu este veşnic! Cel care doarme şi cel care-imort se aseamănă unul cu altul. Oare nu închipuie amândoi icoana morţii? Omul sălbatic e şi el un om. Or, afară doar dacă Enlil nu-şi dă binecuvântarea, Anunnakii, zeii cei mari, ţinând sfat, şiMamitu, cea care a făurit Soarta, hotărăşte dimpreună cu ei ursitele: ei împart moartea şi viaţa, şi nu dezvăluie sorocul morţii!" (tableta a 10-a, rãspunsul lui Utnapiştim)

5