Pilda Talantilor

Pilda talanþilor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, ceastã duminicã împãrtãºeºte sufletelor noastre taina darurilor – taina talanþilor. E împãrtãºirea prin cuvânt, dar a lui Dumnezeu-Cuvântul. O, Doamne, Duhule Sfinte, fã-ne vrednici, aºa precum prin Maica Fecioarã L-ai întrupat pe Fiul lui Dumnezeu, aºa sã simþim cã ne împãrtãºim din El, din Hristos! Pentru cã El e darul suprem. ªi dacã ne împãrtãºim din El, avem în El – Cel în care trupeºte locuieºte plinãtatea Dumnezeirii – plinãtatea darurilor. Dar sã ascultãm Evanghelia de astãzi:

A

“Asemenea este împãrãþia cerurilor omului care, plecând departe, ºi-a chemat slugile ºi le-a dat pe mânã avuþia sa. Unuia i-a dat cinci talanþi, altuia doi, altuia unul, fiecãruia dupã puterea lui, ºi a plecat. Îndatã, mergând, cel ce luase cinci talanþi a lucrat cu ei ºi a câºtigat alþi cinci talanþi. De asemenea ºi cel cu doi a câºtigat alþi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sãpat o groapã în pãmânt ºi a ascuns argintul stãpânului sãu. Dupã multã vreme a venit ºi stãpânul acelor slugi ºi a fãcut socoteala cu ele. ªi apropiindu-se cel care luase cinci talanþi, a adus alþi cinci talanþi, zicând: Doamne, cinci talanþi mi-ai dat, iatã alþi cinci talanþi am câºtigat cu ei. Zis-a lui stãpânul: Bine, slugã bunã ºi credincioasã, peste puþine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tãu. Apropiindu-se ºi cel cu doi talanþi, a zis: Doamne, doi talanþi miai dat, iatã, alþi doi talanþi am câºtigat cu ei. Zis-a stãpânul: Bine, 16 februarie 2000. Duminica a XVI-a dupã Rusalii.

2

slugã bunã ºi credincioasã, peste puþine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tãu. Apropiindu-se apoi ºi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ºtiut cã eºti om aspru, care seceri unde n-ai semãnat ºi aduni de unde n-ai vânturat. ªi temându-mã, m-am dus de am ascuns talantul tãu în pãmânt; iatã ai ce este al tãu. ªi rãspunzând stãpânul sãu i-a zis: Slugã vicleanã ºi leneºã, ºtiai cã secer unde n-am semãnat, adun de unde n-am împrãºtiat? Se cuvenea deci ca tu sã pui banii mei la zarafi, ºi eu, venind, aº fi luat ce este al meu cu dobândã. Luaþi deci talantul de la el ºi daþi-l celui ce are zece talanþi. Cãci celui ce are i se va da ºi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are ºi ce are (ce i se pare cã are) se va lua. Iar pe sluga netrebnicã aruncaþi-o întru întunericul cel mai din afarã. Acolo va fi plângerea ºi scrâºnirea dinþilor” (Matei 25, 14-30). O, iubiþilor, e deodatã ºi luminã, ºi iubire, ºi rãspundere în acest cuvânt al lui Dumnezeu. Fiecare sã cugete acum, începând de la bãtrân pânã la copil. Fiecare poartã rãspunderea: în el, prin el, prin semenii lui, pânã la Dumnezeu. Cine a dat talanþii? În adânc privind ºi grãind – Dumnezeu, Cel în Treime preamãrit. De la Tatãl e începutul, de la Cel fãrã început, prin Fiul Sãu, în Duhul Sfânt. Tatãl însuºi e Izvorul dumnezeirii ºi al tuturor darurilor. El este în adâncul adâncurilor de tainã, acel adânc pe care Scriptura îl numeºte “departe” (“plecând departe”), un adânc mai presus de orice fire, din nezidirea existenþei, dar pentru zidirea, pentru fãptura Lui, împãrtãºindu-ne existenþã ºi viaþã. Fãrã prezenþa Lui, despãrþiþi de El, ne simþim morþi. Dar în El, cu El, simþim prezenþa însãºi a veºniciei, a nemuririi. ªi fiecãruia ne-a dãruit – prin Fiul Sãu, în Duhul Sfânt – unuia cinci, altuia doi, altuia un talant. Talantul era o unitate de valoare, cea mai cunoscutã, în aur. Aici însã e vorba de talanþii darurilor dumnezeieºti. ªi, cum grãiam, cel mai mare Dar pe care ni L-a fãcut este Însuºi Fiul Sãu. ªi prin El, în Duhul Sfânt, am primit toate darurile. S-ar putea întreba cineva: de ce “unul cinci, altul doi, altul unu”? Zice Mântuitorul: “fiecãruia dupã puterea lui”. Nu calculul este esenþial – cu cinci, cu doi, cu unul. Pentru cã ºi celui cu cinci ºi celui cu doi talanþi acelaºi rãspuns mângâietor i-a dat Dumnezeu: “Bine, slujitor bun ºi credincios, peste puþine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune, intrã întru bucuria Domnului tãu”. Capital e faptul ca tu sã lucrezi darul. Zice Evanghelia: “plecând departe” – altfel spus, spaþiul acesta al libertãþii, în care parcã Îl simþi prezent pe Dumnezeu, ºi departe, ºi aproape; ºi nu numai aproape, ci înlãuntru. Ca sã simþi deodatã ºi taina libertãþii, dar ºi taina prezenþei. A libertãþii: adicã nu te simþi în faþa Lui, dar simþi în tine prezenþa Lui. Cum? Simplu: talanþii, darurile, nu sunt prezenþa Lui? ªi aceastã conºtiinþã a prezenþei Lui, a darurilor Lui este, în acelaºi timp, conºtientã ºi imensã. Cãci, pe de o parte, simþi cã te lasã liber, nu te copleºeºte încât tu sã lucrezi

3

apoi neîncetat sub ochii Lui, cutremurat de fricã. Pe de altã parte, totul se petrece, repet, în misterul libertãþii Lui, în acest timp al libertãþii. ªi, observaþi: întâi a dat talanþii; întâi þi-a dãruit Dumnezeu. Iar dãruindu-þi talanþii, a plecat departe, ca tu sã lucrezi. Acesta este faptul cel mai adânc: sã lucrezi talanþii. Cum sã lucrezi? Ce înseamnã aceºti talanþi? O spunem ºi o mãrturisim: talantul cel mai mare e Hristos. ªi Sfântul Maxim spune cã însuºirile dumnezeieºti – iubirea divinã, lumina divinã, bunãtatea divinã, pacea divinã, dreptatea divinã, înþelepciunea divinã, înþelegerea divinã, cunoºtinþa divinã, credincioºia divinã – care sunt din veºnicia lui Dumnezeu ºi în Fiul veºnic al lui Dumnezeu, acestea ne sunt împãrtãºite ºi nouã, celor zidiþi dupã chipul Lui. Cum zice acelaºi dumnezeiesc Maxim Mãrturisitorul: “Aceste însuºiri, daruri divine devin în noi virtuþi”, virtuþi ale sufletului nostru. De multe ori întrebãm: ce e sufletul? Doamne, cum sã înþeleg sufletul, conºtiinþa de sine, cum spun savanþii, psihologii (Paulescu, acest om luminat de Dumnezeu)? ªi care este zestrea acestuia, fiinþa sufletului meu? Virtuþile, iubiþilor, acestea sunt fiinþa sufletului meu – lumina divinã, adevãrul divin, iubirea divinã, dreptatea, pacea, bunãtatea, îndelunga rãbdare, smerenia, vegherea – toate acestea, ele alcãtuiesc fiinþa sufletului meu. Sunt darul lui Dumnezeu, nu eu leam creat. Ele sunt talanþii. Ce are Hristos în El mi-a împãrtãºit ºi mie. Ca sã mã cunosc pe mine, eu trebuie sã-L cunosc pe El. Iar fãrã El eu nu mã pot cunoaºte pe mine. Celelalte sunt împãrþite fiecãruia dupã chemarea lui, aºa cum dumnezeiescul Pavel le înfãþiºeazã: “Darurile sunt felurite, dar acelaºi Duh. ªi felurite slujiri sunt, dar acelaºi Domn”. Unul are darul apostoliei (cea mai înaltã treaptã a vieþii duhovniceºti), altul are învãþãtura, altul are profeþia, altul are limbile, altul are darul vindecãrilor, altul darul bunei chivernisiri, al iconomiei. Toate acestea îþi aratã cum sã lucrezi, dar toate acestea unite ºi luminate din darul suprem, din talanþii daþi – unuia cinci, altuia doi, altuia unul. Fiecare sã se cerceteze pe sine, sã se roage bunului Dumnezeu zi ºi noapte: “Doamne, aratã-mi calea pe care voi merge! La Tine am ridicat sufletul meu”, cum zice Psalmistul. Aratã-mi calea mea, darul meu, chemarea mea, oriunde m-aº afla! Din nefericire, în aceastã lume în care trãim te simþi uneori un nechemat, un inutil în locul unde te afli. Lumea nu rãspunde întocmai vocaþiei tale. Faci o muncã pentru care nu simþi chemare ºi care nu corespunde aptitudinilor tale. Luptã-te! Dacã nu-þi gãseºti locul, cel puþin ceea ce faci sã faci cu darul lui Hristos, adicã cu dragostea Lui, cu puterea Lui, cu bunãtatea Lui. ªi sã nu-L simþi niciodatã departe. El e ºi departe, ºi aproape; dar El te însufleþeºte, prin darurile pe care þi le-a fãcut. Observaþi: cel care a primit cinci talanþi a adus tot cinci în plus; cel cu doi, încã doi. Ce vrea sã spunã aceasta? Aici e taina

4

zidirii dupã chip ºi asemãnare. Chipul Fiului e întipãrit în tine, iar tu trebuie sã creºti mereu în asemãnare. Cãci de la început Dumnezeu l-a creat pe Adam dupã chipul Lui cel veºnic. Dar Adam n-a rãmas credincios darului. ªi dacã nu rãmâi credincios darului, talantului, eºti despãrþit de Dumnezeu. Or, în El, ºi numai în El se împlineºte taina talanþilor – de la Tatãl. Anume, remarcaþi cele douã direcþii: de sus în jos ºi de jos în sus. De sus în jos – de la Tatãl, talanþii pe care îi împãrtãºeºte Dumnezeu; de jos în sus – de la noi, lucrarea talanþilor, trezirea mea, viul vieþii mele (sau dormitarea mea). Dacã omul a ajuns rob al pãcatului ºi al morþii, a venit Fiul lui Dumnezeu ºi a împlinit ceea ce ºi noi trebuie sã împlinim, dupã chipul Lui. Or, El întâi a coborât, a venit pânã la mãsura noastrã, luând fãptura noastrã, chipul smereniei noastre. ªi a adus ºi a împãrtãºit (Tatãl prin El) darurile; pe El însuºi. Pentru ca, pe urmã, noi sã urmãm drumul invers. Coborârea Lui la noi e împãrtãºirea darului ºi primirea darului, primire din cuvântul Lui, al Evangheliei; primire în acest har, cãci cuvântul este duh ºi viaþã. ªi odatã cu acest cuvânt – virtuþile: credinþa în El ºi nãdejdea în El; ºi iubirea Lui, adicã împãrtãºirea. Cãci dacã El dã talanþii care dezvãluie iubirea Lui în împãrtãºire, rãspunsul meu e tot iubire. Dacã am primit talanþii Lui, sã rãspund la rândul meu cu talanþii; de jos în sus, dar cu El. Cu gândul cã El e departe, sã nu-L uit însã pe Cel de aproape. Cel de aproape e tocmai în talanþi, tocmai în darul Lui, tocmai în rugãciunea Lui, în împãrtãºania Lui, în viaþa Lui. De aceea, când se împãrtãºeºte creºtinul, cum se roagã el Celui de departe? “Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Fãcãtorul ºi Izbãvitorul meu, nici picãtura de lacrimi, nici din picãturã vreo parte. Cele încã nesãvârºite de mine le-au cunoscut ochii Tãi ºi în cartea Ta se aflã scrise ºi cele încã nefãcute de mine”. Ai conºtiinþa cã Dumnezeu te priveºte, de departe. Nici o clipã sã nu te socoteºti despãrþit, sã trãieºti în fiecare clipã a vieþii tale taina cã eºti, în chip indisolubil, unit cu El. “Vezi smerenia mea, Doamne, vezi-mi osteneala câtã este, Doamne, ºi pãcatele mele iartã-le, Dumnezeule!”. Ce înseamnã iertarea? De atâtea ori o mãrturisim – înseamnã vindecare. Deci: “Vindecã-mã, Doamne!”. Altfel spus: vindecã-mi despãrþirea de Tine! Sã nu simt o clipã, Doamne, cã-Þi sunt strãin. O, Doamne, “cu inimã curatã, cu gând înfricoºat, cu suflet smerit sã mã împãrtãºesc cu Tainele Tale cele preacurate ºi preasfinte, cu care se îndumnezeieºte ºi se viazã tot cel ce mãnâncã ºi bea din ele cu inimã curatã; cã Tu ai zis, Stãpânul meu: «Tot cel ce mãnâncã Trupul Meu ºi bea Sângele Meu întru Mine petrece ºi Eu întru dânsul». Cu totul adevãrat este cuvântul Stãpânului ºi Dumnezeului Meu, cã cel ce se împãrtãºeºte cu Darurile cele dumnezeieºti ºi îndumnezeitoare (cu talanþii Tãi) nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu, Cel ce eºti din Lumina cea cu trei strãluciri, Care lumineazã lumea. Deci, pentru ca sã nu rãmân singur, fãrã de

5

Tine, Dãtãtorule de viaþã, suflarea mea, viaþa mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine...”. Toate acestea sunt prezenþa Ta în mine, Doamne, în suflarea, în viaþa, în bucuria mea. De aceea, mã apropii de Tine “cu lacrimi, cu suflet smerit, sã iau izbãvire de greºalele mele, (adicã izbãvire de despãrþirea de Tine), sã mã împãrtãºesc fãrã de osândã cu Tainele Tale cele dãtãtoare de viaþã ºi fãrã de prihanã, ca sã petreci, precum ai zis, cu mine, de trei ori pãcãtosul, ca sã nu mã rãpeascã cu vicleºug înºelãtorul, aflându-mã depãrtat de harul Tãu (despãrþit de el) ºi înºelându-mã sã mã îndepãrteze de îndumnezeitoarele Tale cuvinte”. “Sã nu mã gãseascã lupul (demonul), spune în altã rugãciune, sã mã sfâºie”. Deci aºa sã simþi: deodatã, ºi despãrþirea, dar ºi unirea negrãitã. Despãrþirea e moarte. Oricine sã gândeascã, oriunde s-ar afla, oricâþi talanþi ar avea, orice nume ar avea în lume – de simplu credincios, de mãturãtor… Dimineaþã am vãzut o sorã a mea cum fãcea curãþenie, atât de frumos! ªi simþeam: o, sorã, cum îþi lucrezi talantul! Atât de frumos, atât de purificat, în smerenia ta. În aceastã smerenie tu eºti unitã cu Hristos; în numele Lui, cu talantul tãu. Cu atât mai mult, de bunã seamã, când ai devenit artist, când ai devenit savant, sau ai fost fericit cu unul din darurile Duhului Sfânt. De aceea L-a trimis Tatãl pe Hristos în lume: ca sã ucidã ceea ce ne-a ucis. Dacã veþi gândi adânc – ºi simt cã vedeþi adânc –, sunt douã feluri de a ucide, douã tentative, dacã vreþi, de a ucide: e tentativa de a ucide viaþa – ºi aceasta o face demonul, care a ucis în Adam darul – ºi o altã ucidere: uciderea rãului. Una e sã ucizi viaþa, alta este sã ucizi pãcatul, moartea. Or Hristos de aceea a venit în lume, sã ucidã moartea, cu moartea pre moarte cãlcând. De aceea simt cã El ºi numai El ucide ceea ce mã ucide; cã ucide moartea ºi-mi dã viaþã. Acesta este înþelesul atât de adânc al jertfei; ºi înþelesul celor douã feluri de a ucide. De aceea a venit El, de aceea a murit – ca sã omoare moartea, prin cruce, ºi sã învieze în fiecare dintre noi, sã învieze ca sã mã învieze pe mine. Adevãrul cel mai adânc, în care simt cã noi, oamenii, am fãcut cea mai gravã eroare, e cã ne-am aruncat din darul lui Dumnezeu în acest aºa-zis act creator, cu orgoliul de a zidi, de a rezidi lumea. Cãci remarcaþi cum spune Evanghelia: Dumnezeu ne-a dat nouã avuþia Lui. Iar Scriptura ne înfãþiºeazã avuþia divinã în diferite chipuri: fie Grãdina Edenului, fie via pe care a dat-o lucrãtorilor (pentru care ne rugãm: “Doamne, Doamne, cautã din cer ºi vezi ºi priveºte spre via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta ºi o desãvârºeºte pe ea!”), fie în chipul unui templu, o mare bisericã a Creaþiei, în chipul unui mare laborator, cum îi spun unii. ªi noi ce facem? Deodatã, având în noi sãmânþa, conºtiinþa de a fi zidiþi dupã chipul Ziditorului, de a crea ºi noi, începem sã umblãm prin lumea aceasta a creaþiei, prin acest laborator, prin aceastã grãdinã a lui Dumnezeu, datã nouã sã o

6

lucrãm, sã o pãzim. Iar noi o pângãrim. Zic Sfinþii Pãrinþi cã sunt trei feluri de a te afla în faþa lui Dumnezeu: ca un sclav (faci ceva de teamã: sã nu mori, º.a.m.d), ca plãtit (mercenar, negustor, afacerist; ºi numai din interes) ºi, al treilea mod de situare, adevãrata aºezare a ta – cea de fiu; de a fi adicã fiul Pãrintelui Ceresc, dupã chipul Fiului Sãu, pe Care L-a trimis în lume. Iar ca fiu, gândiþi-vã (ºi te cutremrui când te gândeºti), ca fiu ce faci? Înainte de toate ce a fãcut Hristos? A luat chipul smereniei noastre. ªi luând fãptura umanã, a unit-o întrun singur nume ºi Domn – de Fiu al Pãrintelui Ceresc, ºi a sfinþit-o în El, a îndumnezeit-o. A rãstignit în El pãcatul nostru, a ucis rãul nostru ºi a înviat; ºi fãptura aceasta umanã, Doamne, în ce luminã a strãlucit în Înviere ºi în Înãlþare! Deci întâi Fiul lui Dumnezeu a sfinþit fãptura, pe El însuºi ca fruct uman, ºi El, ca Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu ºi Om, oriunde s-a aflat, a sfinþit totul: ºi pãmântul, ºi marea, ºi holdele, ºi crinii câmpului, ºi pãsãrile cerului, totul. Totul a sfinþit – pentru cã El era sfânt. El a transfigurat muntele Taborului, ºi norii, ºi iarba, ºi pãmântul. Pentru cã El era – ºi este – sfânt. Noi, fãrã sã fim sfinþi, încercãm sã sfinþim lumea. Cred cã e cea mai mare tragedie. Noi nu îngãduim niciodatã în serviciile noastre decât “personal calificat”, personal pregãtit, în orice societate. Mai adãugãm: profesional, moral, dar mai ales calificat. Or, omul a intrat în sânul fãpturii lui Dumnezeu necalificat. A intrat, dimpotrivã, pângãrit, stricat de pãcat, ºi atunci a stricat ºi stricã întreaga creaþie2. Aceastã conºtiinþã ar trebui sã ne zguduie pe toþi: cã noi nu putem transfigura aceastã lume ºi nu putem sã o facem cu adevãrat respirabilã, sã simþim cã din ea ne împãrtãºim de viaþa Dumnezeirii, de curãþia divinã, de puritatea grãdinii Raiului, de puritatea ei originarã, când oamenii trãiau sute de ani. Sã nu uitãm acest fapt ce înseamnã: înainte de a sfinþi lumea, trebuie sã ne sfinþim pe noi. Noi nu putem transfigura, nu putem, cum se spune în Ecologie, sã pãstrãm curãþia acestor fãpturi pe care le cântã poeþii: fie stolul de pãsãrele, de rândunele, fie grãdinile care ne copleºesc cu frumuseþea ºi parfumul lor, fie muntele cu puritatea lui, fie apele, atât de cristaline odinioarã. Toate acestea noi le-am stricat, pentru cã noi am intrat pãcãtoºi, necalificaþi în aceastã lume, în acest templu, în aceastã bisericã a Dumnezeului celui viu. Stãpânul i-a cinstit pe cei ce au dobândit încã cinci sau încã doi talanþi. Mare tainã. Încã o datã: Dumnezeu te instituie dupã chipul Lui sã zideºti. Este uimitor! Încã cinci talanþi. ªi tu – nu te lãsa, o, leneºule, în nici un chip! –, ºi tu trebuie sã creezi, sã zideºti. A zis: 2Cu asemenea “personal calificat” vom ajunge la faliment. Aici e toatã tragedia. Cãci m-a întrebat cineva: “Copiii, sãrmanii de ei, cei care sunt aruncaþi la gheenã, cum de nu se împlinesc? ”. Noi îi trimitem la gheenã, iar Hristos îi va salva ºi pe ei. Pentru cã în veacul viitor nu e oprire. Ei nu ºi-au vãzut împlinitã chemarea aici, dar lucrarea darului divin va fi în veci, cu toþi.

7

“Bine, slujitor bun ºi credincios. Peste puþine ai fost pus credincios, peste multe te voi pune. Intrã întru bucuria Domnului tãu”. Nu se încheie nici în veacul viitor creºterea noastrã, nu se încheie în veci. Dumnezeieºtii Pãrinþi o spun: tu aici lucrezi, aici e timpul tãu de rãspundere, de conºtiinþã, de trezire; sã te zideºti dupã chipul pe care þi l-a dat Hristos. El e Darul. Dar în veºnicie nu va înceta niciodatã împãrtãºirea talanþilor, adicã a darului cel veºnic al lui Hristos. ªi creºterea va fi veºnicã: “peste multe te voi pune. Intrã întru bucuria Domnului tãu” – bucuria infinitã care nu înceteazã niciodatã. Ce plictisitor ar fi Raiul dacã ar fi o stagnare, doar o simplã contemplare. Este o neîncetatã zidire, din plinãtatea zidirii Fiului lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt. ªi cel cu un talant ce a fãcut? A sãpat, l-a ascuns. De ce spune “l-a ascuns în pãmânt” (l-a îngropat)? A îngropa talantul lui Dumnezeu înseamnã sã te îngropi pe tine. Cum spunea profetul, din partea lui Dumnezeu: “Nu pe Mine Mã pãrãsiþi, ci pe voi înºivã”. Cãci “despãrþiþi de Mine nu puteþi face nimic”. Azi lumea e conºtientã: despãrþitã de Hristos, nu poate fi salvatã, nu poate fi restauratã. A îngropat talantul ºi, când i-a venit rândul rãspunderii: “Doamne, team ºtiut om aspru...” – îl judecã pe Dumnezeu. Câþi dintre noi nu-L judecã pe Dumnezeu la suferinþã, la necaz! Pãrinþii spun în Pateric: “Necazurile, suferinþele, bolile fac parte din darul lui Dumnezeu”. Doamne, parcã auzi revolta fiecãruia: cum, Doamne, sã fie suferinþa, sã fie boala un dar? – Da. Tocmai aici se dovedeºte talantul, darul. Darul lui Hristos a transfigurat ºi sãrãcia, ºi suferinþa, ºi boala; ca la martiri. Aici e bãrbãþia. Aici e dovada deosebirii omului de animal. Rãmâi îngrozit cum de oamenii nu pot înþelege, sãrmanii de ei, când cele ale animalului spre zidire ei le folosesc spre pângãrire ºi distrugere – spre boala eroticã, a violenþei ºi crimei. Cãci am spus-o mereu: în instinctul animalului e rost creator. Cum spune profetul, “Boul ºi asinul au cunoscut ieslea Stãpânului”. De aceea au încãlzit pe Prunc la Bethleem. “Numai poporul Meu nu Mã cunoaºte pe Mine”. Omul ºi-a uitat talanþii. Sã ºtie omul cã tocmai dupã chipul ziditor, rãsãdit în el, îºi împlineºte chemarea, prin darurile lui. Iar darul de a fi creat dupã chipul lui Dumnezeu e taina religiei, taina legãturii lui Dumnezeu cu noi, talantul coborât ºi rãspunsul nostru la talantul divin. Apoi sã sfinþeºti cealaltã dimensiune – moralã: distincþia între bine ºi rãu; cã bine e tot ceea ce creeazã, ce dã viaþã, salveazã, iar rãu e ceea ce e lipsit de sens creator. (Când îþi petreci timpul mai ºtiu eu unde, ceasuri întregi, seri ºi nopþi întregi, când în pustiu îþi petreci timpul ºi pustiu se face în tine, cu ce te întorci, pustiule?) Un alt dar: darul creaþiei – al poeziei, al muzicii, al cântului divin, al imaginii, al icoanei; ºi darul cunoaºterii operei divine – prin ºtiinþã. Dacã eºti conºtient de acestea, înþelegi, ºtii ce ai de fãcut. Nu-þi mistui timpul rãmas pânã la chemarea Judecãþii! În timp

8

ce Dumnezeu înnoieºte fãrã încetare Creaþia, tu întuneci zi ºi noapte chipul tãu, chipul pe care chiar El l-a sãdit în adâncul fiinþei tale? Rãspunde cel cu un talant: “ te-am ºtiut cã eºti aspru, Doamne, cã seceri de unde n-ai semãnat ºi aduni de unde n-ai vânturat”. Vezi Doamne, “seceri de unde n-ai semãnat”, dar Dumnezeu þi-a dat talanþii, iar tu n-ai lucrat, ai îngropat talanþii. Aici întâlnim un cuvânt uimitor, pentru cã Dumnezeu, dimpotrivã, tocmai asta vrea, Dumnezeu vrea sã secere ºi unde ai semãnat tu. Se bucurã Dumnezeu de ce ai creat tu. A creat Dumnezeu pe om, pe cel dupã chipul Lui, sã se bucure. “Intrã întru bucuria Domnului tãu”. Eu simt cât de mult se bucurã Dumnezeu când te vede pe tine zidind, oriunde te-ai afla, dar zidind dupã chipul lui Iisus. ªi cu precizie zic Pãrinþii: de ce au mai scãzut darurile uneori? Citim la Pateric un asemenea cuvânt: pe de o parte pentru cã noi nu vrem, aºa, ca Iisus Hristos, ca darul pe care noi îl primim sã fie împãrtãºit fraþilor Lui; sã-i facã ºi pe ei ziditori. Iar pe de altã parte, spune: un om duhovnicesc era împãrtãºit de mari daruri; ºi a fost chemat de împãrat. L-a consultat împãratul: de unde ai asemenea talanþi, asemenea daruri? ªi omul i-a mãrturisit credinþa lui, împãrtãºirea lui, rugãciunea lui… ªi atunci împãratul i-a zis: “Meriþi sã-þi dau ºi eu talanþii mei” (talanþi de culoarea aurului). A luat omul talanþii împãratului ºi a început el sã facã ce a vrut cu talanþii aceia ºi s-a stins darul în el. Doamne! A venit un îndrãcit la el ºi nu-l primea: “Ieºi afarã!”, striga la îndrãcit. “Nu ies!”, i-a rãspuns îndrãcitul. “Tu te-ai despãrþit de darul lui Dumnezeu ºi ai acum darurile acestei lumi ºi s-a stins în tine lumina”. Doamne, sãrmanul, cel care a îngropat talantul, care Îi reproºa lui Dumnezeu: “Seceri unde n-ai semãnat ºi aduni unde n-ai vânturat”!… Aduceþi-vã aminte cum se fãcea grâul înainte. Eu sunt bãtrân ºi-mi amintesc cum îl priveam pe tata, cu câtã mãiestrie vântura el grâul în arie, ºi pleava o lua vântul, ºi jos cãdea mãrgãritarul bobului de grâu. ªi, repet, mã minunam de darul acesta al unui þãran simplu, dar atât de curat sufleteºte. Apoi, din primul grâu, prima pâine o fãcea mama prescurã ºi o ducea la bisericã. Era darul lui Dumnezeu. Doamne, fã-ne vrednici sã ne cunoaºtem fiecare talantul, darul, pe Tine sã Te cunoaºtem. ªi în Tine sã zidim fiecare, de la locul nostru, oricât de smerit, sã simþim, Doamne, cã vom rãspunde la judecata Ta. Cãci mã înfior ºi mã cutremur, Doamne, la gândul cã voi rãmâne cu talanþii nelucraþi. Îmi aduc aminte de cuvântul acelui frate al nostru, convertit, Nicolae Steinhardt, cum adesea la spovedanie îmi spunea: “Mi-e teamã de talantul nerodit”. Nimic nu-i mai trist ºi tragic decât talantul nerodit. Ajutã-ne, Doamne! Fiecãruia din cei de faþã sã-i dãruieºti puterea aceasta, de a rodi talantul, fiecãruia la locul lui smerit – în casa lui, în bucãtãria lui (acolo unde e locul de muncã al atâtor gospodine), în ºcoalã, în spital, în fabricã, în

9

bancã, oriunde, Doamne. Sã rodim talanþii ºi, Doamne, dupã chipul Tãu pe noi înºine sã ne sfinþim. Tu, care ai ucis rãul ºi moartea ºi neai dãruit viaþã, dãruieºte-ne, Doamne, în viaþa Ta sã creºtem toþi; în credinþã, în adevãr, în iubire, ºi cu talanþii slujiþi spre slava Ta, spre binele acestei lumi. Amin.