Pilda Semanatorului

Pilda semãnãtorului1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

A

m primit astãzi într-un chip deosebit semãnãtura Evangheliei, în rugãciunea tuturor ºi rugãciunea smeritã a noastrã. Rugãm pe bunul Dumnezeu sã ne dea ºi nouã duhul înþelepciunii ºi duhul înþelegerii, astãzi mai mult ca în ceilalþi ani, cãci Duhul lui Dumnezeu mereu înnoieºte în noi harul. ªi spunem aceasta pentru cã Evanghelia pe care o ascultãm astãzi am mai ascultat-o ºi am mai tâlcuit-o, dar am întãri ºi adãuga, o datã mai mult, spor de har, înþeles ºi adevãr; aºa cum mereu ne rugãm, la orice sfinþire – a apelor, a holdelor – sã înnoiascã Dumnezeu lucrarea Duhului Sãu cel Sfânt. Sau, bunãoarã, la Sfânta Împãrtãºanie: “Doamne, Cela ce în ceasul al treilea ai trimis pe Preasfântul Tãu Duh apostolilor Tãi, pe Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-L înnoieºte nouã (...). ªi acum trimite Duhul Tãu cel Sfânt peste noi ºi peste aceste daruri”. ªi iar, la orice sfinþire de apã, la început de lunã, zicem: “ºi acum trimite Duhul Tãu cel Sfânt care sfinþeºte toate, ºi sfinþeºte ºi apa aceasta!”. De asemenea, orice om, cu fiecare rugãciune, invocã neîncetat lucrarea ºi sporirea în har, care, cum spun Sfinþii Pãrinþi, curge pururea, dar atât curge, cât vasul credinþei pus sub ºipot. Cu cât se deschide credinþa ta, cu atât harul vine mai din belºug; el e belºugul etern, nesfârºit. De aceea am rostit aceste cuvinte de introducere la citirea dumnezeiescului cuvânt al Evangheliei, rugând pe bunul Dumnezeu ca ºi acum sã trimitã harul Preasfântului Sãu Duh, pentru ca noi mai 115 octombrie 2000. Duminica a XXI-a dupã Rusalii.

îmbelºugat sã împãrtãºim cuvânt dumnezeiesc din Evanghelia de astãzi, pe care neîncetat am ascultat-o ºi o ºtim. Cine nu ºtie de Pilda semãnãtorului?! Rugãm mult pe bunul Dumnezeu ca, noi sporind în vasul credinþei, al înþelepciunii ºi înþelegerii, sã ne împãrtãºim de adevãrul dumnezeiesc, sublim. ªi iatã, auzim: “În vremea aceea, adunându-se mulþime multã ºi venind de prin cetãþi la El, a zis în pildã2: Ieºit-a semãnãtorul sã semene sãmânþa sa. ªi semãnând el, una (o mânã de sãmânþã din mâna dumnezeiascã) a cãzut lângã drum ºi a fost cãlcatã cu picioarele ºi pãsãrile cerului au mâncat-o. ªi alta a cãzut pe piatrã, ºi, rãsãrind, sa uscat, pentru cã nu avea umezealã. ªi alta a cãzut între spini, ºi spinii, crescând cu ea, au înãbuºit-o. ªi alta a cãzut pe pãmântul cel bun ºi, crescând, a fãcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit sã audã. ªi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnã pilda aceasta? El a zis (a tâlcuit-o. Iar noi sã luãm mult aminte la tâlcul pe care îl dã Mântuitorul însuºi. Cuvintele ce le vom spune ºi noi, doar din cuvântul Lui rãsãrind ele, sã le primim. Cãci al nostru cuvânt e cuvânt din cuvântul lui Dumnezeu, din împãrtãºirea Lui; cãci noi din împãrtãºire luãm, întotdeauna, ºi împãrtãºim, apoi, ºi pe alþii): Vouã vã este dat sã cunoaºteþi tainele împãrãþiei (cãci v-am dat o imagine din lumea aceasta: cu semãnãtor, cu ogor; dar voi mergeþi mai adânc, sã înþelegeþi împãrãþia lui Dumnezeu, ºi cu privire la sãmânþa împãrãþiei, care-i de la El, ºi cu privire la ogor, pe care l-a zidit El. Vouã, apostolilor, ºi vouã, preoþilor), lui Dumnezeu, iar celorlalþi în pilde, cã vãzând nu vãd ºi auzind nu înþeleg...”. Pentru cã ºi vederea, ºi auzul nostru sunt tulburate, cãci purtãm povara pãcatului ºi a bolii; ºi se îmbolnãvesc ºi ochii noºtri, ºi urechile, ºi nu vedem totdeauna aºa limpede, de clar. Mai adânc, înþelepþii Pãrinþi ai Bisericii ne grãiesc, vorbind despre simþuri, cã au deschiderea lor, prin har. Cãci harul curge de-a pururea, iar noi creºtem în el. ªi creºtem ºi în privinþa simþurilor: de la simþiri trupeºti la simþiri duhovniceºti. ªi începem sã pricepem duhovniceºte; sã vedem duhovniceºte, sã auzim duhovniceºte. Amintim iar momentul în care Moise, la Horeb, a vãzut rugul care ardea ºi nu se mistuia, ºi a auzit glas ca din rug: “Moise! Moise!”. Dar rugul, un mãrãcine, vorbeºte? Nu s-au deschis atunci urechile lui Moise auzului duhovnicesc?! ªi chiar ochii lui vãzului duhovnicesc, cãci, privind rugul care ardea ºi nu se mistuia, cãutând sã înþeleagã, se minuna. Deci ºi vãzul, ºi auzul lui se deschid altfel, la vãz ºi auz cu duhul. A zis cineva: de ce cu duhul? Pãi, ce e omul, iubiþilor, în chemarea, în vocaþia, în zidirea lui, în adevãrul lui, care îl distinge de 2Pildã – o imagine luatã din lumea aceasta, obiºnuitã pentru toþi (semãnãtor, sãmânþã, pãmânt – al inimii noastre), iar înþelesul ei îl scoatem din adânc ºi mai presus de imaginea pe care o avem ºi o înþelegem toþi.

toate fãpturile? Aºa precum “Duh este Dumnezeu ºi cel ce I se închinã trebuie sã I se închine în duh ºi în adevãr” (Ioan 4, 24), duh ia împãrtãºit Dumnezeu ºi omului, adicã spirit, lumina cunoºtinþei, a sensului vieþii. Numai omul cautã sens, rost, raþiune în toate. ªi numai omul, cu duhul, cu conºtiinþa lui, are conºtiinþã de el însuºi. Cum au zis filosofii: e o gândire care se gândeºte pe sine; te gândeºti pe tine, îþi dai seama de tine. ªi te lupþi sã înþelegi cum ai fost zidit. Cã ai fost zidit, spre deosebire de toatã fãptura, dupã chipul lui Dumnezeu ºi în perspectiva nesfârºitei asemãnãri cu El. Chipul lui Dumnezeu este întipãrit în tine de neºters, chipul nu se pierde. Am lepãdat, zic Pãrinþii, lucrul asemãnãrii, lucrul virtuþilor. Dar chipul nu e de pierdut. ªi Duh este Dumnezeu ºi duh este ºi omul. ªi, cum omul a primit din rãsadul divin, de a fi dupã chipul lui Dumnezeu, atunci construieºte ºi el chip, modele, idei. Poþi sã-l concepi pe om fãrã idei? Atunci înþelegi ceea ce îl deosebeºte pe om de toatã fãptura: faptul de a fi mereu în cãutarea sensului, zidind chipuri, modele, idei care se întrupeazã. Cãci Dumnezeu este ziditor ºi de viaþã fãcãtor. ªi care om – simplu, gospodar – nu-ºi face un plan, o idee? Poþi trãi altfel? În casa ta, la lucrul tãu. Or, iatã, taina lui Dumnezeu în tine, omule! Aºa se deschid în noi nu numai ochii fireºti, ci ºi cei duhovniceºti, adicã ochii prin care prin tine sã te cunoºti, sã te înþelegi; ºi auzul duhovicesc – când auzi cuvântul lui Dumnezeu sã-l auzi cu urechile duhovniceºti. Când Adam a greºit s-a îndepãrtat de vederea lui Dumnezeu, de auzul cuvântului lui Dumnezeu. ªi a cãzut atunci la simþirile trupeºti. Spiritul lui, duhul lui a alunecat din faþa lui Dumnezeu, din simþirea duhovniceascã într-o simþualitate pervertitã. S-a vãzut îmbrãcat cu haine de piele (“Haine de piele mia cusut mie pãcatul”), pentru ca Dumnezeu sã spunã, pe urmã: “Nu va rãmâne Duhul Meu pururea în oamenii aceºtia, pentru cã sunt numai trup” (Facerea 6, 3), cu simþire numai trupeascã adicã. Pe când Moise, la Horeb, cu auzul duhovnicesc a auzit, când i-a grãit Dumnezeu: “Am vãzut necazul poporului Meu în Egipt… M-am pogorât dar sã-l izbãvesc din mâna Egiptenilor”. ªi Moise a întrebat: “Iatã, eu mã voi duce la fiii lui Israel ºi le voi zice: Dumnezeul pãrinþilor voºtri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamã, ce sã le spun?”. ªi tot cu auzul duhovnicesc a auzit Moise acel cuvânt unic: “Eu sunt Cel ce sunt … Aºa sã spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieºirea 3, 7-8; 13-14). Adicã Eu sunt Existenþa absolutã, eternã, necreatã. Iar noi suntem existenþa ziditã, creatã, adusã de la nefiinþã la fiinþã, dar ca sã fie. Cãci ceea ce a creat Dumnezeu existã; ºi existã fãrã sã se piardã vreodatã. Cãci Dumnezeu nu-ºi ia înapoi nici darul nici chemarea. ªi, din iubirea, din îndurarea lui, îþi dãruieºte pentru totodeauna; Cel ce este totdeauna, Cel ce pururea este. Doamne, Tu, pururea fiind ºi acelaºi fiind (adicã aceeaºi existenþã ºi iubire)...

Am fãcut aceastã micã excursie, dacã vreþi, la rugul de la Horeb, care ne-a dat tâlcul atât de adânc al vederii ºi auzului duhovnicesc. Acum înþelegem cuvântul rostit de Mântuitorul la parabola semãnãtorului; cãci ucenicii L-au întrebat: “Tâlcuieºte-ne parabola!”. ªi Mântuitorul le-a grãit: “Vouã vã este dat sã cunoaºteþi tainele împãrãþiei lui Dumnezeu, iar celorlalþi în pilde, cãci vãzând nu vãd ºi auzind nu înþeleg”. La Horeb nu ºtim dacã mai era ºi altcineva pe lângã Moise, dar hotãrât cã numai el a vãzut ºi a auzit cele duhovniceºti. La fel ºi Saul, mergând pe drumul Damascului sã-i prigoneascã pe creºtini, lumina divinã (cãci lumina merge înaintea feþei) l-a copleºit, ºi a cãzut de pe cal, ºi glas din luminã s-a auzit: “Saule, Saule, pentru ce Mã prigoneºti? Cine eºti, Doamne? ªi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneºti (...). Doamne, ce voieºti sã fac? Iar Domnul i-a zis: Ridicã-te, intrã în cetate...” (Fapte 9, 4-5). A mers în Damasc, precum ºtiþi, ºi Saul a devenit Pavel. Ce spune Scriptura: Saul, iluminat pânã la copleºire, uimire ºi minunare, a auzit glas. Cei din jur nu au auzit. L-au vãzut pe Saul cutremurat, cãzând; dar numai el a auzit. Cu ce auz? Cu ce ochi? – Auz ºi ochi duhovniceºti. Aºadar, vãzând nu vedem, adesea, ºi auzind nu înþelegem, cum a spus Mântuitorul. Cãci pe lângã vãzul firesc este ºi vãz duhovnicesc; pe lângã auz firesc este ºi auz duhovnicesc, pentru cã suntem zidiþi dupã chipul lui Dumnezeu. Dar ce trist, ce tragic este sã ai ochi ºi sã nu vezi, sã ai urechi ºi sã nu auzi! Nu ne gândim noi: ochii pentru ce au fost zidiþi? – Sã vadã, nu? Urechile, sã audã. Ce ne spune aceasta, iubiþilor? De atâtea ori au pus oamenii întrebarea (unii, nu toþi): ce e întâi: ochiul, sau lumina, urechea, sau glasul care vorbeºte urechii? Nu-i aºa cã lumina a fost mai întâi? ªi glasul. Cum se lumineazã! Ce înþelesuri! De aceea, o, Doamne, dã-ne duhul ºi al înþelepciunii ºi al înþelesului! Toþi sunteþi învãþaþi. Mulþi, mai mult decât mine. ªi aºa, vorbind cãtre oameni învãþaþi: lumina e întâi, iar ochiul – zidit pentru luminã; glasul întâi, iar urechea, sã audã glasul. ªi este ochi firesc, trupesc, pentru luminã fireascã, fizicã, ºi glas din lumea aceasta (al strãzii, al petrecãreþilor, cum vom vedea în parabolã), pentru urechi. Dar glasul cel dintâi care a fost? O spune Scriptura: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu ºi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci întâi Cuvântul dumnezeiesc ºi pe urmã, pentru El, s-au fãcut urechile mele. ªi, mai presus de lumina acestei lumi, în adâncul ei, al luminii tuturor luminilor, e lumina dumnezeiascã, dãruitã vederii duhovniceºti. Citam cândva cuvântul atât de frumos al lui Nicolae Cabasila, care spunea cã ochiul nu vede în întuneric. Atunci, limpede, el e fãcut pentru luminã. El vede în luminã ºi e pregãtit pentru luminã. ªi lumina este, mereu; dar eu pot sã închid ochiul. Când soarele este prea copleºitor închid ochii ºi nu mai vãd. Dar asta nu înseamnã cã Soarele nu mai lumineazã; el lumineazã, dar eu am închis ochii.

Doamne, sã nu fie nicicând ca noi sã închidem ochii luminii Tale! Mereu sã ne rugãm, sã nu uitãm o clipã: sã nu închidem ochii. Cãci ochiul e pentru lumina dumnezeiascã ºi urechea pentru glasul, cuvântul lui Dumnezeu. E o mare tragedie acest cuvânt pe care Mântuitorul îl spune: “Vãzând nu vãd ºi auzind nu înþeleg”. Vãzul ºi auzul – aceste simþuri, sau simþiri, numite de învãþaþi mai nobile decât celelalte, pentru cã sunt simþuri ale comunicãrii. Celelalte sunt simþuri ale atingerii cu lumea (gust, miros, pipãit). Acestea sunt simþuri ale dialogului – vãzul: “Sã-Þi vãd faþa Ta” ºi auzul: “Sã-Þi aud glasul Tãu”, cuvântul Tãu, Doamne. “Cuvintele Tale, spune Psalmistul, sunt fãclie picioarelor mele”. Observaþi cum se uneºte cuvântul cu fãclia, cu lumina; auzul ºi vãzul în minunata lor întocmire dumnezeiascã. ªi, în sfârºit, sã ascultãm tâlcul parabolei. A zis Mântuitorul: “Iar pilda aceasta înseamnã: Sãmânþa este cuvântul lui Dumnezeu”. Întipãreºte-ne, Doamne, adânc în inimi cuvintele Tale! Tu semeni, Doamne. Fã ca pãmântul inimii noastre sã se deschidã ºi sã înþelegem, sã auzim, sã vedem, sã gândim cu gândirea noastrã cã sãmânþa e cuvântul Tãu! Apoi Mântuitorul explicã: “Iar cea de lângã drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul ºi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, sã se mântuiascã. Iar cea de pe piatrã sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceºtia nu au rãdãcinã; ei cred pânã la o vreme, iar la vreme de încercare se leapãdã. Cea cãzutã între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile ºi cu bogãþia ºi cu plãcerile vieþii, se înãbuºã ºi nu rodesc. Iar cea de pe pãmânt bun sunt cei ce, cu inimã curatã ºi bunã, aud cuvântul, îl pãstreazã ºi rodesc întru rãbdare” (Luca 8, 4-15). ªi iarãºi a zis Domnul: “Cine are urechi de auzit sã audã”. Cu privire la acest din urmã cuvânt al Mântuitorului, “rodesc întru rãbdare”, iatã ce spun Sfinþii Pãrinþi: “Virtuþile îºi þin cumpãna între ele ºi toate se adunã într-una ºi se împlinesc într-o întocmire ºi înr-un singur chip al virtuþii. Cãci sunt virtuþi propriu-zise ºi virtuþi mai mari ca virtuþile, care cuprind ºi susþin pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiascã, smerenia ºi rãbdarea dumnezeiascã. Fiindcã zice Domnul despre aceasta: «Prin rãbdarea voastrã veþi câºtiga sufletele voastre» (Luca 21, 19)... Iar prin rãbdare înþeleg pe cea dupã Dumnezeu. Ea e împãrãteasa virtuþilor, temelia bunãtãþilor bãrbãteºti. Cãci ea este pacea în rãzboaie, seninul în furtunã, statornicia nestrãmutatã în cei ce au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea vãtãma nici armele, nici suliþele, nici câmpurile de bãtaie, nici chiar rãzboaiele dracilor, nici mulþimea întunecatã a celor potrivnici” (Filocalia VII, 118-119).

Iubiþilor, ascultând tâlcul Mântuitorul, cu acele patru categorii, parcã privim la fiecare dintre noi; ne privim unii pe alþii ºi ne vedem, deodatã, fiecare în rândul uneia din cele patru categorii. Cei de la marginea drumului – adicã, iatã, cãzând sãmânþa nu pe ogor, îi gãseºte pe unii care sunt la marginea drumului, vin pãsãrile cerului ºi o ciugulesc. Ne amintim deodatã, tot în legãturã cu sãmânþa, momentul din ziua intrãrii în Ierusalim, a Floriilor, când, Mântuitorul aflându-Se în templu, niºte elini i-au rugat întâi pe Filip, apoi pe Andrei, sã-i ducã sã-L vadã pe Iisus. ªi apostolii i-au dus la Iisus. Iar Iisus, când a auzit cã aceºti elini au venit sã-L vadã, sã-L cunoascã, deschizându-se în faþa Mântuitorului atunci, prin oameni, vestirea Evangheliei nu numai cãtre poporul ales, evreu, ci ºi cãtre neamuri, a zis: “Pãrinte, preamãreºte pe Fiul Tãu...!”. Ce înseamnã preamãrirea? ªi a dat tâlcul acesta atunci, care e în legãturã cu sãmânþa, sã vedeþi: “Adevãrat, adevãrat zic vouã cã dacã grãuntele de grâu, când cade în pãmânt, nu va muri, rãmâne singur; iar dacã va muri, aduce multã roadã” (Ioan 12, 24). Cum aduce roadã? Noi am tâlcuit adesea: mormântul bobului de grâu care e? – Brazda. Dar brazda nu-i mormânt, ci e noaptea de Paºti a bobului de grâu. Deci bobul de grâu nu moare, ci se jertfeºte, ca sã aducã rod însutit. Deci Mântuitorul a spus: Grãuntele de grâu, dacã rãmâne singur, îl ciugulesc pãsãrile. Dacã nu e jertfã… Doamne, ce tainã se dezvãluie: taina jertfei ºi a învierii. Grãuntele de grâu, cãzând, dacã rãmâne singur, moare, nu rodeºte. Dar dacã moare, atunci rodeºte; dacã jertfeºte o lume veche, sã deschidã loc unei lumi noi. ªi creaþia aºa este fãcutã: sã se înnoiascã mereu, prin cruce ºi înviere. Atunci, aºa a zis Mântuitorul: “Seminþele cãzute pe cale pãsãrile le ciugulesc”. Pãsãrile vãzduhului, pentru care spune Apostolul, atât de adânc, de puternic: “Lupta noastrã nu este împotriva trupului, ci împotriva rãutãþilor ºi puterilor din vãzduhuri”, adicã a duhurilor rele. Atunci înþelegem: cea mai gravã dintre toate, în lupta aceasta, e lupta împotriva rãutãþilor din vãzduhuri, a demonilor. Ispita cea dintâi e de la demon. Ispita cea dintâi, iubiþilor, e de gând; cum spune Grigorie Palama, e “ºarpele inteligibil”, adicã al gândurilor. În definitiv, cum l-a ispitit diavolul pe om? Nu aruncându-i ideea: “A zis Dumnezeu cã de veþi gusta din pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului veþi muri? Nu veþi muri, veþi fi ca niºte dumnezei”? Devii tu lângã Dumnezeu, ºi, mai mult, mai înspãimântãtor, în locul lui Dumnezeu. Ce au vrut, sãrmanii de ei, dictatorii ºi necredincioºii. Nu e cãdere mai mare. Acest duh al rãutãþii, duh mort; rãutatea, care e moartã. Pentru cã rãutatea, pe de o parte, e o stare a sufletului nostru care nu se mai împãrtãºeºte din luminã, din cuvânt divin, ci de la duhurile rãutãþii, sã decidã el ce e bine ºi rãu, ce e plãcere ºi durere ºi, pe de altã parte este moartã întrucât nu mai rodeºte. Are aici pãrintele Stãniloae un cuvânt adânc:

rãutatea e monotonã. Nimic nu mai e nou. Totul te aruncã într-un plictis de moarte, al plãcerii ºi durerii. Duhul morþii, moartea, nu înseamnã cã te desfiinþeazã, ci e o agonie. Nimic nu e mai tragic decât o agonie veºnicã. Înspãimântãtor. O monotonie; o existenþã în care nu mai e nimic nou. Duhul rãutãþii, care ucide, asta-i ispita cea mai grea. Duhul morþii, cãci nu existã moarte ca fiinþã. ªi iarãºi, e ceva tragic aici: demonul nu poate muri. ªi mulþi – o, Doamne, pãzeºte-i! – vor sã se sinucidã, vor, adicã, sã anuleze existenþa. Nu o poþi anula. ªi savanþii au constatat cã la sinucigaºii aduºi din moartea clinicã se reitereazã la nesfârºit acel moment al tentativei de sinucidere. Deci a zis bine Palama cã nu existã duh al morþii, cãci moartea ca atare nu existã. Ce existã este sau existenþa necreatã, eternã, a lui Dumnezeu, sau existenþa noastrã participatã. Încolo, rãul ca atare nu existã, moartea ca atare nu existã. N-au fiinþã. ªi, mai departe: “Iar cea de pe piatrã”… Mi-aduc aminte de o scrisoare a surorii mele cãtre un bãiat, când l-a trimis la ºcoalã: “Sã nu baþi strada toatã ziua”. Sãrmana sorã-mea ºtia ea ce spune; ca orice mamã. Acolo pãsãrile adâncului ciugulesc cuvântul lui Dumnezeu, sãmânþa care a fost semãnatã în tine. Dacã baþi strada mereu, devii ºi tu stradã, adicã pãmânt pietros, inimã de piatrã, nesimþitoare. Dacã a primit Moise pe tablele de piatrã Legea (cele zece porunci), a zis Dumnezeu prin Proorocul: “De acum voi scrie legile Mele nu pe piatrã, ci pe tablele de carne ale inimii tale”. Scoate-ne, Doamne, din starea împietritã! Precum ai zis prin Prooroc ºi prin Apostol: “Astãzi (acum) de veþi auzi glasul Meu, nu vã împietriþi inimile!”. Nu le împietriþi o clipã! Sã nu rãmânã împietritã inima mea, ci neîncetat simþitoare, vie, chiar ºi când dorm. “Eu dorm, dar inima mea vegheazã” (Cântarea Cântãrilor 5, 2). În veghere neadormitã sã fie; la tot lucrul bun: la munca ta ºi la cuvântul ºi la porunca lui Dumnezeu. Apoi, cealaltã categorie de oameni: Toþi au auzit cuvântul, dar grijile, bogãþiile, plãcerile lumii acesteia, înmulþindu-se, cresc odatã cu cuvântul lui Dumnezeu în mine, aºa cum cresc ºi bãlãriile în semãnãturi. Aud cuvântul în bisericã, citesc, dar grijile, bogãþiile, plãcerile lumii, ºi ele cresc, ºi înãbuºã; ºi uit. Acolo, în ogor, nu mã las: pun insecticide împotriva dãunãtorilor. Dã-ne, Doamne, puterea sã ucidem dãunãtorii din noi! ªi cine ucid “dãunãtorii”? – Virtuþile, nu? Ce spun Sfinþii Pãrinþi? Ne plângem toþi, iubiþilor, de “bãlãrii”, de griji mai ales, ºi de lupta împotriva poftelor. Pãrinþii au pus în luminã pecetea lui Dumnezeu în adâncul sufletului omenesc. S-au ocupat, mai târziu, cu aceastã analizã ºi Freud, ºi Adler, ºi, înainte de Adler, Pinel (Philippe), care a vãzut mai adânc, care s-a ocupat de subconºtient, adicã de adâncul din noi; dar nu cel mai adânc. Acesta este adâncul subteran al pãcatului. Adâncul de neclintit e semãnãtura, chipul lui Dumnezeu în om. Dar dacã aceºti specialiºti ai

psihanalizei care au analizat aceastã subteranã – fie Freud, Fie Adler, fie Lacan (Jacques) – ar fi înþeles ca Sfinþii Pãrinþi, care au desluºit în adâncul sufletului nostru întâi chipul lui Dumnezeu… În viziunea psihologicã a Pãrinþilor alcãtuirea sufletului nostru e tâlcuitã în douã moduri, iubiþilor: întâi, vãd în sufletul nostru trei puteri – minte înþelegãtoare, minte cuvântãtoare ºi minte duhovniceascã, dupã chipul Sfintei Treimi: minte înþelegãtoare – Tatãl, minte cuvântãtoare – Dumnezeu-Cuvântul, ºi minte duhovniceascã, ce dã duh, viaþã – Duhul Sfânt de viaþã fãcãtor. Dar mai au în vedere alcãtuirea noastrã ºi sub chipul celãlalt, anume: raþiune (logicã; sã fii ordonat, logic, cu rost dumnezeiesc, ziditor ºi binefãcãtor), iuþime ºi poftã. Acestea douã din urmã, numite afecte, au apãrut dupã pãcat. Ce te faci cu ele, cã ele lucreazã? ªi, lucrând, cazi, sãrmanul de tine… în ceea ce vezi la televizor neîncetat, ºi le numim, cu o vorbã mai generalã, eros (pofta), violenþã (iuþimea, mânia). Ce faci cu ele? Cum învaþã Pãrinþii? – Roagã-te! Citeºte! Cheamã harul, puterea lui Dumnezeu! Cãci în tine e aºezatã raþiunea, logosul, Dumnezeu-Cuvântul. Iuþimea ta sã devinã rãbdare ºi luptã împotriva rãului, a pãcatului; iar pofta ta sã devinã iubire, dumnezeiescul dor sã devinã. Doamne, ce luminos tâlcuieºte Sfântul Maxim Mãrturisitorul, când zice: “Aºa a zidit Dumnezeu: bãrbat ºi femeie, adicã mânie ºi poftã. Mânia alungã silnic raþiunea (judecata dreaptã) ºi scoate afarã din legea firii cugetarea. Iar pofta face mai iubitã decât Cauza ºi Fiinþa cea unicã ºi singurã de dorit ºi nepãtimitoare cele de dupã Ea, ºi socoteºte mai de cinste trupul decât duhul”. Pofta face mai atrãgãtoare slava, strãlucirea lumii, toate aceste patimi care gâdilã, care chinuie, care robesc, care te ucid; fãrã sã te poatã ucide. Sã rãmâii într-un fel de conºtiinþã a uciderii ucigãtoare ºi tot neucise – agonia aceasta înspãimântãtoare. ªi cum, Doamne? Parcã îþi zici: patru categorii, trei dintre ele neroditoare: cei de pe cale – iatã, au venit pãsãrile cerului; sãmânþa cãzutã pe piatrã – inimã împietritã, nu rodeºti; apoi fel de fel de bãlãrii, rãgãlii, jivine – griji, bogãþii, plãceri care te inundã, ºi sufletul tãu se înãbuºã. ªi nu numai aceste trei categorii separate. Eu le vãd pe toate în mine; fiecare le vede în el. Abia a patra categorie – pãmântul cel bun… dar ce e pãmântul cel bun? Pãmântul cel bun, ce frumos spune Psalmistul: “Cred cã voi vedea bunãtãþile Domnului, în pãmântul celor vii” (Ps. 26, 19). Dar ce e pãmânt viu? – Cel dinainte de pãcat, care nu producea bãlãrii, nici spini ºi pãlãmidã, ci în el erau rãsãdite virtuþile: înþelepciunea dumnezeiascã, dreptatea dumnezeiascã, bãrbãþia, înfrânarea – cele patru virtuþi cunoscute de toatã lumea, apoi cele teologice, legãtura cu Dumnezeu: credinþa, nãdejdea, dragostea. Acestea erau însãmânþãrile, rãsadul din cuvântul lui Dumnezeu. Cãci, observaþi, trei realitãþi ne întâmpinã în Evanghelie: întâi Semãnãtorul – Dumnezeu, Mântuitorul –, apoi sãmânþa – cuvântul

(“La început era Cuvântul ºi toate prin El s-au fãcut”) ºi pãmântul – lumea, pãmântul celor vii, inima noastrã. Nu observaþi, în Evanghelie, cele douã realitãþi: întâi Dumnezeu–Ziditorul ºi cuvântul Lui, ºi noi, creaþia?! ªi Mântuitorul ne înfãþiºeazã pãmântul, adicã noi în libertate, în luptele noastre pentru lumina adevãrului. ªi ce ne facem? Parcã simt cã toate cele trei categorii le port ºi eu în pãmântul cel bun; eu, cel puþin, aºa mã simt, aºa mã vãd, o, Doamne, dar la Tine am nãdejdea. Cãci în orice stare te vei afla, Dumnezeu te înviazã. “Deºteaptã-te cel ce dormi ºi te scoalã din morþi ºi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Înviazã! ªi acelaºi Pãrinte, atât de scump nouã, tuturor, Sfântul Maxim, zice: “Sã nu ne pierdem credinþa în învierea virtuþii noastre omorâte, cãci amândouã sunt cu putinþã la Dumnezeu: sã coboare, ca sã lumineze mintea noastrã prin cunoºtinþã ºi sã învie iarãºi virtutea în noi, ca sã ne înalþe împreunã cu Sine prin faptele dreptãþii”. Dumnezeu înviazã în noi virtutea, ºi o înviazã pentru cã e veºnicã, iubiþilor, e nemuritoare. Credinþa, nãdejdea, dragostea, bunãtatea, pacea, înþelepciunea, înþelegerea, dreptatea – “roada luminii divine”, cum o numeºte Grigorie Sinaitul –, înfrânarea, puterea biruitoare asupra rãului – toate acestea, prin rugãciune, prin cuvântul lui Dumnezeu care te trezeºte (“Cuvintele Mele sunt duh ºi viaþã”), prin Împãrtãºanie, învie în noi, iubiþilor. Noi ne trezim fie auzind cuvântul lui Dumnezeu, fie rugându-ne, împãrtãºindu-ne, dar ºi contemplând pe sfinþi. o, Doamne, la Iaºi sute de mii, poate un milion s-au adunat, ºi fiecare a dorit sã se atingã de moaºtele sfintei Parascheva ºi ale sfântului Gheorghe, aduse acum ºi ele în þarã. Ce tainã e aceasta? – E taina din adânc. Tot Sfântul Maxim spune: Ia aminte la sufletul tãu! Sufletul tãu este nemuritor ºi, fiind nemuritor, are altã lege decât legea trupului obiºnuit; a trupului ºi a pãcatelor. Dã ca exemplu pe un monah care ºaptezeci de ani s-a ostenit întru rãbdare, iar altul într-un ceas s-a schimbat, ºi primeºte ºi unul ºi celãlalt platã de la Dumnezeu. Asta e taina sufletului: fiind nemuritor, are altã dimensiune, alte unitãþi de mãsurã. Aºa precum tâlharul într-o clipã s-a mântuit. Cãci El poate, deodatã, sã ºteargã, sã ardã tot. De aceea a zis un alt Pãrinte: “Feciorelnic nu este numai cel ce ºi-a pãstrat fecioria, ci ºi tot cel care prin lacrimi ºi-a dobândit curãþia cea dintâi”, care ºi-a spãlat pãcatele. Cãci ºi Sfântul Ioan Gurã de Aur spune: “Lacrimile pot stinge ºi focul iadului”. O rugãciune vie, a unui suflet viu, stinge focul iadului ºi rãsar din nou virtuþile… ºi atunci tu devii, o Doamne, ca pomul rãsãdit la izvoarele apelor. “«Dimineaþa sã semeni sãmânþa ta», zice Solomon, adicã sãmânþa rugãciunii. Iar seara sã nu încetezi mâna ta, ca nu cumva sã fie o vreme care sã despartã rugãciunea ta continuã ºi sã nu nimereºti ceasul în care sã fie auzitã” (Filocalia VII, 179).

Doamne, fã-ne pe noi pãmântul celor vii, pãmântul cel bun! Din nou sã învie virtuþile – credinþa, nãdejdea, dragostea, bunãtatea, pacea, încrederea în Tine, în puterea Ta, peste toate grijile lumii, peste toate poftele ºi patimile, toate rãutãþile. Lipsuri vor fi mereu; dar sfinþii n-au avut griji? Dar mâncau numai carnea, dupã care ne luptãm noi?! ºi atâtea plãceri. Ajutã-ne, Doamne, cum zici prin Psalmistul: “Ajutã-mã, Doamne, pãzind cãile mele întru îndreptãrile Tale sã gust din poruncile Tale!”. Din viaþa Ta, Semãnãtorule! Cuvântul Tãu dumnezeiesc sã-l simt cã este adevãrul. Iar nu prin simþurile noastre sã-l cãutãm, cum lumea aceasta a spus cã “nimic nu e în intelect dacã n-a fost mai întâi în simþuri”. Adicã ce-mi vine de la lumea aceasta prin simþuri (prin vãz ºi auz), aceea sã fie filosofia mea?! Doamne, cuvântul Tãu în sufletul zidit dupã chipul Tãu – acelea îmi sunt adâncul ºi adevãrul meu! ªi în acest adevãr ºi mie îmi dã, Doamne, sã fiu pãmântul viu, ºi lumea sã o sfinþesc, nu s-o stric, nu s-o pângãresc, nu s-o prihãnesc. Ar trebui sã luãm aminte: de aceea am pângãrit lumea aceasta, ºi “suferã toatã fãptura în chinuri, dorind descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, pentru cã noi am crezut cã intelectul nostru se formeazã din cele ce vin din afarã, prin simþuri. Dar cum ar trebui sã fie simþurile noastre? – Simþurile acelea care i-au luminat pe Moise ºi pe Saul pe drumul Damascului, nu simþurile robite acestei lumi ºi care au stricat aceastã lume. În simþurile fireºti, sã nu uitãm, trupul nostru este într-o ordine raþionalã cu întreaga creaþie, aºa cum spune pãrintele Stãniloae. Deci eu iau cunoºtinþã, propriu-zis, prin simþurile fireºti, de întreaga creaþie; dar, din nefericire, prin simþurile fireºti intrã ºi “bãlãriile”. Încât, ceea ce se spune: “Nimic nu este în intelect ce n-a fost mai întâi în simþuri” nu este adevãrat, dimpotrivã, a spus ºi profetul Isaia (64, 3) ºi o spune ºi Pavel: “Ceea ce ochiul n-a vãzut, urechea n-a auzit, cele ce la inima omului nu s-au suit acelea le-a pregãtit Dumnezeu...”. Dumnezeu le-a pregãtit, El e originarul, El e iniþialul. Prin aceste simþuri eu mai fac legãturã cu lumea, dar “ceea ce ochiul n-a vãzut, urechea n-a auzit”, adicã Dumnezeu îmi dã ce nu îmi dã lumea asta. ªi atunci, ce a însemnat toatã filosofia? Înseamnã o abordare a cunoaºterii de jos în sus. De aceea profeþii ºi apostolii sunt mai presus decât toþi filosofii. Observaþi? în viul vieþii. Cãci prin simþuri vine ºi pãcatul – bãlãriile lumii ºi toate celelalte. Adevãrata educaþie este de la chipul lui Dumnezeu în om. Cum spune Sfântul Maxim: “Dumnezeu ne-a dat existenþa ºi nemurirea; moartea nu poate sã ne distrugã”. Diavolul ar vrea sã ne distrugã. Doamne, Tu ai spus prin Apostolul: “Cele ce ochiul n-a vãzut, urechea n-a auzit ºi la mintea omului nu s-au suit (adicã cele mai presus de lumea aceasta) acelea le-a pregãtit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El”. Cele pregãtite de Dumnezeu: cuvântul lui Dumnezeu ºi, odatã cu Evanghelia, Trupul ºi Sângele Lui care sfinþesc. Acelea,

Doamne, fã-ne vrednici sã le avem ºi sã le înþelegem. Cãci înþelegerea, ea dã adevãrata noastrã odihnã, dã pacea Ta, lumina Ta, bucuria Ta, sãnãtatea noastrã. Amin.