Marcel Chelba: România - O ţară Fără Brand?

Marcel Chelba România − o ţară fără brand? (Comentariu la articolul lui Mihai Ghyka, din Ziarul Financiar, 23.04.09) Un brand românesc a existat întotdeauna. Iorga a fost un brand de ţară. A fost asasinat. Ţepeş a fost un brand de ţară. A fost asasinat. Brâncoveanu a fost un brand de ţară. A fost, şi el, rânduit. Eminescu era un brand de ţară în plină ascensiune. A fost potolit. Regina Maria era pe cale să devină un brand de ţară. A fost, şi ea, liniştită. Multe alte branduri de ţară româneşti au fost alungate în exil, pentru a contribui la prosperitatea altor culturi şi a-şi lăsa propriul lor ogor în pârlog − liber pentru noi reconstrucţii politice. Cam tot ce este reprezentativ pentru poporul român, de câteva secole încoace, este distrus, marginalizat sau luat în băşcălie. N-aş zice că e tocmai rentabil să devii un brand în România. Problema României este că se află la răscruce de vânturi. Dacă brandul spiritual al Japoniei este floarea de cireş, atunci brandul spiritual al României ar trebui să fie vântul de primăvară − care, când bate de la Vest, când bate de la Est, când bate de la Nord, când bate de la Sud, când bate de la Vestul Vestului, când bate de la Nordul Estului sau Dumnezeu mai ştie de unde. România este o ţară în care nu se ştie ce va fi peste cinci minute − dar peste cinci decenii. România este o ţară de frontieră (la "porţile Orientului", cum s-a spus), în care totul e făcut de mântuială − în care nici minunile lui Dumnezeu nu ţin mai mult de trei zile. Ce să construieşti într-o astfel de ţară, în care tot ce faci peste zi, noaptea ţi se dărîmă − ca meşterului Manole. Ce să mai sacrificăm, ca să ţină? Nu am dat destui martiri? Orice alt popor, în contextul nostru geopolitic, ar fi avut acelaşi destin. Nu caracterul nostru este de vină, ci încercuirea istorică în care am căzut. Practic, am pierdut partida economică, în marele joc economic mondial. În actuala paradigmă a vieţii − pragmatice − suntem pierduţi. Nu cred că vom mai ieşi nici în următorii o mie de ani de sub tutela economică şi politică a marilor puteri actuale. Iată de ce, singura noastră posibilitate de salvare, în faţa dispariţiei noastre iminente ca

entitate naţională − deşi brandul românesc (ca logo) s-ar putea să rămână, dar să ni se substituie o altă populaţie − este schimbarea paradigmei vieţii pe glob prin emanciparea modului nostru (al tuturor) de a gândi. Aşadar, să dăruim mai departe − căci nu vom reuşi să-i întrecem niciodată pe alţii în violenţă şi perfidie. Să rămânem în continuare o fântână albă − un izvor gratuit de înţelepciune şi inteligenţă. Este cel mai important şi mai măreţ lucru pe care îl putem face aici, cu minimum de mijloace. Chiar şi Eminescu visa la un stat cultural la gurile Dumării. Deocamdată, însă, brandul nostru naţional este badea Cârţan − sau, mai bine, Nastratin Hogea − ţăranul şugubăţ, care stă la marginea lumii şi îşi râde în barbă de propria lui (şi a noastră) condiţie − omul căruia nu i-a mai rămas nici o altă posibilitate de mântuire decât să încerce să ajungă la locurile sfinte şi să înţeleagă marele joc al lumii. Se va mai ridica oare, vreodată, un român, la statura intelectuală şi la reputaţia mondială a unui Cantemir, Xenopol, Mircea Eliade sau Brâncuşi, fără a fi racolat şi manipulat de tot felul de servicii secrete şi confrerii străine? Visul de aur al elitei româneşti, de la Eminescu până la Cioran, nu a fost supremaţia economică, politică şi spirituală asupra lumii (ca la atâţia alţi lideri naţionali, de la Moise până la Mahomet şi de la Genghis Han până la Napoleon, Hitler sau Stalin), ci acela de a construi, la gurile Dumării, un stat cultural, neutru politic, care să ţină dreaptă balanţa Adevărului şi Dreptăţii între Orient şi Occident. Acesta este, cred, adevăratul nostru destin. Mioriţa este un model de succes ontologic, nu pragmatic. Păstorul mioritic este un Ghilgameş sătul de victorii − este prototipul omului care a câştigat supremaţia asupra lumii şi a realizat, în sfârşit, că acest gen de succes nu duce nicăieri (la nici un fel de fericire) − te lasă tot atât de gol şi lipsit de apărare în faţa morţii ca la început, când ai ieşit din pântecul mamei tale şi ai văzut pentru prima dată lumina zilei. Mioriţa nu ne învaţă cum să pierdem frumos, ci cum să câştigăm adevărata miză a vieţii. Mioriţa − mitul mântuirii prin cunoaştere − este adevăratul nostru mit fondator. Cunoaşterea misterului acestei lumi − vrea să spună păstorul nostru mioritic − este singura formă de victorie pe care o putem repurta asupra morţii eterne. Asta voia să ne spună şi Blaga − un alt brand românesc ostracizat şi umilit de oamenii noştri politici, implementaţi şi manipulaţi, ca de obicei, de alte Puteri.

Reşiţa

18.05.09