Marcel Chelba: Criza Mondială Actuală

Criza mondială actuală (Notă de subsol în: Marcel Chelba, Introducere critică, Editura Crates, Reşiţa, 2004.) Acum foştii marxişti construiesc o nouă societate (după modelul celei pe care au distrus-o), în care, desigur, şi-au adjudecat poziţia vechilor „exploatatori”, s-au constituit, cum s-a spus, într-o nouă „aristocraţie”: Aristocratura (Nomenclatura care şi-a „privatizat” privilegiile, adică şi le-a pus la adăpost constituţional, astfel încât să şi le poată transmite noii generaţii, conform principiilor statului de drept, inaugurând astfel transformarea subită a vechiului stat birocratic şi poliţienesc direct într-un stat capitalist, democratic şi liberal). Deci, rezultat (ideologic) nul – o simplă tautologie. Această întreagă acoladă a istoriei, de aproape un secol, nu a însemnat decât substituirea unui grup de indivizi, la masa de ospăţ, cu altul – o simplă incursiune în scop de jaf şi de cotropire, ca atâtea altele în istorie – un soi de canibalism social-economic. Care este „necesitatea istorică” a acestui experiment social? Unde sunt acumulările lui cantitative? Dar progresul calitativ? Vechii marxişti, după ce şi-au prădat în cele din urmă şi propriul lor Falanster, se află acum în situaţia dificilă de a mima în faţa proletariatului opoziţia faţă de ei înşişi. Oricum, noul proletariat ar trebui să fie cel mai fericit proletariat posibil, pentru că noii săi „patroni” sunt acum, în marea lor majoritate, de stânga. Fireşte că, odată ce şi-au rezolvat interesele lor pragmatice, idealurile care i-au adus în această poziţie privilegiată au devenit caduce – à la Carte. Ideologiile, toate doctrinele politice şi religioase, nu vor mai fi de acum încolo decât simple branduri în cadrul unor strategii de marketing, fără nici o legătură de substanţă cu adevăratele produse (programe) pe care diferitele mărci ale Puterii vor încearca să le „vândă” societăţii civile. „Secolul lui Malarmé” s-ar putea să fie un secol al materialismului şi pragmatismului absolut, al disimulării, al războaielor

nedeclarate, al pirateriei şi terorismului, un secol de o perfidie absolută, în care nimeni nu va mai crede în nimic, dar se va agăţa de orice idee şi va face orice compromis ca să mai „vândă” ceva, să rămână în circuitul banului şi în graţiile Puterii. Prin recursul la capitalism (la proprietatea privată) marxiştii nu au făcut decât să se recunoască, în sfârşit, neputincioşi în faţa naturii umane – care nu s-a lăsat modelată după voinţa lor, ci şi-a impus până la urmă propriile sale principii – dar aventura lor socială, departe de a se fi încheiat, a lăsat în urmă deja nişte daune sociale incalculabile: în primul rând, cum s-a spus, au produs moartea ideologiei, a confruntării politice de idei, au aruncat ideea de a munci în dizgraţie şi au omologat o nouă reţetă de succes social, în care competenţa profesională şi onestitatea au fost înlocuite cu pedigree-ul politic şi spiritul de şmecherie etc. Un ex-comunist, devenit brusc, după Revoluţie, un asiduu frecventator al bisericii, îşi justifica această nouă insurecţie ideologică aşa: „Decât să nu crezi şi să fie, mai bine să crezi şi să nu fie” (ca Pascal). Cu alte cuvinte, incertitudinea noastră constitutivă privitoare la existenţa Transcendentului este tranşată de omul modern în manieră pragmatică: „Dacă credinţa în Dumnezeu (fie El şi o simplă ficţiune) îmi atrage unele avantaje, aici, pe Pământ, atunci de ce nu cred? În schimb, dacă nu cred, şi Dumnezeu totuşi există, m-am ars. Aşa că mai bine cred.” Omul modern (şi postmodern, dacă vreţi) se crede atât de şmecher, cu inteligenţa şi uneltele lui, încât îl poate păcăli şi pe Dumnezeu. Omul modern priveşte „instituţia bisericii” ca pe o societate de asigurări, gândindu-se că, dacă există totuşi o viaţă postumă şi o alternativă Infern-Paradis, atunci e bine să îşi asigure încă de pe acum un loc mai bun, în Paradis, gudurându-se pe lângă altare. Într-o societate de oameni care gândesc astfel, după privatizarea Lunii şi a lui Marte, e de aşteptat că va începe până la urmă şi privatizarea Paradisului, unde vom fi trimişi probabil în coşciuge inoxidabile, îngheţaţi tun, sub auspiciile unui nou program de marketing, „ultimul răgnet” în materie de turism: turismul cosmic extrem.

„În viaţă, nu are împortanţă ce faci, important e să-ţi găseşti fraierii” – zicea un amic din studenţie, cu un cinism precoce înspăimântător. „Prost e cel care dă, nu cel care cere” – mai zicea un vechi proverb, un adevărat monument de „înţelepciune pragmatică”, subliniând aspectul speculativ al preţului, în schimburile comerciale, şi rezumând, în scopuri didactice, de breaslă, o întreagă doctrină economică … a „ţepei” – cum se spune. „Fură cine vrea, scapă cine poate” – mai spunea un fost director al unei „întreprinderi” de comerţ en gros, din epoca socialistă, astăzi cetăţean onorabil undeva în Occident. Omul modern este convins că, în viaţă, poate să facă orice, pentru că o scurtă rugăciune, în ultimul ceas, spusă cu destulă evlavie, îi va asigura un loc chiar şi în Paradis. Dumnezeu „vede” însă acest calcul. Oamenii, într-adevăr, au de ales între două mari programe existenţiale. Toată lumea ştie că programul etic este cel mai bun, dar numai puţini îl aleg. Cei mai mulţi se amăgesc sub promisiunea că „numai eu, numai aici şi numai acum, după care lumea va putea reintra în ordine, iar eu voi deveni cel mai bun şi mai onest om din lume” – fără să anticipeze însă că ilegalitatea lor va fi interpretată rapid ca model succes, un fenomen care va împinge implacabil întreaga societate în haos. Înţeleasă (poate fără voia ei) ca respect absolut pentru interesele noastre egoiste, de ordin material, şi ca abdicare totală de la principii şi de la morală, întreaga gândire pragmatică a devenit astăzi un model de succes. În consecinţă, haosul social şi economic s-ar putea să fie undeva pe aproape. Numai o reconsiderare a metafizicii, ca mathesis universalis, ne mai poate ajuta să (re)găsim acel set salvator de principii şi de valori care să ne călăuzească spre viitorul nostru posibil, cel pre-văzut de Dumnezeu, în contextul nelimitat al Naturii. (Să fim înţeleşi, nu am făcut toate aceste observaţii critice în scopuri politice. Nu sunt interesat de privilegiile Puterii, ci doar preocupat de răspunderea sa ontologică şi îngrijorat, ca toată lumea, de direcţia în care evoluează societatea umană. Nu sunt exponentul nici unui grup de interese. Aş vrea numai ca lupta pentru Putere, în lume, să nu mai fie o simplă luptă între indivizi, pentru cucerirea privilegiilor materiale ale Puterii, ci să redevină, ca odinioară, la începuturile

democraţiei, o luptă între strategii, în vederea unei drepte cârmuiri, astfel încât „corabia” noastră socială să rămână statornică pe traiectoria destinului ei autentic, universal, în perspectiva căruia noi nu suntem opuşi şi subordonaţi unii altora, ci asociaţi în cadrul unui program existenţial cosmic comun. Societatea noastră modernă, mai ales de la mondializarea conflictelor încoace, arată ca o corabie pe care a izbucnit o revoltă pentru ocuparea postului de comandă – după ce a fost detronat Dumnezeu – şi care, între timp, pluteşte în derivă. Orbiţi de lupta pentru supremaţie, nimănui nu-i mai pasă că această corabie este gata să se izbească de stânci. Ultimul mare învingător, în toată această încăierare, s-ar putea trezi că a câştigat supremaţia pe o epavă. Tocmai în vederea salvării autenticităţii existenţei noastre sociale fac această remarcă finală: faptul că perspectiva pragmatică vizează numai supravieţuirea noastră individuală în cadrul limitat al societăţii, opunându-ne acesteia, în timp ce perspectiva practică, kantiană, vizează supravieţuirea noastră comună în cadrul nelimitat al Naturii.)