Parabola Fiului Risipitor

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 1

Duminica fiului risipitor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos! Dumnezeiasca Evanghelie de astãzi (Luca 15, 11-32), când Mântuitorul vorbeºte de un Pãrinte care este ºi Pãrintele Lui, iar cei doi fii sunt ºi fraþii Lui, deschide o datã mai mult ochii duhului nostru. Atât de adânc rãscoleºte aceastã Evanghelie sufletul fiecãrui creºtin, ºi mai ales al aceluia care este atent, prin harul Duhului, la vocea lui Dumnezeu în sufletul lui! Parcã simþi deodatã cum, din adâncul de tainã al veºniciei, Tatãl din veci avându-L pe Fiul, în Duhul Sfânt, doreºte sã aibã ºi alþi fii, iar Fiul din veci doreºte sã aibã ºi alþi fraþi. Parcã ai spune, asemenea unui copil care este singur la pãrinþi: “Mamã, mai dã-mi un frate” – aºa te simþi de adânc legat de aceastã tainã a Evangheliei, numai auzind cuvântul Mântuitorului, care a rostit parabola aceasta. Zis-a Domnul: “Un om avea doi fii. ªi a zis cel mai tânãr dintre ei tatãlui sãu: Tatã, dã-mi partea ce mi se cuvine de avere. ªi tatãl le-a împãrþit averea”. A dat fiecãruia din darurile Lui; cãci averea nu e numai mâncare, bãuturã, ci mai adânc – tot ce þi-a încredinþat þie, omului zidit dupã chipul Fiului Sãu, pentru ca în El, în Fiul Sãu, sã aibã fii; prin Fiul ºi în Fiul. “ªi tânãrul fecior, nu dupã multe zile, adunându-ºi toate, a plecat într-o þarã depãrtatã...”. Tainã a libertãþii; stau lângã El, în faþa Tatãlui, sau mã depãrtez de El. Faþã în faþã cu Tatãl, aºa cum cititm în Evanghelia dupã Ioan: “La început era Cuvântul ºi Cuvântul era la Dumnezeu”. Deci Fiul cel veºnic e la Dumnezeu, cu faþa cãtre Dumnezeu. Numai o datã Fiul cel veºnic a plecat departe: când a plecat sã-ºi caute fraþii, care, asemenea fiului cel tânãr, au plecat departe. ªi a venit dupã noi atunci, departe; atât de departe încât 111 februarie 1996. Duminica a XXXIV-a dupã Rusalii. Text corectat de pãrintele Gordon. 1

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 2

a putut rosti pe cruce Tatãlui: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”. Dar a venit pentru noi, ca sã fie cu noi, în spaþiul acesta al libertãþii, pe care ºi l-a dorit ºi l-a cãutat tânãrul fecior. ªi acolo, departe, el s-a întors cu faþa cãtre Tatãl. O, Doamne, mare este taina aceasta! Când eºti cu faþa cãtre Dumnezeu nu te desparþi, þi-e ruºine sã faci ceva rãu. Dar el de aceea s-a dus departe, socotind cã tatãl nu-l mai vede – socotea el, socotim noi –, ºi ºi-a risipit avuþia – darurile, cum tâlcuiesc Sfinþii Pãrinþi – trãind în desfrânãri, ºi a cheltuit tot. ªi deodatã s-a fãcut foamete în þara aceea ºi el a început sã ducã lipsã. Foamete, lipsã, gol. Douã sunt tragediile cele mai mari, parcã le simþi: acest gol, aceastã lipsã de hranã, de bãuturã, dar mai ales cea mai adâncã ºi tragicã lipsã este, aºa cum o numesc astãzi cei care cerceteazã adâncul sufletului omenesc – psihiatrii, lipsa, golul sensului existenþei. Adicã nu ºtii ce sã faci, ca ºi cum te-ai afla undeva într-un câmp întins, imens, ºi fãrã nici un indicator, fãrã nici o direcþie. E ceea ce au constatat la cei mai mulþi bolnavi: vidul spiritual, golul acesta al existenþei care dã naºtere la atâtea boli. Care este boala cea mai gravã? Schizofrenia; e rupturã. ªi are la origine aceastã rupturã de Dumnezeu, despãrþirea de El.

De aceea se spune astãzi cã boala cea mai gravã,

psihonevroza, e refuzul credinþei, al religiei, a legãturii cu Dumnezeu, refuzul din adânc care te lasã în gol. Acesta este primul act de tragism – golul sufletesc. Dar nu rãmâne aºa, nu rãmâne numai durerea. Ascultând doar glasul gândirii lor nu mai ascultã glasul conºtiinþei, al vocii lui Dumnezeu în ei. Pentru cã s-a spus cã tribunalul lui Dumnezeu e în sufletul tãu; instanþa ultimã a judecãþii, a întrebãrilor, e aceastã voce dumnezeiascã din tine. ªi cel care rãmâne mut ºi surd la ea îºi aude numai vocea lui lãuntricã într-un monolog. Asta-i drama nereligiosului, sã o spunem pe nume – a ateului. Singurã legãtura cu Dumnezeu îþi dã zborul, aventura spiritului.

2

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 3

Acum revin. Tot în legãturã cu acest gol, a doua tragedie (dupã vidul spiritual) e sã simþi prezenþa absenþei lui Dumnezeu. Dar simþirea acestei prezenþe a absenþei, uneori chinuitoare, poate fi un nou început în viaþã; acest tragism, care trebuie în adânc cugetat. ªi tânãrul din Evanghelie, în foamea lui, începe sã simtã. Pentru cã, umblând ºi cãutând, s-a lipit de unul din acei locuitori, care l-a trimis la þarinele lui sã pascã porcii.

Bietul animal. κi are ºi el preþul lui pentru unii, dar sãrmanul se tãvãleºte

prea mult în mocirlã, ºi de aceea e semnul mocirlei în parabola Evangheliei. “Dorea sã-ºi sature pântecele din roºcovele pe care le mâncau porcii” – se mulþumea cu firmituri, ca odinioarã sãrmanul Lazãr, dar nici acelea nu erau pentru el. ªi în aceastã Evanghelie sunt trei momente capitale, cruciale. În foametea aceea, venindu-ºi în sine, sau venindu-ºi în fire, a zis: “Câþi argaþi ai tatãlui meu sunt îndestulaþi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mã mã voi duce la tatãl meu ºi-i voi spune: Tatã, am greºit la cer ºi înaintea ta; nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu. Primeºte-mã ca pe unul din agaþii tãi! ªi s-a ridicat”. Cuvântul este de o adâncime negrãitã. Cãci sunt lucruri pentru care nu-þi ajung zeci de ani sã le înþelegi, iar alteori într-o clipã parcã se stinge tot noianul care s-a odrãslit ºi s-a aºezat în straturi în sufletul tãu, din acel moment de gustare din pomul cunoºtinþei binelui dar ºi a rãului. Se spintecã atunci toate straturile acestea de bine ºi de rãu ºi îþi vii în fire, în adâncul din tine. Iubiþilor, sã-l cãutãm, sã ne simþim aºezaþi în acest adânc. O mãrturisim astãzi o datã mai mult, toþi cei care ne cãutãm pe noi înºine, pentru a ne descoperi pe noi înºine. O spun astãzi toþi cei care sunt preocupaþi de adevãrul omului. Numesc îndeosebi aceste douã straturi: stratul de deasupra ºi adâncul din noi – adicã pecetea chipului lui Dumnezeu din noi, peste care s-a adãugat cel dinainte. ªi simþim parcã cum ne priveºte Iisus Hristos, care este ºi Fiul lui Dumnezeu din veci dar ºi Fiul Omului, ºi 3

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 4

zice fiecãruia din noi: Tu eºti dupã chipul Meu, tu eºti fratele Meu. ªi atunci, adâncul din noi este aceastã vedere, este aceastã înfãþiºare a sufletului meu dupã faþa lui Hristos. Acolo sã mã ducã gândul îndatã: cã faþa sufletului fiecãruia din noi e faþa lui Hristos. ªi, Doamne, privindu-Te pe Tine, ajutã-mã sã mã privesc pe mine! ªi atunci rãdãcina mea adâncã este El, rãdãcina mea, temeiul meu, e lumina Lui, e bunãtatea, e pacea Lui, e jertfa Lui. Aceasta sunt eu în obârºia mea adâncã. La acestea am adãugat, deasupra, cele nãscute din eul meu orgolios, tributar lui Lucifer, mândriei lui, ºi în mândria mea am zãmislit, am odrãslit eu, prin gândurile rele, pãtimaºe, noianul, puzderia de patimi. ªi sãrmanul ateu rãmâne acolo, în eul lui, încarcerat, ºi nu vede mai departe. Dar aici, tânãrul ºi-a venit în sine. Adicã strãbãtând adânc peste noianul de slãbiciuni, patimi ºi urzeli, a ajuns la sinea lui. Deci totdeauna sã ne privim noi în aceste douã stãri: în starea de suprafaþã a existenþei, cu tot ceea ce a odrãslit ispita ºi pãcatul, ºi adâncul din noi, care e pecete, chip dumnezeiesc. Uneori eºti încarcerat în lumea pãcatelor ºi nu mai vezi nimic. Atunci eºti rob, eºti robul patimilor tale, eºti rob instinctului, slãbiciunilor; nu mai eºti liber. Asta trebuie sã o ºtie oricine. Tu nu mai eºti omul adevãrat. Gândiþi adânc la acest fapt! Nu mai eºti omul autentic. Nu o spun numai Sfinþii Pãrinþi, numai Scripturile, ci o spun toþi cei care vor sã se cunoascã pe ei, sã-l cunoascã pe om. Omul adevãrat este dincolo, dar ca sã ajungi acolo trebuie sã treci de straturile superficiale, ale slãbiciunilor tale. Cãci tu nu eºti pentru mâncare, bãuturã, avuþie, fel de fel. La un moment dat toate le pierzi, ºi atunci te trezeºti; ºi când ajungi la þãrmul dintre cele douã straturi, stratul adânc al chipului lui Dumnezeu, la acest hotar te clatini ca pe o muchie de cuþit ºi atunci strigi, asemenea fiului din Evanghelie: “Tatã, greºit-am la cer...”. Atunci înþelegi cã existenþa ta nu e monolog, – fapt capital –, nu stai de vorbã cu tine însuþi, ci atunci în adânc se aude chemarea lui Dumnezeu.

4

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 5

Fiecare din noi am primit odatã cu viaþa noastrã un dar. Vedeþi, nu noi suntem cei care ne întrebãm. Când ne întrebãm noi ºi tot noi rãspundem, înseamnã cã suntem despãrþiþi de Dumnezeu. Cel care întreabã adânc în noi e Dumnezeu. ªi numai când simþi cã eºti în dialog cu El, când simþi cã te afli ca rãspuns la întrebãrile lui Dumnezeu, abia atunci te afli real în adevãr; când tu auzi glasul lui Dumnezeu în tine. Mãrturisesc aceasta Sfinþii Pãrinþi ºi cei care se ocupã de adâncul nostru; acest adânc pe care spune Psalmistul cã Dumnezeu l-a pus în vistierii. Adâncul din noi e în vistieria lui Dumnezeu. ªi atunci, iatã, vine aceastã întrebare: “Ce ai fãcut cu darul pe care þi l-am încredinþat?”– cu viaþa ta; tu, pe care te-am instituit sã fii frate al Fiului Meu, sã fii frate al lui Hristos. Sã nu-ºi închipuie cineva cã va scãpa fãrã rãspuns la aceastã întrebare; dar ferice de cel care s-a trezit ºi aude chemarea ºi dã rãspuns de aici, din adâncul lui pus în vistieria lui Dumnezeu. Asta e chemarea. Parcã simþi în adâncul Dumnezeirii cã Tatãl a zidit ºi alþi fii dupã chipul Fiului Sãu. E bucuria Lui cea mare. De aceea s-a spus: Bucurie se face în cer pentru un pãcãtos care se pocãieºte. Aceasta este bucuria Pãrintelui ceresc – o simþim parcã o datã mai mult: – de a vedea în noi fraþi ai Fiului lui, ºi pe Hristos venit sã-ªi mântuiascã fraþii. Zice o vorbã a unui înþelept: Sã fii stãpânul voii tale ºi robul chemãrii lui Dumnezeu, al vocii lui Dumnezeu din adâncul sufletului tãu. ªi din clipa aceea, tânãrul, de acolo, din adâncul duhovnicesc, aude chemarea, îºi vine în sine; repet, adâncul duhovnicesc, faþã de adâncul patimilor, al instinctului. Cãci azi deosebesc cercetãtorii între inconºtientul instinctiv ºi inconºtientul spiritual, altfel spus adâncul instinctelor ºi, mai adânc, adâncul duhovnicesc, acolo unde se aflã locul de tâlc al omului cu Dumnezeu, unde aude vocea Lui, ºi Îi rãspunde. Vocea Lui (care se desluºeºte limpede în oricine, de sensul, raþiunea mea de a fi) ºi chemarea sã mã împlinesc pentru a fi fiu al Pãrintelui ceresc ºi frate al lui Hristos, dupã chipul Lui. ªi strigând în adâncul 5

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 6

sufletului, voi spune: “Tatã, am greºit la cer ºi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul Tãu. Primeºte-mã ca pe un argat”, la fel cu fiul risipitor, care se ridicã ºi pleacã înapoi. Unde? Spre casa ta – sânul Pãrintelui ceresc care, împreunã cu Fiul din veci în Duhul Sfânt, te cheamã la viaþa Lui. ªi spune Evanghelia: Atunci a plecat, a venit la tatãl, “ºi încã departe fiind el, l-a vãzut tatãl”. Tatãl îl privea mereu, dar acum îi iese în întâmpinare. Nu numai eu merg spre Tatãl, ci ºi Tatãl vine spre mine, vine sã-ªi îmbrãþiºeze fiul. I s-a fãcut milã ºi vine alergând. Aleargã tatãl. E uimitor! Aleargã tatãl spre fiul, sã-l îmbrãþiºeze. Te cutremuri când auzi cã Tatãl aleargã spre tine ºi tu spre Tatãl. O, parcã în clipa aceasta fiecare din noi ne simþim în aceastã alergare, dublã alergare. Sã ai înainte o asemenea icoanã… E dincolo de cuvânt ºi simþire omeneascã. “...ªi a cãzut pe grumazul lui ºi l-a sãrutat tatãl”. Sãrutul tatãlui… Ce poate fi spus mai mult? ªi a zis fiul: “Tatã, am greºit la cer ºi înaintea ta, nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul tãu”. Cuvântul devine rugãciune, pentru cã Tatãl are Cuvântul; ºi Tatãl rosteºte cãtre Iisus ce se petrece [?]. Neîncetat trebuie sã avem în vedere aceastã icoanã: pe Tatãl ºi pe Fiul chemând fiii ºi fraþii. ...ªi atunci, cheamã pe slujitori (îngerii): “Daþi-i veºmântul...” – veºmântul sfânt, veºmântul harului, veºmântul luminii dumnezeieºti necreate. Asta înseamnã veºmântul. Îmbrãcaþi-l din nou. Tu, care ai pierdut atunci, odinioarã, harul divin din suflare dumnezeiascã… Pentru care Tatãl S-a tânguit zicând: “Nu va mai odihni Duhul Meu în oamenii aceºtia, pentru cã sunt numai trup”. S-a constituit în ei stratul acesta greu de strãbãtut, ca un perete între Mine ºi voi, aºa cum va spune proorocul Isaia. ªi atunci el a ieºit la suprafaþã prin cãinþã, prin lacrimile lui, care lau vindecat; cãci “lacrimile de la Tine roua cea vindecãtoare sunt”, spune Proorocul. Roua harului, roua cea de la Tine e rouã de luminã, roua luminii dumnezeieºti care e în stare sã te spele. ªi spune deci: “Daþi-i veºmântul”– îmbrãcaþi-l pe el cu haina cea dintâi a suflãrii dumnezeieºti de viaþã. Îl îmbrãcaþi, 6

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 7

îi daþi inel în mâna lui – inelul unirii neîntrerupte2, ºi încãlþãminte3 în picioarele lui – încãlþãmintea harului lui Dumnezeu, încãlþãminte divinã, cu care el sã se înalþe4. “...ªi aduceþi viþelul cel îngrãºat ºi înjunghiaþi-l, ºi mâncând sã ne veselim, cãci acest fiu al meu mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat”. ªi au început sã se veseleascã. Doamne! când a spus “junghiaþi viþelul cel îngrãºat”, este cu neputinþã ca Iisus sã nu fi privit la El. Pentru cã El era jertfa care avea sã spele, prin sângele Lui, pãcatele fiului rãtãcit ºi ale tuturor fiilor rãtãciþi. ªi sã ne fi spus: Sã vã hrãniþi atunci cu trupul Meu, cu sângele Meu, ºi sã vã însãnãtoºiþi. Sã priviþi trupurile voastre ca mãdulare ale Mele5. Hrãnindu-ne deci cu trupul ºi sângele Lui, Hristos se uneºte cu noi, ºi acesta este ultimul act prin care Tatãl ne înfiazã; prin cuvântul Evangheliei ºi prin trupul ºi sângele Lui. Devii atunci frate al lui Hristos, fiu împreunã cu Hristos. ªi aceasta este icoana care simþi cã te cheamã sã rãspunzi din cãderea ta. Mai e e ºi o altã cãdere. În vremea aceea fiul cel mare rãmãsese acasã, lângã tatãl. Dar noi ºtim cât era lângã tatãl; pentru cã a fi lângã Tatãl înseamnã a fi ºi lângã Fiul, cu Fiul. Spune Scriptura cã fiul cel mare se afla la þarinã, ºi când s-a apropiat de casã, auzind cântece ºi jocuri a chemat la sine pe una dintre slugi ºi a întrebat ce înseamnã acestea. Iar sluga i-a rãspuns: “Fratele tãu a venit, ºi tatãl tãu a înjunghiat viþelul cel îngrãºat, pentru cã l-a primit pe el sãnãtos”. S-a mâniat 2Cum spunem de fiecare datã la cununie ce înseamnã inelul din degetul mirilor: inelul nu are început ºi sfârºit, e neîntrerupt. Tot aºa ºi legãtura aceasta dumnezeiascã – neîntreruptã, ºi iubirea fãrã de sfârºit. 3La Horeb, când Dumnezeu i S-a arãtat lui Moise în focul care ardea în rug (dar nu-l mistuia), i-a strigat: “Moise, Moise! Scoate-þi încãlþãmintea cãci pãmântul pe care calci este sfânt”. Încãlþãmintea este aceea care leagã de pãmânt. De aceea, lui Moise îi spune: Scoate-þi legãtura ta cu pãmântul ºi te înalþã mai sus decât el. 4Dupã cum ºtim cã atâþia sfinþi se înalþã în rugãciunile lor, de la pãmânt; ca Maria Egipteanca ºi atâþia alþi sfinþi. 5Aºa cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Au nu ºtiþi cã trupurile voastre sunt mãdulare ale lui Hristos?”. Or Împãrtãºania – trupul ºi sângele lui Hristos – dãruindu-se nouã, face din trupurile noastre mãdulare ale lui Hristos. “ªi luând deci mãdularele lui Hristos (tu care eºti trupul Lui) le voi face mãdularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ºtiþi cã cel ce se alipeºte de desfrânatã este un singur trup cu ea? «Cãci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeºte de Domnul este un duh cu El. Fugiþi de desfrânare!”(I Cor. 6, 15-18). 7

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 8

fratele. Nu voia sã intre. Dar tatãl lui, aºa cum a ieºit la fiul cel tânãr, a ieºit ºi la fiul cel mare, deopotrivã, într-o iubire egalã. Ochii lui sunt atât de curaþi încât ei nu vãd rãul, vãd numai binele. Tatãl vede chipul Fiului Sãu în noi. Trece repede peste rãu, dacã tu te-ai întors ºi ai venit în faþa Lui. ªi spune: “Nici nu Îmi voi mai aduce aminte de pãcatele tale”. Numai noi spunem: Te iert, dar nu te uit niciodatã”. Dar tatãl, dimpotrivã, iese ºi la el ºi îl roagã. Auziþi, îl ruga! Nu numai noi ne rugãm lui Dumnezeu, ci ºi Dumnezeu se roagã. E uimitor cuvântul. Noi toate le punem pe seama noastrã, ºi e o mare greºealã. Zicem cã numai omul trebuie sã fie smerit. Dumnezeu este izvorul smereniei, pentru cã a coborât ºi, cum spune dumnezeiescul Vasile, a luat chipul smeritului nostru trup, pentru ca sã ne facã asemenea Lui, sã sfinþeascã trupul nostru. Orice tatã se roagã. Iatã, se roagã de fiul lui sã intre sã se bucure împreunã. Dar fiul, rãspunzând, a zis: “Iatã, de atâþia ani îþi slujesc, niciodatã nu am încãlcat porunca ta, dar mie nici mãcar o datã nu mi-ai dat un miel ca sã mã veselesc cu prietenii mei”. Era invidios, o, Doamne, pe desfrânãrile fratelui lui. Dar te întrebi ce purta în el. Încã mai erau niºte colþi în el din rãdãcinile pãcatului. Cum îmi spunea cineva odatã, cã îºi înºela prietenii pãcãtuind prin petreceri cu nevestele lor ºi se fãcea grozav. O, Doamne, când am auzit, am strigat: Aºa de decãzut erai! Aºa ºi el: Nu mi-ai dat sã mã veselesc ºi eu… Invidie pe cele rele. Deci invidie nu numai la bine, ci ºi la rãu. ªi spune mai departe: “Dar când þi-a venit acest fiu al tãu, care þi-a mâncat averea cu desfrânatele, junghii pentru el viþelul cel îngrãºat”. ªi tatãl îi rãspunde: “Fiule, tu totdeauna eºti cu mine, ºi toate ale mele ale tale sunt”. Dar, repet cuvântul, el, care petrecuse cu tatãl, era cu tatãl? De atâtea ori noi mãrturisim ºi spunem: Poþi sã fii lângã cineva de zeci de ani, dar sã nu fii cu el. Eºti doar trupeºte, dar tu ascunzi în inima ta sãmânþa celui rãu, pe care tu o uzi mereu cu trufia ºi cu dorinþele tale pãtimaºe, cu adorarea eului tãu. ªi atunci, sãrmanul, din nefericire, era asemenea fariseilor; cãci ºtim cã 8

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 9

fariseii, împlinind legea cu stricteþe, dupã literã, nu dupã duh, la un moment dat nu mai sunt ei datori lui Dumnezeu, ci Dumnezeu e dator lor. ªi atunci e ca ºi când ar fi spus: Pãi în loc sã mã lauzi… – tu stabileºti un comerþ între tine ºi Tatãl: platã ºi rãsplatã. În loc sã-mi plãteºti ºi sã-mi mulþumeºti, tu îl primeºti pe ticãlosul ãsta! Apare

deodatã

judecata,

nu

numai

invidia.

Ne

instituim

în

locul

Judecãtorului, ºi judecând faptele lor cãdem ºi noi în ele. Aici nu e vorba de judecatã la adresa rãului, ci e vorba de judecata fratelui. Cineva îmi spunea cã pomenind depre slãbiciunile noastre din lume, fel de fel, altcineva îi rãspundea: Ei, soro, nu judecaþi! Pãi cum adicã? sã nu judec rãul? Nu judec omul, aici e deosebirea. Omul nu-l judec, pe fratele meu, dar rãul din lume trebuie sã-l judec, cã altfel nu scap de el. Una e fratele meu, pe care îl iubesc, ticãlos, cum ar fi… Iubeºte pe pãcãtos, zici Pãrinþii, dar urãºte pãcatele lui. Ori sãrmanul fariseu, fratele cel mare, el judeca nu rãul, ci pe fratele lui. A intrat fratele la ospãþ cu fratele lui care înviase? Nu ni se spune. A rãmas afarã cumva. El, care primise Legea, a rãmas afarã, lângã uºã. Iar tatãl rostea mereu: Trebuie sã ne veselim, sã ne bucurãm, cãci fratele tãu acesta, mort era ºi a înviat, pierdut era ºi s-a aflat. El a înviat; tu ai rãmas la jumãtatea drumului… Acum vreo douãzeci de ani, la Tel Aviv, s-a petrecut un fapt despre care citind, am fost zguduit ºi am învãþat atât de mult… Un arab era bolnav de cancer, cancer cu metastaze. Doctorii au spus rudelor: Trebuie sã-l luaþi acasã. A venit fratele cu soþia: “Ce sã facem? Hai sã-l scoatem”. “Peste trei ore moare; sã nu-i spuneþi lui, dar trebuie sã-l luaþi”. L-au ridicat, l-au luat într-o maºinã… soþia deabia îºi oprea lacrimile; dar el a strigat: “Sã mã duceþi nu acasã, ci la Ierusalim, acolo, nu uitaþi! Sã nu vã ierte Alah (cum zic ei lui Dumnezeu) nici în veacul de acum, nici în veacul viitor dacã nu mã duceþi la mormântul proorocului Iisus” (ei aºa cred în Iisus, ca într-un prooroc; ºi mai cred cã Iisus va veni sã judece). La strigãtul lui l-au dus. “Eu chiar dacã mor pe drum, tot acolo sã mã duceþi, la Iisus, 9

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu

FIUL RISIPITOR 10

cãci am auzit cã Acela, Iisus, este Alah. El este Dumnezeu”. L-au dus în biserica Sfântului Mormânt, pe braþe – nu putea merge pe picioare. L-au pus lângã piatra mormântului, iar el a început a striga: “Alah, Alah, Doamne Iisuse!”. Erau la slujbã mitropoliþii. Curgeau ºiroaie de lacrimi: Iisuse, Doamne, miluieºte-mã! ªi cum sta lipit de placa mormântului, îmbrãþiºând-o ºi strigând, deodatã s-a ridicat ºi a dat mãrturie strigând din nou: “Iisuse Doamne, îþi mulþumesc Iisuse Doamne!”. S-a ridicat pe picioarele lui ºi s-a ºi botezat în clipa aceea. Mã opresc la strigãtul lui. Acela a fost un strigãt din adânc, din ultima adâncime. Dacã nu simþim glasul lui Dumnezeu, cãruia sã-i rãspundem, înseamnã cã chemarea nu a fost din adânc, a fost din zona a ceea ce se numeºte, repet, inconºtientul instinctelor; nu de la chipul lui Dumnezeu. Cel care strigã cu noi e Hristos, El strigã cu noi când ne rugãm în Duhul Sfânt, Care “Se roagã în noi cu suspinuri negrãite”. ªi abia atunci devii om, devii în adevãr chip al lui Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu prin Hristos, adoptat prin El; ºi frate al Lui. Abia atunci ai ajuns Acasã, în Casa ta adevãratã, care e Casa Pãrintelui ceresc, a Sfintei Treimi – Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt. Aº încheia cu un cuvânt din cartea Triodului: “O, Bunule Pãrinte, depãrtatum-am de la Tine, dar nu mã pãrãsi, nici nu mã arãta netrebnic împãrãþiei Tale. Vrãjmaºul cel cu totul viclean m-a dezbrãcat ºi mi-a luat bogãþia, darurile cele sufleteºti le-am risipit ca un desfrânat. Deci sculându-mã ºi întorcându-mã la Tine, strig: Fã-mã ca pe unul din argaþii Tãi, Cel ce pentru mine Þi-ai întins pe cruce preacuratele Tale mâini, Iisuse Doamne, sã mã scoþi de la fiara cea cumplitã a pãcatului (demonul), ºi cu haina cea dintâi a strãlucirii dumnezeieºti sã mã îmbraci, Cel ce singur eºti mult milostiv”, Iisuse Doamne, împreunã cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt. Amin.

10