Orthograffiti, Nr. 7, Mai 2009

Cãrþile pe care le cauþi!

Mulþumirea de sine: „Sunt creºtin” Tu zici „Sunt creºtin” ºi te mulþumeºti cu asta. Aceasta e prima amãgire - sã-þi însuºeºti darurile ºi fãgãduinþa creºtinismului, însã fãrã nici o grijã pentru a înrãdãcina în tine adevãratul creºtinism; sau sã-þi adaugi ceea ce nu poþi dobândi decât prin virtutea ºi vrednicia cea dinlãuntru. Aratã-þi singur cã e o amãgire sã nãdãjduieºti într-o simplã denumire, cã Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam ºi dintr-o piatrã ºi cã poate lua fãgãduinþa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinþã pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabã. Mai ales, cautã sã înþelegi ce înseamnã sã fii creºtin, uneºte-te cu acest ideal ºi vei vedea cât mai þine aceastã proptea a orbirii tale.

Sfântul Teofan Zãvorâtul

GRUPAREA REVISTEI Ana Abronov, Ierom. Savatie Baºtovoi, Ierod. Grigorie Benea, Gigel Chiazna, Maria Chirculescu, Bogdan Nicolae Ciocîrlan, Pr. Napoleon Nicolae Dabu, Octavian Dãrmãnescu, Diac. Cornel Dragoº, Laurenþiu Dumitru, Radu Hagiu, Bogdan Mateciuc, Camelia Milcomete, Mihaela Nedea, Flory Stoica, Danion Vasile, CiprianVoicilã.

2

Revista apare cu binecuvântare arhiereascã. Materialele trimise spre publicare nu se returneazã. Redacþia are dreptul luãrii deciziei de publicare ºi stabilirii datei ºi formei de apariþie, integralã sau parþialã, dupã caz, a materialelor primite.

Editorial ragi Prieteni, m-am aºezat la PC, sã D vã scriu câteva gânduri. Fiindcã vine vacanþa ºi ne vom mai întâlni abia în septembrie, m-am gândit sã vã scriu despre vacanþã. Probabil v-aþi fãcut deja planuri, aºa cã risc sã vã necãjesc puþin. u aþi obosit de la atâta praf, fum, antene, claxoane ºi reclame? Ce-ar fi sã fugiþi din cartier pentru vreo lunã jumãtate? Departe, unde veþi vedea cu ochii, oriunde, dar departe sã fie. Ce-ar fi sã schimbaþi aerul din plãmâni, sã nu mai vedeþi blocuri o vreme? Nici pe dinãuntru, nici de afarã. e-ar fi, aºadar, sã petreceþi vacanþa la þarã, fãrã net, fãrã messenger, fãrã tv? Credeþi cã se moare din asta? Credeþi cã viaþa ar fi searbãdã, monotonã, plictisitoare? ând aþi privit ultima oarã zborul unui fluture, al unei gãrgãriþe, al unei vrãbii? Când aþi vãzut pisici jucându-se în iarbã, în rãcoarea serii, ºi vãcuþe întorcându-se de la pãscut? Nu e de mirare

N C C

Laurenþiu Dumitru cã unii copii cred cã vacile sunt mov, ca-n reclama Milka... um ar fi sã vã treziþi dimineaþa, sã deschideþi fereastra ºi sã vedeþi flori ºi verdeaþã, nu blocul sau ºantierul din cartier? Cum ar fi sã mâncaþi o brânzã proaspãtã de caprã ºi o pâine caldã de vatrã? Sã priviþi copacii, sã culegeþi fructe din pomi (nu din galantarul de la mall), sã mirosiþi iarba, sã staþi pe verandã citind un roman bun? um ar fi sã faceþi seara un grãtar în curte, sã beþi o limonadã fãcutã în casã, sã staþi de poveºti cu bunicii dragi, osteniþi de povara vârstei? Sau sã jucaþi un tenis de masã sau, de ce nu, un basket… Da, se poate ºi la þarã. -am cumpãrat bãiatului meu drag, Daniel, un coº de basket de ziua lui. ªi l-a dorit foarte mult ºi, fie vorba între noi, îl merita! Toatã vara vom exersa slam-dunk-uri, 3 puncte, libere ºi free-style ºi vom încerca sã împlinim cât mai mult din cele pomenite mai sus. Prietenii vor fi alãturi de noi în multe din zile. Personal prevãd o vacanþã extraordinarã. V-o doresc ºi vouã! ãrãsiþi asfaltul, ascultaþi glasul pãmântului! eritã!

C

C I

P

M

3

GRAFFITI ORTHODOXE

Pãmânt vechi – pãmânt nou

„Cum pot creaþioniºtii sã se aºtepte ca oamenii sã accepte ideea pãmântului tânãr, când, prin datarea radiometricã, ºtiinþa a dovedit cã planeta albastrã are miliarde de ani vechime?” Aceastã interogaþie reprezintã gândirea unui mare numãr de semeni de azi. Deºi majoritatea oamenilor de ºtiinþã acceptã datarea radiometricã, nu existã totuºi cu adevãrat un motiv ºtiinþific care sã confirme corectitudinea datãrii, ci o mulþime de dovezi care aratã cã ea nu funcþioneazã. Credinþa cã Pãmântul are o vârstã de miliarde de ani pare a fi o parte integrantã a culturii noastre moderne. Una dintre principalele obiecþii care s-au adus creaþionismului a fost totdeauna scara de timp prea scurtã presupusã de acesta. Însã, înainte de acceptarea uniformismului (postulat de modelul evoluþionist), în prima parte a secolului al XIX-lea majoritatea cercetãrilor susþinea o mult mai scurtã scarã de timp. Pentru susþinãtorii evoluþionismului, nici chiar 30 miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluþia întâmplãtoare.

Mitologia datãrii radiometrice pentru materia nevie Indiciile pentru o vârstã de milioane de ani a Terrei sunt deduse din datãrile celor mai vechi roci ale pãmântului. În cele mai multe cazuri, vârsta unei roci nu este deloc „determinatã” prin radiometrie, ci prin recurgerea la tabelul cronologic geologic ºi la vârsta evaluatã a straturilor ce conþin fosile, care au fost fixate pentru modelul evoluþionist înainte de a exista radiometria. Metodele utilizate pentru mãsurarea radiometricã în cazul materiei anorganice sunt consacrate: uraniu-

4

preluat argon din aer, modificând condiþiile sistemului.

Carbonul radioactiv ºi creaþia

Organismele vii ºi atmosfera conþin într-o anumitã proporþie carbon radioactiv (C14) ºi normal (C12). În organismele moarte raportul C14/C12 scade treptat, C14 prezent descompunându-se în C12 (timp de înjumãtãþire – 5730 ani). S-ar putea calcula vârsta unei fosile din raportul menþionat în cazul unui echilibru între formarea ºi descompunerea lui C14 în atmosferã. O asemenea proporþionare sar realiza dupã vreo 30.000 de ani de la începerea formãrii de C14. În mãsura în care viteza de formare întrece pe cea de descompunere, se poate calcula cã atmosfera actualã nu depãºeºte 10.000 de ani, posibil nici 5.000 de ani (potrivit modelului creaþionist care dateazã atmosfera de azi dupã potop). Evoluþionistul laureat al Nobelului pentru descoperirea metodei de datare cu C14, dr. W. Libby, aprecia cã, în cele trei decenii de experimentare a metodei, exactitatea valorilor de mãsurat peste 8.000 de ani scade puternic, în condiþiile în care existã nesiguranþa constanþei radiaþiei cosmice. De aceea, metoda nu este utilizabilã pentru detectarea vârstei de peste 50.000 ani ºi destul de exactã numai pânã la 6.000 î.Hr. În aceeaºi direcþie se înscrie ºi mãrturia unui alt expert în domeniu, creaþionistul Melvin Cook: „Existã multe motive pentru faptul cã metoda este utilizabilã numai pentru determinarea de vârste pânã la 3.000, cel mult 3.500 ani” (Willem J. J. Glashouwer, Aºa a apãrut lumea, pag. 49). Încurajator de sincer, evoluþionistul William Stansfield recunoaºte prezumþiile îndoielnice ale geocronometriei, arãtând cã nu existã vreun ceas radiometric absolut sigur pe termen lung. Grosul ansamblului dovezilor ºtiinþifice (ritmul actual redus al vulcanismului, heliul din atmosferã, uriaºele presiuni din interiorul zãcãmintelor de petrol, magnetismul ºi rãcirea Pãmântului, praful meteoritic, statistica populaþiei) favorizeazã o viziune a unei Terre tinere, mult prea tinere pentru ca viaþa ºi omul sã fi apãrut printr-un proces evolutiv. Datele geocronometrice sugereazã - ca ºi multe considerente ale ºtiinþei - originea tuturor lucrurilor prin creaþie directã. În actuala ordine a lucrurilor, cea de a doua lege a termodinamicii face imposibilã evoluþia naturalã spre forme de complexitate sporitã. Oricât de bãtrân ar fi Pãmântul ºi Universul, nu a trecut suficient timp ca sã se poatã produce evoluþia…

Au nevoie ceasurile radiometrice de reparaþii? toriu-plumb, rubidiu-stronþiu ºi potasiuargon. La toate, un element-mamã se transformã treptat prin furnizare de radiaþii alfa, beta sau gama într-un element-fiicã. Timpul în care jumãtatea atomilor unui element radioactiv este transformatã în atomi-fiicã poartã numele de timp de înjumãtãþire, iar pe baza relaþiei în care se gãsesc elementele mamã ºi fiicã se deduce vârsta probei, în urmãtoarele condiþii: 1. Sistemul procesului este închis (substanþele esenþiale ale rocii nu s-au evaporat sau infiltrat). Totuºi, asemenea sisteme închise nu existã în naturã ºi nicidecum în perioade de milioane de ani. 2. Componentele originare ale sistemului trebuie sã fie cunoscute. Dacã o parte a elementului-fiicã ar fi deja prezentã în rocã, mãsurarea nu mai este relevantã (sar deduce o vârstã mult prea mare). 3. Viteza procesului trebuie sã fie constantã sau (cel mult) sã varieze într-un mod cunoscut. Însã nici un proces din naturã nu este complet independent de vreun alt proces natural, astfel cã, dacã variazã anumiþi factori, se modificã ºi viteza procesului. Practic este imposibil sã se evalueze cu exactitate vârsta probelor de rocã. Cea mai evidentã dovadã cã metodele amintite necesitã reconsiderãri o furnizeazã rezultatele examinãrilor efectuate cu ajutorul realitãþilor istorice, în cazurile în care radiometria a fost aplicatã pe roci apãrute de scurtã vreme în erupþii vulcanice. De 200 de ani au apãrut rocile din vulcanul Kilauea (Hawai). Prin aplicarea metodei cu potasiu-argon s-a obþinut „vârsta” de 22 milioane de ani! ªi stâncile de la Hualalei datate 1801 au fost „evaluate” prin aceeaºi metodã ca având „venerabila vârstã” de 160 milioane pânã la 3 miliarde de ani. Pe când era fluidã, lava a

Diacon Cornel Dragoº

Homo videns este o achiziþie nouã a naturii, apãrutã spontan, ca muºchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sãrit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivã ºi priveºte lumea cu legãnãri line, de hamac. Homo videns n-are simþul naufragiului. De ani de zile se aflã-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stã ca melcul în salatã, îl paºte o idioþie galopantã, dar îºi trãieºte vesel drama. Este aceeaºi ca a consumatorului blocat în magazin, care ºtie cã nu se poate abþine de la a cumpãra. Pânã mai adineauri vesticii îl aºteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aºteaptã pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu douã mâini dacã l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede cã fericirea-i o gãinã moartã, homo videns râde ºi mãnâncã. Un mâncãu cu o antenã-n ceafã, iatã supraomul! O viaþã de câine de lux, ca-n refren. Homo videns este omul fotoliu. Din serial în film artistic pânã vine supa, întrebându-se dacã telecomanda e prin plapumã sau a cãzut sub pat. Aceastã cârtiþã de apartament s-a identificat cu canapeaua ca musca cu hârtia de muºte. Flotant nocturn al lumilor catodice, homo videns se sperie de pana de curent ca reumaticul de ploaie. ªi are ºi de ce. TV-ul este cel mai iubit herr professor: ia dresat ochiul de voyeur, l-a bãgat la ºcoala de divertisment, i-a inventat nevoi nebãnuite. În lipsã de preoþi bolºevicii se spovedeau la poºtaº. Acum homo videns are un prieten din pixeli dascãl în toate. Cultura TV este prosperã, homo videns ºtie multe. ªtie cã în Statele Unite toþi hoþii de maºini se îndreaptã spre New Mexico, ºtie cã dacã

tragi într-un om cu tot armamentul din dotare s-ar putea sã se ridice zâmbind. Mintea-i la pãdure, morala a rãmas nedansatã. Hulpav ca un aspirator pe timpul vieþii tale, TV-ul e chiar un aspirator. Nu-i de mirare cã patronii îi vând la ofertã împreunã, ca pe niºte fraþi gemeni. Onor la erou, Batman se întoarce! Homo videns are cultul rãzboinicilor, vrea bãtaie ºi o are, confortul de a fi mãrunt e chiar distractiv. Încremenit în povestea video, homo videns uitã oalele pe foc ºi copiii pe genunchi. Cu TV-ul în faþã, cercul familiei s-a redus la semicerc. Mii de culori ºi tone de singurãtate – are, de altfel, ºi egoismul

unei astfel de stãri. În plus, i-au crescut ºi pretenþii, s-a emancipat. Acum are religia informaþiei ºi urgenþa de a ºti tot. S-au dus vremurile buchisirii. Cartea a fost deliberat uitatã, ca un urs bolnav în spatele circului. Ne mirãm încã de supravieþuirea burtierei cu litere la filmele traduse. ªi nu numai cartea. Toate virtuþile clasice. Nudismul postmodernului în faþa vechiului e obstinat. Ultimii timizi vor fi puºi în formol, omenirea se va da pe toboganul cu idei trãsnite. Harnaºamentul reflectorizant al Rosinantei moderne ne aratã un lucru trist: în ºaua lui Don Quijote stã mândru Sancho Panza! Sã ne închipuim decretarea unei prohibiþii generale video.

ESEU

Homo videns - tablou clinic

Barca lui homo videns ar lua apã, vâslele i s-ar transforma în cârje. Nar mai fi mult pânã la Ziua Venelor Deschise. Rolul TV-ului în legumizarea rasei umane e acelaºi cu al lopeþii în istoria cioclilor. TVul sau soba intimã pe timp de iarnã. TV-ul, vidanjorul de la ora cinci. TV-ul, Show Potemkin sau olimpiada falsului. Pânã în secolul trecut chimia cinei îþi dãdea calitatea visului. Homo videns nare vise. Când doarme tot la TV se uitã. Când se trezeºte îºi continuã somnul. Sindromul Helsinki, în care angajaþii bãncii fraternizaserã cu spãrgãtorii, funcþioneazã implicit, fãrã resorturi. Homo videns e falimentar. Ce se poate vedea prin ochelarii lui homo videns e previzibil. Piroman bântuit de flãcãri, acest aplaudac mecanic bea bere, stã pe spate ºi se crede executant al loviturii de la unsprezece metri. Acest cobai lihnit dupã experimente are un imaginar betonat în universul filmului american. Convingerea lui în ceea ce vede e imbatabilã ca râma tãiatã-n douã. Blestemul idioþiei s-a întins comic de la oraº la sat, ruralii fiind dependenþi de TV ca urbanii de igienicã. Pepene cu pâine, telejurnal, film ºi gãini rãmase neînchise. Trenurile blindate ale prostiei defileazã acum ºi pe la poarta lor. Între timp, tradiþia aºteaptã, neºtiind cã sa mutat staþia. Bunul simþ ºi vechile deprinderi s-au oprit la un cântar stradal ºiºi numãrã reciproc coastele. Din clasici n-a mai rãmas decât un nume de stradã sau vreun rãspuns corect la vreun concurs interactiv. Manele la nunta lui Figaro ºi Mihaela Tatu versus Hortensia Bengescu, nãscutã Papadat. Societatea multi-vizual dezvoltatã este într-un nou cincinal, planul de producþie a fost îndeplinit, raportãm multiple depãºiri de normã. Capitaliºtii au ajuns la vorba noastrã, acum fac salam chiar ºi din cale ºapte vaci grase din vis. În anii ´60 un Ion îºi luase primul televizor în satul lui. Trecut cu bicicleta prin gropile proletare, aparatul se stricase, iar acum stãtea inert pe salã, cu ecranul la drumul mare. Ion îºi luase primul televizor în satul lui. Restul nu mai conta.

Octavian Dãrmãnescu

5

GRAFFITI ORTHODOXE

Cum sã nu ne revoltãm în faþa suferinþei

Încã din tinereþe, mã întreb la ce serveºte suferinþa ºi nu am gãsit încã rãspunsul potrivit. Am constatat cã, pentru toatã lumea, pentru cei care suferã ºi pentru cei care nu suferã, suferinþa este în acelaºi timp o realitate, o problemã ºi o tainã. Realitate pe care nu o putem evita, problemã pe care nimeni nu a reuºit sã o rezolve, suferinþa rãmâne tainã. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gândim despre suferinþã; important este raportul pe care îl avem cu propria noastrã suferinþã. Ce putem face ca sã nu suferim? Biserica nu vrea ca oamenii sã sufere. În timpul slujbelor, noi ne rugãm pentru un „sfârºit creºtinesc vieþii noastre, fãrã durere, neînfruntat, în pace ºi rãspuns bun la înfricoºãtoarea judecatã a lui Hristos sã cerem”. Biserica doreºte ca credincioºii sã-ºi ducã viaþa în liniºte ºi pace, ºi, cât este posibil, sã nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii, ne rugãm de asemeni pentru conducãtorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul sã-l pãzeascã întreg, în pace, cinstit, sãnãtos, îndelungat în zile”. Dupã ce am fãcut aceastã cerere pentru conducãtorii Bisericii, o facem ºi pentru noi toþi, pentru cã adãugãm: „pe toþi ºi pe toate”. Biserica doreºte, deci, ca toþi oamenii sã trãiascã în pace, sã fie sãnãtoºi si sã aibã zile îndelungate. Ea nu încurajeazã suferinþa, dar ne învaþã sã o suportãm atunci când o întâlnim, sã acceptãm partea noastrã de suferinþã, sã o primim pentru binele nostru. Sã nu ne dorim suferinþa, dar sã o acceptãm dacã vine. Nu e nevoie ca toþi oamenii sã aibã partea lor de suferinþã. Unii sunt scutiþi, alþii o pot suporta cu uºurinþã, iar pentru alþii este un adevãrat chin. Când spun asta, mã gândesc în special la suferinþa fizicã. Cunosc persoane care suportã o suferinþã adâncã, oameni care nu se pot miºca de pe patul de boalã ºi care totuºi radiazã de bucurie, o bucurie pe care ceilalþi, deºi sãnãtoºi fizic, nu o au. Unii se revoltã în faþa suferinþei, iar alþii o ignorã. În fiecare din aceste cazuri, trebuie sã luãm în considerare intensitatea suferinþei, cãci sunt suferinþe care-l pot distruge pe om. Sunt însã persoane despre care credem cã suferã, dar care ºtiu

6

cum sã se comporte în faþa suferinþei, anihilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea cã sunt douã lucruri pe care omul nu le poate face fãrã credinþã în Dumnezeu: sã creascã copii buni ºi sã suporte o mare suferinþã. Eu cred, de asemeni, cã cei ce au de purtat o cruce grea au ºi puterea de o duce uºor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferinþã ca venind din mâinile Domnului, ºtiind cã, dacã Domnul a îngãduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu Ascetul spunea cã nu e important sã ºtim de unde vine suferinþa, ci sã ºtim cum sã o primim fãrã sã ne revoltãm. Un pãrinte din mãnãstirea noastrã, pãrintele Arsenie Boca, spunea: „Dacã tot trebuie sã suferim, mãcar sã nu suferim zadarnic”. Pentru a putea folosi suferinþa spre binele

suferinþa celorlalþi. Putem, totuºi, sã încercãm sã-i ajutãm sã-ºi poarte suferinþa. Este chiar o datorie, cãci Domnul ne-a chemat sã-I fim colaboratori, sã ne ajutãm aproapele. Fãrã a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stã în putinþã pentru a-l ajuta pe cel de lângã noi. Sã ne gândim la cei patru care l-au adus în faþa Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut sã aºtepte sã se întâlneascã cu Domnul, dar ei au simþit nevoia sã-l aducã pe prietenul lor cât mai repede în faþa Domnului, pentru a fi vindecat. ªi-au dat seama cã ei nu-l puteau vindeca, dar au ºtiut cã Domnul o poate face. Totuºi, Domnul nu vindecã mereu. Pe unii îi lasã sã sufere, pentru binele lor ºi al celor din jur. Am constatat adesea cã

sãu, omul trebuie sã creadã cã suferinþa are un sens pentru el, chiar dacã pe moment nu înþelege. De fapt, cel care înþelege ºi ºtie cum sã suporte suferinþa nu mai suferã. Aº spune cã suferinþa e o realitate pe care avem dreptul sã o evitãm, dacã putem, o problemã pe care avem dreptul sã o rezolvãm, dacã ne stã în putinþã, dar trebuie sã ne plecãm în faþa tainei ºi sã folosim suferinþa care ne este datã pentru progresul nostru spiritual. Dacã nu putem sã ne înþelegem propria suferinþã, nu vom putea înþelege nici

oamenii care suferã sau care au trecut prin mari suferinþe sunt oameni puternici. Ei au cãpãtat o altã perspectivã asupra vieþii si au dobândit unele calitãþi pe care oamenii scutiþi de suferinþã nu le pot avea. Suferinþa poate fi primitã ca un dar, ca o îmbogãþire. Unii simt suferinþa ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit sã li se întâmple lor. Asta pentru cã ei se comparã cu ceilalþi, ceea ce nu are niciun sens, fiecare om trebuie sãºi trãiascã viaþa care i-a fost datã. Fiecare are raportul sãu cu suferinþa, fiecare poate câºtiga ceva din suferinþã. Cred cã ceea ce

trebuie sã ne ajute este conºtiinþa cã Dumnezeu îngãduie aceastã suferinþã ºi cã ea are un motiv, chiar dacã noi nu-l ºtim. Aceastã conºtiinþã sau, mai bine zis, aceastã încredere ne ajutã sã ne purtãm crucea cu seninãtate. Pot sã vã asigur cã credinþa în Dumnezeu ne ajutã sã suportãm o mare suferinþã. Sã ne reamintim însã cã, dacã am suferit, nici nu ne dorim sã suferim, pentru cã nici Biserica ºi nici oamenii nu o doresc. Sã evitãm suferinþa dacã putem? Da! Dar sã nu fugim de crucea care ne poate mântui. Domnul nu ne binecuvânteazã o asemenea atitudine. Cãci Domnul ne cere sã ne purtãm fiecare crucea, crucea lepãdãrii de sine însuºi. Fãrã cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului, ci ºi prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o ispitã, printr-o boalã, printr-o durere, un necaz, ne întâlnim

crucea pe care trebuie sã o purtãm ºi ea devine într-adevãr crucea mântuirii noastre. Sã fim convinºi cã ne este necesarã crucea pentru a ne mântui. Sã-I cerem Domnului sãnãtate ºi tot ceea ce e bun, dar sã-I cerem ºi puterea de a accepta suferinþa atunci când ne este trimisã. Sã-I cerem Domnului sã ne întãreascã în credinþã pentru a putea face faþã tuturor încercãrilor care ne vin, sã-I cerem Domnului sã ne ajute sã purtãm cu bucurie suferinþa. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Cautã un doctor înainte de a fi bolnav ºi roagã-te înainte de venirea ispitei”. Sã ne pregãtim sã suferim suferinþã fizicã sau suferinþã moralã. Pentru a putea rãbda suferinþa moralã ºi pentru a putea profita de ea, trebuie însã sã ne smerim. Sã nu ne tulburãm vãzând cã suferinþa este o realitate pe care nu o putem evita, o problemã pe care nu o putem rezolva, o

tainã care este pentru binele nostru, cãci pentru progresul nostru spiritual ne uneºte cu Crucea Domnului. Ea este o tainã care ne uneºte cu suferinþa Domnului care avut milã de noi ºi ne-a mântuit, pentru cã ne iubeºte. Ea este o tainã care ne uneºte cu Domnul, care ne iubeºte chiar ºi atunci când ne lasã sã suferim ºi care ne ºterge lacrimile atunci când ºtie cã suferim pentru binele nostru. Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Sã credem cã îngerul nostru pãzitor ne însoþeºte pretutindeni, cã Maica Domnului ne ocroteºte mereu ºi la bine ºi la rãu. Sã credem cã mila Domnului ne însoþeºte mereu. (Cuvânt înregistrat în Franþa la 20 iunie 1999 ºi preluat din Feuille Saint Jean Cassien, nr. 68 / iunie 2000)

Pãrintele Teofil de la Sâmbãta de Sus

Vechi ºi bun. Excelent. Clasic. Unic. Ieºit din comun. Plin de poveste. Greu de istorie. Cu gust ºi cu parfum. Vin vechi, bãut dintr-o cupã veche, într-o casã veche, îmbrãcatã în rochia de dantelã a bunicii. Treziþi-vã! Nimic din ce e la modã acum nu mai e la modã! Tricoul imprimat e fugly. Noul e vulgar. Second hand is so cool! - Eh, maicã… V-aþi postmodernizat de tot…

Cum sã fii unic într-o lume a clonelor? Orice pui pe tine, ai ºansa sã gãseºti la altul. Orice coafurã, oricât de stridentã, care nici nuþi vine bine, o mai scot în lume ºi alþii la mall. Ah, ºtii tu, nu conteazã exteriorul. Tu eºti oricum o fiinþã unicã, zâmbetul tãu, sufletul tãu, nu sunt croite dupã ultimul film al lui George Clooney. Mintea ta plinã de poezie nici în vis n-ar gândi-o Cãrtãrescu. Crezi? Sau e un cliºeu ºi asta, la fel ca rochia pe care-o porþi, repetatã la infinit în cele patru colþuri ale lumii. Câteodatã, ai impresia stranie cã propriile gânduri nu-þi mai aparþin. Cã exact ceea ce spui acum, mai spun ºi alte 7349 de femei din lume. Cã nu tu râzi, ci Sarah Jessica Parker, care te posedã câteva clipe. Vrei sã râzi altfel, îþi cauþi râsul tãu, dar tot ce gãseºti la îndemânã e zâmbetul maliþios al lui Renée Zellweger. ªi, sincer, nu-þi mai vine-a râde. Apoi uiþi ºi o iei de la capãt. Lumea se umple de stereotipii, adevãratã nebunie. Oamenii, în cãutarea autenticului, se recompun pe ei înºiºi, într-un proces creativ bazat pe calc, lipici ºi colaj. Repetiþia stridentã profeþitã de Warhol îºi gãseºte un adversar redutabil în Vintage Fashion. Dar sã vedem ce înseamnã asta, în câteva fragmente, alese dintr-un articol intitulat V de la Vintage: „Odatã ce te-ai îmbrãcat într-o rochie vintage, eºti altcineva, eºti individualizatã;

ATITUDINE

Ceea ce rãmâne Vintage Fashion d u p ã c e m o d e l e t r e c

nu mai eºti Mango, Zara sau altã marcã. Eºti tu”. „În înþelesul clasic, vintage (termen preluat din domeniul vinurilor) e un articol de îmbrãcãminte, un parfum sau un accesoriu lansat în perioada 1920–1980 (articolele lansate între 1965 ºi 1985 au fost individualizate într-un subcurent care poartã numele retro). Însã vintage mai înseamnã ºi piese noi confecþionate din unele vechi – aºa-numita reciclare, unul din motoarele extinderii curentului vintage, dar ºi articole din colecþii recente care te duc cu gândul la un trend lansat în urmã cu ani”. „Este ceea ce rãmâne dupã ce modele trec. E o supermodã.” Îmi stãruie gândul la o campanie de Vintage Lifestyle. O campanie împotriva consumerismului, care sã promoveze creativitatea ºi reciclarea. O campanie care sã promoveze valorile „oldies & goodies”. O campanie care sã promoveze o viziune tradiþionalã a lumii, în care „e la modã sã porþi rochia bunicii ºi sã te mãriþi virginã, ca bunica”. Boierie! Sã râdem un pic împreunã, fiecare cu râsul sãu… (Sursã: http://viatalatara.wordpress.com)

Anca Delaþarã

7

ESEU

Când careva dintre noi se aflã în faþa tinerilor, afiºeazã o mimã scandalizatã, lucru care, neîndoios, îi îndepãrteazã. Totuºi, ºi atitudinea celor care, vrând sã fie asemãnãtori tinerilor, sunt doar toleranþi cu aceºtia, spre a le câºtiga simpatia, aºadar, ºi aceastã atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivitã. Noi credem cã prin respect, cunoaºtere, responsabilitate ºi conºtiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntã tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care pãrinþii ºi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor ºi de tineri. Poate obida lor este îndreptãþitã. Dar poate fi ºi exageratã.. Toþi îºi vãdesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea ºi nãdejdea noastrã. Poate ºi pentru extinderea „egoului” nostru. Tinerii, prin micile sau marile lor „rãzvrãtiri”, încearcã sã creeze ceva propriu, ceva cu totul nou ºi independent. Ei socotesc cã desprinderea de prezentul unanim acceptat de societate este un principiu fundamental. Sunt obsedaþi de originalitate, de modernism, de schimbare ºi, mai cu seamã, de recunoaºtere. Desigur, într-o oarecare mãsurã, acest lucru este firesc ºi se explicã lesne din punct de vedere psihologic. Însã legarea vãtãmãtoare de persoane inflexibile, care nu le îngãduie nici o iniþiativã, nu garanteazã o dezvoltare fireascã. Integrarea într-o societate extrem de pretenþioasã, labirinticã, va menþine individualitatea persoanei numai dacã sunt respectate sfintele instituþii ale familiei ºi ale învãþãmântului. Precumpãnitor este rolul Bisericii, însã el nu este unul care sã acþioneze în chip silnic. Grupurile sociale contribuie, neîndoios, la formarea personalitãþii oamenilor. Permanenta sete a tinerilor, dorinþa lor de a fi iubiþi, din pãcate îi duce adeseori în locuri cu totul „secetoase”. Întregul sistem politic, economic ºi social nu face decât sã cufunde în anxietate ºi sã chinuie tânãra generaþie. Dincolo de caracterul general al acestor observaþii, mã gândesc foarte mult la lupta pe care o dau tinerii pentru a pãtrunde în lumea maturitãþii, a spaþiului decizional, a hotãrârii

8

Tinerii zilelor noastre aducãtoare de succes, a capacitaþii de rãspuns ºi de valorizare. Tranziþia spre vârsta maturitãþii nu coincide însã întotdeauna cu atingerea unei adevãrate maturitãþi spirituale. De aceea, la Muntele Athos, adesea se spune: „Încã ºi dupã mulþi ani, tot începãtor poate sã fie!”. Pentru mulþi tineri aceastã tranziþie nu este decât o îndelungatã ºi dureroasã aventurã. O lipsã de maturitate ºi de pregãtire, încã din sânul familiei, îi duce pe tineri în lumea „bulevardului”, pe care mulþi cautã sã o cucereascã, însã nu pentru a oferi ceva, ci pentru a dobândi ceva pentru sine. Urmarea apariþiei societãþilor create prin construirea metropolelor este „apãsarea” individului care este „nivelat”, adus la un numitor comun cu toþi ceilalþi. Astfel, este practic ucisã orice luminoasã inspiraþie, iar cugetarea, meditaþia, ajung a fi singurãtate. În acelaºi timp, întâlnirea cu alþi semeni decade, transformându-se într-o soluþie facilã, fãrã nici o noimã duhovniceascã. Integrarea în grupuri de tineri de o calitate îndoielnicã, constituie o

inconºtientã opþiune faþã de sistemul social. Astfel, tinerii cred cã dobândesc titluri ºi recunoaºtere, deºi ajung sã nu înþeleagã faptul cã au cãzut în cea mai cumplitã dependenþã. Astfel este folositã ºi exploatatã o cumplitã stare sufleteascã, ce dureazã tot mai mult, ce „se cloceºte”, ducând cel mai adesea la îndoieli ºi nesiguranþã. Opþiunea pentru dreapta lucrare ºi pentru dreapta cugetare presupune, desigur, un preþ demn de luat în consideraþie. Tânãrul ce doreºte lumina, adevãrul ºi viaþa, ce doreºte sã aibã o conºtiinþã împãcatã ºi o viaþã simplã, îºi va lãsa cu smerenie entuziasmul, planurile, problemele ºi telurile în grija Domnului, de viaþã ºi de luminã dãtãtorul ºi singurul adevãrat ºi viu Izbãvitor ºi Mântuitor. Urmarea acestei vieþi, în cunoºtinþã de cauzã, va contribui în mare mãsurã la a da un sens preþios telului vieþii ºi va aºeza în plan secund sau chiar mai îndepãrtat problemele prioritare pe care le socoteam de nerezolvat. În mulþimea anonimã a oraºelor, în zarva strãzilor ºi în însingurarea generalã, tinerii

abatem din drum, ca nu cumva sã cedam „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferã câºtigurile trecãtoare. Conºtiinþa liberã ºi inima ce iubeºte nu intra în calculator, iar identitatea creºtinã nu îngãduie integrarea noastrã într-o masã amorfã. Virtutea este plinã de imaginaþie, nefiind nicicând plictisitoare ºi monotonã. Tinerii, având imaginea limpede a desãvârºirii libertãþii în viaþa duhovniceascã creºtinã, sunt inspiraþi a o urma cu credinþã, a dãrui la rândul lor, a mulþumi ºi a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinãtãþii dragostei, a

rece îi aduce în întristare pe creºtini, fãcându-i sã nu se mai poatã bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Îndemnul meu este, pe cât putem, sã ne îndepãrtam de maºini! Evoluþia creºtinului are un anume dinamism! De la „dupã chipul”, aºa cum spun Sfinþii Pãrinþi, creºtinul trebuie sã ajungã la „dupã asemãnarea”. Acest scop poate fi atins mai lesne prin dreapta folosire a libertãþii care stã sub lumina Harului celui dumnezeiesc. Toata

unei inimi sensibile, a unor oameni delicaþi, a unor adevãraþi fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoºtinþã, jertfa de sine ºi de bunãvoie datorie. Tinerii ce s-au îndepãrtat de Dumnezeu, sã nu se teamã! Ca unii ce au cunoscut bine singurãtatea ºi negura pãrãsirii, au însetat dupã lumina cãminului pãrintesc. Au pregustat din întunericul iadului ºi au simþit durerea nerecunoºtinþei. Conºtiinþa propriei urâþenii lãuntrice nu îi va duce însã în deznãdejde, ci spre pocãinþã. Împlinirea maturitãþii vine o data cu plinirea dragostei celei lãuntrice. Viaþa noastrã trece prin vieþile tuturor celorlalþi. Omul se împlineºte numai în mãsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalþi, lãsându-se cuprins de ei, în care îi înþelege, lãsându-se înþeles, adicã numai prin împreunã lucrarea în dragoste ºi în Hristos. Relaþia sa cu ceilalþi este „indicatorul” stãrii sale ºi al adevãratei lui relaþii cu Dumnezeu. Epoca noastrã are mai multa nevoie ca oamenii sã fie mai strâns legaþi între ei. O singurãtate

viaþa omului este o cale binecuvântatã întru dobândirea acelui „dupã asemãnarea”. Primind „dupã chipul”, ni s-a dat impulsul de a ne dezvolta ºi de a ne împlini propria îndumnezeire „dupã asemãnarea”. Calea este îndelungatã, suitoare ºi ne cere stãruinþã multã, însã bucuria pe care ne-o dau numeroasele sale daruri primite de la Dumnezeu, ne fac sã ne reînnoim ºi sã ne întãrim în hotãrârea noastrã de a ne desãvârºi. Calea duhovniceºte suitoare a omului, trebuie spus, este una continuã. În Ortodoxie nu exista „Nirvana” ºi nimic nu se aflã în nemiºcare. Ci este, cum am mai spus, o cale ce duce ºi se continuã în ceruri, prin participarea la slava lui Dumnezeu. Autenticitatea spiritualitãþii ortodoxe îi conduce pe tinerii creºtini la aprecieri ºi la opþiuni proprii ce ºi deschid noi orizonturi, noi perspective ºi o viziune mai profundã asupra

ESEU

credincioºi îºi vor pãstra surâsul rãbdãrii ºi al nãdejdii. Astfel, nu va fi nevoie sã se integreze în anumite grupuri. Familia mea, în ciuda unor eventuale probleme, ºcoala ºi parohia mea vor fi locuri de odihnã ºi de pace lãuntricã. În acest spaþiu familiar, în ciuda unor divergenþe, vor exista înþelegere între oameni, toleranþã, împãcare ºi rãbdare. Orice am face, niciodatã nu am putea alege o maicã mai bunã sau un frate mai inteligent. Acest compromis nu înseamnã cedare, nici realism cinic, ci o logica ce, prin dragoste ºi credinþã, duce spre minune. Aºa-numitele legãturi interpersonale, între tineri, sunt tulburate, fiindcã fiecare îºi cautã propria odihnã ºi satisfacþie. Grupurile sportive, politice, ideologice sau artistice nu sunt anulate ºi nici judecate. Însã prin ele însele, nu pot mântui. E ciudat faptul cã tocmai în mijlocul tuturor acestor „jocuri” primejdioase, în vitezã, alcool ºi multe altele, tinerii îºi cautã izbãvirea. Nu mã voi lansa acum în analize amãnunþite ale acestui fenomen, cãci specialiºtii ºi-au spus cuvântul, pe baza experienþei ºi a înþelepciunii lor. Dar sã nu ne limitam la pretexte ºi la fenomene. E de dorit o spontanã integrare a tinerilor în spaþiul sfânt al Bisericii cu bogata sa tradiþie. Suntem pregãtiþi sã îi primim pe cei ce înseteazã? Dovedim stãruitoare rãbdare în abordarea tuturor particularitãþilor, deplinã rezolvare a necesitãþilor, credinþã fierbinte ºi bãrbãþia exemplului trãit? Printr-o valoroasã contribuþie a Bisericii tânãrul poate afla minunea în taina personalitãþii sale, descoperind astfel cine este cu adevãrat. Talentele sale, posibilitãþile sale, limitele ºi rezistenþa sa le va afla în Bisericã. Astfel va ajunge la trebuincioasa mãsura a cunoaºterii de sine, care îi este necesarã pentru drumul ce i-a rãmas de parcurs. Tinerii dispun de o libertate nelimitatã, întocmai ca ºi Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în faþa rãului. Acolo se vãdeºte mãreþia tinerilor: în opþiunea pentru virtute. Astfel ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevãrat liberi. Aici se ascunde ºi se judecã mãreþia omului. Primirea chemãrii lui Dumnezeu a noilor sfinþi este o conºtientã participare la lucrarea mântuirii. În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria ºi statistica ne ameninþã ºi ne controleazã, tinerii creºtini sunt chemaþi sã respecte valoarea dumnezeieºtii libertãþi. Aºadar, sã nu ne temem ºi sã nu ne ascundem, sã nu ºovãim ºi sã nu ne

9

ESEU

vieþii. Astfel, moartea nu mai apare ca înspãimântãtoare, iar viaþa nu îi mai sperie nici ea prin complicaþiile sale. Aºadar, sã cutezam a ne încerca puterile într-o viaþã trãitã fãrã teamã! Sã nu îngãduim ispitei flecãrelii sã ne asedieze, individualismului sã ne „ocupe” ºi egoismului sã ne izoleze. Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevãratei noastre vocaþii, dacã vom cuteza sã ne desprindem din cele ce ne înconjoarã ºi ce nu ne ajuta deloc sã ne îndreptam! Dificultãþile luptei ºi eventualele cãderi nu vor face decât sã ne îmbogãþeascã experienþa ºi maturitatea. Lipsurile, necazurile, morþile ºi piedicile ne pot fi mai degrabã de folos decât vãtãmãtoare. Credinþa puþinã sau aparenta necredinþã a adolescenþei duce adesea la

experienþe ce traumatizeazã sensibila lume psihicã a creºtinilor, fiind însã temei de maturizare. Suiºurile ºi coborâºurile în credinþã nu trebuie sã ne înfricoºeze, cãci adeseori ele chiar confirmã ºi întãresc autenticitatea, adevãrul credinþei noastre. Dumnezeu urmãreºte toate greutãþile cu care ne confruntãm.

10

El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndãrãtnicia refuzului nostru. Murind trãim, micºorându-ne creºtem, sãrãcind ne îmbogãþim. Prin înmormântarea noastrã ajungem la învierea noastrã! Astfel putem privi moartea în faþã, fãrã teamã, crezând cu adevãrat în înviere. Tinerii socotesc moartea ca ceva foarte îndepãrtat, de neconceput, ca pe ceva ce lor nu li se va întâmpla ºi despre care nu discutã. Monahul tânãr ºi toþi ceilalþi monahi adorm în fiece searã ca ºi cum ar fi ultima din viaþa lor, iar dimineaþa se trezesc cu gândul cã îºi pot începe ultima zi din viaþã. Astfel, nu se oboseºte în tot soiul de planificãri, gânduri de viitor ºi alte cele, care nu aduc în suflet decât neliniºte, anxietate ºi ostenealã. Ci îºi începe ziua optimist, cu nãdejde, credinþã ºi bucurie. Prin urmare, experierea zilnicã a dificultãþilor, nu este

când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul cãruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce doreºte Hristos ºi pentru ce putem sã devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spaþioasa luminã a curþii lui Dumnezeu dãruieºte dulceaþa Harului ce preschimbã lupul în miel, dupã cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur. Aºadar, purcedeþi cu stãruinþã spre luminã, cãci cu adevãrat veþi afla mângâiere, veþi afla lumina si vã veþi înfrumuseþa, binecuvântaþi fiind, liniºtindu-vã ºi pace aflând! Schimbându-vã, veþi fi mai bine înþeleºi îi veþi înþelege mai bine pe cei din jur. Lumea nu este atât de respingãtoare înþeleptului urmãtor lui Hristos, Cel Care slobozeºte, îndulceºte ºi ne îmblânzeºte inima! „Cele vechi s-au trecut; iatã, noi sunt toate!”. Remuºcãrile ºi sentimentul de

un scop în sine, ci binecuvântat prilej de a ne vedea mai limpede viaþa, sufletul, dar ºi pe Dumnezeu. Întoarcerea tineretului spre înþelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznãdejdii. Este calea ieºirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevãrat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatãl cu încredere ºi rugându-ne nu atât

vinovãþie lasã loc adevãratei pocãinþe. Intrarea voastrã într-o chilie, spre spovedanie, sau într-o bisericã, poate sã însemne începutul unei vieþi pe care mulþi au trãit-o ºi din care biruitori au ieºit numeroºi sfinþi! Îndrãzniþi sã îmbrãþiºaþi lumina ºi învãþaþi cãile lui Dumnezeu! (Sursã: http://www.crestinortodox.ro)

Monahul Moise Aghioritul

Romanþa tinereþii Ion Minulescu Necunoscuta care se vindea N-a vrut sã-mi spunã-n prima zi cine era, Dar fiindcã ea aflase cine sunt – Poetul poreclit „Fluierã-vânt” – ªi fiindcã mã ruga stãruitor Sã-i fiu ºi eu, din când în când, cumpãrãtor, Sinceritatea ei m-a-nduioºat ªi-n cadrul preþului fixat – Un preþ absurd, Ridicul ªi meschin, Cu care-aº fi bãut un kilogram de vin – M-am îmbãtat de gura ei ªi-am adormit Pe laurii idilelor lui Teocrit...

Râsul durerii Sunt oameni care râd în faþa suferinþei, suferinþa lor sau a altora. Râsul în faþa suferinþei exprimã douã naturi, deºi are o singurã înfãþiºare. Între acei ce râd în faþa încercãrilor grele sunt deosebiri esenþiale. Unii oameni râd în faþa suferinþelor dintr-o nesimþire, dintr-o infirmitate lãuntricã. Ei nu pot sã înþeleagã suferinþa; nici n-o acceptã, nici n-o înlãturã. Aceºti oameni râd pentru cã nu vãd, pentru cã sunt lipsiþi de omenie. Alþii râd cã n-au ce sã facã, râd cã altfel i-ar doborî durerea, râd sã înºele, sã mângâie propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapie moralã, cu mari roade. Cine râde de suferinþa lui ºi a altuia, fãrã ca acest râs sã aibã o temelie de adâncã umanitate, adicã sã fie îndemn, depãºire, leac împotriva rãului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

Dar vai!... Necunoscuta se vindea Nu numai mie, dar ºi altora!... ªi-azi un ciocoi, Iar mâine un calic O cumpãrau la fel – mai pe nimic – Cãci ea – flãmândã veºnic – se grãbea Sã-ºi vândã gura dulce ca la tarapana!... Eu singur doar nu m-am sfiit sã-i spun Cã-s gata sã-i ofer un preþ mai bun – Dar cum îi luase mintea Dumnezeu, Necunoscuta s-a spãlat pe mâini cu preþul meu... ªi-atunci – De teamã sã n-o bat, Sau s-o ucid ªi s-o ascund sub pat – Deºi-o iubeam, am renunþat la ea ªi n-am mai vrut sã ºtiu cine era!... Dar într-o zi cu ploaie ºi cu vânt, Necunoscuta care se vindea, S-a dat la fund ªi-a dispãrut... ªi nimeni n-a mai întrebat de ea De când intrase, parcã, în pãmânt, Cu numele-i mereu necunoscut... ªi totuºi, Eu Am întâlnit-o iar, Dar nu ca altãdatã, pe trotuar, La cafenea, Sau în tramvai... Am regãsit-o-n ziua de-ntâi de mai, Ascunsã de un sfert de veac într-un sertar, În care sta de veghe cuminte, ªi-aºtepta O zi sã-mi mai aduc aminte ºi de ea!... Dar ce pãcat Cã regãsirea ei m-a-ndurerat... ªi-n loc s-o mai sãrut – Cum aº fi vrut – Am început sã plâng cu-adevãrat!... Necunoscuta care se vindea De data asta, nu mai era Ea – Era doar vechea ei fotografie, Pe care mi-o dãduse numai mie!... ªi-acum, Cred c-aþi ghicit cine era Necunoscuta care se vindea... Era chiar tinereþea mea!...

De la umor la batjocurã Sunt oameni care din orice situaþie ºtiu sã scoatã la luminã partea comicã. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral, nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire pozitivã asupra vieþii lãuntrice. Trebuie fãcutã însã o deosebire, care îndeobºte nu este luatã în seamã. Sunt oameni care cautã sã picure cu acidul trufiei lor suferinþa ºi îngenuncherile în faþa destinului ale altora. Aici râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deºtepþi ºi îºi hrãnesc trufia din sufletul celor mai adânc încercaþi. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru cã are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocurã. ªi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacã se simte bine când râde pe seama celor mai adânci ºi umane dintre stãrile interioare ale fratelui sãu. Existã totuºi un altfel de râs creator. E vorba de umor. Oamenii care sunt dãruiþi cu acest simþ al umorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucatã din dorul nostru de viaþã. Umorul este blând; batjocura este crudã. Umorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenþa este prezentã în umor, ca ºi în batjocurã, dar aceastã aleasã însuºire a omului este aici curatã, nu este pervertitã, drãceascã, aºa cum e în al doilea caz.

Ernest Bernea

11

Santorini

Santorini Insula Santorini, aflatã în sudul Mãrii Egee, la 120 de mile marine de Creta, atrage turiºtii, mai ales datoritã faimei potrivit cãreia, în aceastã regiune, s-a gãsit legendara Atlantida. Aici se aflã un sat-castel, Pyrgos, celebru pentru cã are mai multe biserici (75) decât case! De altfel, se spune cã Santorini este locul în care „sunt mai multe biserici decât case, mai mult vin decât apã, mai mulþi mãgari decât bãrbaþi”. Insula Santorini este localizatã în Marea Egee ºi este cea mai sudicã dintre insulele Cyclade. Capitala insulei este Fira, oraº port, care impresioneazã prin strãzile înguste, taverne tradiþionale, magazine aºezate pe versanþii stâncoºi, dar ºi prin plaje minunate, cu apa mãrii limpede precum cristalul. Santorini, cea mai frumoasã ºi spectaculoasã insulã a Greciei (dar ºi cea mai scumpã), primeºte anual un numãr de turiºti de 2 sau 3 ori mai mare decât numãrul locuitorilor insulei. Desprinsã în timp dintr-un vulcan, ea oferã turiºtilor munte ºi mare, alb ºi albastru, biserici ortodoxe, dar ºi tradiþii. Santorini este tãrâmul de unde porneºte mitul Atlantidei. În trecut, minunata lagunã a Portului Santorini era centrul insulei. Acesta a fost scufundat de puternicele erupþii vulcanice, care au schimbat topografia locului, aducându-i in schimb celebritatea; “nisipuri” negre ºi roºii, faleze naturale înalte de sute de metri. Capitala Insulei, Fira, este aºezatã într-un perete vulcanic, pe o falezã înaltã de 300 m. Casele de un alb orbitor, cu acoperiºuri rotunjite, par chilii sãpate în lava pietrificatã, între acestea strãduþele mici ºi înguste duc spre magazine ºi taverne cu privire la mare. Oia este renumitã prin apusurile de soare care au îmbrãcat forma unui ritual. Imediat dupã orele amiezii, oamenii încep sã se îndrepte spre terasele care dau spre mare. Printre cele mai bune plaje, unele cu nisip negru, altele cu pietricele, sunt Kamari sau Armeni, Amoudi Baxedes Perissa, Monolithos ºi Kokini Paralia. Peisajul uimitor, ciudãþeniile mediului natural, arhitectura neobiºnuitã ºi monumentele minunate din Santorini atrag un numãr mare de vizitatori în fiecare varã. Lucruri de cumpãrat: broderii, bunuri croºetate, covoraºe, artizanate locale, vin, nãut. Preþurile sunt cam piperate, pentru cã locuitorii nu trãiesc decât din turism. De exemplu, o cafea la terasã ºi o apã costã în jur de 4 euro/fiecare.

13

GRAFFITI ORTHODOXE

Tulburãtoarea poveste a uneia dintre cele mai mari convertiri consemnate în Istoria Bisericii

CUVIOSUL MOISE ARAPUL

În pãrþile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian ºi negru la faþã; el mai înainte a fost rob la un stãpân vestit, care, pentru obiceiul lui cel rãu ºi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alãturat de tâlhari. Vãzându-l ei cã este tare cu trupul ºi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înºiºi. Aceasta se povesteºte despre dânsul, ca ºi îndreptarea lui sã fie arãtatã, adicã ce fel de viaþã a avut ºi în ce fel de pocãinþã ºi plãcere de Dumnezeu a venit; cãci ºi greºelile sfinþilor ce au fost mai înainte nu se tãinuiesc, spre preamãrirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici ºi din pãcãtoºi se fac drepþi. Deci, Moise, fãcând tâlhãrii ºi jafuri împreunã cu tovarãºii sãi, mult sânge a vãrsat ºi a sãvârºit multe fapte necurate ºi ruºinoase, fãcându-se vestit prin rãutatea sa ºi înfricoºat tuturor. Între alte fapte tâlhãreºti ale lui se povesteºte ºi aceasta: el avea gând rãu asupra unui cioban de oi, pentru cã, mergând el la o faptã rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înºtiinþându-se de acel pãstor cã paºte oile de partea cealaltã a râului Nil, a voit sã-l ucidã; dar râul era atunci revãrsat. Deci, legându-ºi hainele ºi punându-le pe cap, ºi-a luat sabia în dinþi ºi s-a dus înotând pe râul cel mare. Vãzându-l pãstorul de departe cum înota prin râu, ºi-a lãsat oile ºi s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns ºi, negãsind pe pãstor, a tãiat patru berbeci mai aleºi, pe

14

care, legându-i cu o funie, a înotat iarãºi înapoi pe râul Nilului, trãgând berbecii dupã sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bunã, iar din piele a fãcut foale pentru vin. Petrecând Moise într-o viaþã rea ca aceasta multã vreme, ºi-a venit în simþire dupã o întâmplare oarecare. ªi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocãinþã, pentru cã El nu voieºte moartea pãcãtoºilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci, pãcãtosul s-a umilit cu inima ºi, cãinduse de faptele sale cele rele, a lãsat tâlhãritul ºi pe tovarãºii sãi ºi s-a dus în pustie la o mãnãstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului ºi a fraþilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu ºi vãrsa multe lacrimi ziua ºi noaptea, cãindu-se de pãcatele sale fãcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau cu osârdie ostenindu-se, s-a fãcut monah ales. Dupã câtãva vreme, luând o chilie sihãstreascã, vieþuia singur întru Domnul, curãþindu-ºi prin pocãinþã greºelile fãcute mai înainte. Petrecând el în îndreptarea aceasta, au nãvãlit asupra lui în chilie patru tâlhari, neºtiind cã el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit ºi i-a legat ºi, luându-i în spate ca pe niºte saci umpluþi cu paie, i-a dus în mãnãstire la bisericã, zicând fraþilor: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbãtate nimãnui, iar aceºtia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciþi pentru ei?”. Pãrinþii au poruncit sã-i dezlege ºi sã-i lase liberi, zicând: „Nouã nu ni se cade sã ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii cã este Moise, care mai înainte a fost

cãpetenie de tâlhari, s-au mirat de aceastã schimbare a vieþii lui, au preamãrit pe Dumnezeu ºi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocãindu-se, s-au fãcut cu toþii monahi iscusiþi. Nu numai dânºii, dar ºi alþi tâlhari, auzind de Moise, vãtaful lor, cã s-a pocãit ºi s-a fãcut monah, s-au lepãdat ºi ei de tâlhãrit ºi de toate obiceiurile cele rele ºi s-au fãcut monahi îmbunãtãþiþi. Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocãinþei, de la început au nãvãlit asupra lui diavolii desfrânãrii prin gânduri necurate ºi prin pofte ispititoare, trãgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrãbãlate, dupã cum singur a spus mai în urmã fraþilor, zicând: „Atâta supãrare am suferit de la rãzboiul poftei trupeºti, încât puþin de n-am cãzut din fãgãduinþa monahiceascã”. Mergând în schit la cuviosul Isidor preotul, i-a spus toate rãzboaiele cele trupeºti. Sfântul Isidor a zis cãtre dânsul: „Nu te tulbura, frate, cã încã eºti între cei noi începãtori; ºi pentru aceea diavolii mai aspru nãvãlesc asupra ta, cãutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povãþuiesc sã primeºti postirea cea din toate zilele ºi înfrânarea în mâncare, ca sã nu-þi saturi pântecele. Cã precum câinele cel obiºnuit a roade oasele lângã mãcelãrie, nu se duce pânã nu se închide, ºi dupã ce s-a închis, nefiind nimeni care sã-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea ºi diavolul desfrânãrii stã lângã omul care se hrãneºte pânã la sãturare. Iar dacã vei petrece în post ºi în înfrânare, omorându-þi mãdularele cele trupeºti, închizându-þi uºa

bãtrânilor celor din pustie, ºi, luând vasele lor de apã, pe care le gãsea deºarte, le aducea apã fãrã sã ºtie ei. Apa era departe de locurile acelea, cãci unii bãtrâni îºi aveau chiliile lor ca la douã stadii departe de apã, iar alþii ca la trei, la patru ºi mai mult. ªi cum unii nu puteau sãºi aducã apã singuri, fiind bãtrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apã. Astfel ostenindu-se el, ºi diavolul nesuferind sã-i vadã suferinþa lui, i-a fãcut - cu voia dumnezeiascã , o rãutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de ostenealã, plecând la un puþ, diavolul l-a lovit foarte tare peste ºale cu un par mare, ºi a rãmas acolo zãcând ca un mort.

Fãcându-se ziuã, monahii au mers la puþ pentru apã ºi au gãsit pe Moise zãcând mai mult mort. Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, pãrintele schitului, iar acesta, mergând cu fraþii, l-a luat ºi l-a dus la bisericã; deci, Moise, fiind slãbãnogit, a bolit atâta vreme, încât abia dupã un an s-a întãrit cu trupul. Pãrintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, înceteazã de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de mãsurã; cãci ºi în aceastã vitejie se cade a pãzi mãsura”. Moise, nebiruitul ostaº al lui Hristos, a rãspuns: „Nu voi înceta de la luptã pânã nu vor înceta de la mine nãlucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iatã, acum au încetat de la tine acele pãtimaºe supãrãri, ºi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropiete cu îndrãznealã ºi împãrtãºeºte-te cu dumnezeieºtile Taine ale Trupului ºi Sângelui lui Hristos; însã sã ºtii aceasta, cã pentru aceea a fost lãsat asupra ta un rãzboi trupesc greu ca

acesta, ca sã nu te lauzi în mintea ta cã ai biruit patimile cu ale tale postiri ºi nevoinþe ºi ca sã nu pieri, înãlþându-te”. Moise, auzind acestea ºi împãrtãºindu-se cu dumnezeieºtile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de rãzboaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniºtita viaþã pustniceascã. Dupã câteva luni, fiind întrebat de-l mai supãrã patimile, el a rãspuns: „De când a fãcut rugãciunea pentru mine Pãrintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supãrare nu mai pãtimesc”. Dupã niºte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câºtigat odihnã prin milostivirea lui Dumnezeu ºi a vieþuit din acea vreme restul vieþii sale fãrã de patimã ºi fãrã de supãrare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defãima pe aceia ca pe niºte muºte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh ºi s-a fãcut cinstit între pãrinþi. Sfântul ajungând vestit pentru viaþa sa îmbunãtãþitã, a auzit despre dânsul stãpânitorul acestei laturi ºi a mers la schit, vrând sã vadã pe pãrintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareþului, dar cuviosul, sculându-se, a ieºit din chilie, vrând sã fugã ºi sã se ascundã într-o baltã cu trestie. Atunci lau întâmpinat slujitorii care erau cu boierul ºi l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia pãrintelui Moise?”. Iar el a rãspuns: „El este un bãtrân nebun ºi foarte mincinos ºi are viaþã necuratã”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat ºi au trecut alãturea. Când au mers la bisericã, boierul a zis cãtre clerici: „Eu, auzind de pãrintele Moise, am venit sã mã binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, ºi, întrebându-l unde petrece pãrintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulã contra lui, numindu-l nebun, mincinos ºi cã ar avea viaþã necuratã”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit ºi au zis: „Ce fel era acel stareþ care v-a spus vouã cuvinte urâte împotriva sfântului bãrbat?”. Ei au rãspuns: „Un bãtrân înalt, negru la faþã ºi îmbrãcat în hainã proastã”. Clericii au zis: „Acela este cu adevãrat pãrintele Moise ºi de vreme ce nu a voit sã fie vãzut de voi ºi cinstit, de aceea a grãit acele vorbe pentru sine însuºi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulþumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava ºi cinstea omeneascã ºi de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric

GRAFFITI ORTHODOXE

mâncãrii prin postire ºi nelãsând sã intre în stomac sãturarea, care naºte pofta trupeascã, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supãrându-se, se va duce de la tine”. Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, ºi închizându-se, a petrecut în postirea cea de toatã ziua, mâncând o bucãþicã micã de pâine seara, dupã apusul soarelui ºi ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugãciunea pe care o sãvârºea în genunchi. Deºi ostenea trupul sãu cu osteneli ºi-l ascuþea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneºte spre pãcat. Pentru aceea a mers iarãºi la pãrintele Isidor ºi i-a zis: „Pãrinte, nu pot sã stau în chilia mea, luptându-mã de patimile trupeºti”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei ºi i-a zis: „Cautã spre apus”. Moise, cãutând, a vãzut o mulþime de diavoli înfricoºaþi, gâlcevindu-se ºi gãtinduse de rãzboi. Atunci iarãºi a grãit sfântul: „Cautã de priveºte spre rãsãrit”. Privind, a vãzut o mulþime de sfinþi îngeri, purtãtori de luminã, asemenea pregãtiþi de rãzboi. Zis-a Sfântul Isidor cãtre Moise: „Cei dinspre apus ridicã rãzboi asupra sfinþilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre rãsãrit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioºilor celor buni. Însã vezi cã mai mulþi sunt aceia ce ne ajutã nouã, decât aceia ce se scoalã asupra noastrã”. Moise, întãrindu-se cu o vedenie ca aceasta ºi cu cuvintele stareþului, s-a întors în chilia sa, ºi iarãºi se îndeletnicea cu postire ºi rugãciuni ºi cu obiºnuitele lui osteneli. Dar tot nu-l pãrãsea din rãzboi, ci mai ales, aprinzându-se din nãlucirile cele din visuri, pãtimea supãrare de la vrãjmaº. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareþ oarecare, sfânt ºi foarte iscusit, ºi i-a zis: „Pãrinte, ce sã fac, cã visele îmi întunecã mintea ºi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea ºi nãlucindu-mi prin vedenia visului, mã împing la pãcat”. Stareþul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despãrþit-o de acea dulce pãtimire, care se face în nãluciri, pentru aceea pãtimeºti aceastã urâtã supãrare. Deci, sã faci ceea ce-þi voi zice þie: sã stai la priveghere ºi încet sã te obiºnuieºti cu ea; sã te rogi cu trezire ºi te vei izbãvi de acel rãzboi”. Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povãþuitor cel iscusit, s-a întors la chilie ºi a început a se deprinde în privegherea cea de toatã noaptea. De aceea stãtea în mijlocul chiliei toatã noaptea, neplecându-ºi genunchii în rugãciune, ca sã scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut ºase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, ºi nici aºa nu putea sã se izbãveascã de supãrarea trupului, care se luptã împotriva duhului - aºa voind Dumnezeu -, adicã, fiind ispitit ca aurul în ulcea, sã primeascã cea mai slãvitã cununã a vieþii celei pãtimitoare. Dupã aceasta, nevoitorul cel viteaz a gãsit altã rânduialã de viaþã asprã: ieºind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihãstreºti ale

15

GRAFFITI ORTHODOXE

despre iubirea lui de strãini. Odatã se dãduse poruncã tuturor pãrinþilor vieþuitori în pustie, zicându-le: „Sã postiþi toatã sãptãmâna aceasta ºi sã faceþi Paºtile”. Din întâmplare au venit niºte fraþi strãini din Egipt la pãrintele Moise ºi stareþul le-a dat sã mãnânce puþinã fierturã. Vecinii lui, vãzând fumul, au spus clericilor: „Iatã, Moise a nesocotit porunca, ºiºi face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însã toþi ºtiau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbãta, Moise a venit la bisericã, la cântarea cea soborniceascã, ºi aflând toþi nobila lui purtare i-au zis pãrinþii înaintea tuturor: „Pãrinte Moise, porunca cea omeneascã ai cãlcat-o, dar ai împlinit-o pe cea a lui Dumnezeu”. Încã ºi în viaþa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteºte: „Un frate oarecare venind de departe în schit, voia sã vadã pe Cuviosul Arsenie ºi, fiind dus la dânsul, l-a vãzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru cã stareþul ºedea ºi privea în jos, fãrã sã zicã o vorbã. Apoi, ieºind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, sã-l ducã la pãrintele Moise, care din tâlhar s-a fãcut cãlugãr. Clericul a dus pe acel frate strãin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospãtat ºi i-a eliberat, arãtându-le multã dragoste. Deci, clericul a zis cãtre acel frate strãin: „Iatã, i-ai vãzut pe amândoi, pe pãrintele Arsenie ºi pe pãrintele Moise. Care din ei þi se pare cã este mai bun?”. Fratele cel strãin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareþ din cei plãcuþi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, aratã-mi mie lucrul acestor pãrinþi, cãci unul fuge de oameni pentru numele Tãu, iar celãlalt îi primeºte pe toþi pentru numele Tãu; drept aceea, care este mai desãvârºit dintr-înºii?”. Stareþul a vãzut într-o vedenie douã corãbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie ºi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multã liniºte; iar în cealaltã era Cuviosul Moise ºi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia ºi puneau faguri de miere în gura lui. Cuviosul Moise, petrecând mulþi ani în nevoinþele pustniceºti, s-a învrednicit de rânduiala preoþeascã dupã o descoperire dumnezeiascã. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoþiei ºi a fost îmbrãcat în stihar, episcopul a grãit cãtre dânsul: „Acum pãrintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis cãtre episcop: „Stãpâne, oare cele din afarã fac pe preot alb, sau cele dinãuntru?”. Ca ºi cum ar fi zis: „Oare îmbrãcãmintea dinafarã, care acoperã trupul, face vrednic pe om de preoþie, sau

16

bunãtãþile cele dinãuntru?”. Episcopul, voind sã-l ispiteascã dacã este cu adevãrat rob al lui Hristos ºi dacã are bunãtãþi înãuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, sã-l goniþi; apoi sã vã duceþi dupã dânsul, sã ascultaþi ce va grãi”. Clericii au fãcut aceasta ºi l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieºi afarã”. El, ieºind ºi stând la loc deosebit, se ocãra pe el, zicând: „Câine, bine þi-a fãcut! Bine þi-a fãcut, trup negru! Dacã nu eºti vrednic, cum îndrãzneºti a intra în altar? Nu eºti om, ºi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit sã-l cheme iar în altar ºi l-a hirotonit preot. Dupã aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Pãrinte, ce-ai gândit când te-am izgonit ºi când te-am chemat iar?”. Moise a rãspuns: „Mam asemãnat câinelui care când este gonit, fuge, ºi când este chemat se întoarce iar, alergând degrabã”. Episcopul a zis: „Cu adevãrat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru cã celor smeriþi Dumnezeu le dã har”. Acestui pãrinte i s-a fãcut ºi mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încã între noii

ºezând cu fraþii, a zis: „Sculaþi-vã ºi fugiþi de aici, cã astãzi barbarii vor veni în schit sã taie pe monahi”. Fraþii i-au zis: „Pãrinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis cãtre dânºii: „Eu am atâþia ani ºi aºtept ziua aceasta ca sã se împlineascã cuvântul Stãpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridicã sabia, de sabie va muri! Fraþii au grãit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”. El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însã fiecare sã se pãzeascã pe sine cum petrece”. Fraþii, sculându-se, au fugit, rãmânând dintre ei lângã dânsul numai ºapte. Dupã un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei ºapte fraþi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tãiat pe pãrintele ºi pe cei ºase fraþi care erau cu dânsul. Fratele care fugise, ºezând în locul lui unde se ascunsese, a vãzut cerul deschis ºi ºapte cununi luminoase pogorându-se din cer. Dupã ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a gãsit pe pãrintele ºi pe fraþi tãiaþi, iar trupurile lor zãcând în sânge. Dupã aceasta, venind ºi ceilalþi fraþi, le-au îngropat trupurile plângând. Aºa a fost sfârºitul Cuviosului pãrintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se fãcuse monah ºi care, prin adevãratã pocãinþã, a plãcut

începãtori, odatã, fiind adunare de fraþi în schit, pãrinþii au vrut sã-i ispiteascã smerenia lui ºi lau defãimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblã printre noi?”. El, auzind aceasta, a tãcut. Fraþii, când erau sã plece, l-au întrebat, zicându-i: „Pãrinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defãimat pãrinþii?”. El le-a rãspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (cf. Psalmi 76, 4). Dupã primirea rânduielii preoþeºti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani ºi împlinind de la naºtere ºaptezeci ºi cinci de ani, a adunat ºaptezeci ºi cinci de ucenici ºi s-a sfârºit muceniceºte într-acest chip: într-una din zile,

desãvârºit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar ºi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, ºi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cãrui rugãciuni sã ne povãþuiascã ºi pe noi la adevãrata pocãinþã ºi iubitorul de oameni Stãpânul Hristos, Dumnezeul nostru, sã ne învredniceascã Împãrãþiei cereºti, Cãruia împreunã cu Tatãl ºi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea ºi slava, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor. Amin. (din „Vieþile Sfinþilor” pe luna august, ziua 28)

De ce s-au convertit filosofii? Dacã filosofiile cele omeneºti ar fi fost capabile sã-l satisfacã pe om, oare s-ar mai fi convertit filosofi mari precum Iustin ºi Origen la Hristos? Oare de ce marii Vasile, Ioan Gurã de Aur ºi Grigorie, care la Atena au studiat ºi s-au încununat cu întreaga filosofie a antichitãþii, de ce ei oare au primit dupã aceea Botezul? ªi de ce Fericitul Augustin, retor faimos al timpului ºi locului sãu, care cunoºtea toatã înþelepciunea romanã ºi greceascã, a lepãdat la urmã toate ºi ºi-a cãutat mântuirea ºi luminarea în credinþa în Hristos? Dar Sfântul Clement Romanul, care era aristocrat, putred de bogat ºi un intelectual de elitã? Dar Sfânta Mare Muceniþã Ecaterina, care provenea dintr-o casã regalã ºi avea la degetul cel mic toatã cultura antichitãþii greco-latine ºi toatã înþelepciunea egipteanã? Dar tânãrul prinþ moºtenitor Ioasaf al Indiei, care cunoºtea adânc toatã filozofia indianã? Dar mulþi, mulþi alþii, care dupã ce au încercat sã-ºi potoleascã setea de înþelegere a tainelor vieþii ºi ale acestei lumi cufundându-se în filozofia ºi ºtiinþa lumii, au vãzut la urmã cã acestea nimic nu sunt ºi au aflat rãspunsul deplin doar în propovãduirea Bisericii lui Hristos ºi în credinþa în El?

vede limpede de aici enorma diferenþã dintre un filozof pãgân ºi un sfânt creºtin. Primul se pierde în abstracþii, în cuvinte isteþ învârtite, în concursuri de logicã ºi alte gimnastici mintale, câtã vreme cel de-al doilea îºi concentreazã întreaga minte ºi fiinþã la Dumnezeul Cel Viu ºi la mântuirea sufletului lui. Primul este abstract ºi mort, iar al doilea este practic ºi viu.

Despre cuvintele isteþ învârtite Când Sfântul Teodor cel Sfinþit a fost la Panopolis împreunã cu pãrintele lui duhovnicesc, Sfântul Pahomie, a venit la el un filozof ºi i-a cerut sã intre într-o disputã pe teme de credinþã. Filozoful i-a pus Sfântului Teodor aceste trei întrebãri: „Cine nu s-a nãscut, dar a murit? Cine s-a nãscut, dar nu a murit? Cine a murit, dar nu a putrezit?” La aceste întrebãri, Sfântul Teodor a rãspuns: „Adam nu s-a nãscut, dar a murit. Enoh s-a nãscut, dar nu a murit. Soþia lui Lot a murit, dar nu a putrezit”. ªi sfântul a mai adãugat ºi un sfat pentru filozof: „Bagã în urechi sfatul nostru sãnãtos; leapãdã-te de aceste întrebãri fãrã rost ºi de aceste chiþibuºerii scolastice; apropie-te de Hristos, Cel Cãruia noi Ii slujim, ºi vei primi iertarea pãcatelor”. Filozoful a rãmas cu gura închisã în faþa unui astfel de rãspuns precis, ºi a plecat plin de ruºine. Se

Despre obiceiul nostru sãlbatic Sfântul Clement din Alexandria ne lasã o mãrturie despre un cumplit obicei al barbarilor. El ne spune cã atunci cînd aceºtia prind vreun duºman, ei îl leagã strîns de un om mort, astfel încât cele douã trupuri, cadavrul ºi omul cel viu, sã putrezeascã împreunã. Dar oare putem noi spune acum: „Slavã Domnului cã nu se mai pomeneºte de asemenea obicei sãlbatic astãzi”? Nu, pentru cã în esenþã acest cumplit obicei nu a dispãrut, ci domneºte atotputernic. Cãci oricine îºi leagã sufletul de cele pãmînteºti, care sunt omorâte de patimile cele barbare, este asemenea omului viu legat

de cadavru, care se descompun urât mirositor amîndouã.

Lupta cu duhul desfrânãrii

GRAFFITI ORTHODOXE

Din cuvintele Sfântului Nicolae Velimirovici

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrânãrii în felul urmãtor: „Lupta cu patima desfrânãrii amarnicã este; mai lungã decât toate celelalte lupte; o luptã zilnicã, din care învingãtori cu desãvârºire ies foarte puþini. Aceastã luptã începe cu prima vârstã a omului adult ºi nu înceteazã decât dupã învingerea celorlalte patimi, în aceastã luptã avem nevoie de o armã îndoitã. Cãci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deºi el este în primul rând de trebuinþã; pe lângã el, de neapãratã nevoie este blândeþea duhului ºi rugãciunea neîncetatã. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreunã cu cugetãri la cele dumnezeieºti lucrate cu dreaptã socotealã; apoi, lucrul mâinilor ºi munca fizicã de neapãratã trebuinþã în învingerea acestei patimi este. Toate acestea pãzesc inima de patima desfrâului ºi o redau sieºi; dar mai presus de toate ºi întotdeauna trebuie sã avem împreunã cu acestea adânca ºi adevãrata smerenie a cugetului, fãrã de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilã vreodatã. Biruinþa asupra patimii desfrânãrii depinde ºi de desãvârºita curãþire a inimii, din care, dupã cuvintele Domnului, iese toatã otrava ºi boala sufletului, inclusiv patima desfrânãrii: „Cãci din inimã ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânãri, furtiºaguri, mãrturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Ne trebuie adevãrata smerenie cea de toatã vremea ºi rãbdarea inimii, precum ºi paza straºnicã dinspre partea mâniei ºi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Cãci câtã vreme îngãduim focul mâniei în noi, cu uºurinþã facem cale liberã ºi tãciunilor aprinºi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar ºi cei mai mari pãrinþi nevoitori aflã o legãturã cauzalã între patima mâniei ºi cea a desfrânãrii, de unde iese cã cei mai mânioºi sunt ºi cei mai desfrânaþi.

17

Australia necunoscutã R: Sunteþi politician britanic, nu-i aºa? rãsuciþi-vã cu 180 grade. Contactaþi-ne când Urmãtoarele întrebãri despre Australia I: Existã supermarket în Sidney ºi laptele sosiþi ºi vã vom da ºi restul detaliilor. provin de la potenþialii ei vizitatori. Au fost se gãseºte pe tot parcursul anului? (Germania) I: Pot aduce cu mine tacâmuri în postate pe website-ul unei agenþii de turism R: Nu, noi suntem o civilizaþie paºnicã de australiene, iar rãspunsurile sunt cele oferite Australia? (UK) vânãtori/tãietori de lemne. Laptele este ilegal. R: De ce? Folosiþi-vã degetele, cum facem ºi în realitate de cãtre oficialii site-ului, care I: Vã rog, trimiteþi o listã a tuturor noi. au, în mod evident, simþul umorului. medicilor din Australia care pot distribui ser I: Îmi puteþi trimite programul Corului de I: Bate vreodatã vântul în Australia? Nu bãieþi din Viena (Vienna Boys Choir)? (USA) împotriva veninului de ºarpe cu clopoþei. am vãzut niciodatã la televizor cã ar ploua, (USA) R: Austria este þara aceea micuþã, învecinatã deci cum cresc plantele? (întrebare venitã de R: ªerpii cu clopoþei trãiesc în America, locul cu Germania, a cãrei… sau mai bine nu. la cineva din UK) de unde veniþi dvs. Toþi ºerpii australieni sunt Sigur, Vienna Boys Choir cântã în fiecare R: Importãm toate plantele gata crescute, iar perfect inofensivi, pot fi prinºi în siguranþã ºi dupã aceea doar stãm prin preajmã, privindu- marþi noaptea în Kings Cross, imediat dupã tranformaþi în animale de casã. cursa de hipopotami. Veniþi dezbrãcat. le cum mor. - via mail I: Pot purta tocuri înalte în Australia? I: Voi putea vedea canguri pe stradã? (UK) (întrebare venitã din USA) R: Depinde cât de mult alcool veþi bea. I: Aº vrea sã merg pe jos de la Perth la Sydney - pot urma ºinele de cale feratã? (întrebare venitã din Suedia) R: Sigur, sunt numai trei mii de mile, luaþi multã apã cu dvs. I: Este periculos sã umbli prin tufiºuri în Australia ? (Suedia) R: Deci este adevãrat ce se spune despre suedezi. I: Existã ATM-uri în Australia? Îmi puteþi trimite o listã a locurilor unde se aflã acestea în Brisbane, Cairns, Townsville ºi Hervey Bay? (UK) R: Cumva ultimul dvs. sclav a murit? I: Îmi puteþi da câteva informaþii despre cursele de hipopotami în Australia? (USA) R: A-fri-ca este continentul acela în formã de triunghi la sud de Europa. AUSTRALIA este insula aceea mare din mijlocul Pacificului care nu are… Cine se mai gândeºte ce se va întâmpla cu o legendã a muzicii, care în viaþa ei a sau mai bine nu. Sigur, hipopotamii fost adulatã de fani? Va veni o vreme când se va termina totul ºi, tuºind încet, îºi se întrec în fiecare marþi noapte în Kings Cross. Veniþi dezbrãcat. va da duhul în mâna stãpânului ei, întunericul. De atunci încolo, ce va fi? I: În care direcþie este nordul Trupul ei va fi îngropat, i se va arunca þãrânã peste sicriu, iar peste 7 ani în Australia ? (USA) va fi dezgropat. ªi ce se va gãsi în sicriul pe jumãtate putrezit? O R: Staþi cu faþa la sacoºã de oase ºi douã silicoane. Sud, apoi Daniela Filioreanu

Sacoºa de oase

18

FUNNY

sãu sunt evacuaþi din apartament, aºa cã sunt nevoiþi sã înnopteze în adãposturi sociale, iar uneori chiar în toalete publice. În ciuda necazurilor mari, Chris nu se îneacã în bãuturã, nu furã, nu se sinucide, ci rãmâne acelaºi tatã implicat ºi iubitor, folosind încrederea ºi dragostea fiului sãu drept un impuls pentru a depãºi piedicile care îi apar în cale. Întru sfârºit, Chris va ajunge broker, iar mai apoi va avea firma sa proprie. Peste ani de zile devine multimilionar. Povestea, pe cât de tristã, pe atât e de adevãratã, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. „În cãutarea fericirii” e o adevãratã lecþie de supravieþuire, e un film cu moralã, un film „curat”, fãrã scene nepotrivite, un film sãnãtos care te pune pe gânduri, care te invitã la o sincerã introspecþie asupra propriului destin. E o adevãratã lecþie, mai ales pentru adolescenþii de bani gata care s-au trezit cu maºinã de zeci de mii de euro la majorat. I se poate reproºa filmului cã fericirea e cãutatã numai la nivel orizontal, nu ºi vertical, privind spre Cer. Adevãratul Chris însã, de acum milionar, povestea, într-un talk-show, despre credinþa pe care nu ºi-a pierdut-o când i-a fost greu ºi conºtiinþa cã Dumnezeu i-a purtat de grija ºi l-a ajutat când totul pãrea fãrã speranþã. Acum întinde o mânã ºi el celor sãraci de care e plinã, de altfel, America tuturor posibilitãþilor. Rar întâlneºti un film lãudat unanim de cei care l-au vãzut. Incitant titlul. Incitant, de asemenea, sã vezi un actor de comedie, Will Smith, (cunoscut din „Men In Black”, „Wild Wild West”, „Ali” sau „Independence Day”), jucând convingãtor un rol dramatic. În „The Pursuit of Happyness”, Chris Gardner (Will Smith) este un tatã care are greutãþi în a-ºi întreþine familia. În ciuda curajoaselor sale încercãri de a se menþine pe linia de plutire, soþia lui cedeazã în faþa greutãþilor ºi pleacã, deºi aveau împreunã un copil de cinci ani, Christopher (Jade Christopher Syre Smith). Chris, având de acum în grija sa ºi copilul, face tot posibilul pentru a obþine o slujbã mai bine plãtitã. Folosindu-ºi în acest scop cunoºtinþele de marketing, obþine un stagiu de pregãtire la o prestigioasã firmã de brokeraj ºi, deºi nu este plãtit pentru ºase luni, acceptã, în speranþa cã stagiul îi va deschide oportunitatea spre o slujbã decentã. Pentru cã nu au avut bani pentru plata chiriei, Chris ºi fiul

CRONICÃ FILM

The Pursuit of Happyness „În cãutarea fericirii” (2006)

*** Mergând grãbiþi pe stradã, Christopher îi spune tatãlui o pildã: În largul mãrii, un om se zbãtea sã nu se înece. Vine o barcã: „Hai, urcã la bord!”. „Nu, mulþumesc, Dumnezeu mã va salva!”. Pleacã barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare încã o barcã: „Haide, sus!”. „Nu, mersi, Dumnezeu mã va salva!”. Se duc ºi aceºtia, omul nostru se îneacã, ajunge-n Rai ºi se duce direct la Dumnezeu: „Bine, Doamne, aºa-mi rãsplãteºti Tu mie credinþa? De ce nu m-ai salvat?”. „Poftim…? Pãi nu þi-am trimis douã ditamai bãrcile?!?”

Laurenþiu Dumitru

19

RECENZIE CÃRÞI

20

Danion Vasile

Un suflet „pus pe tavã” Nãvalnic ca un râu de munte, tânãrul teolog Danion Vasile scrie pentru toþi, ºi mai ales pentru tineri, pe care, iubindu-i, îi simte ca fãcând parte din el. Intervine cu tãria duhovnicului care citeºte lepãdãrile de satana, descoperindu-se pe sine, asemenea marilor atleþi ai creºtinismului primar. Scrie pentru tânãrul care pãºeºte

înmãrmurit pe covorul înºelãtor ºi moale, aºternut la picioarele statuii unui Budha burtos ºi dezumanizat, care îi cere sã renunþe la identitatea lui, la rãdãcini, la virtute, la adevãr, la Dumnezeu. Intituleazã atât de firesc cea mai crudã mãrturisire a sa Jurnalul convertirii – un document în care, pe drept cuvânt, ºi-a pus sufletul pe tavã. De fapt, scriitorul s-a întors la pocãinþa creºtinismului primar, mãrturisindu-se în faþa cititorilor sãi ca în faþa obºtii care zidea altare sub pãmânt - iar iertarea, firesc, o aºteaptã de la Hristos. În Tinerii ºi sexualitatea atinge cu mult curaj subiecte tabu pânã acum pentru clericii, profesorii de religie ºi chiar unii pãrinþi care vin la rândul lor dintr-o lume comunistã ºi pe care noutatea transformãrilor zilelor de azi îi

inhibã, nereuºind sã depãºeascã o barierã nevãzutã a prejudecãþilor greºit înþelese. Astfel, tinerele lor vlãstare rãmân fãrã apãrare în faþa atacurilor viclene ale diavolului, care, cu ºiretenia binecunoscutã de la Facerea lumii, le propune dezinvolt minciuna drept adevãr, pãcatul ºi patima drept virtute. Autorul scrie pentru fata care nu ºtie dacã sã apuce pe calea luminii sau pe cea a întunericului ºi, înainte ca ea sã ia o decizie, el îi aºazã Cartea nunþii pe noptierã, fãrã sã insiste sã fie cititã, ºi discret se retrage. Simte durerea ca fãcând parte din el, trãieºte împreunã cu cei ce suferã, ºtie cã numai „Mielul lui Dumnezeu este Cel ce ridicã pãcatele lumii”. Cãrturar fiind, nu se aºazã pe un piedestal de unde te aratã cu degetul fãcându-te sã te ruºinezi de tine însuþi, ci te face sã înþelegi ceea ce cu înþelepciune spunea un sfânt pãrinte: „Diavolul îþi dã neruºinare când sãvârºeºti pãcatul ºi ruºine atunci când trebuie sã îl mãrturiseºti în faþa Lui Dumnezeu”. Prin scrierile sale, aruncã un colac de salvare naufragiatului care înoatã disperat în Marea vieþii ºi-l întãreºte

oferindu-i Despre înfruntarea necazurilor. De fapt, aduce lumina Lui Hristos în sufletul uimit al cititorului, obiºnuit cu perdeaua de multe ori falsã ºi insipidã care i s-a impus pânã a descoperi aceste scrieri. Trage semnalul de alarmã, smulgând blãnile de oaie ale secularismului ºi globalizãrii. De fapt, acest cavaler modern loveºte cu lancea penelului sãu, fãcând o asprã frescã a lumii moderne, care se poartã cu Hristos precum „Marele inchizitor” dostoievskian. Descoperi valenþe noi citindu-l pe poetul Danion Vasile în Taina iubirii ºi afli cã „Gura inimii ºtie sã vorbeascã/ ªtie sã cuvânteze” (Isihia) ºi demonstreazã cu mult talent cã „Existã nu doar litere care ucid, ci ºi litere care dau viaþã” (Mucenicia Cãrþilor). Danion Vasile înseteazã dupã Adevãr ºi a gãsit cea mai purã apã în scrierile Sfinþilor Pãrinþi, scrieri despre care cãrturarii creºtini moderni spun atât de inspirat cã sunt continuarea Evangheliei lui Hristos. Paharul acesta ne este oferit ºi nouã prin Patericul mirenilor. Nu ne rãmâne decât sã bem ºi nu vom mai înseta în veac. Fãrã comoara spiritualitãþii creºtine n-am putea înþelege transformãrile pe care le trãim astãzi cu atâta intensitate. În acest sens, vine în întâmpinare cu volumele: Despre înaintemergãtorii Antihristului ºi Dãrâmarea idolilor, trãgând semnale de alarmã în Despre

horoscop, cutremure ºi ghicirea viitorului ºi Despre reîncarnare ºi invazia extraterestrã, lucrãri clare, directe, pline de sevã creºtinã nealteratã de fariseism sau habotnicie - sevã ce caracterizeazã întreagã operã a lui Danion Vasile. Descoperi, cititorule, un îndemn permanent sã þii piept „invaziei pãgâne” folosind „arma rugãciunii, comoarã nepreþuitã, bogãþie necheltuitã, liman de pace pricinuitoare de liniºte, rãdãcinã, izvor ºi mânã a faptelor bune”, cum inspirat de Duhul Sfânt spunea Sfântul Simeon Noul Teolog. Nu uitã de frumuseþea sãrbãtorilor creºtine, scriind Bucuria Crãciunului, sãrbãtori atât de aºteptate ºi de cei rãi ºi de cei buni, înfierând cu asprime râurile de bãuturã ºi munþii de mâncare care umbresc sfinþenia zilelor de praznic. Nu îi iartã nici pe cei ce sunt creºtini „din an în Paºti”, adicã doar la marile sãrbãtori ºi atunci pentru cã „aºa e tradiþia”, invocatã doar pentru satisfacerea plãcerilor trupeºti, o tradiþie dezgolitã de sacru - manifestare care inspirã milã ºi dezgust. Gãseºte timp pentru mângâierea celor în suferinþã, el însuºi pãrinte, suferã împreunã cu mama care nu îºi poate aduce copiii la Hristos, cãci s-au contaminat de molima necredinþei, care este plaga apocalipticã ce anunþã începutul Sfârºitului. Noutatea care este adusã prin opera lui Danion Vasile este sinceritatea cu care se adreseazã cititorului, el aducând o jertfã sufleteascã prin fiecare carte a sa; cu fiecare frazã, cu fiecare cuvânt, cu fiecare literã, dã mãrturie despre Dumnezeu într-o lume din ce în ce mai laicizatã. Nu poþi sã nu realizezi, citindu-l, cã scriitorului îi pasã de cei cãrora li se adreseazã cu atâta ardoare, cã încearcã sã ajungã la inima cititorului ºi sã schimbe indiferentismul religios care caracterizeazã societatea creºtinã actualã în flacãra vie care sã ardã în Candela Lui Hristos. Începutul nãvalnic al acestui scriitor tânãr se poate asemãna cu un fluviu, care la izvoare este greu de þinut în albie, dar va sfârºi printr-o revãrsare majestuoasã în Oceanul Umanitãþii, îndulcindu-i apele amare.

Preot Sergiu Matei

21

ESEU

Un detaliu providenþial Gânduri pe marginea unei fresce de la Suceviþa ªtiindu-mi pasiunea pentru cãlãtorii, dar ºi, în lipsã, pentru „peregrinãrile fotografice”, un pãrinte mi-a înmânat, cu ceva vreme în urmã, o fotografie. O fãcuse în timpul unei vizite în minunata Bucovinã, la Mãnãstirea Suceviþa. M-a îndemnat sã o privesc cu toatã atenþia. ªi merita, cãci scena surprinsã era întru totul ineditã. Era o frânturã din scena Împãrtãºirii Apostolilor, la Cina cea de Tainã. Pe hârtia fotograficã nu au încãput toþi Sfinþii Apostoli. Însã este suficient sã îi priveºti pe cei din dreapta Mântuitorului (Care Se întrezãreºte în spaþiul de dincolo de latura dreaptã a fotografiei) pentru a înþelege emoþia, cutremurul cu care se apropie de Hristos, Dumnezeu ºi Om.

22

Palmele sunt deschise, uºor rotunjite a rugãciune. Ele se îndreaptã cu sfialã, într-o miºcare linã, spre a primi Pâinea Vieþii. Ochii adumbriþi de smerenie nu cuteazã sã priveascã înainte. Privirea se îndreaptã molcom spre sine, o introspecþie necesarã înaintea împãrtãºirii cu Sfintele Taine. Picioarele încheie arcuirea smeritã a trupului, sugerând nerãbdarea de a pãºi pe calea cea bunã. Însã privirea contemplatorului se opreºte asupra celui din urmã personaj. El este rupt de grupul celor patru. Miºcarea lui este cu totul contrarã celorlalþi. Urmând firul logic, cea de-a cincea aureolã este îndreptatã spre izvorul sfinþeniei. Doar cã posesorul ei a ieºit din starea de sfinþenie. Mai mult, el este întors

cu spatele spre Dumnezeu, într-un gest de dramatic refuz. Nu suportã apropierea, nici vederea dumnezeirii. Palmele nu mai sunt la vedere, pentru a destãinui curãþia sufletului. Mâinile sunt ascunse sub veºmânt, parcã spre a se proteja. Stãpânul lor a primit cândva focul cel curãþitor, Trupul ºi Sângele Domnului. Însã Dumnezeu nu poate sãlãºlui în acelaºi loc cu pãcatul. Aºa cã inima vicleanã Îl dã afarã pe Dumnezeu. Chipul exprimã neputinþa de a fi cu cel Atotbun. Ochii sunt închiºi Celui Preacurat. Trupul încovoiat trãdeazã suferinþa. Anii s-au aºternut domol peste fresca pictatã de un zugrav inspirat de Duhul Sfânt. Iuda s-a despãrþit pentru veºnicie de Cel care îl alesese sã Îi fie Apostol, Care l-a iubit pânã în ultimul ceas. Fãrã îndoialã, ºi Iuda L-a iubit o vreme, dar în cele din urmã L-a vândut. Timpul a fost ºi el necruþãtor cu Iuda. L-a separat (providenþial!) de ceilalþi Apostoli printr-o crãpãturã în frescã, crãpãturã nãscutã din vreun (alt) cutremur. Moartea lui fulgerãtoare ºi-a gãsit corespondent în fulgerul ce strãbate peretele pictat ºi trupul lui Iuda. Doar aureola rãmasã fãrã stãpân a rãmas neatinsã. Curând dupã moartea lui Iuda, altcineva vrednic s-a silit ºi a „furat”, prin Duhul Sfânt, un loc între cei doisprezece. Un bãrbat ales, pe nume Matia.

Prof. Daniela Livadaru

Între sfinþii de neam norvegian sãrbãtoriþi în Biserica Ortodoxã, la loc de cinste stã Sfântul Hallvard din Husaby, prãznuit la 15 mai. Despre el vom vorbi în cele ce urmeazã. Mai întâi însã vom spune câteva lucruri despre pãmântul în care a trãit sfântul. Norvegia, aflatã în partea de nord a Europei, face parte din aºa-numita Peninsulã Scandinavicã. Încã din vechime, peninsula a fost locuitã de popoare germanice pãgâne, cunoscute drept vikingi. Faimoºi pentru sãlbãticia ºi cruzimea lor, vikingii cutreierau mãrile nordului în corãbii iuþi ºi uºoare, pustiind totul în cale. Primiserã numele de „lupii mãrii”. Însã în ciuda acestui fapt, odatã cu sec. IX mai mulþi oameni sfinþi, în special englezi, au început sã-L propovãduiascã pe Hristos între vikingi. Ultimii care au primit cuvântul mântuirii au fost norvegienii, încreºtinarea lor desãvârºindu-se în timpul Sfântului rege-mucenic Olaf (995-1030). În timpul domniei acestui rege, cândva în jurul anului 1020, s-a nãscut ºi Sfântul Hallvard. Se trãgea dintr-o familie nobilã: tatãl lui, pe nume Vebjørn, era negustor pe mãrile nordului, iar mama sa era rudã apropiatã a Sfântului Olaf. Se trãgeau din satul Husaby din þinutul Lier (sud-estul Norvegiei de azi). Pãrinþii lui erau creºtini credincioºi, ce încã din pruncie ºi-au crescut copilul în duhul învãþãturii evanghelice, mai ales al jertfirii pentru aproapele. Din pãcate, însã, mai mult decât aceasta nu se ºtie despre viaþa lui Hallvard ºi singurele istorisiri ne prezintã moartea lui. Astfel, într-o zi de mai a anului 1043 sfântul se afla pe malul mãrii, pregãtindu-ºi corabia pentru a trece fiordul Dremmen. În acest timp a vãzut o femeie tânãrã alergând cãtre el, având hainele rupte ºi ochii plini de groazã. Când femeia s-a apropiat, Hallvard a vãzut cã era însãrcinatã. Printre suspine ºi plâns, tânãra a început sã-i spunã cã o urmãreau trei bãrbaþi care voiau s-o omoare, învinuind-o cã furase ceva din cortul lor. Însã, cu lacrimi în ochi, femeia jura cã este nevinovatã, rugându-l pe Hallvard sã nu o lase în mâinile nemiloºilor urmãritori. ªi pentru cã de mic fusese crescut în dragoste pentru aproapele, sfântul s-a umplut de milã pentru biata femeie ºi, fãrã a mai pierde nici o clipã, i-a spus sã urce în barcã ºi sã nu se teamã de nimic. Apoi, în grabã mare, cei doi au început sã strãbatã fiordul Dremmen, încercând sã scape de urmãritori. Când la scurt timp aceºtia au ajuns la mal, s-au umplut de mânie vãzând ce se întâmplase

Întru moartea sa cea muceniceascã, Hallvard a lepãdat toate bogãþiile lumii, ºi plãcerile cele pãcãtoase în picioare le-a cãlcat; ºi deºi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiascã dintru acestea s-a ridicat, dând credincioºilor semn cã sufletul lui s-a înãlþat la ceruri, unde se roagã neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toþi.

SFINÞI ORTODOCªI DIN APUS

Viaþa Sfântului Hallvard din Husaby, ocrotitorul oraºului Oslo

vrut sã arate cã îl primise pe tânãr ca pe un mucenic al Sãu, ºi trupul sfântului, în loc sã se scufunde, plutea. Vãzând aceasta, pãgânii au plecat îngroziþi, lãsând trupul lui Hallvard acolo. În scurtã vreme în jurul lui s-a adunat mulþime de oameni. Înþelegând cã dobândiserã un nou sfânt în cer, aceºtia au luat cu dragoste trupul tânãrului ºi l-au dus în oraºul Oslo. L-au aºezat acolo într-o micã bisericã din oraº ºi au început sã-l cinsteascã ca pe un mucenic al lui Hristos, deoarece el îºi dãduse însãºi viaþa pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul sãu sã ºi-l punã pentru semenul sãu” (Ioan 15, 13). ªi într-adevãr, în scurtã vreme la mormântul lui Hallvard au început sã aibã loc minuni, astfel cã tot mai multã lume venea sã i se închine. Pânã la urmã, în anul 1130, pe locul unde odihneau moaºtele sfântului a fost ridicatã o mare bisericã de piatrã. Din pãcate însã, odatã cu sec. al XVII-lea aceastã bisericã a încetat sã mai fie folositã, azi rãmânând doar ruinele ei. Însã pânã astãzi,

(troparul Sfântului Hallvard)

ºi, suindu-se într-o corabie, au început sã-i urmãreascã pe fugari. Pânã la urmã, pentru cã erau mai puternici, i-au ajuns ºi i-au poruncit lui Hallvard sã le-o dea pe femeie. Sfântul însã, fãrã a se înfricoºa, le-a spus cã nu le poate împlini cererea, deoarece femeia jurase cã nu furase nimic. Iar pentru a le potoli furia, tânãrul le-a promis cã le va plãti el însuºi tot ce lipsea. Orbiþi însã de mânie, bãrbaþii i-au strigat cã dacã nu le va da de îndatã femeia, îl vor omorî ºi pe el. Din nou, Hallvard s-a arãtat neînduplecat. De aceea, luând arcurile, pãgânii au început sã tragã spre cei doi. Trei sãgeþi au strãpuns trupul viteazului bãrbat, lãsându-l mort în corabie, apãrând cu preþul vieþii pe cea care îi ceruse ajutor. Femeia însãºi a murit sub ploaia de sãgeþi a barbarilor. Dupã ce ºi-au vãzut nelegiuirea împlinitã, bãrbaþii au legat de gâtul lui Hallvard o piatrã de moarã ºi l-au aruncat în mare. Însã atunci minune s-a întâmplat, cãci Dumnezeu a

Hallvard este cinstit ca ocrotitorul ceresc al Oslo-ului (stema oraºului îl înfãþiºeazã þinând în mânã trei sãgeþi ºi o piatrã de moarã), cât ºi al celor nevinovaþi ºi prigoniþi pe nedrept. Fie ca pentru rugãciunile Sfântului Mucenic Hallvard, ocrotitorul Oslo-ului, Dumnezeu sã ne dea ºi nouã dragoste ºi milã pentru cei aflaþi în necazuri ºi strâmtorãri, ºi iertare de pãcate. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

23

Publicaþie editatã de S.C. Pridvor Media Press AG S.R.L. ISSN 1844 - 9867 Adresa de corespondenþã: Geamãna, nr. 555, Com. Bradu, jud. Argeº [email protected] www.orthograffiti.ro

Coordonator: Prof. Laurenþiu Dumitru Membru al Asociaþiei Ziariºtilor ºi Editorilor Creºtini www.laurentiudumitru.ro Art design: Bogdan Nicolae Ciocîrlan, Consilier editorial: Radu Hagiu, Corecturã: Florentina Stoica