Oaza Elimului Nr 69

Anul II Nr. 69 26.11.2007 „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Efeseni 4:32

Rezumatul studiului biblic din data de 19.11.2007 susţinut de fratele Alexandru Prundeanu

IERTARE ŞI NEIERTARE Scopul lui Dumnezeu este recuperarea omului din mizeria păcatului. El poate da sau lua iertarea, viaţa, sănătatea sau chiar Duhul Sfânt. Domnul este suveran şi dacă iartă o face pentru că are un anume scop, iar dacă nu iartă, nu o face pentru că nu mai are timp sau pentru că nu mai poate să ierte, ci pentru că vede că iartă degeaba. Lucrul esenţial pentru a primi iertare este să ne vedem vinovaţi de faptele noastre. Nu putem primi iertare pentru fapte bune sau pentru păcate pe care le facem mereu. Acela care cere iertare trebuie să identifice păcatul său, să cunoască unde a căzut şi în ce constă păcatul respectiv şi să îşi ia un angajament conform căruia nu va mai păcătui. Atunci când Dumnezeu pedepseşte, o face pentru atenţionarea celui care urmează să fie recuperat de Hristos. Noi primim iertarea în dar pentru a putea avea părtăşie cu Dumnezeu, pentru a beneficia de viaţa veşnică şi pentru a putea intra în Împărăţia Sa. Iertarea presupune o pocăinţă reală; ea nu este o toleranţă faţă de păcat. Dumnezeu încetează a ierta atunci când vede că nu mai există un scop pentru iertare (nu vrem să ne îndreptăm, ne complacem în păcat). În iertare există dreptate deoarece se face apel la mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Neiertarea se îndreaptă în primul rând spre cel ce nu iartă. Dacă Dumnezeu ne poate ierta pe noi, El aşteaptă ca şi noi să facem acelaşi lucru faţă de semenii noştri. În neiertare nu există dreptate pentru că ea duce la răzbunare, ură şi resentimente. În Biblie ni se spune că plata păcatului este moartea, dar aici nu este vorba de păcat ca o faptă, ci de păcat ca stare. Starea de păcătoşenie este cea care duce la moarte. De cele mai multe ori noi suntem înclinaţi să iertăm atunci când vine vorba de noi, dar Dumnezeu cere exact invers: cu noi să fim aspri, iar cu ceilalţi îngăduitori. Motivul iertării pe care Dumnezeu ne-o dă fiecăruia dintre noi este dragostea, iar scopul este maturizarea care duce la sfinţenie! a consemnat Lidia Humă

Ajută-mă mereu să iert Oricui mi-ar fi greşit cândva Şi vreau să sper, şi vreau să cred Că şi eu am iertarea Ta. Ce-aş fi, Isuse, dacă eu, N-aş fi iertat de către Tine, Ajută-mă să iert şi eu, Pe cei care-au lovit în mine. Şi vreau ca inima să-mi fie Izvorul viu ce veşnic iartă Pe-acei cu care-n veşnicie Eu mă voi întâlni odată. Narcisa Popa

Iertarea autenticã autenticã „... să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva...” Marcu 11:25 Înainte de a discuta despre ce este iertarea, iată ce nu este aceasta: 1) Aprobare; Isus a iertat femeia prinsă în adulter, însă nu i-a aprobat păcatul, ia aminte: „Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” (loan 8:11); 2) Scuză; De ce (ne) scuzăm? Pentru a (ne) ierta mai uşor! 3) Graţiere; acesta este un termen legal care înseamnă: „eliberare de consecinţe”. Nu-ţi poţi impune consecinţele asupra ofensatorului, însă nici nu-l poţi feri de acţiunea lui Dumnezeu; 4) Reconciliere; reconcilierea necesită acordul a două persoane. Ce se întâmplă dacă una dintre ele este împotrivă? 5) Negare; doar când înţelegem pe deplin şi definim răul ce ni s-a făcut, putem ierta cu adevărat; 6) Uitare; Este imposibil să uiţi un eveniment important. Noi alegem doar să nu ni-l mai amintim! Articol preluat din Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Oaza Elim este o broşură distribuită gratuit tuturor persoanelor care participă la Seara Tinerilor în cadrul Bisericii Penticostale Elim. Redacţia este deschisă pentru a publica orice material cu caracter creştin primite personal de către membrii redacţiei sau la adresa de e-mail: [email protected]. Vă mulţumim pentru colaborare!

Floarea de la colţul casei „Cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze, este prieten cu împăratul.” (Proverbe 22:11) Bibliotecile lumii abundă în tomuri care ne servesc definiţii ale moralităţii, ne oferă modele de viaţă, ne vând reţete pentru reuşită şi ne învaţă totul despre ce să faci, cum să faci sau să nu faci, cine suntem, încotro mergem, de ce se întâmplă unele sau altele... Toate acestea au aproape întotdeauna ca punct de reper, sursa de inspiraţie şi, în acelaşi timp, destinaţie – OMUL, în jurul căruia gravitează totul. În aceste condiţii, cine se mai gândeşte, chiar şi numai pentru o secundă, la un fir de iarbă sau de floare crescut rebel la colţul sau în spatele casei, printre diverse acareturi sau gunoaie? Bătut de ploi şi de vânt, culcat de câini, agresat de talpa omului, firul îşi înalţă trupul plăpând şi chinuit de sub o piatră lăsată la întâmplare. Cred că singurul lucru pe care şi-l doreşte o floare în fiecare dimineaţă, nu este să scape de sub piatra care o apasă, ci să aibă acces la prima rază de soare, oricât de timidă, ca să-şi agaţe viaţa de ea, punându-şi respiraţia în rezonanţă cu lumina. Abia când legile divinităţii încrustate în genele ei, sunt împlinite, iar sevele-i sunt mobilizate în armonie cu toate celulele, îşi deschide petalele oferindu-şi parfumul şi frumuseţea. Nu contează cui. Poţi fi bun sau ranchiunos, blând sau furios, curat sau murdar, ea ne tratează pe toţi la fel, fără părtinire, curată, paşnică, fără pizmă, gata să mângâie orice obraz şi să împodobească deopotrivă, o vază, o casă sau marginea drumului. Disponibilă până la uitare de sine, copleşitor de tolerantă, întristată, dar fără gând de ripostă sau de răzbunare, floarea se înscrie, alături de copii, în rândul modelelor pe care însuşi Mântuitorul ni le-a dăruit ca lecţii nescrise despre cum se trăieşte în neprihănire. Dacă o plantă primeşte lumina şi căldura soarelui convertind-o în gingăşie şi parfum, oriunde, pentru oricine şi oricând, omul care este cununa creaţiei lui Dumnezeu, are acces la lumina „înţelepciunii care vine de sus” ce are puterea de a converti faptele în „roade bune”. Mă tem însă că, sub imensa piatră a pământului, guvernată de legile firii, chiar dacă este întuneric şi miroase a moarte, ignorând lumina de Sus, ne lăsăm adesea învăluiţi de căldura păcatului, considerată, întotdeauna, şi suficientă, şi necesară pentru a ne ţine în viaţă. Până când, oare?... Sabina Negruţ

Renumitul predicator al Londrei, C. H. Spurgeon, istorisea, într-una din predicile sale, cum un baron, care a fost jignit de cineva, mereu îl pândea ca atunci când va trece pe lângă castelul său, să se răzbune pe respectivul. Baronul avea în slujba sa pe un bun credincios, care, pentru onestitatea sa, era foarte respectat de baron. Acesta a stat de vorbă cu baronul, a stăruit de el să-1 ierte, dar fără rezultat. Mândria ofensată nici nu voia să audă de aşa ceva. Dar într-o zi baronul cu oamenii săi trebuia să plece la un război. Seara, înainte de plecare, cel credincios a mai făcut o încercare. El a vorbit baronului, de situaţia critică a războiului, de faptul că s-ar putea să cadă în luptă şi că ar fi bine să-1 ierte, dar baronul a fost neînduplecat. Atunci, credinciosul a zis că totuşi înainte de a pleca, e bine să meargă în capela castelului, să se roage împreună. La aceasta a consimţit şi s-au dus amândoi în capelă, dar baronul nu ştia să se roage. Cel credincios s-a rugat, iar când a terminat, a zis baronului să repete după el rugăciunea „Tatăl nostru”. Când au ajuns la cuvintele: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, fratele i-a atras atenţia că faţă de Dumnezeu trebuie să fie sincer, să nu spună minciuni, căci altfel nici el nu va fi iertat, iar dacă moare în lupte, va fi pierdut pentru veci de veci. Constrâns de această situaţie, baronul a spus că îl iartă şi a repetat rugăciunea până la capăt. Petru Popovici Colectivul de redacţie

Redactori: Maria Bureţa, Daniela Bodea, Ileana Rusu, Lidia Humă, Sergiu Brat, Daniel Humă Coordonator: Marcel Codreanu