Nasterea Domnului

Naºterea Fiului lui Dumnezeu, întruparea în lume a iubirii divine, pãrinteºti1 Trãim Naºterea Domnului, ºi din plinãtatea acestui Dar lumea, istoria primeºte necontenit înþeles ºi sens înnoitor zidirii ei. Ascultãm inspiratul Imn al sãrbãtorii cu aceaºi emoþie genuinã, sfântã: “Fecioara astãzi pe Cel mai presus de fiinþã naºte ºi pãmîntul peºtera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu pãstorii slavoslovesc ºi magii cu steaua cãlãtoresc, cã pentru noi S-a nãscut prunc tânãr, Dumnezeu Cel mai ‘nainte de veci”. Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu din veºnicia ºi pretutindenitatea Lui vine la noi, în acest “Astãzi” al timpului nostru ºi într-un “loc” al pãmântului nostru, în Betleem. Adânc înþelegem, Dumnezeu Tatãl, Pãrintele nostru Ceresc, din veci nãscând pe Fiul Sãu, aude Psalmistul: “Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu eºti Tu, Eu astãzi Te-am nãscut” (Ps. 2, 7); Îl trimite acum pe Fiul Sãu, în timp, la plinirea vremii: “Iatã, Fecioara va lua în pântece ºi va naºte fiu ºi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), aºa cum s-a ºi tâlcuit prin Evanghelie: “Dumnezeu este cu noi” (Mt. 1, 23). “Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi S-a nãscut “prunc tânãr, Dumnezeu Cel mai ‘nainte de veci”. ªi aºa nãscându-Se printre noi Fiul Pãrintelui Ceresc, Dumnezeu ºi Om, în El se întrupeazã, se reveleazã iubirea, în viul vieþii noastre. Lumea însãºi a fost creatã din veºnica iubire a Tatãlui prin Fiul în Duhul Sfânt. Iubirea divinã e creatoare: “Toate prin DumnezeuCuvântul s-au fãcut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea în care Tatãl din veci naºte pe Fiul e aceeaºi în care creeazã ºi lumea Iubirii Lui, în care creeazã pe tot omul “nou nãscut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, dupã icoana Unicului Sãu Fiu divin. E o tainã a creaþiei dumnezeieºti ca un “astãzi” fãrã de sfârºit, cunoscând, simþind cum cântã poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie (Miheia 5,2) Mi L-a trimis Dumnezeu Mie, sã Se nascã ºi sã creascã, sã ne mântuiascã”. Sã ne mântuiascã pe noi pururea cu fiece copil ºi om în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii pãrinteºti, zice: “Tatãl Meu pânã acum lucreazã ºi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Cugetãm sârguitor în duhul Sfnþilor Pãrinþi ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Pãrintelui Ceresc s-a nãscut ispita demonului ºi a insuflat omului gând “ucigãtor de oameni” (Ioan 8, 44), semãnând în lume neiubire, vrajbã, stricãciune, sânge, teroare ºi moarte. Cum a sãrbãtorit Irod evenimentul Naºterii Fiului lui Dumnezeu? “Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congeneri cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Mt. 2, 16). Câþi “dupã chipul ºi asemãnarea” lui Irod n-au înmulþit adesea, chiar “festiv”, 1România liberã, decembrie 2001

atâtea atribute ale rãului, ale morþii în lume! – Dar numai în Iubirea revelatã de la Tatãl în Fiul, numai în ea este viaþa, Principiul vieþii, cu adevãrat: “Dumnezeu aºa a iubit lumea încât pe Fiul Sãu Cel Unul Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã” (Ioan 3, 16). Aºa se descoperã, se învaþã, se trãieºte Iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, a Pãrintelui ceresc prin darul Fiului Sãu pentru lume. Pe Dumnezeu Îl invocã orice religie ºi chiar Îl numeºte “Tatã”. “Rugãciunea cea mai veche ºi cea mai rãspânditã se adreseazã Pãrintelui Ceresc”, aratã Mircea Eliade. Dar este în orice religie cunoscut ºi preamãrit Dumnezeu ca Tatã al Iubirii celei veºnice ºi mântuitoare? Chiar noi, creºtinii, care mãrturisim în Crezul nostru pe “Unul Nãscut – Fiul iubirii – Carele din Tatãl S-a nãscut mai ‘nainte de toþi vecii pentru noi, oamenii, ºi pentru a noastrã mântuire”, trãim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tatã al Fiului Sãu ºi al nostru? Chinul conºtiinþei noastre ºi suferinþa lumii nu se vindecã dacã Dumnezeu nu este cunoscut, mãrturisit ºi trãit de toþi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tatã din veci al Fiului Iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, un pustnic, fãrã sã fie contemplat împreunã cu Fiul Sãu cel veºnic ºi împreunã cu fraþii Fiului Sãu, fiii Sãi în suferinþã irodianã, toþi “fii ai celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Cum sã simt dragostea Lui, îmbrãþiºarea Lui, altfel decât în braþele Iubirii Lui, “braþele pãrinteºti”: Fiul ºi Duhul Sfânt? “Mâinile Tale m-au fãcut ºi m-au zidit” (Ps. 118, 73). La hotarul dintre anii 1999 ºi 2000, în sânul unui pelerinaj (organizat de Antena 1), m-am aflat la Betleem, solicitat sã rostesc o mãrturie, vestind Praznicul Sãrbãtorii, al Naºterii Iubirii lui Dumnezeu în lume. Dupã cuviinciosul ºi smeritul meu mesaj, luând cina într-un restaurant palestinian din Betleem, privesc pe unul din pereþii localului ºi vãd pictatã aceastã imagine: un cort în chipul unei case. Pe pragul uºii lui, o femeie cu un copilaº de mânã. De-a lungul cortului, la marginea lui, o altã femeie, tot cu un copil de mânã. Cele douã femei cãutau una cãtre alta. Feþele ºi privirile lor exprimau fiecare taina, tâlcul, dorul ei. Am înþeles: erau Sara ºi Agar. Precum se ºtie, Sara, soþia lui Avraam, neavând copii, dupã o veche datinã a îngãduit soþului ei sã aibã copil cu “slujnica” – Agar; ºi aºa s-a nãscut Ismael. Agar, nãscând copil stãpânului ei, a început a dispreþui pe Sara. Dumnezeu a dãruit lui Avraam însã ºi prin Sara un copil – pe Isaac. Acum, învrãjbindu-se ºi mamele ºi fiii, Agar a plecat cu fiul ei (Fac. 19, 9-14); ºi durerea despãrþirii a rãmas. O priveam în imaginea zugrãvitã în acel loc. – Duhovniceºte mã rugam: Doamne, Tu ai zis: “Avraam a fost bucuros sã vadã ziua Mea ºi a vãzut-o ºi s-a bucurat” (Ioan 8, 56). Doamne, Tatãl Ceresc Te-a trimis pe Tine Fiul Sãu Care ai luat ºi chipul jertfei lui Isaac pe care Avraam vroia sã-l sacrifice; ai luat ºi chipul lui Ismael: “Dumnezeu fiind Te-ai smerit, chip de rob

luând” (Fil. 2, 6-7). Doamne, în Tine se pot împãca ºi Sara ºi Agar, ºi Isaac ºi Ismael, ºi toate neamurile, toþi oamenii din lume. În Tine, Dumnezeu ºi Om, în omenescul din Tine, desãvârºit fiind vãd Dumnezeirea; în dumnezeiescul din Tine vãd pe omul adevãrat: omul-iubire. Nu doar un om, oricare ar fi, nãscut asemenea nouã, în pãcat – “întru fãrãdelegi m-am zãmislit ºi întru pãcate m-a nãscut maica mea” (Ps. 50, 6) – ºi deci supus trecerii, schimbãrii, spaimei, ºi sfârºind în moarte, ne poate salva ºi mântui. Numai Pruncul divin, cum îl contemplãm în ieslea Betleemului, ºi sfârºind nu în moarte, ci în înviere ºi Viaþã, poate salva ºi mântui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem în toþi oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbãvirea noastrã. De aceea un convertit ca Newman putea spune: “Crãciunul înseamnã moartea deznãdejdilor noastre”, moartea morþii prin iubire divinã. Negrãit de luminos învaþã dumnezeiescul Pãrinte Grigorie Sinaitul: “Definiþia dreptei credinþe este a vedea ºi a cunoaºte întru curãþie cele douã dogme ale credinþei, adicã Treimea ºi doimea. Treimea a o privi ºi a o cunoaºte în chip neamestecat ºi netãiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ispostas, adicã a mãrturisi ºi a ºti pe un singur Fiu ºi înainte de întrupare ºi dupã întrupare, dar dupã întrupare slãvit în chip neamestecat în douã firi ºi în douã voinþe, dumnezeiascã ºi omeneascã”. Aºa ni se descoperã ºi aºa trãim iubirea dumnezieascã. O trãim deodatã: în Taina Sfintei Treimi: Dumnezeu este iubire pentru cã este Treime. Iubirea înseamnã extaz, ieºire din sine. A iubi înseamnã a trãi viaþa celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adânc, din descoperire dumnezeiascã: Unul, conceput ca singuratic din veºnicie, s-ar iubi doar pe sine. În doi este iubirea pereche, fiecare prin celãlalt se gustã tot pe sine. “Iubirea desãvârºitã, extaticã, jertfelnicã, iradiantã, deschisã, fãrã restricþii, fecundã, nu apare decât în trei”. Totodatã în Taina, în lumina Treimi ni se reveleazã ºi viaþa Iubirii: pãrinteascã, filialã, duhovniceascã, ni se descoperã Iubirea în lume, în întruparea ºi naºterea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Dumnezeu ºi Om. Aºa e cu putinþã sã înþelegem iubirea dumnezeiascã, adevãratã, întipãritã adânc în faptul zidirii ºi mântuirii noastre. Dar suntem noi astãzi, la acest ceas al isotirei, de la 11 septembrie încoace, deciºi sã învãþãm, sã înþelegem Adevãrul Iubirii din reala ºi ultima ei adâncime? O, dacã la urcarea în avioanele-cataclism controlul aplicat pasagerilor ar fi pãtruns în adânc ºi sã vadã: aveau toþi conºtiinþa vie a adevãrului suprem: “Dumnezeu este Iubire”? O, dacã lumea noastrã zisã “multiculturalã” ar conºtientiza acest unic adevãr salvator, al Iubirii originare din care am fost creaþi, asemenea catastrofe s-ar mai produce? Astãzi, când nu doar o armatã, ci orice “semen” de lîngã mine poate provoca un dezastru, ne este atât de

limpede cã numai chemarea Pãrintelui Iubirii pentru toþi copiii Lui din lume, “fii în Fiul Lui” nãscut în peºtera Betleemului, ne salveazã din “umbra morþii”, spre viaþã. Prãznuim, toþi creºtinii, coborârea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii. Sfântul Grigorie Teologul, “cântãreþul iubirii Treimii”, proclamã: “Hristos Se naºte, slãviþi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaþi-L! Hristos pe pãmânt, înãlþaþi-vã!”. Dumnezeu coboarã la noi pentru ca no sã ne înãlþãm. Cum? Prin iubirea ºi smerenia peºterii Betleemului. – Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatãl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcãm la Tatãl din lumea stricãciunii ºi morþii, în lumea mântuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Pãrinteºti, având în conºtiinþele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecãrui copil al Iubirii Lui ºi a noastre. “Mulþumim cu bucurie Tatãlui – rosteºte dumnezeiescul Pavel – cã ne-a scos de sub puterea întunericului ºi ne-a strãmutat în împãrãþia Fiului iubirii Sale” (Col. 1, 12-13). În adâncul conºtiinþei ºi inimii noastre, sã ne ridicãm din spaimele cãderii în care ne aflãm, în Lumina Iubirii! Hristos Se naºte! Iubirea Se naºte! Sã simþim cum se naºte Iubirea, prin puterea harului, ºi în noi – Iubirea lui Dumnezeu ºi iubirea semenului, a fratelui de lângã mine în care Îl vãd pe Iisus Hristos!