Lucrare Publicata In Revista De Cercetari Sociale

ROMAGRIA CONFEDERAŢIA NAŢIONALĂ PATRONALĂ DIN AGRICULTURĂ ŞI INDUSTRIA ALIMENTARĂ A ROMÂNIEI

LOCUL ŞI ROLUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE ROMÂNEŞTI ÎN AGRICULTURA ŞI INDUSTRIA ALIMENTARĂ EUROPEANĂ

Patronatele din agricultura şi industria alimentară, a băuturilor şi tutunului au manifestat în mod constant o preocupare majoră pentru a realiza pe calea dialocului cu Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, elaborarea unor politici care să asigure producătorilor agricoli şi industriaşilor condiţii cât mai prielnice pentru realizarea unor produse agroalimentare de bună calitate şi în cantităţi care să acopere în cât mai mare măsură nevoile de consum ale populaţiei. In acelaşi timp, patronatele au fost alături de conducerea şi aparatul executiv al MAAP în acţiunile de preluare a reglementărilor Uniunii Europene şi de elaborare a Documentului de poziţie al României privind agricultura. Asumarea de către ţara noastră, în mod unilateral, a datei de 1 ianuarie 2007 ca ipoteză de lucu pentru aderarea la Uniunea Europeană, a avut în vedere stadiul actual de dezvoltare a agriculturii şi condiţiile din industria de prelucrare a materiilor prime agricole în produse alimentare, comparativ cu exigenţele şi reglementările comunitare. Aşa după cum rezultă din Documentul de poziţie, România acceptă, în întregime, "Acquis communautaire" privind agricultura în vigoare la 31 decembrie 2000 şi va fi în măsură să-l aplice la data aderării sale în Uniunea Europeană, dar solicită perioade de tranziţie de 3-8 ani pentru îndeplinirea unor condiţii. Aderarea României la Uniunea Europeană 2007, deci peste aproape cinci ani, şi numai în cazul perioadele de tranziţie solicitate, nu ţine însă seama, după şi rolul agriculturii şi industriei alimentare româneşti agricultura şi industria alimentară europeană.

începând cu 1 ianuarie în care vor fi acceptate părerea noastră, de locul în economia ţării şi în

Aşa după cum se cunoaşte, România are o suprafaţă totală de 238,4 mii kmp. şi o densitate de 96 loc/kmp., mai mică decât unele ţări dezvoltate (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda etc.,) şi decât unele ţări din centrul şi estul Europei (Cehia, Polonia, Rep. Slovacă, Ungaria, Slovenia). In acelaşi timp, România dispune de aproape 14.800 mii ha. teren agricol, din care aproape 9.400 mii ha. arabil, cca. 4.900 mii ha. păşuni şi fâneţe, 259 mii ha. vii şi 232 mii ha. livezi. Ca urmare, ţara noastră se situează în primele 6 ţări europene, cu o medie de 0,65 ha. teren agricol/locuitor. Comparativ cu ţările Uniunii Europene şi din Europa Centrală şi de Est, România se situează pe locul 7 după suprafaţa agricolă, pe locul 5 după suprafaţa arabilă şi pe locul 7 după suprafaţa ocupată de păşuni şi fâneţe. Mai trebuie subliniat şi faptul că suprafaţa agricolă a României reprezintă 62,1% din suprafaţa totală şi se află din acest punct de vedere pe primul loc între ţările din Uniunea Europeană şi cele din Centrul şi Estul Europei.

1

Acest potenţial agricol, privit în context central şi est-european, situează România înaintea majorităţii ţărilor din această regiune, ocupând locul al doilea, după Polonia, în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă şi arabilă. In acelaşi timp, România este al doilea producător agricol din Europa Centrală şi de Est, după Polonia. Este, de asemenea, important de relevat că agricultura, împreună cu industria alimentară, a băuturilor şi tutunului contribuie anual cu cca. 30% la formarea Produsului Intern Brut şi că activitatea industrială are o pondere de cca. 20% din valoarea producţiei industriale livrate anual, situându-se, din acest punct de vedere, pe primul lor. Am menţionat aceste câteva date statistice privind suprafeţele agricole şi arabile din România pentru a scoate în evidenţă faptul că acest potenţial agricol, folosit în condiţiile agrotehnice practicabile în ţările cu o agricultură dezvoltată, poate asigura hrana pentru o populaţie de trei ori mari mare decât cea a ţării noastre, ceea ce ar însemna realizarea unui nivel de consum normal pe un locuitor la principalele produse alimentare (carne şi produse din carne, produse lactate, ouă, legume şi fructe) şi disponibilizarea pentru export a unor însemnate cantităţi de produse alimentare cu un ridicat grad de prelucrare şi cu o valoare adăugată mare. Amintim că, în prezent, România se află în situaţia jenantă de a fi o ţară cu un import net de produse alimentare, în timp ce nu cu mulţi ani în urmă era exportatoare. Desigur, se poate pune întrebarea dacă dispunând de potenţialul agricol menţionat şi de soiuri a căror structură calitativă (majoritatea de categoria I-III) este la nivelul Franţei, de ce producţiile în sectorul vegetal şi cel animal sunt cu mult mai mici decât cele realizate în ţări ca Franţa, Olanda, Danemarca şi chiar şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est. Răspunsul este că pământul în decursul ultimilor 50 de ani şi chiar înaintea celui de-al doilea război mondial a fost exploatat în mod nemilos, fiind sărăcit în mare măsură de elementele minerale necesare asigurării unor producţii performante. Din păcate, acest mod de exploatare nu s-a făcut în folosul poporului român, ci în folosul altora, care au beneficiat de produsele agro-alimentare româneşti, bune, curate şi ieftine (sub costul real de producţie). De ce s-a întâmplat aşa, istoria mai apropiată sau mai îndepărtată o arată cu prisosinţă, România fiind mereu „în calea răutăţilor”, cum zice cronicarul, „răutăţi” care s-au reflectat în mare măsură în modul de exploatare şi de valorificare sau prin neintervenţia în agricultură. Recunoaşterea acestor dificultăţi în care s-a găsit perioade mari ţara noastră, nu din vina sa, ar trebui să se materializeze printr-o mai atentă şi mai profundă analiză a stării actuale a agriculturii româneşti şi prin acordarea de către ţările dezvoltate a unui sprijin, mai consistent, inclusiv prin includerea ţării noastre în Uniunea Europeană. Admiterea României în Uniunea Europeană ar trebui, după părerea noastră, examinată într-un context mai larg, elementele de analiză având preponderent un caracter politic, ceea ce ar putea duce şi la o decizie politică. Această decizie nu ar putea fi decât includerea României în primul grup de ţări începând cu anul 2004. Decizia politică ar trebui să însemne acceptarea ca România, ca membru al Uniunii Europene, să poată îndeplini toate exigenţele acesteia în perioadele de tranziţie negociate şi unanim acceptate din interiorul şi cu sprijinul comunităţii. Aceasta ar permite scurtarea timpului de realizare a unui nivel ridicat de dezvoltare în agricultură şi industria alimentară şi implicit ridicarea nivelului general de dezvoltare economică a ţării. 2

Totodată, România ar putea deveni mult mai devreme o ţară cu o producţie agricolă şi de alimente competitivă, şi ar deveni o importantă furnizoare pentru ţări care nu-şi pot asigura din resurse proprii securitatea alimentară. In acest mod, prin furnizarea de produse agroalimentare cu un înalt grad de prelucrare şi la preţuri situate la nivelul celorlalte ţări din comunitate, ţara noastră ar putea contribui la dezvoltarea altor ţări cu un potenţial agricol mai scăzut. Exprimând şi în acest cadru acordul deplin de aderare a României la Uniunea Europeană, susţinem că aceasta trebuie să se realizeze împreună cu primul grup de ţări, integrare care ar fi benefică nu numai pentru ţara noastră, ci şi pentru multe alte ţări, inclusiv pentru cele care fac parte astări din Uniunea Europeană.

Bucureşti 11 iunie 2002

3