Lucrare Petraru Ok.pdf

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAȘI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

Raționalitatea creației la Sfântul Maxim Mărturisitorul și în preocupările fizicii moderne

Îndrumător: Pr. Prof. Dr. Liviu PETCU

Student: Andrei Ionuț PETRARU

Iași, 2018

Cuprins

pagina

Cuprins........................................................................................................................................... 2 Introducere .................................................................................................................................... 4 1.

,,Apostol al Bisericii creștine” ............................................................................................... 5

2.

Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea creației .............................................................. 8 2.1.

Crearea lumii din nimic în timp .................................................................................. 8

2.2.

Lumea, operă raţională a Sfintei Treimi .................................................................... 10

3.

Dinamica creației ................................................................................................................. 11

4.

Raționalitatea creației în preocupările fizicii moderne .................................................... 12

5.

Concluzii ............................................................................................................................... 14

Bibliografie .................................................................................................................................. 17

2

“Raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum Însuşi a ştiut, (…) se văd prin înţelegere din făpturi (…). Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care au fost făcute şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură (…). Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii desprindem Raţiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Sfântul Duh.” 1

1

Sfântul Maxim Mărturisitorul,Filocalia vol. III,traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum 2005 p.45-46.

3

Introducere Gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a tuturor Sfinţilor Părinţi pe care Biserica îi cinsteşte ca atare, are caracteristica de a fi mereu actuală. Aceasta este întotdeauna impusă de necesităţi vitale legate de viaţa Bisericii. De exemplu, atunci când resping o erezie, ei nu combat numai o idee, ci un ansamblu de erori care denaturează credinţa şi-i separă de Biserică pe cei care aderă la ele şi prin aceasta, compromit deci mântuirea unui anumit număr de credincioşi. De asemenea gândirea Sfinţilor Părinţi nu vine doar din mintea lor, ci şi din inima lor; ea este expresia propriei lor experienţe de viaţă, ceea ce îi conferă un caracter trăit şi aşadar viu, ce poate avea ecou în propria viaţă a fiecărui auditor şi a fiecărui cititor, întrucât experienţa duhovnicească este o experienţă în acelaşi timp personală şi universală, căci în profunzimea ei întâlnim omul adevărat în comuniune cu toată natura umană. Gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care este astăzi unanim recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari Părinţi şi învăţători ai Bisericii, deţine în mod evident toate aceste caracteristici, dar ea are şi anumite caracteristici deosebite care întăresc dimensiunea ei de actualitate. În continuare voi încerca pe cât îmi este cu putință să scot în evidență un aspect din teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul: raționalitatea creației.

4

1. ,,Apostol al Bisericii creștine” Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662), teolog si scriitor mistic ortodox. S-a nascut in jurul anului 580, intr-o familie aristocrata, care s-a ingrijit sa-i dea o educatie aleasa. Datorita culturii sale deosebite, este remarcat si ajunge secretar prim al imparatului Heraclie. Dupa o activitate relativ scurta, in anul 614, paraseste preocuparile si onorurile lumesti si imbratiseaza viata monahala la manastirea Chrysopolis - Scutari, de pe cealalta parte a Bosforului, ajungand sa detina functia de staret a acestui asezamant monahal, in anul 626, in timpul invaziei persane, se refugiaza in Africa, in timpul sederii la Cartagina, in 645, a avut loc o controversa hristologica intre el si Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, in prezenta guvernatorului imperial Grigorie si a mai multi episcopi. Maxim a obtinut o victorie clara impotriva lui Pyrrhus si a sustinatorilor acestuia care promovau erezia monotelita, ideologie sustinuta la curtea bizantina si de teologii acesteia. Monotelismul a aparut intr-un context de urgenta. Fiind confruntat cu primejdia persana, imparatul Heraclie a fost sfatuit sa faca pact cu monofizitii de la granita orientala a imperiului. Acest pact urma sa se faca pe baza unui compromis, care, lasand deoparte problema celor doua firi in Hristos, obliga cele doua partide, monofizita si duofizita, sa admita o singura lucrare in El. Prima personalitate crestina castigata la aceasta noua invatatura a fost episcopul ortodox Cyrus din Phasis, care, drept rasplata, a fost ridicat pe scaunul de patriarh al Alexandriei in anul 630. Dupa o perioada de trei ani, in 633, ortodocsii si monofizitii iscalesc formal pacea intre ei. Sofronie sesizeaza pericolul noii invataturi si se duce la Cyrus, rugandu-l in genunchi sa renunte la ea si in consecinta la publicarea pactului. Neavand succes, Sofronie merge la Constantinopol pentru a-l intalni pe patriarhul de aici, Serghie, pe care il convinge sa nu se vorbeasca nici de una si nici de doua lucrari in Hristos. Sofronie ajunge patriarh al Ierusalimului. Serghie publica o scrisoare sinodala in sensul intelegerii si ia legatura cu Honoriu care este si el de acord sa pastreze tacere in problema in cauza, insa afirma ca in Hristos era o singura vointa. La randul lui, Sofronie publica si el in acelasi an, 634, o scrisoare sinodala in care face distinctie intre cele doua lucrari in Hristos, fara insa a spune deschis ca sunt doua. Urmeaza o perioada de relativ calm, pana in 638, cand imparatul publica Ecthesis-ul sau, ceea ce provoaca o reactie puternica din partea gruparii ortodoxe, in cadrul careia Maxim ocupa un loc de frunte. Disputa din Africa, din 645, se inscrie in contextul actiunilor indreptate impotriva Ecthesis-ului imperial, in acelasi timp, sunt tinute mai multe sinoade locale in Africa, care au condamnat monotelismul. In 648, imparatul Constans II (641-668) da un nou decret, Typos, prin care oprea, sub grea pedeapsa, de a se mai discuta daca in Hristos sunt doua sau o 5

singura lucrare. Din Africa, Maxim merge la Roma, unde il convinge pe papa Martin I sa convoace sinodul de la Lateran, in anul 649, care adauga inca o condamnare la dosarul monotelit. Maxim si Martin devin primele victime ale acestui decret imperial. In 653 Maxim este arestat, impreuna cu ucenicul sau Anastasie monahul, si adusi la Constantinopol in vara anului 653. In anul 655 urmeaza un proces, in urma caruia Maxim a fost exilat la Bizya in Tracia, iar Anastasie este trimis la Perberis. Dupa numai un an, Maxim a fost audiat din nou si, intrucat a refuzat orice retractare, a fost transferat la Perberis. In anul 662, Maxim si Anastasie monahul, la care s-a adaugat si Anastasie apocrisiarul roman, de la care ne-a ramas o scrisoare si o culegere de silogisme anti-monotefite (Migne, PG., 90, 173-190), sunt adusi pentru o noua audiere la Constantinopol. Intrucat nu au voit sa pastreze tacere asupra problemei daca in Hristos exista una sau doua lucrari sau vointe, au fost biciuiti si li s-a taiat limba si mana dreapta in fata multimii, pentru a nu mai putea comunica prin grai sau prin scris. Cei trei martiri sunt trimisi intr-un al treilea exil in tinutul lazilor, pe coasta de rasarit a Marii Negre, unde Maxim, ramas monah pana la sfarsitul vietii, se stinge din viata in urma chinurilor, la 13 august 662, in varsta de 82 de ani. Pentru perseverarea lui in marturisirea si apararea adevarului credintei ortodoxe, Sf. Maxim va fi numit "Marturisitorul". Sf. Maxim a fost un teolog desavarsit. Magistrii lui preferati au fost Sf. Grigorie de Nazianz si Dionisie Areopagitul, pe care il identifica cu ucenicul Sf. Pavel, si asupra carora a scris comentarii minunate. Opera pe care el a creat-o se apropie cel mai mult de ceea ce poate fi numit "sistem" teologic, datorita coeziunii, structurii si modului in care a fost conceputa. El a abordat aproape toate aspectele teologiei: exegeza biblica, dogmatica, ascetica, mistica, liturgica, poezie. Sfantul Maxim Marturisitorul - Lucrari Lucrari exegetice: Despre diferite chestiuni si nedumeriri din Sf Scriptura catre Talasie; Chestiuni, intrebari si raspunsuri; 79 intrebari si raspunsuri asupra unor locuri biblice..., catre Teopempt scolasticul; Scurta talcuire a Rugaciunii domnesti; Scolii la operele Sf. Dionisie Areopagitul; Despre diferite locuri grele la Sfintii Dionisie si Grigorie; Ambigua la Sf. Grigorie Teologul. in exegeza sa, Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferand insa metoda alegorica sau analogica. Lucrari dogmatice: Opuscule teologice si polemice, impotriva monotelismului si a monofizitismului. Este vorba de o colectie de scurte disertatii sau rezumate, abordand teme hristologice, cum ar fi: despre cele doua firi ale lui Hristos; Despre cele doua vointe ale unui singur Hristos, Dumnezeul nostru; Despre calitate, proprietate si diferenta sau distinctie; Capete despre substanta, esenta si fire si despre ipostas si persoana; Din tratatul despre lucrari si vointe etc. La acestea se adauga si tratatul de antropologie crestina: Despre 6

suflet. Lucrari morale si ascetice: Carte de ascetica; Despre dragoste, in 400 de capitole; Alte capitole; 243 capitole teologice si iconomice; 200 capitole sau capete teologice s i practice (iconomice); 500 diferite capitole teologice si iconomice; Mistagogia, lucrare de capatai pentru intelegerea simbolico-mistica a Bisericii si a slujbelor liturgice; Calcul bisericesc si scrisorile sale in numar de 45, unele avand un caracter dogmatic. Exista la Sf. Maxim o viziune cosmica asupra lumii care, in planul metodei si al realizarii, reprezinta bilantul si culmea gandirii grecesti, teologice si filosofice, in sinteza sa doctrinara se intalnesc Origen si Evagrie. Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nysa si Grigorie de Nazianz, alaturi de structuri filosofice platoniciene si aristotelice. Continutul viziunii sale cosmice are in centrul ei intruparea Fiului lui Dumnezeu si urcusul (anabasis) omului spre indumnezeire, care consta in restaurarea chipului lui Dumnezeu in om, intunecat prin pacatul originar, premiza fundamentala pentru actualizarea asemanarii cu Dumnezeu dupa har a omului. Acesta este telul urcusului omului spre indumnezeire, care se realizeaza prin curatirea de patimi si prin cunoasterea in duh a ratiunilor lumii, care sunt primele doua trepte ce anticipeaza pe cea de a treia: unirea cu Dumnezeu si contemplarea in lumina Lui directa a ratiunilor tuturor lucrurilor. Este vorba aici de o miscare naturala care nu este doar a omului. Ea insufleteste intre gul univers si fiecare faptura e un impuls dat firii si sustinut in ea de Dumnezeu in calitate de cauza si tinta finala a ei. Miscarea nu este un efect al caderii de la Dumnezeu ca in origenism, ci tine de insasi firea celor create, manifestand aspiratia acestora de la existenta simpla la existenta fericita si la existenta fericita vesnica. Pentru Maxim, Dumnezeu insusi, care nu este pentru si in Sine, nici inceput, nici tinta finala, nici interval miscator intre acestea doua, ca unul ce se dezvolta spre nimic, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume actiune ce mijloceste intre inceput si tinta finala, sporind si adaptandu-se potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, in sanul lumii, dar totusi neidentificate cu natura ei creata, sunt ascunse, ca forte efective, energiile divine, trecand prin toate fazele ei de dezvoltare. Aceasta e providenta divina: "Dumnezeu nu este pentru Sine, pe cat putem noi cunoaste, nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit... inceputul existentelor, mijlocul si sfarsitul lor este Dumnezeu ca Cel ce le face pe acestea, nu ca cel ce le sufera. Caci e inceput ca Facator, mijloc ca Pronietor si sfarsit ca Cel ce le circumscrie" (Cap. gnostice I, l, 10). Cel ce tine toate la un loc si calauzeste in general si mai ales in planul special al mantuirii, este Dumnezeu prin Logosul si Duhul Sfant, adica Ratiunea divina ca Ratiunea cea mai generala ce imbratiseaza toate ratiunile fapturilor si viata divina, prin care se sustine si se inalta calitativ viata tuturor. 7

2. Revelaţia lui Dumnezeu în raţionalitatea creației

Tema raţionalităţii lumii este actuală, fiind împreună cu apofatismul premise sigure de dialog cu ştiinţele exacte. Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu indivizibil unde totul este în relaţie. “ La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni le imaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice, ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă. Sub faţa vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau “logos”, un element inteligent, raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat.”2 Viaţa însăşi este o minune, aşa cum consideră şi Francis Crick, biolog, laureat al premiul Nobel pentru descoperirea A.D.N.-ului : “un om onest, înarmat cu toate cunoştinţele la îndemână astăzi, va trebui să afirme că originea vieţii pare să ţină de miracol, atât de multe sunt condiţiile care trebuie reunite pentru a fi putut să apară.”3 Totodată prezentarea temei raţionalităţii lumii este prilej pentru a accentua misterul vieţii, frumuseţea acestei lumi create de Dumnezeu “bună foarte”, pentru a înţelege că raiul ar fi putut, şi ar putea să fie extins de către om în toată lumea.

2.1.

Crearea lumii din nimic în timp

“Punctul de plecare al Sfinţilor Părinţi – arată profesorul Nicolae Chiţescu - este afirmaţia cea mare a primului verset din Biblie că Dumnezeu a creat din nimic cerul şi pămîntul. Prin aceasta energiile dumnezeieşti intră în contact cu cele făcute de El din nimic şi, în felul acesta, Dumnezeu cel transcendent este cauză, transcendentă şi imanentă făpturii. Dar, pe când energiile acestea, ca << veşnica lui putere şi Dumnezeire >> sînt fără de început, creaţia are un început deşi planul este făurit de Dumnezeu din veci. Nici planul creaţiei, nici creaţia însăşi nu sunt produse prin simplul fapt al existenţei puterilor creatoare ale lui Dumnezeu, - ceea ce ar impiedica infinitatea şi veşnicia creaţiei însăţi. Ci planul creaţiei există înainte de creaţie, deci din veşnicie, fără să fie coetern cu Dumnezeu, deoarece el are un început în

2 3

Jean Guitton- membru al Academiei Franceze, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1991,p.45. Ibidem,p.50.

8

veşnicie şi o realizare, deci un sfârşit, odată cu al timpului, iar creaţia are un început, căci începe odată cu timpul”.4

“După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi” 5; “Lumea aceasta nu poate fi din veci. Căci nu poate fi din veci o lume în aspiraţia temporală spre o ţintă - aşa cum se vădeşte ea - fără să fi ajuns până acum la această ţintă a desăvârşirii, care să o mulţumească. Ea trebuie să fi apărut în timp şi trebuie să-şi sfârşească odată forma existenţei

temporale, sau schimbătoare”6, idee clar exprimată si de ştiinta

contemporană. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă de mai multe ori învăţătura despre creaţia “ex nihilo” Dumnezeu le-a adus pe toate la existenta din non-existenta- me ontos . Dumnezeu este ţinta- telos spre care tind

toate- ta panta, El Însuşi netinzând spre nimic

. Creaţia este total dependentă faţă de

Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu este absolut independent si transcendent faţa de creaţie. Creaţia din nimic a avut loc datorită bunătăţii lui Dumnezeu; termenul nimic din expresia “creatio ex nihilo” nu este un vid real, coexistent cu Dumnezeu, ca plenitudine a existenţei, prin urmare: “Este inexact şi insuficient a spune că lucrurile sunt create şi plasate în afara lui Dumnezeu. Însuşi acest “în afară”este pus numai de creaţie şi creaţia din nimicul din afară este tocmai o astfel de punere a unui “altceva” alături de Dumnezeu. Desigur nu în sensul unei limitări a plenitudinii divine, ci a apariţiei alături de Dumnezeu a substanţei sau naturii eterogene a creaţiei… Minunea creaţiei constă în aceea că apare altceva cu totul nou, că picătura eterogenă a creaţiunii există alături cu “nemărginitul ocean al existenţei”, cum zice Sf.Grigorie de Nazianz. Este o infinită distanţă între Dumnezeu şi creaţie, dar distanţă “nu de loc, ci de natură”, cum spune Sf.Ioan Damaschin” Fiinţele create nu puteau avea de la început eternitatea, deorece în calitate de creaturi nu puteau fi eterne prin firea lor. Ele trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutat de harul dumnezeiesc, prin mişcarea spre El realizată în timp. Mişcarea în timp este folosită de eternitatea divină, pentru atragerea fiinţelor create în sânul ei. Mama pune copilul la o distanţă de ea şi îl cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exerciţiul mişcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei.7

4

Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică, Ortodoxia, nr.1,1958, p. 23. Pr.Prof Dr.Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p.328. 6 Ibidem., p.249. 7 Pr.Pof. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, I,p.179. 5

9

2.2.

Lumea, operă raţională a Sfintei Treimi

Raţionalitaea lumii se datorează raţiunilor - logoi sădite de Logos - ul dumnezeiesc. Lars Thunberg realizează o scurtă prezentare a modului în care se reflectă învăţătura despre logoi, în gândirea creştină, de la Origen la Sfântul Maxim Mărturisitorul 8. În opera Sf. Maxim termenul logos apare foarte frecvent, fapt ce indică importanţa lui deosebită: ,,Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu vor să se lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale” Cuvântul, Logosul, este îmtrupat în lume și creează lumeaprin intermediul anumitor logoi care vin din El. Sfântul Maxim nu înțelege logoi ca fiind o colecție de forme ideale platonice în mintea lui Dumnezeu, nici nu ar trebui să înțelegem că Logosul însuși ar fi un fel de rezervor divin plin până la refuz de mici logoi care așteaptă să se reverse în creație. 9 Părintele Stăniloae înscrie tema raţiunilor divine în vasta lucrare maximiană de respingere a origenismului, cu atât mai mult cu cât acestă temă e prezentă şi la Origen. Dar în timp ce la acesta din urmă, “raţiunile erau una cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul, la sfântul Maxim raţiunile sunt numai gânduri ale lui

Dumnezeu, conform

cărora aduce făpturile la existenţă prin

hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu, după care sunt create făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Prin creaţie se trece de la planul gândirii la planul ontologic, de la planul făpturilor gândite de Dumnezeu, la planul existenţei lor prin voinţa lui Dumnezeu. Dar pentru a înlătura orice înţelegere metafizică, Sf.Maxim precizează că acest Logos este Chipul Tatălui despre care vorbeşte Sf.Ap.Pavel în imnul Epistolei către Coloseni, Cuvântul consubstanţial cu Tatăl, Participant la crearea lumii. Se iese astfel dintr-o problemă filosofică, şi chiar dacă s-ar mai putea vorbi de “ontologie”, nu poate fi vorba de o ontologie generală aplicată cosmologiei, ci de aceea a unei structuri tainice (mysterique) şi revelate a lumii create, mister ce aparţine sfatului dumnezeiesc: “Având raţiunile celor făcute subzistând în El dinainte de veacuri, prin bunăvoinţa Sa a creat din nimic zidirea cea văzută şi nevăzută, ca Unul ce a făcut toate cu raţiune şi înţelepciune la vremea cuvenită, pe cele generale şi pe cele individuale. Căci credem că premerge o raţiune creaţiunii îngerilor, o raţiune fiecăreia dintre fiinţele şi puterile ce alcătuiesc lumea de sus, o raţiune oamenilor, o raţiune tuturor celor ce au primit existenţa de la Dumnezeu, ca să nu le numesc pe toate individual. Propriu-zis este una şi aceeaşi Raţiune, 8

Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Sophia, București 2005,p.91. Pr. Michael Butler, Andrew P. Morriss, Creația și inima omului, o perspectivă creștin- ortodoxă asupra mediulu, EdituraRost, București 2014, p. 36. 9

10

care prin infinitatea şi transcendenţa ei este în sine şi pentru sine negrăită şi necuprinsă, fiind dincolo de toată creaţiunea şi de deosebirea şi varietatea ce există şi se cugetă în ea, arătându-se şi multiplicându-se din bunătate în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia şi recapitulând (readucând) toate în sine. Prin ea există şi persistă şi în ea sunt cele făcute, întrucât prin ea s-au făcut şi spre ea s-au făcut; iar persistând şi mişcându-se, se împărtăşesc de Dumnezeu. Căci întrucât au fost făcute de Dumnezeu, toate se împărtăşesc de Dumnezeu pe măsura lor, fie prin înţelegere (minte), fie prin raţiune, fie prin simţire, fie prin mişcare vitală, fie prin destoinicia lor naturală şi câştigată prin deprindere, cum socoteşte marele descoperitor-de-Dumnezeu Dionisie Areopagitul”.

3. Dinamica creației Sfântul Maxim Mărturisitorul a pus în evidență sensul pozitiv al mișcării lumi împotriva origenismului platonizat, care considera mișcarea ca un efect al căderii spiritelor din pleroma preexistentă acestei lumi. După el, mișcarea își are originea în actul creator al lui Dumnezeu și este calea inevitabilă prin care creatura ajunge la desăvârșire și la odihna în plenitudinea lui Dumnezeu. Mișcarea are un caracter creațional și ca atare o origine si o finalitate divină. Preizând și mai mult originea și ținta dumnezeiască a mișcării, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în toate creaturile chipurile rațiunilor divine, care ca atare se găsesc sub impulsul acțiunii lor.

10

Toate aceste chipuri au originea lor în rațiunile divine

care formează în Logosul dumnezeis o unitate și prin impulsul și atracția rațiunilor divine, adică în Logosul însuși. Ele înainteaza spre această unitate ca niște linii, imbogățite cu o mare experiență. Prin dinamismul lor creaturile nu-și pierd identitatea, ci trec de la o fază la alta în cursul desăvârșirii sau al deteriorării lor. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește identitatea lor indestructibilă rațiune, în timp ce fazele trecerii în bine sau în rău, moduri. Fazele bune ale creaturilor conștiente, adică ale oamenilor le numește și virtuți. De menționat este faptul că înaintea Sfântului Maxim Mărturisitorul, caracterul dinamic al rațiunilor divine a fost exprimată de către Dionisie Areopagitul prin termenul înaintării binefăcătoare. 11 Factorul principal de care se servește Dumnezeu pentru a conduce creatura este Sine însuși, este după Sf. Maxim, omul sau umanitatea; și tot omu este binefeciarul principl al acestei conduceri. El numește pe om ,,laboratorul”, care leagă și ține toate într-un ansamblu și este în mod natural intermediarul între extremitățile tuturor diviziunilor. Consideră că adevăratul dinamism constă deci în efortul de

10 11

Dinamica creației în Biserică, Ortodoxia, Anul XXIX, Nr. 3-4, 1977 București, p. 282. Ibidem, p. 283.

11

unificare treptată a tuturor în Dumnezeu, adică în plenitudinea iubirii și a vieții tuturor, fără nici o confuzie.

4. Raționalitatea creației în preocupările fizicii moderne

“Creaţia lumii nu este un dat static, ci un eveniment dinamic. Prăpastia uriaşă dintre necreat şi creat e depăşită prin coborârea energetică a lui Dumnezeu spre lume şi prin urcuşul acesteia spre El.”12 Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmând că raţiunile tuturor făpturilor sunt eterne în Logosul divin dar sunt plasticizate la un moment dat, precis, în timp, prin voia şi prin lucrarea Creatorului, combate cu multe veacuri înainte ideea transformismului autonom evoluţionist. “Căci n-a fost vreo fire din cele ce sunt, nici nu este, nici nu va fi, care să fie după raţiunea ei ceea ce nu este încă acum, sau care este acum sau va fi mai pe urmă ceea ce nu era mai înainte. Căci cele ale căror raţiuni au avut la Dumnezeu deplinătatea, odată cu existenţa nu primesc prin aducerea lor la existenţă şi în fiinţă, conform cu raţiunile lor, nici un adaos sau ştirbire din cele ce le sunt necesare spre a fi ceea ce sunt.13 Astrofizicienii spun că

în orice piatră din drum stă ascunsă o parte din istoria

Universului, pentru că nucleele atomilor ei au fost sintetizate în miezul unei stele. Biologia că arată că astăzi că și în buruieni stau ascunse puteri binefăcătoare pentru viața omului. La fel se întâmplă și cu toate viețuitoarele veninoase, dar și cu multe alte exemplare ale lumii vii: omizile unei molii din zona tropicală a Americii s-au dovedit salvatoare pentru pășunea australiană, întrucât au stăvilit creșterea excesivă a cactușilor.14

12

Preot Profesor univ. Dr. Dumitru Popescu şi Diacon Doru Costache, în Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, p.107. 13

Ieromonah Mihail Stanciu, Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Așezământul Studențesc Sfântul Apostol Andrei, Slobozia 2001, p. 109. 14 Diac. Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut(Vol. 2),Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Editura Universității din București, București 2016, p. 378.

12

Ştiinţa a adus multe înlesniri omului, dar nu l-a făcut automat mai bun, mai sensibil comuniunii cu altul. Ba dimpotrivă, parcă l-a izolat şi mai mult într-o existenţă satisfăcută de sine, fără nici o deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Discrepanţa între progresul tehnologic şi regresul moral-spiritual al omului, precum vedem cu toţii, au destabilizat progresiv omenirea, căci cu tot entuziasmul raţionaliştilor din secolul al XIX-lea, “paradisul pământesc, pe care omul a vrut să-l edifice ca o sfidare a paradisului ceresc cu ajutorul unei ştiinţe care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi nici de aspiraţia fundamentală a fiinţei umane către eternitate, se întoarce împotriva lui şi tinde să devină un real infern.” După ce a depăşit teoria mecanicistă (clasică) a secolelor precedente, fizica particulelor elementare a pus în evidenţă ordinea raţională (logică) ce se află la temelia universului văzut şi legătura care există între toate particulele şi fiinţele lui. Spaţiul, timpul, materia, energia şi conştiinţa nu mai sunt văzute ca dimensiuni independente ale realităţii, ci sunt văzute într-un continuum unitar, într-o intercondiţionare reciprocă. Întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi fizicieni contemporani nu mai este: ce este universul?, ci: de ce este universul aşa?. Se vehiculează tot mai mult principiul antropic, potrivit căruia noi vedem universul aşa cum este deoarece dacă ar fi fost diferit, noi nu am fi existat ca să-l vedem. Omul şi cosmosul sunt într-o interdependenţă reciprocă. Cosmosul este organizat aşa pentru a fi contemplat de om şi pentru a fi modelat de om prin activitatea lui creatoare. Oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama de abuzurile raţionalismului reducţionist şi de interpretările subiectiviste, şi că, obiectiv, dincolo de realitatea materială a lumii care până mai ieri părea dominată de legile atomizării, ale necesităţii cauzale şi ale hazardului, există “o raţionalitate care depăşeşte universul material”, o realitate care nu pare să fie făcută din materie ci din informaţie, dintr-un fel de “logos” (un element raţional, o ordine) care reglează şi conduce lumea şi face ca această lume să nu fie un haos universal, ci o simfonie cosmică raţională. Dar, necunoscând cosmologia biblică şi patristică, unii oameni de ştiinţă şi filozofi apuseni (şcoala neognostică New Age) au alunecat progresiv într-o concepţie panteist - orientală idolatrizând această ordine şi energie impersonală care mişcă evolutiv lumea, şi prin aceasta reactualizând monismul panteist antic194. “Începând cu speculaţiile cosmologice ale lui Einstein, simţul totalităţii sau al totalizării cosmice şi-a făcut intrarea în ştiinţa oficială. În laboratoarele de la Princeton se aflau şi fizicieni japonezi sau chinezi şi astfel gândirea buddhistă a pătruns prin intermediul lor.”195 Şi totuşi omul nu poate fi satisfăcut niciodată doar de frumuseţea unitară şi de complexitatea uriaşă a universului. Persoana 13

umană tinde natural spre o viaţă eternă fericită de comuniune superioară determinismului fatalist şi aparent fără sens al acestei lumi, simţind în adâncurile conştiinţei taina Realităţii şi a prezenţei divine, a Comuniunii supreme care o cheamă la dialog, la un dialog iubitor şi cunoscător deopotrivă. Alţi savanţi au recunoscut că ordinea universului are un suport raţional nevăzut, are originea în gândirea divină şi că nimic din lume nu e rezultatul hazardului şi al necesităţii oarbe, ci rezultatul lucrării creatoare şi proniatoare neîncetate a lui Dumnezeu Cel personal în lume, din interiorul şi nu din exteriorul ei. Aceşti oameni de ştiinţă au observat că legea determinismului cauzal recurent (considerată motorul mişcării şi evoluţiei cosmice) este şi ea condusă de o lege a finalităţii. Sunt avansate astfel ideile de proiect (plan) şi de finalitate a lumii şi a lucrurilor din ea196. Savanţii creştini susţin astfel, într-un mod argumentat ştiinţific, că universul material nu este un sistem închis, ci este deschis interacţiunii cu lumea spirituală, este permeabil energiilor divine imateriale. Aceşti savanţi au sesizat că fibrele realităţii materiale sunt de natură informaţională, inteligibilă, şi sunt mişcate spre un sens progresiv – transfigurarea tuturor prin harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor . Au pus în evidenţă raţionalitatea internă a creaţiei aducând în actualitate cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa care spunea că materia este o condensare de calităţi logice. “Ştiinţa astăzi, după ce a reuşit să pătrundă mai adânc în Taina universului, începe să bată la porţile Raţiunii transcendente”.

5. Concluzii

Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă în scrierile sale o viziune extrem de coerentă privind structura și sensul existenței cosmosului și a omului. Omul are un loc bine determinat aici, prin el împlininduși universul, vocația sa (îndumnezeirea). Omul nu poate exista fără cadrul său natural, dar nici lumea nu poate exista fără mediatorul său, omul; concepția aceasta converge cu teoriile cosmologiei științifice actuale. 15

15

J.D. Barrow, F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, trad. W.R. Florescu, București, Editura Tehnică, 2001, p.41.

14

Sfântul Maxim se bazează în explicațiile sale pe ideea rațiunilor divine din făpturi prin care lumea este organizată în mod armonios. Acestea realizează o prezență divină în cosmos (revelația naturală), permițându-i să vorbească de o adevărată întrupare a Logosului în făpturi, întrupare premergătoare următoarelor două, din Scripturi și din persoana istorică a lui Hristos. Deși au existat voci care au contestat teoria rațiunilor divine a Sfântului Maxim credem că aceasta se poate contesta numai într-o teologie de tip scolastic marcată de dualisme de tipul natural-supranatural. Dacă există o pretenție de confirmare printr-un consens general al învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul despre rațiunile divine, putem spune că există totuși două idei istorice care pot susține aceasta. Prima idee este strânsa legătură ce există între hristologia și cosmologia sa, hristologia sa fiind normativă pentru Ortodoxie prin canonizarea ei la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol, iar cosmologia fiind una hristologică, de neînțeles, fără orientarea sa harică. Al doilea argument ar fi reluarea temei rațiunilor divine în secolul al XIV-lea în timpul disputelor palamite, încercându-se o apropiere a conceptului de energie necreată ca cea de rațiune divină, ele nesuprapunându-se totuși. Tema energiilor divine necreate ale lui Dumnezeu a devenit prin redescoperirea ei în secolul trecut una din temele cele mai profunzime ale teologiei ortodoxe. În concluzie putem rezuma că Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca un adevărat vizionar, a lămurit anticipat problemele lumii contemporane sfâşiate de atâtea convulsii. El a arătat, ca nimeni altul, că lumea are un sens eclesial şi o mişcare teocentrică, creaţia lui 5. Concluzii 122 Dumnezeu fiind un proces continuu la care este chemat şi omul să-şi aducă aportul său. Cosmosul şi omenirea reflectă în structura şi în mişcarea lor armonioasă modelul comuniunii intratrinitare divine. Iar Biserica este coroana creaţiei continui a lui Dumnezeu şi, în virtutea naturii sale teandrice, îşi prelungeşte treptele desăvârşirii întru Hristos de pe pământ spre cer, tinzând să cuprindă în ea întreaga creaţie. Taina Bisericii şi a Împărăţiei, a unirii lui Dumnezeu cu creaţia Lui prin Duhul Sfânt, reprezintă, în acelaşi timp, şi taina urcuşului duhovnicesc necontenit al făpturilor spre Dumnezeu, în perspectiva odihnei lor eterne. De aceea, putem afirma cu toată convingerea că învăţătura despre cosmos a Sfântului Maxim Mărturisitorul şi-a

15

păstrat şi-şi va păstra necontenit actualitatea ei, prin lumina şi puterea ei harică de a orienta corect lumea spre sensurile şi finalităţile ei dumnezeieşti perene.16

16

Ieromonah Mihail Stanciu, op. cit., p.121-122.

16

Bibliografie 1.) BIBLIA

SAU

SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006; * 2.) Sfântul Maxim Mărturisitorul,Filocalia vol. III,traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum 2005 ; **

3.) BARROW, J.D., F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, trad. W.R. Florescu, București, Editura Tehnică, 2001; 4.) BUTLER, Pr. Michael, Andrew P. Morriss, Creația și inima omului, o perspectivă creștinortodoxă asupra mediulu, EdituraRost, București 2014; 5.) GUITTON, Jean, - membru al Academiei Franceze, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma; 6.) MIHALACHE, Diac. Adrian Sorin, Lumina Celui Nevăzut(Vol. 2),Editura Basilica a Patriarhiei Române, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Editura Universității din București, București 2016; 7.) Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică, Ortodoxia, nr.1,1958 ; 8.) POPESCU, Preot Profesor univ. Dr. Dumitru şi Diacon Doru Costache, în Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997; 9.) STANCIU, Ieromonah Mihail , Sensul creației. Actualitatea cosmologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, Așezământul Studențesc Sfântul Apostol Andrei, Slobozia, 2001; 10.) STANILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987 ; 11.) Idem, Dogmatica, I; 12.) Idem,Dinamica creației în Biserică, Ortodoxia, Anul XXIX, Nr. 3-4, 1977 București; 13.) THUNBERG, Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Sophia, București 2005.

17