Kolb Stiluri De Invatare.docx

Cercul Kolb al învăţării

Învăţarea este de obicei explicată ca fiind: un act sau o experienţă a unei persoane care învaţă; cunoştinţe sau abilităţi însuşite prin instruire sau studiu; sau modificarea unei tendinţe comportamentale prin experienţă. Există multe teorii care încearcă să explice felul în care are loc învăţarea. Cea mai răspândită, care explică în special felul în care învaţă adulţii, este teoria învăţării Kolb. Învăţarea are loc într-un câmp de tensiune format din următoarele categorii care, în opinia lui Kolb, sunt aşezate în mod ciclic. Noţiunea de cerc al învăţării se situează în mijlocul teoriei, în care se presupune că în timp ce învaţă, adulţii trec prin cele patru etape ale cercului învăţării.

Experienţă concretă

Experimentare

Observare reflexivă

Conceptualizare

Cercul Kolb al învăţării

Experienţa concretă stă la baza percepţiei şi reflecţiei. Observaţia reflecţiei înseamnă că un adult poate pune întrebări, ca de exemplu: ce a fost bine?, ce a fost greşit? colectează observaţii şi le transpune într-o teorie, i.e. conceptualizează. Din corpul său de idei pot reieşi ipoteze, care sunt testate în practică prin acţiunea, pe care Kolb o numeşte experimentare. În cele din urmă, aceasta are drept rezultat o nouă experienţă. După opinia lui Kolb, este nevoie de patru tipuri de abilităţi pentru o învăţare optimă, i.e. efectuarea unei sarcini. Acestea aparţin domeniilor experienţei, observaţiei reflexive, formării de concepte abstracte şi experimentare activă. Modelul este atât normativ cât şi orientat pe obiectiv în sensul că ciclul trebuie completat şi reluat de capăt. Totuşi, realizarea unei experienţe concrete şi pentru a începe de la aceasta, nu reprezintă

numai o condiţie suficientă pentru învăţare, ci şi una necesară, care este percepută ca o dezvoltare pozitivă. Experienţa concretă fără nicio reflexie nu va produce nicio schimbare sau dezvoltare a perspectivei (va reprezenta doar puţin din aceasta) fapt ce explică importanţa următoarelor etape în opinia lui Kolb. Aceste lucruri sunt în concordanţă cu presupunerea învăţării prezentată ca fiind un proces continuu. Kolb scoate în evidenţă faptul că învăţarea este un proces şi nu un rezulltat care se bazează pe experienţă. Experienţele joacă un rol important în acest proces, astfel “învăţarea este procesul prin care cunoaşterea este creată prin intermediul transformării experienţei” (Kolb 1993). Totuşi, avantajul modelului este acela că serveşte domeniilor non-formal şi informal ale învăţării şi managementului în muncă şi contribuie la un alt mod de teoretizare a "învăţării de către adulţi" prin evidenţierea vieţii şi a experienţelor de lucru. Noţiunea de învăţare experienţială este bine ancorată în practica din cadrul educaţiei adulţilor. Astfel, există discipoli ai lui Kolb, care încearcă să elaboreze teorii de învăţare bazate pe experienţă. Unul dintre aceştia este Peter Jarvis pentru care procesul de învăţare este de natură holistică care implică toate dimensiunile umane. Înţelegând felul în care funcţionează procesul, putem vedea cum învăţarea pe tot parcursul vieţii este de asemenea parte din întreaga viaţă a unui individ, deoarece există o legătură clară între învăţarea de către oameni şi dezvoltarea acestora. Astfel o fiinţă umană nu este nimic altceva decât suma cunoştinţelor sale.

Modelul lui David Kolb Modelul David A. Kolb se bazează pe modelul propus de acesta de învățare experiențială, după cum se explică în cartea sa ”Învatare experientială” [8] Modelul lui Kolb prezintă două abordări față de experiență:. “Experiența concretă” si abstractă “Conceptualizarea”, precum și două abordări legate față de experiență de transformare: “Observare reflexivă” și ‘Experimentare activă.” Conform modelului lui Kolb, procesul de învățare ideală angajează toate cele patru din aceste moduri, ca răspuns la cererile situaționale; ele formează un ciclu de învățare din experiența sa de observație la conceptualizarea la experimentare și înapoi la experiență. În scopul de a învăța să fie eficiente, Kolb postulează că toate cele patru aceste abordări trebuie să fie încorporate. Indivizii încearcă să folosească toate cele patru abordari, ei pot tinde să dezvolte punctele foarte într-o singură abordare apucând experiență și o abordare de transformare, făcându-i să prefere unul din următoarele patru stiluri de învățareː 1. Acomodabil = Experiența concretă + Experimentare activă = valoroși în practică, a face (de exemplu, fizio - terapeuti) 2. Convergent = Conceptualizarea + Experimentare activă = puternic în practică prin aplicarea teoriilor (de exemplu, inginerii) 3. Divergent = Experiența concretă + observație reflexivă = puternic în capacitatea imaginativă și discuții (de exemplu, asistenți sociali) 4. Asimilator = Conceptualizarea + observație reflexivă = puternic în raționamentul inductiv și crearea teorii (de exemplu, filozofii) Modelul lui Kolb a dat naștere la Inventarul Stilurilor de învățare, o metodă de evaluare folosită pentru a determina stilul de învățare al unui individ. Conform acestui model, indivizii pot prezenta o preferință pentru una dintre cele patru stiluri - Acomodabil, Convergen, Divergent si Asimilator. În funcție de abordarea lor de învățare în modelul învățării experiențiale lui Kolb Deși modelul lui Kolb este larg acceptată cu suport empiric substanțial și a fost revizuit de-a lungul anilor, un studiu din 2013 sugerează că Inventarul de învățare are, încă, "deficiențe grave"

MODELUL KOLB Acest autor al teoriei învăţării experienţiale, David Kolb, propune o tipologie a trăsăturilor individuale în învăţare (1981, 1984) care porneşte de la premisa că procesarea informaţiei este influenţată de experienţa pe care o acumulăm sau o deţinem la un moment dat. Modelul este inchipuit circular, şi presupune că fiecare individ va parcurge toate cele patru tipologii, în ordinea propusă de autor: experimentare concretă sau învăţarea prin experienţă; reflectare/observare sau învăţarea prin examinare; abstractizare/conceptualizare sau învăţarea prin explicitare şi experimentare activă sau învăţarea prin aplicare. Cine învaţă prin acomodare combină experienţa activă cu experienţa concretă. Sunt orientaţi înspre ceilalţi şi practică rezolvarea problemelor prin încercare şi eroare. Cei care învaţă prin divergenţă îmbină experienţa concretă cu observarea şi reflecţia. Au tendinţa de a folosi informaţiile care le provin prin intermediul simţurilor. Cei care învaţă prin asimilare combină observarea şi reflecţia cu observarea şi generalizarea. Îi caracterizează gândirea de tip abstract şi orientarea teoretică. Cei care învaţă prin convergenţă combină abstractizarea şi generalizarea cu experimentarea activă. Dovedesc o bună înţelegere a laturii practice a ideilor şi sesizează aplicabilitatea acestora. O experienţa concretă sau a simţi înseamnă a percepe informaţia. Judecăţile se întemeiază pe simţuri. Observarea şi reflexia sau a privi reflectă felul în care anumite aspecte ne influenţează viaţa. Aceste persoane se bazează pe observaţii sistematice în judecăţile pe care le emit. Le plac prelegerile şi expunerile pentru că acestea permit observare imparţială. Vor evaluarea externă. Abstractizarea şi generalizarea sau a gândi presupune a compara cum anumite lucruri se potrivesc cu experienţa noastră. Aceste persoane sunt orientate mai mult înspre simboluri şi obiecte decât înspre oameni. Învaţă cel mai bine în situaţii de învăţare impersonale, care evidenţiază teoriile şi permit analiza sistematică. Le plac studiile de caz, lecturile şi exerciţiile de gândire.Experienţa activă sau a face trimite înspre felul în care informaţiile noi oferă posibilităţi pentru a fi utilizate în acţiuni. Învaţă cel mai bine când sunt antrenaţi în proiecte, dezbateri de grup sau rezolvarea temelor de casă. Sunt extrovertiţi şi doresc să atingă totul. Acea dezvoltare personală se realizează pornind de la autocunoaştere. Primul pas îl reprezintă formularea scopurilor personale, apoi urmează analiza stării iniţiale. Pe baza primelor două se stabilesc obiectivele de învăţare şi planul de acţiune. Estimarea corectă a resurselor şi efortului necesar poate constitui în sine un obiectiv de învăţare în dezvoltarea personală. A ne construi pe noi înşine poate fi un scop major al învăţării, însă a ne construi pe noi înşine pentru a deveni surse ale învăţării altora este cel mai înalt scop al învăţării. Cunoştinţele noastre sunt cu atât mai valoroase cu cât contribuie mai consistent la progresul celor din jurul nostru