Intrebari- Dr Int. Pr..docx

1. Clasificarea conflictelor de legi Conflictul de legi poate fi clasificat în raport de natura sa, astfel: 1) conflict de legi în timp; 2) conflict de legi în spaţiu; 3) conflict de legi în timp şi spaţiu. Conflictul de legi în timp, în raport de obiectul său, poate fi: a) conflict în timp al normelor conflictuale (ale forului sau, după caz, străine); b) conflict în timp al normelor materiale (interne sau, după caz, străine). După izvorul normelor respective, conflictul de legi în timp se împarte în: a) conflict al izvoarelor interne; b) conflict al izvoarelor internaţionale. Conflictul de legi în spaţiu poate fi împărţit, în funcţie de obiectul său, în: a) conflict în spaţiu al normelor conflictuale; b) conflict în spaţiu al normelor materiale. Conflictul de legi în timp şi spaţiu, în funcţie de situaţia punctului de legătură, poate îmbrăca următoarele forme: a) conflict de legi în timp şi spaţiu (fără schimbarea punctului de legătură); b) conflict mobil de legi. Toate cele de mai sus pot fi subsumate noţiunii conflicte de legi în situaţii obişnuite. La polul opus se poate vorbi de conflicte de legi în situaţii speciale [cum ar fi: a) succesiunea de state; b) situaţia statului nerecunoscut; c) coexistenţa mai multor sisteme legislative în acelaşi stat; d) apartenenţa persoanelor la anumite etnii sau culte religioase]. 2. Prezentati pe scurt fiecare conflict de legi 1. Conflicte de legi în timp a) Conflictul în timp al normelor conflictuale Conflictul în timp al normelor conflictuale apare în cazul schimbării normei conflictuale în cadrul aceluiaşi sistem de drept (norma conflictuală veche este înlocuită cu una nouă).  Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului Ca regulă generală, acest conflict se soluţionează aplicându-se, prin analogie, regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul intern (dreptul tranzitoriu intern), cu respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, şi numai în măsura în care legea nouă nu prevede expres o altă soluţie.  Conflictul în timp al normelor conflictuale străine care constituie lex causae Acest conflict apare când în sistemul de drept străin - la care a trimis norma conflictuală a forului - au intervenit schimbări ale normelor conflictuale între momentul naşterii raportului juridic şi momentul soluţionării litigiului. Opinia dominantă este în sensul rezolvării conflictului respectiv prin aplicarea normelor dreptului tranzitoriu străin. b) Conflictul în timp al normelor materiale (substanţiale)  Conflictul în timp al normelor materiale ale forului În situaţia în care în dreptul nostru se schimbă o normă materială cu alta este posibil ca legea nouă să conţină dispoziţii tranzitorii. Într-o atare ipoteză conflictul în timp al normelor materiale interne se rezolvă după regulile prescrise de dispoziţiile tranzitorii. În absenţa acestora se aplică regulile generale privind conflictul legilor civile în timp (principiul neretroactivităţii, principiul tempus regit actum etc.)  Conflictul în timp al normelor materiale străine care constituie lex causae

Dacă norma conflictuală a forului a trimis la un sistem de drept în care norma materială determinată ca lex causae a fost înlocuită cu alta se admite, în general, că un atare conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului tranzitoriu străin. c) Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în cazul în care o convenţie de acest gen este înlocuită cu alta. De regulă, convenţia nouă cuprinde prevederi exprese privind modul de soluţionare a situaţiilor tranzitorii. Dacă aceste prevederi lipsesc, se admite că un atare conflict se soluţionează prin aplicarea regulilor dreptului tranzitoriu intern, adaptate specificului raportului juridic internaţional privat respectiv. 2. Conflicte de legi în spaţiu a) Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale Dat fiind caracterul naţional al normelor conflictuale, diversitatea reglementărilor acestora poate da naştere la conflicte, care pot îmbrăca formă pozitivă sau formă negativă. Conflictul pozitiv apare în situaţia în care fiecare dintre normele conflictuale susceptibile să se aplice unui raport cu element de extraneitate revendică reglementarea respectivului raport. Conflictul negativ apare în situaţia în care fiecare dintre normele conflictuale susceptibile să se aplice unui raport cu element de extraneitate se declară necompetente să reglementeze acel raport şi trimite la sistemul de drept al celuilalt stat sau la sistemul de drept al unui stat terţ. Trimiterea se consideră făcută la întregul sistem de drept, deci inclusiv la normele conflictuale. b) Conflictul în spaţiu al normelor materiale Conflictul în spaţiu al normelor materiale apare între norme materiale care fac parte din sisteme de drept diferite, indiferent dacă conţin sau nu reglementări opuse cu privire la aceeaşi instituţie juridică. Prin reglementarea raportului cu element de extraneitate norma conflictuală a forului poate trimite fie la norma materială proprie, fie la norma materială străină. Aşadar, soluţionarea acestui conflict se realizează prin aplicarea normei conflictuale a forului. 3. Conflicte de legi în timp şi spaţiu a) Conflictul de legi în timp şi spaţiu (fără schimbarea punctului de legătură) Conflictul de legi în timp şi spaţiu există în situaţia în care efectele unui raport juridic născut, modificat sau stins sub incidenţa sistemului de drept al unui stat sunt invocate într-un alt stat. Acest conflict este „în timp” întrucât între momentul producerii efectelor raportului juridic şi momentul invocării lor trece un anumit interval de timp, şi este „în spaţiu” deoarece efectele raportului juridic se produc într-un stat şi se invocă într-un alt stat (iar cele două sisteme de drept coexistă spaţial). Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu (fără schimbarea punctului de legătură) Acest conflict se poate prezenta sub următoarele forme: 1) raportul juridic se naşte, se modifică sau se stinge în dreptul intern al unei ţări şi se invocă în altă ţară (în ţara forului). 2) raportul juridic se naşte, se modifică sau se stinge în dreptul internaţional privat al unei ţări şi se invocă într-o altă ţară. Domeniile în care poate să apară conflictul de legi în timp şi spaţiu

Conflictul de legi în timp şi spaţiu este compatibil atât cu domeniul dreptului material (în legătură cu un drept subiectiv dobândit în străinătate), cât şi cu domeniul dreptului procesual (referitor la dreptul dobândit în baza unei hotărâri străine a cărei recunoaştere se solicită în ţara forului). b) conflictul mobil de legi Conflictul mobil de legi este o formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu care presupune schimbarea punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile şi, pe cale de consecinţă, supunerea raportului juridic, în mod succesiv, la două sisteme de drept diferite. Domeniile în care poate să apară conflictul mobil de legi Conflictul mobil de legi poate să apară în următoarele domenii: a) statutul personal al persoanei fizice; În această situaţie punctul de legătură care se schimbă este, după caz, cetăţenia, domiciliul, reşedinţa obişnuită sau religia. b) statutul organic al persoanei juridice; Punctul de legătură supus schimbării este sediul sau reşedinţa obişnuită. c) statutul real mobiliar; Se schimbă în acest caz locul situării bunului mobil. d) drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când acestea sunt guvernate de legea domiciliului sau a reşedinţei obişnuite a debitorului; Punctul de legătură vizat este domiciliul sau reşedinţa obişnuită a debitorului. e) forma testamentului. În această situaţie se schimbă, după caz, cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa obişnuită a testatorului 3. Definti calificarea În esenţă, „calificarea” - noţiune specifică dreptului internaţional privat - este o operaţiune de interpretare a normei juridice - specifică dreptului comun. Ea are finalitate practică, şi anume soluţionarea conflictului de legi. 4. Care sunt factorii care impun calificarea Operaţiunea calificării este impusă de următorii factori: 1) sensurile diferite ale noţiunilor şi termenilor din normele conflictuale ale diverselor state şi încadrarea juridică diferită a unor situaţii; 2) existenţa unor instituţii juridice sau noţiuni cu aplicaţie doar în anumite sisteme de drept; 3) sistemele de drept folosesc modalităţi diferite pentru a obţine acelaşi rezultat. 5. Clasificarea calificarii Calificarea poate fi clasificată în raport de mai multe criterii. Astfel: 1) după natura ei sau după nivelul la care se efectuează, se împarte în: a) calificare primară - adică acea calificare care determină legea competentă să reglementeze raportul juridic în discuţie; b) calificare secundară. 2) după elementele de structură ale normei conflictuale, deosebim: a) calificarea conţinutului normei conflictuale - conduce la soluţionarea conflictului de legi, în sensul că se determină legea materială competentă să cârmuiască raportul juridic; b) calificarea legăturii normei conflictuale - nu conduce la schimbarea normei conflictuale, însă are influenţă asupra soluţiei dată conflictului de legi. 3) după caracterul său, calificarea se împarte în: a) calificare legală - când legea defineşte termenii cu care operează;

b) calificare jurisdicţională - când sensul termenilor utilizaţi în norma conflictuală este determinat de instanţa (judecătorească sau arbitrală) pe baza principiilor generale cuprinse în sistemul de drept al unui stat sau când o noţiune din dreptul Uniunii Europene este interpretată de jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg. 6. Definiti conflictul de calificari Conflictul de calificări desemnează situaţia în care noţiunile juridice din conţinutul şi/sau legătura normei conflictuale au înţelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport juridic 7. Cum se solutioneaza conflictul de calificari În această privinţă există o regulă şi mai multe excepţii. Regula - calificarea după legea forului (lex fori) Calificarea după legea instanţei sesizate constituie regula ce se desprinde din prevederile art. 2.558 alin. (1) C. civ., conform cărora: „(1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.” Excepţii de la calificarea după legea forului În situaţiile care urmează, calificarea se face după alte legi (decât lex fori) sau după alte criterii.  Calificarea legală Definirea termenilor sau noţiunilor utilizate de normele juridice de drept internaţional privat poate fi întâlnită atât în legile interne, cât şi în convenţiile internaţionale. Şi într-un caz, şi în celălalt, cel chemat să aplice legea trebuie să o califice în sensul deja prescris.  Calificarea părţilor În anumite situaţii, în virtutea principiului autonomiei de voinţă, părţile pot să aleagă legea aplicabilă raportului juridic dintre ele. Odată recunoscută această libertate, este firesc şi pasul următor: calificarea termenilor folosiţi, fie în mod direct - prin definirea lor –, fie indirect - prin alegerea legii după care se face această calificare. Astfel pot fi calificate noţiuni, precum: locul încheierii contractului, locul executării contractului etc. Libertatea de acţiune a părţilor este însă ţărmurită de dispoziţiile legale imperative.  Calificarea secundară Această calificare este dată de lex causae şi nu de lex fori, deoarece se face în dreptul intern, după ce a fost determinată legea materială aplicabilă raportului juridic în discuţie. Calificarea secundară poate izvorî direct din lege sau poate fi opera doctrinei sau a jurisprudenţei.  Calificarea în caz de retrimitere Ca regulă generală, în măsura în care este admisă retrimiterea, trebuie să se admită faptul că şi calificarea noţiunilor folosite de norma care retrimite se face după această lege. Astfel, când norma conflictuală străină retrimite la lex domicilii, de exemplu, ce se găseşte într-un stat terţ, noţiunea de domiciliu se va califica după lex causae şi nu după lex fori.  Calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului Instituţiile juridice necunoscute de legea forului se califică, în principiu, după sistemul de drept care le reglementează. 8. Definiti retrimiterea Retrimiterea este situaţia juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, iar acesta, prin propria normă conflictuală, nu

primeşte competenţa ce i se atribuie şi fie trimite înapoi la dreptul forului, fie trimite mai departe la dreptul unui stat terţ. 9. Care sunt formele retrimiterii si conditiile Condiţiile retrimiterii Retrimiterea presupune întrunirea următoarelor condiţii: a) să existe un conflict negativ în spaţiu al normelor conflictuale cu privire la un anumit raport cu element de extraneitate; b) norma conflictuală a forului să admită retrimiterea. Formele retrimiterii Retrimiterea îmbracă următoarele forme: 1) retrimiterea de gradul I (retrimitere simplă sau trimitere înapoi) - este aceea făcută de norma conflictuală străină la norma conflictuală a forului; Dacă retrimiterea este acceptată, autoritatea sesizată aplică propria lege materială. 2) retrimiterea de gradul II (retrimitere complexă, trimitere mai departe sau dublă retrimitere)-este aceea făcută de norma conflictuală străină la sistemul de drept al unui stat terţ. 10. Ce reglementari cuprinde legea straina 11. Care sunt formele aplicarii legii straine Aplicarea legii străine cunoaşte următoarele forme: 1) aplicarea legii străine ca lex causae; 2) aplicarea legii străine ca o condiţie pentru aplicarea legii forului; 3) aplicarea legii străine încorporată în contractul părţilor. II. 1. Aplicarea legii straine (definitie, temei, formele aplicarii) Prin lege străină înţelegem ansamblul reglementărilor din ţara străină, indiferent de natura lor (acte normative; cutuma, uzanţele etc.) Sunt incluse în această noţiune atât normele materiale, cât şi cele conflictuale. Temeiul aplicării legii străine Legea străină nu se aplică în baza propriei autorităţi (deoarece altfel s-ar încălca principiul suveranităţii statelor), ci în temeiul normei conflictuale a forului. Aceasta din urmă stabileşte condiţiile şi întinderea aplicării legii străine. Aplicarea legii străine cunoaşte următoarele forme: 1) aplicarea legii străine ca lex causae; 2) aplicarea legii străine ca o condiţie pentru aplicarea legii forului; 3) aplicarea legii străine încorporată în contractul părţilor. Analiza formelor de aplicare a legii străine Aplicarea legii străine ca lex causae 1) Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae Când norma conflictuală a forului trimite la legea străină, aceasta din urmă - dacă primeşte trimiterea - este legea competentă, aplicându-se în calitate de lex causae. Aplicarea legii străine ca lex causae înseamnă determinarea efectelor raportului juridic cu element de extraneitate în conformitate cu această lege. 2) Reciprocitatea (identitatea de reglementare) Ca regulă, aplicarea legii străine este independentă, nefiind condiţionată de reciprocitate. Această regulă vizează atât normele conflictuale, cât şi cele materiale. Cu titlu de excepţie, prin Codul civil sau prin legi speciale se poate prevedea condiţia reciprocităţii, caz în care aplicarea legii străine - adică recunoaşterea, în ţara străină, a

unui drept similar pentru o persoană română - apare ca o condiţie a aplicării simetrice a legii forului. Reciprocitatea poate fi: a) legislativă; b) diplomatică; c) de fapt. Reciprocitatea legislativă semnifică identitatea de reglementare, adică faptul că în ţara străină există norme juridice cu acelaşi conţinut ca şi în ţara forului. Reciprocitatea diplomatică izvorăşte dintr-o convenţie internaţională la care sunt părţi statele respective, iar cea de fapt este aplicată ca atare în practica autorităţilor competente din ţările respective. În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară. Această dovadă se solicită Ministerului Justiţiei, care, după consultarea Ministerului Afacerilor Externe, stabileşte dacă există sau nu reciprocitate de fapt. 2. Aplicarea legii straine ca lex causae Aspecte procedurale privind aplicarea legii străine ca lex causae A. Invocarea legii străine în faţa autorităţilor forului În privinţa invocării legii străine, sistemul nostru de drept îmbină principiul rolului activ al instanţei cu principiul disponibilităţii părţilor. Astfel: a) instanţa (de judecată sau de arbitraj), în virtutea rolului activ, prevăzut de Codul de procedură civilă, poate invoca din oficiu şi pune în discuţia părţilor aplicarea legii străine la care trimite norma conflictuală română care nu are caracter imperativ. Dacă norma conflictuală română are caracter imperativ, instanţa română este obligată să invoce din oficiu dreptul străin. b) partea interesată, în temeiul principiului disponibilităţii, poate invoca dreptul străin, indiferent dacă norma conflictuală română este sau nu imperativă. B. Sarcina probei legii străine Dreptul nostru consacră sistemul mixt al colaborării dintre autoritate şi părţi în privinţa dovedirii conţinutului legii străine, soluţie deopotrivă aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial internaţional. C. Mijloace de probă pentru legea străină În practica instanţelor judecătoreşti şi a celor arbitrale din România se folosesc fie mijloace directe (culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă), fie mijloace indirecte, procurate fie de la autorităţi competente din statul străin, fie de la diferite organisme reprezentative ale acestuia în România, cum ar fi: certificate eliberate de Ministerul Justiţiei din statul respectiv; certificate de cutumă sau alte atestări provenind de la notarii publici sau de la Camera de Comerţ din acel stat; certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în România; informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în România etc. Instanţele române pot consulta şi experţi sau pot apela la sprijinul unor instituţii, cum ar fi: Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, facultăţile de drept ş.a. Prin Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială s-a instituit o procedură detaliată privind obţinerea de informaţii asupra dreptului străin. D. Consecinţele imposibilităţii de probare a conţinutului legii străine La noi, art. 2.562 alin. (3) C. civ. prevede că: „În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea română”. Pentru a se aplica dreptul român, ca lex fori, trebuie să existe o imposibilitate evidentă de probare a legii străine şi nu o simplă dificultate generată, de exemplu, de

depărtarea geografică a statului străin sau lipsa izvoarelor scrise în sistemul de drept vizat. E. Interpretarea şi aplicarea legii străine Atât interpretarea, cât şi aplicarea legii străine sunt guvernate nu de sistemul de drept al forului, ci de sistemul de drept căruia îi aparţine această lege. Această soluţie normativă este menită să dea eficienţă deplină legii străine agreate de sistemul de drept al forului. F. Remedii procedurale în cazul greşitei interpretări sau aplicări a legii străine În situaţia în care, prin hotărârea judecătorească de soluţionare a unui litigiu de drept internaţional privat s-a făcut o interpretare greşită ori s-a aplicat greşit legea străină, cei interesaţi pot exercita căile de atac prevăzute de legea română, şi anume: apelul şi recursul. Totodată, deşi nu au ca motive cele două situaţii prevăzute mai sus (greşita interpretare şi greşita aplicare a legii străine), socotim că o hotărâre irevocabilă în această materie poate fi atacată şi pe calea contestaţiei în anulare, precum şi a revizuirii, iar ca efect al retractării şi rejudecării pot fi valorificate şi situaţiile evocate. 3. Aplicarea legii straine ca o conditie pt aplicarea legii forului Legea străină este luată în considerare pentru aplicarea legii forului în următoarele cazuri: a) în privinţa chestiunilor prealabile reglementate de legea străină; b) în situaţia în care pentru aplicarea legii române se cere condiţia reciprocităţii; c) în situaţia cererii de recunoaştere a hotărârii străine; d) în situaţia cererii de încuviinţare a executării hotărârii străine. 4. Aplicarea legii straine incorporata in contractul partilor (receptiune contractuala) Recepţiunea contractuală a legii străine există în situaţia în care părţile fac trimitere la legea străină ca mijloc de completare sau interpretare a contractului, iar nu ca lege aplicabilă cu titlul de lex causae (lex voluntatis). În acest caz legea străină este considerată clauză contractuală, devenind element de fapt, spre deosebire de ipoteza în care se aplică în calitate de lex causae (când rămâne element de drept). 5. Inlaturarea aplicarii legii straine (cand poate interveni si ce situatii sunt) Codul civil stabileşte limitativ cazurile de înlăturarea aplicării legii străine. Acestea pot fi grupate în două categorii: 1) înlăturarea aplicării legii străine în situaţii obişnuite, menite să protejeze sistemul de drept al forului; Se includ aici: a) ordinea publică de drept internaţional privat; b) fraudarea legii. 2) înlăturarea excepţională a legii aplicabile. 6. Ordinea publica de dr int privat (definitie, elemente, caractere juridice, domenii in care poate fi invocata, efectele admiterii exceptiei de ordine publica) Ordinea publică de drept internaţional privat român este starea juridică determinată de ansamblul principiilor fundamentale ale dreptului român, ale dreptului Uniunii Europene şi cele privind drepturile fundamentale ale omului aplicabile în raporturile cu elemente de extraneitate, care se opun aplicării legii străine indicată de norma conflictuală a forului. Mijlocul procedural prin care se înlătură aplicarea legii străine este excepţia de ordine publică de drept internaţional privat. Elementele definitorii ale ordinii publice de drept internaţional privat

Ordinea publică de drept internaţional privat român are următoarele elemente definitorii: 1) este o „stare juridică” determinată de un anumit conţinut; 2) conţinutul său este format din principiile fundamentale ale dreptului român, ale dreptului Uniunii Europene şi cele privind drepturile fundamentale ale omului, aplicabile în raporturile juridice cu elemente de extraneitate; 3) constituie un mijloc de protecţie a ordinii juridice interne prin înlăturarea de la aplicare a legii străine socotită incompatibilă; 4) relevă vocaţia subsidiară de aplicare a legii forului; 5) pe plan procedural se concretizează în excepţia de ordine publică de drept internaţional privat (excepţie de fond, care poate fi invocată de orice parte interesată sau de instanţă din oficiu); 6) dacă excepţia de ordine publică este admisă, se înlătură producerea efectelor legii străine în ţara noastră, fără ca această împrejurare să aibă vreo influenţă asupra legii străine în fiinţa ei. Caracterele juridice ale ordinii publice de drept internaţional privat Ordinea publică de drept internaţional privat prezintă următoarele caractere juridice: 1) variabilitatea - atât în timp (deoarece diferă sub aspectul conţinutului în cadrul aceluiaşi sistem de drept), cât şi în spaţiu (având caracter naţional, în principiu diferit de la un stat la altul); 2) actualitatea, în sensul că instanţa trebuie să ia în considerare conţinutul ordinii publice din momentul litigiului, iar nu cel din momentul naşterii raportului juridic; 3) caracterul de excepţie, sub aspect material (pe fond), constituind un mijloc de neaplicare a legii străine; 4) relativitatea, în sensul că nu vizează „anihilarea” legii străine, ci doar împiedicarea producerii efectelor ei în cazul concret. Domeniul ordinii publice de drept internaţional privat În orice materie a dreptului internaţional privat poate fi invocată excepţia de ordine publică. Există însă domenii susceptibile, într-o măsură superioară, să ridice probleme de ordine publică. Domeniul de drept material vizat mai mult este cel privitor la statutul persoanei fizice (starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie). Domeniul de drept procesual cel mai vizat este acela al încălcării competenţei exclusive a jurisdicţiei române. Efectele admiterii excepţiei ordinii publice de drept internaţional privat Dacă s-a invocat această excepţie şi ea a fost admisă, se produc următoarele consecinţe: - un efect negativ, care constă în înlăturarea aplicării legii străine pentru cazul respectiv; - un efect pozitiv, care constă în aplicarea legii române. 7. Fraudarea legii (def, modalitatii, structura, conditii, materiile in care poate interveni sanctionare) Fraudarea legii în dreptul internaţional privat este operaţiunea prin care părţile unui raport juridic folosesc în scop fraudulos un mijloc de drept internaţional privat pentru a se sustrage de sub incidenţa legii competente şi a se supune unei alte legi, convenabile lor. Modalităţile de fraudare a legii în dreptul internaţional privat De regulă, fraudarea legii în dreptul internaţional privat se poate face în două modalităţi, şi anume:

1) - într-un raport juridic de drept intern se introduce în mod fraudulos un element de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei conflictuale competente pentru ipoteza creată se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern; 2) - într-un raport juridic de drept internaţional privat părţile schimbă, în scop fraudulos, punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei conflictuale aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal competent conform normei conflictuale iniţiale. Structura fraudării legii în dreptul internaţional privat Fraudarea legii presupune: 1) un element material (obiectiv) - constând în manopera respectivă (schimbarea punctului de legătură); 2) un element intenţional (subiectiv) - care constă în intenţia (scopul) autorului (autorilor) de eludare a legii competente şi atragerea incidenţei unei alte legi. Frauda la lege în dreptul internaţional privat presupune întrunirea următoarelor condiţii: 1) existenţa unui act de voinţă al părţii (părţilor) în sensul deplasării punctului de legătură referitor la un raport juridic; 2) utilizarea unui mijloc de drept internaţional privat care, prin el însuşi, este licit; 3) scopul urmărit de părţi să fie ilicit; 4) rezultatul obţinut de părţi să fie ilicit, în sensul că el contravine normei conflictuale competente. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internaţional privat Frauda la lege poate interveni doar în cazul normelor conflictuale cu puncte de legătură mobile (variabile), adică în acele materii în care părţile pot să-şi manifeste voinţa. Ea nu este posibilă în cazul normelor conflictuale cu puncte de legătură fixe (cum ar fi: locul situării imobilului; locul comiterii delictului; locul producerii prejudiciului etc.). Dovada fraudării legii în dreptul internaţional privat Fiind o situaţie de fapt, fraudarea legii în dreptul internaţional privat poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege. Sancţionarea fraudării legii în dreptul internaţional privat În sistemul nostru juridic, potrivit art. 2.564 alin. (1) teza a II-a C. civ.: „Aplicarea legii străine se înlătură dacă (…) legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române (…)”. Mecanismul sancţionării generează două efecte, şi anume: - un efect negativ, care constă în înlăturarea aplicării legii străine. Actul juridic fraudulos al părţii (părţilor) este fie inopozabil în faţa autorităţii forului, fie se va constata nulitatea sa de către instanţa de judecată (dacă nulitatea este recunoscută şi în străinătate). - un efect pozitiv, care constă în aplicarea legii române. În cazul în care este fraudată legea străină în favoarea legii române dreptul nostru „tace”. Ne alăturăm opiniei că şi în această ipoteză trebuie sancţionată fraudarea legii. 8. Inlaturarea de la aplicarea legii straine in situatii exceptionale Codul civil instituie un caz de posibilă înlăturare excepţională a legii aplicabile, care presupune întrunirea următoarelor condiţii: a) datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu legea determinată potrivit normelor conflictuale din Codul civil; Aceasta presupune o analiză comparativă a legăturilor pe care raportul juridic le are cu legile eventual incidente, în raport de datele concrete ale speţei.

Dintre acestea este preferată legea cu care raportul juridic are cele mai strânse legături. În materia actului juridic, se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului, în care debitorul prestaţiei caracteristice, sau după caz, autorul actului are la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social. b) legea aplicabilă potrivit normei conflictuale a forului nu priveşte starea civilă sau capacitatea persoanei; c) părţile nu au ales legea aplicabilă. Consecinţa înlăturării excepţionale a legii aplicabile este aceea că se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături. 9. Conflictele de legi partea speciala (cu privire la pers fizica) Regula în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice Regula în materie este aplicarea legii naţionale, adică a legii statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă (lex patriae). Cetăţenia reprezintă astfel punctul de legătură pentru normele conflictuale în al căror conţinut intră starea şi capacitatea persoanei fizice. Din acest punct de vedere, statele de emigrare (printre care se află şi România) aleg cetăţenia ca punct de legătură al normei conflictuale, în timp ce statele de imigrare şi cele federale optează pentru domiciliu sau reşedinţa obişnuită. Dacă persoana are mai multe cetăţenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită. În cazul apatrizilor şi al refugiaţilor (al căror statut este reglementat de dispoziţiile speciale şi convenţiile internaţionale la care România este parte) trimiterea la legea naţională este înţeleasă ca fiind făcută la legea statului reşedinţei obişnuite. Cu privire la înţelesul noţiunii „reşedinţă obişnuită” a persoanei fizice se face distincţie în lege după cum persoana respectivă acţionează sau nu în exerciţiul activităţii sale profesionale. Pentru persoana care nu acţionează în exerciţiul activităţii profesionale reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său principal. Excepţii în materia reglementării stării civile şi capacităţii persoanei fizice Menţionăm ca excepţie de la aplicarea legii naţionale declararea judecătorească a morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă, care sunt cârmuite de legea română dacă ultima lege naţională a persoanei dispărute nu poate fi identificată. De asemenea, incapacităţile speciale la un anumit raport juridic sunt cârmuite de legea aplicabilă acelui raport juridic, care poate fi diferită de legea naţională. Subsumare Legea naţională (lex patriae) şi legea domiciliului ori legea reşedinţei obişnuite (lex domicilii) compun noţiunea de lege personală (lex personalis) a persoanei fizice. Aplicarea legii naţionale este primordială, în vreme ce aplicarea altor legi are un caracter subsidiar. Caracterul normelor conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice sunt imperative, astfel că părţile nu pot deroga de la ele. Mai mult, ele sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat român.

10. Domeniul legii aplicabile starii civile si capacitatii pers fizice În privinţa stării civile a persoanei fizice Normele conflictuale privind starea civilă a persoanei fizice vizează: 1) cu privire la filiaţie (este sau nu stabilită filiaţia; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei etc.); 2) cu privire la căsătorie (persoana este căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă etc.); 3) cu privire la rudenie (există sau nu legături de rudenie cu o altă persoană); 4) cu privire la afinitate (există sau nu calitatea de afin între două persoane); 5) cu privire la adopţie (calitatea de adoptat, adoptator etc.); 6) folosinţa stării civile (posesia de stat); 7) acţiunile de stare civilă ş.a. Întocmirea, înregistrarea şi modificarea înscrisurilor care consemnează acte şi fapte de stare civilă nu se supun legii personale, ci legii locului încheierii actului (conform regulii locus regit actum) sau legii autorităţii care efectuează aceste operaţiuni (în virtutea regulii auctor regit actum). În privinţa capacităţii civile a persoanei fizice Normele conflictuale privind capacitatea civilă a persoanei fizice reglementează: 1)începutul şi încetarea capacităţii de folosinţă; 2) conţinutul capacităţii de folosinţă; 3) în principiu, incapacităţile de folosinţă cu caracter de sancţiune civilă; 4) în principiu, incapacităţile de folosinţă cu caracter de protecţie, absolute (adică acele îngrădiri care împiedică încheierea actului juridic între cel la care se referă şi orice altă persoană); 5) lipsa capacităţii de exerciţiu (categorii de persoane care se află în această situaţie; acte interzise, acte permise etc.); 6) capacitatea de exerciţiu restrânsă (început, conţinut, încetare etc.); 7) capacitate de exerciţiu deplină (început, conţinut, încetare, dobândirea anticipată ş.a.). Dobândirea majoratului este supusă legii naţionale pe care o avea persoana respectivă în acel moment, chiar dacă ulterior a dobândit o nouă cetăţenie. Excedează domeniului de aplicare a normelor conflictuale privind capacitatea civilă a persoanei fizice: 1) incapacităţile de folosinţă relative (adică acele îngrădiri care opresc încheierea actului juridic între cel la care se referă şi anumite persoane) ca, de exemplu, incapacităţile speciale în materia liberalităţilor prevăzute de art. 990 C. civ. Aceste incapacităţi sunt supuse, în principiu, legii actului prohibit (lex contractus sau, după caz, lex succesionis). 2) reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă; În aceste cazuri, potrivit art. 2.611 C. civ., legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007. 3)ocrotirea majorului. În acest caz, măsurile de ocrotire sunt supuse legii statului unde persoana respectivă îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire (curatelă, punere sub interdicţie judecătorească). Această lege cârmuieşte şi existenţa, întinderea, modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate deplină de exerciţiu, pentru

situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale. Această persoană are însă posibilitatea de alegere şi a unei alte legi, dintre următoarele variante: a) legea naţională; b) legea unei reşedinţe obişnuite anterioare; c) legea statului situării bunurilor, în privinţa măsurilor de ocrotire vizând aceste bunuri. Măsurile concrete privitoare la persoana ocrotită şi la bunurile acesteia sunt guvernate de legea statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei îndreptăţiţi.