Dupa Furtuna By Invio Nevis

“Simţeam că vreau să plec, mă apăsa ceva puternic pe piept şi îmi doream să plec, să fiu în altă parte, să fug. Am privit spre ea. Mă gândeam ce simte. Până atunci simţeam o linişte deplină şi o fericire enormă. Prin ce valuri de sentimente te poate trece o femeie.” Un soare puternic îşi luase locul pe cerul dărăpănat de o temperatură cu minusuri. Îmbrăcat până în dinţi el îşi luase frigul pe sub şi încerca să îl stăpânească. De ce atâta răceală pe sub? Pas după pas se întreba ce va urma. Regreta că o va vedea în condiţiile astea. “O să îmi spună că nu v-om mai avea ce vorbi, să nu o mai sun, că nu o să ne mai vedem...că totul s-a terminat...şi poate îmi va da şi o explicaţie. Nu îmi mai pasă de explicaţii, nu am de ce să mă simt vinovat. Atunci când îmi doream o explicaţie din tot sufletul nu mi-a dat. Probabil era prea dureros sau îşi dorea să simt şi eu ce simte ea.” Povestea începea cu mult timp în urmă. Într-o zi cu frig şi nori de întuneric. Prima lor întâlnire avusese loc lângă un altar sub formă de biserică. Era un loc unde oamenii se odihneau şi priveau cum o fanfară cânta melodii de durere şi dans... era o lume atât de apăsată de suferiţi. Oare mai era loc de încă una? Un an ciudat. Lumea era împărţită în persoane colorate cu personalităţi şi clase separate clar şi dureros. El era crescut cu grijă şi avea tot ce ăşi dorea din punct de vedere real. Sufletul lui nu avea stare de când se născuse. Aşa nimerise şi de data asta, într-o familie care să îi poată susţine gândurile împrăştiate, să îl susţină atunci când dă greş, să îl suporte cu toate filozofiile lui despre lume. Agăţat de obiectele prin care te simţeam mai aproape şi de locurile în care am fost cu tine încerc să devin ce am vrut să fiu doar lângă tine. Mă plimb printre idei dese dar nu găsesc încă o cale de a ieşi dintre ele. Îmi trebuia lumina pe care mi-o dădea iubirea ta. O clanţă galbenă îmi aducea aminte de lungul moment care a dus la fericire fără speranţă. Îmi aduc aminte cum apăsam cu gijă să nu aud eu gândurile ce se ascundeau în spatele uşii. Tu erai mult prea aproape de mine ca să simţi cum se zbate inima mea ca un porumbel prins în capcană. Atunci nu credeam că ce va urma va fi perfect. Dacă aş fi dinnou acolo aş trăi lucrurile la fel, dar aş adăuga încă o oră de dragoste şi încă o oră de plimbat cu tine de mână. O să închizi toate amintirile noastre într-un coşciug şi le vei uita cu timpul. Orice mort se descompune, nu? Acum simt că nu mă mai iubeşti. Mai demult orice se întâmpla ne sunam, vorbeam, aveam grijă unul de celălalt pentru că ne iubeam. Acum degeaba aş face asta pentru că nu mă mai vrei, şi ştiu asta. Orice femeie fuge de un barbat distrus, chiar dacă ea este cea care l-a distrus, sau mai degrabă dacă ea l-a distrus. Sunt puţine femei care ştiu să rămână lângă persona pe care o iubesc cu adevărat. O fostă prietenă îşi găsise fericirea. A avut curaj de leoaică. Vorbeam cu ea din când în când pentru că speram să păstreze sentimentul care îl avea pentru mine pentru totdeauna, în ea. Nu dorise decât să fiu al ei pentru totdeauna, dar nu şi-a vândut trupul chiar dacă

ştia că poate v-a regreta. Eu îmi vândusem trupul pentru trăiri şi experienţe noi, dar uitam prea repede intensitatea momentului. Ea, curajoasă... a creat ce mă lupt eu să creez de atâta timp: imposibilul. L-a făcut posibil. Într-o zi mi-a spus că a spus “DA”... cui?, de ce? Şi am întrebat-o dacă simte ceva, ceva ce simţise pentru mine, ceva special. A fost sinceră şi mi-a spus că nu simte nici pe jumătate din ce simţea pentru mine odată, dar crede că tebuie să se mulţumească şi cu mai puţin. Timpul trecea repede, vârsta ei creştea şi pe deasupra îşi dorea un copil foarte mult. Să fi fost astea motivele pentru care a spus “DA” la întrebarea aia cheie. Eu mă simţeam ca un mic spectator. Ştiam că nu îmi primise visul, că nu mă lăsase să intru în lumea ei... deja era prea mult. Aveam un loc special în toată povestea asta, de privitor cu rol principal. Îmi povestea şi mă ţinea la curent cu viaţa ei personală, dar deja începea să mă supere. Eu credeam, în egoismul meu, că o să am tot timpul locul ală principal în viaţa ei. Timpul asta e foarte enervant. În minte el se dilată şi se contractă după dorinţă. Eu sunt cel care nu percepe timpul cum trece şi nu îmi dau seama când lumea evoluează, dar cel mai grav este că nu înţeleg nici eu când evoluez. Aseară m-am întâlnit cu ea. Era Mult mai relaxată. Am observat că nu putea să mă privească în ochi. Atunci când celălalt nu te mai poate privi în ochi atunci l-ai pierdut... Inima şi sufletul îi aparţine altcuiva. Ea urma să se căsătorească. Am încercat să vorbesc cu ea numai despre asta ca să nu ajungem la o discuţie indiscretă sau la lucruri care să strice prietenia dintre noi. Acum o să se căsătorească, dar va fi o căsătorie clasică, în care ea dispare complet din viaţa celor din jur şi are parte de nou, de aventură, de fericire şi tristeţe alături de cel cu care vrea să fie...şi doar alături de el. Dacă ar fi putut să vadă ce simt sau ce gândesc ar fi fost un pic supărată şi un pic fericită. La ce mă gândeam eu că ar fi supărat-o nu o mai interesa. Leoiaca mea a avut curajul să se sacrifice şi să spună nu într-un moment de criză, întrun moment în care lucrurile mergea spre un final aşteptat. Urma să se căsătorească şi urma să intre într-o relaţie mult prea dificilă pentru a mai putea ieşi după. După ce a spus “Da” s-a hotărât să spună “Nu”, şi l-a spus atât de răspicat încât restul nu a mai contat. Este o persoană de admirat. Azi a spus “Da” adevăratei iubiri, persoanei care o iubea cu adevărat iar eu nu eram acea persoană. Am privit în ochii ei şi am văzut că îmi evită “demonii” din priviri. “Demonii” dureroşi încercau cu diperare să se agaţe de marginile interiorului sufletului ei, să o rupă, să desprindă o bucată de întuneric şi să o adâncească în inima ei, să o facă să sufere. Ea, era sub protecţia speranţei şi a luminii iubirii din noua ei lume. Se ducea o luptă în care secundele erau lungi cât secolele şi privirile se evitau şi jonglau una cu cealaltă. Am aşteptat să termine ce avea de spus. Mă amuza un pic frica din ea şi egoismul pe care învăţase să îl folosească în avantajul ei. To ce se întamplase fusese plin de instinctul ei de autoconservare. -Când a-ţi fixat nunta? -În iunie. -Trebuie să găseşti local şi să te apuci de pregătiri...

Ochii ei îşi continuau cercetările. Poate se întreba ce văzuse în “El” mai demult. Acum arăta atât de distrus, de obosit şi supărat de viaţă. -De astea se va ocupa el în mare parte. Dacă ar ştii ea cât de departe sunt cu gândul, dacă ar ştii ea că eu am propria mea iubire suspendată într-o tragică disperare. Dacă ar ştii că sunt clipe în care vorbeşte degeaba. A vorbit diplomat, a ocolit partea de iubire în toată discuţia cu el. Ea a ştiut că poate îl deranjează, că poate fericirea ei o poate exploata şi arăta faţă de mulţi alţii, dar numai faţă de el nu. Îmi plăcea că era diplomată cu sentimentele mele. De unde a pornit totul? O joacă de copii. Eram noi doi şi ne jucam. O vârstă mică la care nu ştiam decât ce înseamnă “ a mă juca”. Cu maşinuţele mele şi problemele zilnice de a învăţa câte o poezie, timpul mă făcea să nu ştiu decât ce înseamnă “mama” dintre toate femeile lumii, şi ... nu priveam deloc lucrurile deloc în modul ciudat în care am început să le privesc de atunci. A! Şi încă ceva mai ştiam, şi anume ce înseamnă o glumă. Părinţii ei şi părinţii mei ne ţineau tot timpul într-o glumă. Eu şi ea urma să devenim soţ şi soţie, ei să fie socrii şi toată lumea să fie fericită. Eu o vedeam pe ea deosebit de urâtă, tot timpul cu herpes la gură, cu faţa unei mici maimuţe... nici nu o suportam. Râdeam de glumele părinţilor pentru că nu ştiam ce înseamnă ce spun ei, dar timpul trecea. Femeile sunt de multe ori cu un pas în gândire şi ea, a făcut şi un pas practic spre mine. Toată joaca noastră cu râsete şi lovituri cu vânătăi s-a terminat într-o zi într-un mod ciudat, când am început să imi dau seama că ea luase glumele părinţilor în serios. Eu, glumeţ şi serios o priveam. Începusem să mă obişnuiesc cu ea în apropiere, începusem să mă simt ca şi cum eram cu un prieten, dar cine a spus că nu poate exista prietenie între un baiat şi o fată a avut dreptate. Eram amândoi pe întuneric faţă în faţă, fiecare pe banca lui şi cu mâinile întinse pe o masă rotundă şi rece. Şi acum mă întreb de ce nu îmi mai aduc aminte alte detalii, de ce îmi aduc aminte decât de buzele ei care leau atins pe ale mele. Ce glumă ciudată. Primul sărut şi nici nu ştiam că îmi dorisem asta. De atunci am rămas atât de adâncit în amintirea asta ciudată. Toate jocurile noastre şi glumele şi timpul petrecut împreună au luat altă culoare şi mi le doream. Înainte o respingeam şi asta o făcea curioasă. Acum o doream şi asta o făcea să mă respingă. De atunci am început să îmi doresc iubirea ei, deşi nici nu ştiam ce înseamnă asta. Întotdeauna mă trezeam târziu în iubire şi nu vedeam ce am în faţă decât după ce persoana respectivă nu mai simţea ceva pentru mine. Atunci au luat naştere toate rădăcinile suferinţelor mele. Ani şi zile, tot vecini eram...şi colegi la şcoală. Numai prietenul meu cel mai bun mai ştia ceva din ce simţeam, din obsesia pentru cea care îmi dăduse ce nu îmi dorisem şi acum nu mai dorea să îmi dea acelaşi lucru pe care ea hotărâse să mi-l dea. Oare am fost eu primul pe care îl sărutase? Oare eram eu cel privilegiat să las o primă amprentă pe sentimentele ei? De ziua ei era întotdeauna o petrecere cu cadouri cumpărate de părinţi, cu tort şi distracţie, cu lumânări stinse pe întuneric, cu dansuri şi glume. Eu eram mai ciudat, din ce în ce mai ciudat, cu dorinţe şi vise în care ea se răgăsea. Atunci am simţit şi gelozia

pentru că ei îi plăcea de alt coleg pe care eu îl vedeam mai glumeţ, mai inteligent, mai altfel decât mine. El era Linu şi nu era nici mai frumos şi nici mai deştept decât mine. Era mai glumeţ pentru că eu eram agăţat în dorinţa de a fi tot timpul în ochii ei... Obsesiile creşteau aşa cum creşteau şi visele mele cu ea. Credeam într-o viaţă cu ea, credeam că o să ne căsătorim...deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Făceam scenarii cu discuţiile dintre noi, cu coduri secrete ale noastre, cu lumea noastră în care inventasem un alfabet pe care să îl folosesc doar eu cu ea. Învăţam să scriu în alfabetul pe care îl inventasem. Îmi aduc aminte cum scrisesem tot alfabetul într-o cărticică mică pe care o facusem eu. Avea şi coperţi şi era de culoare portocalie. În mintea mea trebuia să scriu pentru ea, şi primul cuvânt pe care îl scrisesem pentru ea a fost “te iubesc”, cuvinte pe care le urăsc acum. Nu pot să-mi imaginez ce credea fata aceea despre mine. Nu pot să cred că eram aşa. Eram aşa fără să-mi dau seama, fără să realizez cât de rău ajunsesem. Îmi aduc aminte într-o zi când se juca cu un al prieten al meu, Drein, cu care mă înţelegeam foarte bine, că îmi curgeau lacrimile din ochi ca un şiroi fără rost şi îi priveam de la distanţă. Nu ştiu de ce, dar simţeam o ură şi o ambiţie ca acea fată să fie a mea, simţeam că mi-a fost furată... Şi toate astea au durat ceva timp, noi creşteam... şi într-o seară ne jucam în curtea şcolii şi ne împungeam cu cuvinte şi glume. Eram eu, Linu, şi ea. Ne-am certat un pic iar eu vroiam să aflu dacă mai ţine la mine. Lacrimile abia mi le puteam stăpânii. Mam uitat la lună, care era plină şi avea chipul ală trist de munţi desenat pe ea. Am întrebat-o în gând ce vrea să fac, iar luna părea să îmi zică să mă duc după ea. Cu ochii pironiţi în lună, am plecat de lângă ei, cu durere în suflet. El, Linu, a plecat şi el dar în altă direcţie, tot de supărare. Ea, a ales să vină după mine şi atunci m-am simţit atât de bine, dar ceva nu mai era la fel...puteam avea oricând acea fată dacă eram realist...ceva se schima în mine, nu mi-o mai doream. Atunci am înţeles că după atâţia ani nu mai simţeam acelaşi lucru... Iubirea pe care o credeam iubire, dispăruse. Probabil eram atât de obişnuit cu ea încât simţeam că face parte din familie, iar atunci când ea a plecat am simţit ca şi cum aş fi pierdut o soră. Dureros să pierzi pe cineva din familie şi să nu fie mort. Măcar prin moarte ştii că dispare pentru totdeauna şi ştii unde este... Ştiu că pare ironic, dar este o diferenţă enormă. Şi aşa am pierdut primul meu sărut. Apoi ea a devenit foarte frumoasă şi foarte curtată. Eu nu mai aveam ce căuta în viaţa ei, şi a plecat. A fost rândul meu să mă trezesc. Am văzut o fată brunetă de care mi-a plăcut. Era un sentiment de fericire şi o dorinţă de a fi cu ea. Era frumoasă, cu părul creţ şi ochii închişi la culoare. Ne băteam cu bulgări şi ne-am plăcut. Era ca un dans. Nu ştiu ce îi lipsea, dar am încercat să vorbesc cu ea. Ciudat, era mai imatură decât mine, deşi eram de aceeaşi vârstă. Era sperioasă şi asta mi-a plăcut, mă făcea să mă simt un pic superior şi în control. Parcă era o mică prinţesă care nu ştia ce se întâmplă, iar eu mă simţeam bărbat la paisprezece ani. Ce amuzant. Am condus-o acasă şi am vorbit tot drumul, dar a venit momentul despărţirii. Eu nu mai sărutasem o fată de şapte ani. Nu am simţit nici un fel de reţinere pentru că ea mă făcea să mă simt puternic. În întunericul scării am îndrăznit să o sărut. Ea mă aştepta curioasă. Am apăsat şi am sărutat cum credeam că e mai

bine...dar nu mi-a plăcut ceva, nu mi-a plăcut gustul ei, nu mi-a plăcut expresia ei cu ochii închişi, nu mi-a plăcut... Dar ce puteam face când deja făcusem pasul ăsta. Mă simţeam atât de rău, atât de schingiuitor de suflete. Ei i-a plăcut, dar eu din ziua aia nu am mai vrut să vorbesc cu ea. Nu vreau să îmi închipui dacă a suferit sau nu, şi cât a suferit. Dacă stau şi mă gândesc, aşa trebuia să fiu toată viaţa, fără ezitări... Suferinţa trece, dar unele lucruri sunt iremediabile. Cu timpul, ea, bruneta, a devenit frumoasă, a crescut şi a fost curtată de mulţi băieţi şi sper să fi avut noroc de aceia care erau mai buni decât mine la suflet. Am o jumătate de oră ca să continui. Tu ştii ce înseamnă o jumătate de oră? Sferturi de secole amestecate cu durere în care timpul este măsurat în cuie în suflet şi colţuri întunecate în care nu poţi să te ascunzi. Eu-l meu, copiat de la un mare scriitor, vrea să ucidă eu-l care mai speră în iubire sau în a trăi. Toţi cei adunaţi în mine mor când privesc viitorul... Aşa cum mă văd eu aşa mă văd şi ceilalţi... Voi mă vedeţi mort? Timpul trece şi când eşti fericit nu îl simţi deloc, dar când tristeţea te încearcă şimţi fiecare secundă cum se desparte în minute, ore, ani, secole... În secunda asta am trăit viaţa mea de trei ori şi am simţit cum mă îndrăgostesc de zeci de ori de o singură persoană, cum o iubesc şi cum mă despart prin moarte de ea... E atât de tragic să simt cum trece secunda asta. Liceul meu, acea redută cu ziduri imense şi aere de burghezie, la care nu credeam vreodată că o sa intru, nu credeam că o sa iau examenul ală stupid, să fiu elev într-o astfel de şcoală... Îmi inspira teamă şi respect...dar şi dorinţa de a fi printre cei mai buni. Am riscat şi am intrat, cu norocul meu specific, cu tristeţeate mea specifică pe care o generează orice lucru care mi se impune. Mă simţeam fericit că am reuşit să intru unde îmi doream... Eram pe culoare pe care se plimbaseră personalităţi marcante, eram în locul în care istoria încă se mai simţea în parchetul vechi şi în atitudinea profesorilor. Am crezut în mine şi am crezut în imposibil, dar am reuşit. Primul an, prima notă, primele zile în acel liceu mă făceau să cred că nu o să reuşesc să îl termin...dar mi-am dat seama că imposibilul este întotdeauna realizabil. Nu îmi permiteam să visez la o fată, la o iubire, la romantism. Eram cuprins de nou, de cunoştiinţe, de curiozitate... Studiam mediul nou în care urma să îmi petrec zilele. Dezamăgit că nu aveam multe colege, îmi căutam cu privirea şi cu dorinţa o altă clasă, o altă fată, o altă idee... Teoretizam idealul în privinţa asta. Ar fi fost dificil să am o prietenă din aceeaşi clasă...dacă ne certam ieşea urât. Aşteptam de multe ori pauza ca să ... văd ceilaţi colegi care se întâlneau cu prietenele lor din alte clase şi să trăiesc ce trăiau ei. Îmi imaginam cum ar fi fost să am şi eu o prietenă, să chiulesc ca să fiu cu ea, să simt că iubesc... Dar eu nu chiuleam, nu aveam de ce... A trecut un an. Clasa a X-a se anunţa norocoasă. Mi-am imaginat că o să vină generaţia nouă din clasa a IX-a, cu fete frumoase şi isteţe din care o să am ce să aleg. Mam dus la balul bobocilor, cu gânduri măreţe, dar pe cine amăgeam eu... doar nu eram şi nu am fost niciodată genul de băiat care să îşi găsească o prietenă la un astfel de

eveniment. Noroc imens. După plimbări printre trupuri transpirate şi în căutarea unei fete frumoase după gustul meu ascuţit...am găsit-o pe ea... Am dansat lângă ea şi prietena ei obscenă. Ea părea că are acel defect pe care îl adori la o fată, acel ceva care mă atrăgea pe mine şi respingea pe ceilalţi... Iubeşti atunci când adori defectele celuialt, nu? Ea avea dinţişori de iepuraş... şi asta o făcea perfectă. Era brunetă cu ochii de smoală şi cu tenul alb ca zahărul. Îmi plăcea să mă pierd în întunericul ochilor ei, îmi plăcea să fiu lângă ea, dar să nu o ating, să ştie că o plac şi să nu fac nimic... Era sadic, dar o fată nu putea să mă găsească pe mine atrăgător, că doar aveam coşuri şi eram adoleşcentul rebel cu părul vâlvoi şi îmbrăcat în piele neagră... Până şi mintea mea era vâlvoi. Dar am avut noroc cu părinţi care înţelegeau că m-au crescut bine şi că oriunde o să ies din tunelul asta al adoleşcenţei, o să ies bine...Aveau încredere în mintea mea vâlvoi şi asta era tot ce conta... Au avut dreptate.