Drept Contencios Constitutional - Sinteze

UNIVERISTATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE DREPT

Prof. univ. dr. MIHAI CONSTANTINESCU Asist. univ. drd. MARIUS AMZULESCU

DREPT CONTENCIOS CONSTITUŢIONAL SINTEZĂ

Bucureşti, 2002

CUPRINS

CAPITOL INTRODUCTIV...................................................................................................6 A. Reglementarea juridică a Curţii Constituţionale...............................................................6 B. Formele controlului de constituţionalitate a legii în raport cu autoritatea care realizează controlul.................................................................................................................................7 C. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului de constituţionalitate.......................12 Capitolul I. STATUTUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR.....15 A. Statutul Curţii Constituţionale.........................................................................................15 1.Curtea Constituţională este o autoritate constituţională....................................................15 2. Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională....................................................15 3. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale................................................16 4. Organizarea internă a Curţii Constituţionale....................................................................18 5. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii.................................................................19 6. Concluzie privind statutul Curţii Constituţionale.............................................................19 B. Statutul judecătorilor constituţionali...............................................................................20 1. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii.................................................20 2. Independenţa judecătorilor...............................................................................................22 3.Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii Constituţionale...................................24 4. Răspunderea judecătorilor................................................................................................26 Capitolul II. COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE.....................28 A. Competenţa Curţii..........................................................................................................28 B. Actele Curţii Constituţionale..........................................................................................31

2

Capitolul III. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI..................................................................33 A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii...33 B. Actele supuse controlului de constituţionalitate.............................................................35 1. Legea................................................................... ............................................................36 2. Ordonanţele Guvernului...................................................................................................39 3. Regulamentele Parlamentului..........................................................................................41

Capitolul IV. CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE................................................................................................43 A. Criterii de interpretare.....................................................................................................43 1. Interpretarea normei constituţionale.................................................................................45 2. Interpretarea legii supusă controlului...............................................................................47 B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului...........................................................48 Capitolul V. TIPOLOGIA CONTROLULUI (CATEGORIILE ŞI MODALITĂŢILE CONTROLULUI) ...............................................................................................................52 A. Conformitatea internă şi conformitatea externă.............................................................52 B. Control preventiv şi control posterior............................................................................54 1. Control preventiv...........................................................................................................54 2. Control ulterior..............................................................................................................55 C. Control abstract şi control concret..................................................................................55 Capitolul VI. PROCEDURA DE CONTROL A CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII.......57 A. Aspecte generale ale procedurii de control.....................................................................57 B. Obiecţia de neconstituţionalitate.....................................................................................60 1. Trăsăturile controlului exercitat pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate....................60 2. Efectele specifice..............................................................................................................62 3. Procedura de reexaminare a legii la sesizarea Curţii........................................................63

3

C. Controlul regulamentelor Parlamentului.........................................................................65 1. Trăsăturile procedurii de control......................................................................................65 2. Efectele specifice................................................................... .........................................68 3. Comparaţie între controlul legii pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate şi controlul regulamentelor parlamentare................................................................................................68 D. Excepţia de neconstituţionalitate.....................................................................................70 1. Caracteristicile procedurii................................................................................................70 2. Cauzele de inadmisibilitate..............................................................................................73 3. Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate............................76 4. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate............................77 5. Comparaţie între obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate.........................................78 Capitolul VII. CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI..........81 Capitolul VIII. TIPOLOGIA DECIZIILOR DE CONSTATARE A NECONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII ŞI EFECTELE JURISDICŢIEI CONSTITUŢIONALE.........................................................................................................84 A. Tipologia.........................................................................................................................84 1. Decizii simple sau extreme..............................................................................................84 2. Decizii intermediare.........................................................................................................85 B. Efectele deciziilor............................................................................................................86 Capitolul IX. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE...89 Capitolul X. CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI....................................93 A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui României...94 B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României..98 C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României....................100

4

Capitolul XI. CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE..102 A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului....................................................102 B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni............................106 LEGISLAŢIE.....................................................................................................................110 Constituţia României – extras............................................................................................110 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale..................113 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................135

5

CAPITOL INTRODUCTIV

A. Reglementarea juridică a Curţii Constituţionale: a) Constituţie - (titlul V, art. 140 – 145) se referă la denumire, componenţă, mandat, modalităţi de desemnare a judecătorilor şi a preşedintelui, condiţii pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţi, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, atribuţiile (competenţa), sesizarea Curţii, deciziile; - (art.77) privind promulgarea legii; - (art.82) privind validarea mandatului şi depunerea jurământului de către şeful

statului;

- (art.95) privind suspendarea din funcţie a şefului statului; - (art.151) privind instituţiile viitoare. Notă: Statutul constituţional al Curţii, putând fi modificat doar prin revizuirea Constituţiei, caracterul rigid al Constituţiei asigură stabilitatea poziţiei şi rolului Curţii în cadrul echilibrului instituţional al regimului politic instituit de Constituţie. b) Legea

organică

privind

organizarea

şi

funcţionarea

Curţii

Constituţionale nr. 47/1992 republicată în Monitorul Oficial al României nr. 170 din 25 iulie 1997. Legea preia, concretizează şi dezvoltă statutul constituţional al Curţii, reglementând, în principal, procedura de control.

6

c) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 308 din 12 noiembrie 1997 (detaliile de organizare, inclusiv evidenţele şi registrele Curţii); d) Alte legi care detaliază dispoziţiile constituţionale privind competenţa Curţii, inclusiv unele aspecte procedurale: - Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României (în ceea ce priveşte competenţa Curţii ca judecător electoral la alegerile prezidenţiale); e) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (sesizarea Curţii de către Curtea Supremă de Justiţie

şi

statutul preşedintelui

şi

vicepreşedintelui acestei Curţi, cu care sunt asimilaţi preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale).

B. Formele controlului de constituţionalitate a legii în raport cu autoritatea care realizează controlul În opinia profesorului Ion Deleanu, sunt redate următoarele tendinţe şi practici cu privire la controlul constituţionalităţii legii: absenţa oricărui control; controlul prin opinia publică; controlul prin referendum; controlul exercitat printr-un organ politic; controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional; controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat. Pornind de la această premisă, precizăm următoarele:

7

a) absenţa oricărui control se bazează pe teza că poporul, ca titular al puterii, decide, deleagă, sancţionează, controlează, judecă, dar el însuşi nu poate fi judecat, sancţionat sau controlat deoarece astfel nu ar mai fi suveran. Parlamentul, legitimat prin alegeri, exercită suveranitatea poporului, fiind astfel el însuşi suveran, aşa încât, la adoptarea legilor, Parlamentul are în vedere şi constituţionalitatea acestora; oricum, activitatea acestuia nu ar putea fi sancţionată decât de popor, singurul care l-a împuternicit să legifereze. Este concepţia legicentristă, caracteristică statului legal, de sorginte iacobină (tendinţă caracteristică revoluţiei franceze), potrivit căreia parlamentul fiind suveran, ca urmare a delegării elective ce i-a fost acordată, legea este un ecran opac între Constituţie

şi

popor, deoarece altminteri însăşi suveranitatea

poporului ar fi afectată. b) controlul prin opinia publică se întemeiază, în esenţă, pe aceleaşi argumente, dar admiţând posibilitatea ca alesul poporului să nu reflecte voinţa acestuia, presupune sau implică violenţa poporului, în momentul încălcării dispoziţiilor constituţionale; acest fundament ideologic justifică teoria rezistenţei la opresiune, şi s-a reflectat în constituţiile care au consacrat dreptul la insurecţie (Constituţia Franţei de la 1793). Limita cea mai severă a celor două concepte susmenţionate este că ele justifică doar sancţionarea de către popor a unui regim politic opresiv, fiind inadecvate soluţionării unei problematici prin excelenţă juridică, privind legitimitatea constituţională a legii.

8

c) controlul prin referendum este o modalitate democratică, dar prezintă numeroase neajunsuri deoarece: prin natura sa, controlul constituţionalităţii legii implică analize de specialitate, de o mare complexitate, inadecvate formării unor opţiuni populare, în esenţă politice, care de aceea presupun doar aspecte fundamentale, susceptibile de a permite electoratului o alegere între variantele supuse deciziei sale; rolul hotărâtor al partidelor politice, liderilor şi formatorilor de conştiinţă (mass-media) în formarea reprezentărilor populare, având ca efect transformarea unei problematici, prin excelenţă juridică (supremaţia Constituţiei) într-o simplă opţiune politică; costuri ridicate; frecvenţa relativ mare a cazurilor de neconstituţionalitate; de regulă aceste cauze, deşi prin natura lor implică un interes general (public), nemijlocit privesc numai interesul unor segmente sociale, nu corpul electoral în întregul său, astfel încât nu sunt susceptibile a trezi interesul efectiv al electoratului; în principiu, toate argumentele ce justifică regimul reprezentativ mutatis mutandis privesc şi controlul constituţionalităţii legii; în opţiunea sa corpul electoral poate fi liberticid (acapararea puterii de către Hitler sau Mussolini) sau conservator (experienţa referendumului în Elveţia şi Italia) astfel că pe calea referendumului s-ar putea ratifica chiar o neconstituţionalitate (un aspect al rolului Curţilor Constituţionale este legat tocmai de sancţionarea unor asemenea derapaje politice).

d) Controlul exercitat printr-un organ politic este specific, în secolul XX, cu precădere în

ţările

ce asimilaseră modelul sovietic, realizându-se de către

legiuitor, ceea ce s-a dovedit ineficient deoarece nimeni nu poate fi judecător

9

în propria cauză; în plus, conducerea de către partidul politic unic avea drept consecinţă că un asemenea control era doar aparent. f) Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional Negarea controlului constituţionalităţii legii se întemeia pe prezumţia că legea, fiind expresia voinţei majoritare a reprezentanţilor poporului exprimă implicit voinţa majoritară în societate; experienţa istorică a regimurilor politice totalitare şi dictatoriale au compromis definitiv această prezumţie; postulatul controlului este existenţa sau oricum posibilitatea existenţei unor opinii divergente în societate, inclusiv în adunările reprezentative, cu privire la conţinutul voinţei populare; de aceea controlul este unul din consecinţele pluralismului inerent democraţiei, fiind de neconceput în condiţiile regimului politic întemeiat pe principiul unanimismului; existând o deosebire între voinţa guvernanţilor şi cea a guvernaţilor (una dintre consecinţele inevitabile ale pluralismului), controlul constituţionalităţii legii nu este un control contrar principiului democratic al reprezentativităţii deoarece nu voinţa populară este controlată, ci aceea a guvernanţilor; poporul îşi exprimă voinţa supremă în Constituţie, astfel încât legea exprimă voinţa generală numai în respectul Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii legii sancţionează, în principal, două aspecte: încălcarea de către autoritatea legiuitoare a drepturilor fundamentale ale omului, în general, deci un spaţiu politic rezervat cetăţenilor, ca indivizi precum şi regimul de separare şi colaborare a puterilor în stat, aşa cum el rezultă din echilibrul instituţional al autorităţilor publice, prevăzut de Constituţie; deci controlul priveşte trăsăturile fundamentale ale regimului politic constituţional.

10

Controlul jurisdicţional realizat prin intermediul instanţelor judecătoreşti este întâlnit astăzi în practica mai multor state (S.U.A., Japonia, Argentina, Australia etc.) şi se realizează fie concentrat, competentă fiind doar instanţa supremă, cum era în Constituţia din 1923, fie de către toate instanţele judecătoreşti, cum este în Statele Unite, în ambele ipoteze, deciziile având însă efecte inter partes litigantes. Acest din urmă aspect constituie şi limita sa deoarece una şi aceeaşi lege, într-o cauză poate fi declarată neconstituţională, iar în alta, dimpotrivă, considerată ca fiind conformă Constituţiei. Această soluţie este contradictorie în

ţările

continentului european (familie de drept

romano-germanică), ceea ce a împiedicat mult timp acceptarea controlului însuşi spre diferenţă de

ţările

de common law unde obligativitatea

precedentului evită asemenea consecinţe (legea declarată neconstituţională face parte din “stare decisis”, adică din partea hotărârii anterioare ce constituie precedentul cu caracter obligatoriu). g) controlul exercitat printr-un organ unic, exercitând o jurisdicţie specială şi

specializată se regăseşte în Italia, Germania, Franţa, Spania, Belgia, Cehia,

Slovenia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria, Federaţia Rusă, Polonia, Turcia, România etc., iar în afara continentului european, în numeroase ţări din Africa şi

Asia. Autoritatea care efectuează controlul - Curte, Tribunal sau Consiliu

Constituţional - este independentă faţă de celelalte autorităţi, exercită o jurisdicţie specială şi specializată, are o competenţă de atribuire, iar deciziile sale au efecte "erga omnes", faţă de toate autorităţile publice şi cetăţeni.

11

C.

Scurtă

privire

istorică

asupra

evoluţiei

controlului

de

constituţionalitate a) Modelul american - a fost impus pe cale pretoriană, adică nu prin lege ci de către practica judecătorească, prin interpretarea principiului supremaţiei Constituţiei, ca normă supraordonată legii, pe care legiuitorul nu o poate încălca; - a fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii la 1803 în cauza

rămasă

caracteristice

celebră: pentru

Marbury versus modelul

Madison;

american

sunt

ca

proceduri

excepţia

de

neconstituţionalitate invocată într-un proces, injoncţiunea invocată în afara unui proces şi judecata declaratorie, în caz de dificultate de aplicare a legii. b) Modelul european - a fost influenţat de concepţia şcolii normativiste a lui Hans Kelsen ce a fundamentat necesitatea controlului pornind de la realitatea structurii sistemului juridic în formă de piramidă, având Constituţia ca normă supremă; - controlul este centralizat, asigurând astfel aplicarea uniformă a Constituţiei şi se realizează de către o autoritate care nu face parte din nici una dintre cele trei puteri clasice – legiuitoare, executivă şi judecătorească – fiind rodul colaborării acestora; se evită astfel politizarea justiţiei; - efectele deciziilor sunt opozabile "erga omes";

12

- modelul european este rezultatul evoluţiei modelului american; s-a dezvoltat în Europa în mai multe valuri succesive: după primul război mondial (Austria, Cehoslovacia), ca urmare a prăbuşirii regimurilor fasciste (Germania, Italia, Spania, Portugalia) sau unor schimbări de regim (Franţa după Constituţia din 1958, Belgia după federalizare) şi după căderea regimurilor comuniste în ţările din răsăritul Europei; - controlul se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, recursului direct (acţiunii “in amparo” în Spania şi Portugalia), controlului preventiv, înainte de publicarea legii (în Franţa este singura modalitate de control) sau în alte modalităţi, cum ar fi avizul prealabil (Canada); Constituţia României din 1991 a receptat excepţia de neconstituţionalitate, controlul preventiv şi, într-o modalitate mai restrânsă, recursul direct în ce priveşte regulamentele parlamentare. c) Evoluţia controlului de constituţionalitate în România În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru prima dată în 1912, tot pe cale pretoriană de către Tribunal Ilfov, care a infirmat aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară Constituţiei, soluţie confirmată şi de Curtea de Casaţie. Acesta era un control difuz putând fi realizat de către toate organele judecătoreşti, unificarea jurisprudenţei făcându-se prin exercitarea căilor de atac. Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera instanţelor competente, dând doar Curţii de Casaţie, în secţiuni reunite, posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua efectele caracterului difuz al controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind prizoniera autorităţii lucrului

13

judecat

şi

având efecte inter partes litigantes; astfel, o lege declarată

neconstituţională putea fi aplicată în alt caz de către o altă instanţă, care o considera constituţională). Soluţia a fost menţinută şi în Constituţia din 1938, dar odată cu instaurarea regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar verificarea constituţionalităţii legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului, ceea ce, desigur, era ineficient şi nejustificat. Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte

ţări

foste socialiste,

modelul european, realizând controlul printr-o Curte Constituţională, organ jurisdicţional exercitând o procedură specială şi specializată de control al constituţionalităţii legilor. România se încadrează astfel în: - evoluţia paneuropeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi societate, la statul de drept, asigurând prioritatea drepturilor omului

şi

respectarea regimului de

separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al regimului constituţional, corespunzător democraţiei constituţionale; - caracteristica generală a instituirii controlului constituţionalităţii legii după prăbuşirea unor regimuri dictatoriale şi/sau totalitare (Germania, Italia, Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste); - tendinţa generală a expansiunii modelului european de control nu numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de ţări din afara continentului).

14

Capitolul I STATUTUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR A. Statutul Curţii Constituţionale 1. Curtea Constituţională este o autoritate constituţională Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Statutul său constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale cu excepţia procedurii de control şi a unor detalii de organizare definind Curtea ca una din autorităţile componente ale regimului constituţional al ţării. Curtea Constituţională nu este o a patra putere în stat, nu face parte din puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia dintre aceste puteri, fiind rodul colaborării lor. Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia Constituţiei, în care scop are o competenţă de atribuire (nu generală), prevăzută expres şi limitativ de Constituţie.

2. Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională Legea

organică

a

jurisdicţională a acesteia

Curţii şi

Constituţionale

defineşte

procedura

principalele aspecte privind organizarea

şi

funcţionarea sa. Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se substituie autorităţii judecătoreşti, având ca unic scop asigurarea supremaţiei

15

Constituţiei (este o jurisdicţie pentru asigurarea aplicării unei singure legi, Constituţia, aşa cum este Curtea de la Strasbourg pentru convenţiile europene privind drepturile omului). Preşedintele României sau Guvernul acţionează pentru apărarea Constituţiei prin mijloacele lor specifice, precumpănitor sau exclusiv politice (art. 80 Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei); diferenţa dintre metoda politică şi cea juridică constă în aceea că prima se întemeiază pe scopul preconizat (este precumpănitor teleologică), urmărind declanşarea acţiunii necesare realizării acestuia pe când a doua este fundamentată exclusiv pe necesitatea aplicării unei norme pentru soluţionarea conflictelor sociale. Între caracterul de autoritate constituţională

şi

cel de autoritate

jurisdicţională ce determină statutul Curţii Constituţionale, este o relaţie de subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al statutului Curţii, nu numai pentru că izvorul constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale organice, dar şi deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul şi

prin punerea în mişcare a procedurii jurisdicţionale corespunzătoare, care

are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea acestui scop.

3. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale

De ce jurisdicţională? - Curtea

"spune

dreptul",

în

soluţionarea

conflictului

de

neconstituţionalitate; acesta este scopul jurisdicţiei sale, dar nu cu referire la drepturile şi interesele unei persoane fizice sau juridice, cum este

16

caracteristic pentru jurisdicţia unei instanţe judecătoreşti, ci cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei; - în cadrul acestei jurisdicţii, deciziile sale sunt obligatorii "erga omnes", chiar dacă, în ce priveşte controlul preventiv, înainte de promulgarea legii, legea constatată ca fiind neconstituţională este supusă reexaminării Parlamentului care poate cu o majoritate calificată de două treimi în fiecare Cameră să înlăture neconstituţionalitatea; deci Curtea exercită "imperium" pe temeiul forţei coercitive a statului. De ce politică ? - nu datorită modului de numire a judecătorilor, deşi desemnarea lor se face de către autorităţi prin excelenţă politice (Camerele Parlamentului şi Preşedintele României). Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiei lor, ei nu fac parte din nici un partid politic, nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile Constituţiei şi legilor

ţării şi

şi

opiniile exprimate, se supun numai

au o “obligaţie de ingratitudine” faţă de cei

care i-au numit; - Curtea Constituţională are un rol politic în procesul legislativ, prin excelenţă un proces politic, deoarece declarând o lege neconstituţională, aceasta devine inaplicabilă (astfel Curtea îndeplineşte funcţia unui judecător negativ), îşi dă avizul pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, proclamă rezultatul referendumului şi poate da o decizie care să conducă la radierea partidului neconstituţional, competenţe care prin natura lor au un caracter politic. Rolul său politic nu este de

17

natura partizană, adică de pe poziţia unui partid politic, ci ca autoritate constituţională.

4. Organizarea internă a Curţii Constituţionale Preşedintele Curţii Constituţionale - judecătorii îşi aleg prin vot secret preşedintele pentru o perioadă de 3 ani; funcţia de preşedinte este reeligibilă; - pentru alegerea preşedintelui Curţii, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României face o singură propunere; şedinţa este condusă de judecătorul cel mai în vârstă; - este ales judecătorul ce a întrunit cele mai multe voturi iar dacă nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se face un nou tur de scrutin între doi candidaţi care au întrunit cele mai multe voturi; dacă voturile au fost egale, cei doi candidaţi vor fi desemnaţi prin tragere la sorţi; - preşedintele coordonează activitatea, repartizează cauzele numind judecătorul raportor, reprezintă Curtea în relaţiile cu alte autorităţi şi pe plan internaţional; - preşedintele numeşte un judecător care să-i ţină locul în caz de absenţă, de la caz la caz. Aparatul funcţional al Curţii este alcătuit din două structuri funcţionale: a) Corpul magistraţilor asistenţi subordonaţi preşedintelui; ei sunt repartizaţi pe lângă judecători şi participă la pregătirea lucrărilor şi la

18

redactarea deciziilor şi hotărârilor emise de Curte; pot participa la deliberări fără drept de vot. Magistraţii asistenţi au o înaltă competenţă profesională şi minim 10 ani în activitatea juridică; se numesc pe bază de concurs

şi

sunt conduşi

nemijlocit de un magistrat asistent şef ce are şi funcţia de juristconsult al Curţii. b) Secretariatul Curţii este alcătuit din arhivă, registratură, bibliotecă, sistem informatic, aprovizionare, relaţii externe, contabilitate etc şi este coordonat de un secretar general, care este ordonator principal de credite

5. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii - activitatea jurisdicţională se realizează în plenul judecătorilor - cuprinde două faze succesive: una prealabilă, scrisă, având un rol pregătitor, condusă de judecătorul raportor, şi cealaltă fază, ulterioară, cu caracter deliberativ; asupra acestei faze vom reveni la procedurile de control. - cvorumul de lucru este de 6 judecători - deciziile se iau cu votul a 5 judecători cu excepţia controlului proiectelor de revizuire a Constituţiei când sunt necesare 6 voturi.




6. Concluzie privind statutul Curţii Constituţionale Statutul Curţii Constituţionale se defineşte prin raportare prioritar la Constituţie şi, subordonat, la legea sa organică, emisă în prelungirea pentru dezvoltarea şi pentru concretizarea normei constituţionale;

19






Competenţa

şi

componenţa Curţii Constituţionale sunt de natura

constituţională Detaliile de organizare

şi

funcţionare, precum

şi

procedura Curţii

Constituţionale sunt de natura legii organice Regulamentul Curţii Constituţionale detaliază şi concretizează anumite aspecte; el nu defineşte statutul Curţii, ci numai îl reflectă

B. Statutul judecătorilor constituţionali 1. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii Condiţiile constituţionale de numire - Curtea Constituţională se compune din 9 judecători - aceştia trebuie să fie de profesie jurişti, să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime de minimum 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior - candidatul să nu fi îndeplinit un mandat de judecător constituţional deoarece acesta este unic; el nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit.

Procedura de numire a) 3 judecători sunt numiţi de Preşedintele României, 3 sunt numiţi de Senat şi

3 sunt numiţi de Camera Deputaţilor Fiecare din aceste autorităţi numeşte un judecător la trei ani, prima Curte

fiind alcătuită din 3 judecători aleşi pe 3 ani, alţi 3 pe 6 ani şi ultimii 3 pe 9 ani; astfel se asigură înnoirea Curţii din 3 ani în 3 ani cu câte un judecător, cu

20

un mandat de 9 ani, de către fiecare din autorităţile susmenţionate şi, totodată, continuitatea practicii sale; Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului, cuprinzând şi angajamentul acestuia de a demisiona din funcţiile incompatibile, dacă va fi numit. b) Etapele procedurii parlamentare de numire: - candidaturile se depun de către grupurile parlamentare la Comisia juridică a fiecărei Camere, însoţite de actele doveditoare că întrunesc condiţiile cerute de lege - audierea candidaţilor de către comisie - raportul comisiei se va referi, motivat, la toţi candidaţii - la propunerea Biroului permanent are loc prezentarea în Cameră a candidaturilor şi apoi a raportului comisiei - audierea candidaţilor în plenul Camerei (coşul cu crabi) - votul este secret, cu buletine de vot, iar decizia se ia cu majoritatea absolută a plenului; votul se repetă până la întrunirea majorităţii necesare. c) Pentru numirea judecătorilor de către Preşedintele României nu există o procedură prestabilită. d) Toţi judecătorii Curţii Constituţionale depun jurământ individual, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor Camerelor, aceasta fiind data la care începe exerciţiul mandatului.

21

2. Independenţa judecătorilor a) Regula independenţei judecătorilor nu se reduce la independenţa Curţii, ci priveşte şi relaţiile dintre judecători între care, inclusiv faţă de preşedinte, nu pot exista raporturi de subordonare. Consecinţe ale acestei poziţii: - egalitatea votului judecătorilor în luarea deciziilor, inclusiv al preşedintelui; - independenţa opiniilor judecătorilor care nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor; dreptul acestora la opinie separată dacă vor să-şi exprime public votul, îndeosebi opoziţia la soluţia majorităţii; - caracterul de demnitate publică a funcţiei de judecător: preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi cu vicepreşedinţii Curţii Supreme. b) Garanţiile constituţionale ale independenţei judecătorilor: - judecătorii nu sunt reeligibili şi mandatul lor nu poate fi prelungit; de aceea ei sunt apăraţi de orice influenţă ce s-ar exercita prin promisiunea de a fi realeşi; dacă un judecător a fost numit pentru a înlocui un alt judecător pentru un mandat până la 3 ani, el poate fi reales, un astfel de mandat nefiind asimilat de legea organică a Curţii cu cel de 9 ani; - funcţia de judecător este incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia celei de cadru didactic în învăţământul superior;

22

- interdicţia de a face parte din partide politice, judecătorii fiind obligaţi ca odată cu acceptarea candidaturii la funcţia de judecători să-şi asume obligaţia de a demisiona din partidul de care aparţin, şi, după numire, să demisioneze efectiv; - inamovibilitatea judecătorilor, ce constă îndeosebi în imposibilitatea autorităţii care a numit judecătorul de a reveni asupra deciziei; - judecătorii nu răspund nici în timpul mandatului şi nici după expirarea acestuia pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor; - inviolabilitatea

judecătorilor,

aceştia

neputând

fi

arestaţi,

percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu acordul, după caz, a birourilor permanente ale Camerelor sau Preşedintelui României, iar competenţa materială pentru judecata lor în penal aparţinând Curţii Supreme de Justiţie. - autonomia Curţii în ceea ce priveşte constatarea

şi

aplicarea

sancţiunilor disciplinare; - rezervarea postului ocupat anterior numirii, pentru ca după încetarea mandatului, judecătorul să nu depindă de bunăvoinţa autorităţilor; rezervarea este obligatorie dacă judecătorul a fost numit dintre magistraţi.

23

3. Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii Constituţionale

Natura juridică a mandatului judecătorilor Curţii Constituţionale



nu este un mandat reprezentativ, deoarece judecătorii nu reprezintă autorităţile care i-au numit. De aceea, ei nu se bucură de legitimitate politică, diferenţă esenţială faţă de mandatul parlamentar sau cel



preşedinţial; mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale are sensul unui mandat constituţional acordat de autorităţile publice constituite direct de către corpul electoral, care implică împuternicirea de a acţiona într-un domeniu şi

într-o modalitate care priveşte exclusiv interesul public constând în

garantarea supremaţiei Constituţiei. Trăsăturile caracteristice mandatului de judecător al Curţii a) Durata mandatului - mandatul începe de la data depunerii jurământului; - mandatul este de 9 ani; - mandatul este unic, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii acestuia; regula priveşte numai mandatul de 9 ani; de aceea, în caz de vacanţă a funcţiei, cel numit până la împlinirea duratei de 9 ani, pe o perioadă, însă, mai mică de 3 ani, poate fi ales pentru un mandat întreg de 9 ani; dacă, însă, perioada de înlocuire este mai mare de 3 ani, mandatul îndeplinit fiind asimilat celui de 9 ani, judecătorul respectiv nu mai poate fi din nou numit;

24

-

Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime dintre judecători, din 3 în 3 ani; de aceea, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost aleşi pentru perioade diferite 3, 6, 9 ani b) Încetarea şi suspendarea mandatului

- mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate înceta decât individual, niciodată colectiv. Forma individuală de încetare a mandatului poate fi voluntară sau de drept - Încetarea mandatului are loc în următoarele cazuri: 1. la expirarea acestuia ; 2. la data demisiei ; 3. la data excluderii de drept ca urmare a unei condamnări penale ; 4. la data decesului ; 5. ca urmare a apariţiei unei situaţii de incompatibilitate ; 6. ca urmare a imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 6 luni 7. ca urmare a încălcării prevederilor art. 16 alin. 3 sau 37 alin. 3 din Constituţie (pierderea cetăţeniei române, obţinerea şi a unei cetăţenii străine, schimbarea domiciliului în străinătate, încălcarea interdicţiei de a face parte din partide politice) sau a unei abateri disciplinare de o gravitate deosebită. Primele cinci cazuri se constată de către preşedinte, iar celelalte de plenul Curţii. În toate cazurile, preşedintele încunonştiinţează autorităţile competente asupra vacanţei postului. Suspendarea mandatului, neavând ca efect întreruperea acestuia, intervine numai în caz de arestare a judecătorului până la achitare.

25

c) Conţinutul mandatului - conţinutul mandatului este asigurarea supremaţiei Constituţiei ceea ce presupune îndeplinirea anumitor obligaţii ce sunt grupate în două categorii:




legate

de

exerciţiul

funcţiei

de

judecător,

imparţialitate, păstrarea secretului deliberărilor




referitoare şi

la

a votului,

interdicţia abţinerii de la vot; legate de protecţia demnităţii funcţiei de judecător, referitoare la interdicţia de a da consultaţii sau de a lua poziţie publică în probleme de competenţa Curţii Constituţionale, de a permite folosirea funcţiei în scop de reclamă, îndatorirea de a comunica preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care l-ar face incompatibil.

4. Răspunderea judecătorilor Răspunderea disciplinară este numai pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 40 din Legea nr. 47/1992 republicată, potrivit cărora judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei; b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă;

26

d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor. Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul sau încetarea mandatului şi se aplică doar de către plenul Curţii. Răspunderea penală este în condiţiile inviolabilităţii la care ne-am referit. Răspunderea civilă este aceea de drept comun.

27

Capitolul II COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

A. Competenţa Curţii - totalitatea atribuţiilor Curţii defineşte competenţa acesteia; - Curtea are o competenţă exclusiv constituţională şi specializată în funcţie de atribuţiile cu care a fost investită prin art. 144 din Constituţie, fiind, deci, o competenţă de atribuire; - Curtea este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională a ţării; - competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate în limitele prevederilor Constituţiei, astfel încât nu poate exista între Curte şi o altă autoritate jurisdicţională un conflict de competenţă, negativ sau pozitiv; pe cale de consecinţă deciziile sale sunt obligatorii erga omnes; a) Tipologia atribuţiilor Curţii Constituţionale în funcţie de obiectul acestora controlul constitutionalităţii legii, cuprinzând:




controlul anterior, a priori, al constituţionalităţii legii înainte de promulgare exercitat pe cale de acţiune directă, denumită obiecţie de




neconstituţionalitate (control la sesizare); controlul posterior, a posteriori, al legilor după intrarea lor în vigoare, al ordonanţelor

Guvernului

exercitat

pe

calea

excepţiei

de

28

neconstituţionalitate, precum şi a regulamentelor parlamentare, exercitat




pe cale de acţiune directă (control la sesizare); controlul din oficiu a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (control sistematic);

- în toate aceste cazuri funcţia de garant al constituţionalităţii legii, privită lato sensu, este specializată în sensul asigurării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a regimului de separaţie a puterilor potrivit echilibrului instituţional al regimului constituţional; 2. controlul criteriilor constituţionale privind învestirea Preşedintelui României, întrucât:






Curtea este judecător electoral pentru alegerile prezidenţiale; stabileşte interimatul funcţiei de Preşedinte al României; emite avizul la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

- în toate aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii investirii în funcţia de Preşedinte al României. 3. controlul referendumului şi al iniţiativei legislative populare - în aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii modalităţilor de realizare a democraţiei semi-directe 4. controlul constituţionalităţii partidelor politice - în acest caz Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii dreptului de asociere în partide politice.

29

b) O altă clasificare este aceea în raport cu natura juridică a actului emis de Curte. În acest sens s-ar putea deosebi:




acte cu caracter jurisdicţional emise în activitatea de control a constituţionalităţii legii, în ce priveşte controlul constituţionalităţii partidelor politice şi controlul criteriilor constituţionale de îndeplinire a




funcţiei de Preşedinte al României şi acte fără caracter jurisdicţional emise în controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei, în controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei, în controlul referendumului

şi

a iniţiativei populare

şi

avizul consultativ privind

suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Criteriul tipologiei în funcţie de caracterul jurisdicţional al actului emis este dat de faptul că prin actul respectiv Curtea se pronunţă asupra unui conflict cu caracter constituţional şi că pentru soluţionarea acestui conflict, Curtea exercită o jurisdicţie, adică "spune dreptul" în principal prin aplicarea normei constituţionale, iar actul emis are caracter obligatoriu sau, dimpotrivă, actul emis nu prezintă aceste caracteristici, ceea ce presupune că şi atribuţiile corespunzătoare nu sunt jurisdicţionale, neavând ca scop soluţionarea unui conflict cu caracter constituţional. Dar actul emis de Curte, indiferent de denumire şi de efecte, este întotdeauna jurisdicţional, întrucât emană de la o jurisdicţie, Curtea constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România. În fond, soluţionarea unui asemenea conflict este însăşi raţiunea de a fi a jurisdicţiei constituţionale.

30

c) Clasificarea actelor Curţii în decizii, hotărâri şi avize se justifică în primul rând prin faptul că însăşi Constituţia se referă la aceste tipuri de acte şi în al doilea rând se justifică datorită efectelor diferite ale deciziilor şi

hotărârilor. Astfel, deciziile au efecte numai "ex nunc" (pentru viitor),

iar hotărârile, care, în mod necesar, ca şi cele judecătoreşti, soluţionează litigiul de la data la care s-a produs, "ex tunc". Tipologia atribuţiilor în funcţie de criteriul naturii actului emis în temeiul lor are un rol secundar faţă de tipologia rezultată din criteriul obiectului activităţii, întrucât caracterizarea unei activităţi în funcţie de efectele sale nu poate dezvălui decât aproximativ natura acelei activităţi.

B. Actele Curţii Constituţionale Curtea Constituţională, potrivit competenţei stabilite în art. 144 din Constituţie, pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează: 1. Decizii, în cazurile în care: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora şi asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor; d) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

31

2. Hotărâri, în cazurile în care: a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

confirmă rezultatele sufragiului;

b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi

Guvernului;

c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni Raţiunea pentru care atribuţiile de la punctul 1 se soluţionează prin decizii este aceea că deciziile se aplică numai pentru viitor, evitându-se astfel retroactivitatea, pe când hotărârile pot avea efecte retroactive (ca de exemplu: se infirmă candidatura la alegerile prezidenţiale de la data înregistrării, se anulează alegerile de la data la care au avut loc etc.). 3. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.

32

Capitolul III SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii Conform art. 51 din Constituţie, respectarea acesteia şi a supremaţiei sale este obligatorie; principiul are un conţinut general juridic şi politic, dar care în asigurarea controlului constituţionalităţii legii capătă doar un conţinut juridic specific şi anume: - principiul supremaţiei Constituţiei are valoare supremă, generală

şi

universală fiind opozabil erga omnes; de aceea Constituţia are un caracter universal, spre deosebire de oricare altă lege obligatorie doar în domeniul său de valabilitate; - o altă consecinţă a supremaţiei Constituţiei este caracterul direct aplicabil al prevederilor sale; în unele cazuri norma constituţională este direct aplicabilă după intrarea în vigoare a unei legi de aplicare (ex.: legea organică

a

Curţii

Constituţionale

pentru

aplicarea

prevederilor

constituţionale referitoare la controlul constituţionalităţii, legea Avocatului Poporului, a Consiliului Legislativ) - faţă de toate celelalte acte subordonate principiului legalităţii, supremaţia Constituţiei defineşte o supralegalitate constituţională ce rezultă din poziţia centrală şi supraordonată a Constituţiei în piramida ierarhiei sistemului juridic; de aceea în conflictul dintre norma constituţională şi

33

dispoziţia legală contrară, legea fiind declarată neconstituţională devine inaplicabilă; - consecinţa caracterului universal şi direct aplicabil al Constituţiei, cât şi a supralegalităţii sale are ca efect interferarea normelor constituţionale în întreg sistemul juridic; în Constituţie sunt reglementate numai regulile fundamentale privind cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii, aşa încât ea asigură încadrarea juridică a fenomenelor politice numai în aceste limite, permiţând în rest confruntarea liberă a tendinţelor politice ce îşi dispută întâietatea în societate (chiar şi cu referire la aceste limite, confruntarea politică este liberă, dar modificarea cadrului constituţional se poate face numai prin revizuirea normei constituţionale de către Parlament, ca adunare constituantă derivată, cu aprobarea ulterioară a corpului electoral, ceea ce este un alt aspect al încadrării juridice a fenomenelor politice de natură constituţională); - rezultă deci că legea reprezintă voinţa generală numai în respectul Constituţiei; sub aspect politic ea reprezintă politica ce a învins; sub aspect juridic ea este obligatorie în virtutea art.51 din Constituţie, pe temeiul prezumţiei de constituţionalitate; - pe plan juridic, supremaţia Constituţiei ar rămâne un simplu deziderat fără controlul acestui principiu. De aceea, controlul constituţionalităţii legii, ca sancţiune a principiului supremaţiei Constituţiei constituie o cerinţă instituţională a acestui principiu, având ca obiect verificarea legitimităţii constituţionale a actului controlat; actul este legitim dacă legiuitorul a respectat supralegalitatea constituţională.

34

- pe cale de consecinţă legea, chiar după încheierea procedurii legislative, poate fi supusă unui proces de cenzură, ca urmare a competenţei Curţii Constituţionale,

având

ca

efect

inaplicabilitatea

prevederii

neconstituţionale; astfel se modifică ordinea rezultată din aplicarea legii (ordinea juridică ca efect al sistemului juridic); prin controlul preventiv, intervenţia respectivă este chiar în faza finală a procesului legislativ, procedura promulgării, după ce legea a fost adoptată de Parlament; esenţa acestei intervenţii constând în controlul constituţionalităţii legii este dată de apărarea drepturilor

şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

deoarece chiar dacă controlul priveşte sistemul separaţiei puterilor în cadrul echilibrului constituţional al regimului politic instituit, în ultimă analiză

acest

echilibru

vizează

statutul

cetăţeanului;

controlul

constituţionalităţii se defineşte astfel ca un spaţiu politic al ataşamentului cetăţenilor la drepturile şi libertăţile fundamentale şi marchează sfârşitul monopolului Parlamentului asupra consacrării acestor drepturi şi libertăţi în calitate de legiuitor ordinar sau constituant (acest monopol a fost premisa fundamentală a victoriei parlamentarismului, iar în prezent protecţia drepturilor şi libertăţilor respective constituie premisa triumfului controlului constituţionalităţii legii).

B. Actele supuse controlului de constituţionalitate Controlul

constituţionalităţii

reprezintă

verificarea

legitimităţii

constituţionale a normei legale controlate (în fond reprezintă extrapolarea în acest domeniu a controlului exercitat de judecători asupra legalităţii actelor

35

administraţiei de stat, deci asupra legislaţiei secundare de aplicare a legii; legea ca act subordonat Constituţiei are, în ultimă analiză, poziţia unei asemenea legislaţii); în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate intră, potrivit art. 144 din legea fundamentală: legea, ca act juridic adoptat în aceeaşi formă de fiecare Cameră a Parlamentului şi supus promulgării, regulamentele parlamentare şi ordonanţele Guvernului. Interpretarea strictă a prevederilor constituţionale nu permite Curţii să se pronunţe asupra constituţionalităţii altor acte, cum ar fi, de exemplu, hotărârile Guvernului, instrucţiunile ministeriale, ordinele sau circularele miniştrilor, actele de aplicare a regulamentelor parlamentare etc. al căror control se asigură , cu excepţia actelor parlamentare, de către instanţele judecătoreşti.

1. Legea Legea ca act juridic al Parlamentului se defineşte pe temeiul a două criterii: formal şi material. a) Potrivit criteriului formal (organic) legea se identifică prin autorul ei (Parlamentul) şi, în subsidiar, prin procedura de adoptare, fiind indiferent conţinutul reglementării pe care o instituie (de aceea, legea poate avea şi caracter individual, nu doar normativ). Definiţie pe baza criteriului formal: Legea este actul adoptat în aceeaşi formă de Camerele Parlamentului, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de Constituţie şi promulgat de Preşedintele României. Intră în această categorie legile ordinare şi cele organice. Criteriul formal corespunde, sub acest aspect, posibilităţii legiuitorului de a stabili conţinutul actului potrivit liberei sale

36

voinţe. De aceea la controlul preventiv, anterior promulgării, criteriul formal este restrâns numai la cerinţa adoptării legii în aceeaşi formă de către Camerele

Parlamentului,

cu

respectarea

procedurilor

legislative

constituţionale. Aplicarea criteriului formal, astfel cum a fost definit, exclude de la controlul constituţionalităţii legile pentru revizuirea Constituţiei deoarece acestea, o dată adoptate de Parlament, în calitate de putere constituantă derivată, sunt supuse aprobării prin referendum, ori ceea ce corpul electoral, ca putere originară, a aprobat, nu poate fi supus controlului nici unei autorităţi, care indiferent de natura ei, exercită o putere derivată din aceea a poporului în ansamblul său, deţinător al suveranităţii. Criteriul formal reprezintă o primă aproximaţie necesară exclusiv pentru a distinge legea de alte acte normative şi pentru a verifica dacă a fost adoptată cu respectarea procedurii constituţionale de legiferare ce defineşte constituţionalitatea externă a legii (cvorumul, majoritatea necesară adoptării legii, legalitatea sesizării Parlamentului, medierea divergenţelor dintre Camere, soluţionarea conflictului ce nu a fost stins în procedura de mediere etc.). Verificarea constituţionalităţii externe prevalează asupra celei interne, determinată pe temeiul criteriului material deoarece numai legea adoptată cu respectarea procedurii constituţionale instituite în acest scop intră sub incidenţa principiului obligaţiei respectării legii, potrivit art. 51 din Constituţie b) Criteriul material priveşte conţinutul reglementării, adică natura relaţiilor sociale reglementate, dar nu în funcţie de oportunitatea regulilor instituite (criteriul politic) şi de respectarea graniţelor normative ale competenţei

37

legiuitorului, cu alte cuvinte, dacă reglementarea face obiectul legii ordinare, organice sau constituţionale. De exemplu, adoptarea printr-o lege ordinară a unei soluţii legislative de natura legii organice sau care presupune revizuirea Constituţiei, are drept consecinţă neconstituţionalitatea acelei legi. Specificul controlului Legea poate fi controlată atât "a priori" (înainte de promulgare) pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate, cât şi "a posteriori" (după intrarea sa în vigoare) pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. În prima ipoteză, întrucât controlul este în perioada de desfăşurare a procesului

legislativ,

decizia

de

neconstituţionalitate

are

ca

efect

reexaminarea legii, având semnificaţia unui veto legislativ, întrucât Camerele, cu o majoritate de 2/3 în fiecare, pot înlătura obiecţia, impunând propria lor concepţie

asupra

legitimităţii

constituţionale

a

legii ;

dacă

neconstituţionalitatea nu este înlăturată, legea nu se mai trimite spre promulgare sau textele constituţionale sunt eliminate din cuprinsul legii trimise spre promulgare. În a doua ipoteză, neconstituţionalitatea nu mai poate fi înlăturată şi are efecte doar pentru viitor, erga omnes (generale) ca şi legea, dar în sens de legiuitor negativ (doar cenzor), chiar dacă priveşte neconstituţionalitatea unei interpretări implicate nemijlocit de legea adoptată (deciziile interpretative), un apel adresat legiuitorului pentru modificarea unei reglementări, (deciziile apel) sau aplicarea unei reguli tranzitorii, până la intervenţia legiuitorului (decizii aditive).

38

2. Ordonanţele Guvernului Guvernul are o competenţă generală, ce constă în organizarea aplicării legii, în principal prin hotărâri şi o competenţă de atribuire, fiind abilitat să emită reglementări ce sunt de domeniul legiuitorului, prin ordonanţe. Din dispoziţiile art. 114 din Constituţie rezultă că ordonanţa nu este o lege, ci un act guvernamental în domeniul legii, asimilat legii prin efectele sale şi în limitele constituţionale şi legale ale abilitării. Ordonanţele sunt de două tipuri : simple şi de urgenţă. Împuternicirea de a emite ordonanţe poate fi constituţională, în cazul ordonanţelor de urgenţă, prevăzute de art. 114 alin. 4 din Constituţie sau legală, adică pe baza unei legi de abilitare, conform alin. 1 al aceluiaşi articol. Ca şi legea, ordonanţa se analizează, pentru exercitarea controlului potrivit criteriului formal şi a celui material.

Ordonanţa simplă a) Criteriul formal constituie ordonanţă doar actul emis de către Guvern cu titlu de ordonanţă, în baza unei legi de abilitare, în conformitate cu instituţia delegării legislative, prevăzută de art. 114 din Constituţie. b) Criteriul material potrivit legii speciale de abilitare, împuternicirea dată Guvernului este dublu limitată:

39

- rationae materiae: ordonanţele simple se pot emite doar în domeniile care nu fac obiectul legilor organice (pe cale de consecinţă şi a celor constituţionale) şi în limitele delegării acordate; - rationae temporis: legea de abilitare va cuprinde obligatoriu şi data până la care Guvernul este abilitat să emită astfel de ordonanţe ; dacă legea de abilitare o cere, aceste ordonanţe se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, sub sancţiunea caducităţii.

Ordonanţa de urgenţă a) Criteriul formal Doar actul emis de Guvern cu titlu de ordonanţă de urgenţă, în situaţii excepţionale justificate de interesul public ce impune urgenţa intervenţiei guvernamentale şi cu condiţia de a fi supus aprobării Parlamentului înainte de publicare (intrarea sa în vigoare). În cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune, el va fi convocat în mod obligatoriu. b) Criteriul material Urgenţa adoptării ca urmare a interesului public afectat de interesul public afectat de situaţia excepţională existentă, are drept consecinţă că reglementarea poate fi

şi

în domeniul legilor organice (nu

şi

a celor

constituţionale, pentru acestea Constituţia instituind proceduri speciale). Specificul controlului Controlul de constituţionalitate poate avea ca obiect:

40

- pentru ordonanţele simple: legea de abilitare, ordonanţa şi legea de aprobare a ordonanţei, iar - pentru ordonanţele de urgenţă: se poate referi atât la acestea, cât şi la legea de aprobare. Ordonanţa ca atare poate fi controlată numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate până la aprobarea sau respingerea sa prin lege.

3. Regulamentele Parlamentului - fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor - regulamentul este o “rezoluţie” sau o varietate de “hotărâre” prin care se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor - regulamentul parlamentar este act normativ, fiind supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura preşedintelui Camerei. a) Criteriul formal regulamentul parlamentar reprezintă actul adoptat prin hotărâre cu o majoritate absolută, de fiecare Cameră sau de Camerele reunite în şedinţă comună, privind activitatea parlamentarilor acelei Camere b) Criteriul material se referă la: - controlul de conformitate a regulamentelor cu Constituţia întrucât constituie o “prelungire a Constituţiei” în ce priveşte organizarea şi funcţionarea Parlamentului ( ca şi legea, reglementele se adoptă direct pe temeiul Constituţiei şi sunt subordonate acesteia);

41

- controlul legat de respectarea competenţei regulamentare a Camerei, determinată de limitele autonomiei sale constituţionale, în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat; prin regulamente nu se pot institui reguli pentru persoane din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru cealaltă. Specificul controlului - Curtea Constituţională nu poate controla oportunitatea dispoziţiilor din regulamente ci numai legitimitatea lor constituţională; controlul este “ a posteriori” (după publicarea regulamentului). - în temeiul art. 145 alin. 1 din Constituţie, potrivit art. 22 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, republicată, neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului uneia dintre Camerele Parlamentului, are drept consecinţă obligaţia Camerei de a reexamina aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei; între timp, textele din regulament declarate neconstituţionale nu se mai aplică.

42

Capitolul IV CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE A. Criteriile de interpretare Controlul constă în verificarea legitimităţii constituţionale a normei legale controlate în funcţie de prevederile Constituţiei Controlul nu este un scop în sine, el intervine pentru a curma un conflict social rezultat din negarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale de către titularii dreptului de a sesiza Curtea ( de exemplu: parlamentarii minorităţii politice ce au semnat o obiecţie de neconstituţionalitate

şi

majoritatea ce a adoptat legea, controlul preventiv fiind şi un mijloc de protecţie a acelei minorităţi în disputa cu majoritatea, pe temeiul constituţionalităţii legii ; cetăţeanul ca titular al excepţiei

şi

legiuitor;

parlamentarii ce au atacat regulamentul Camerei din care fac parte şi Camera însăşi ce ar fi putut modifica oricând regulamentul spre a evita controlul; titularii excepţiei şi Guvern, în cazul în care obiectul controlului este o ordonanţă).




controlul de conformitate

- ipoteza în care norma legală preia, dezvoltă şi concretizează conţinutul normei constituţionale (cum ar fi procedura jurisdicţională reglementată de legea organică a Curţii)

43

- acest control se bazează pe o judecată pozitivă în sensul că partea din lege care dezvoltă şi concretizează norma constituţională trebuie să fie în perfectă concordanţă cu partea care a preluat norma constituţională




controlul de compatibilitate

- ipoteza în care norma controlată nu se bazează nemijlocit pe norma constituţională întrucât Constituţia nu reglementează decât raporturile fundamentale privind cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii, ceea ce implică şi drepturile şi libertăţile ce definesc statutul cetăţeanului, existând deci largi spaţii normative nereglementate de norma constituţională în care legiuitorul ordinar poate dispune cum crede de cuviinţă, cu singura rezervă de a nu depăşi limitele acestor spaţii trecând pe tărâmul de valabilitate a Constituţiei şi instituind o normă contrară celei constituţionale; - dacă legiuitorul nu a încălcat supralegalitatea constituţională, norma legală controlată nefiind contrară unei dispoziţii constituţionale, legitimitatea ei nu poate fi negată; controlul se bazează pe o judecată negativă, compatibilitatea normei controlate rezultând din lipsa de contrarietate cu o prevedere constituţională.




aspectul tehnic

- la baza controlului de conformitate sau de compatibilitate stă o comparaţie între dispoziţia constituţională (premisa majoră) şi norma legală controlată (premisa minoră), ceea ce presupune identificarea şi interpretarea normei constituţionale pentru aplicarea sa în vederea soluţionării conflictului de neconstituţionalitate şi interpretarea dispoziţei legale controlate dar nu în

44

perspectiva aplicării sale ci pentru determinarea conformităţii sale cu norma constituţională (aplicarea Constituţiei).



1. Interpretarea normei constituţionale interpretarea

exegetică

pentru

determinarea

sensului

originar

al

legiuitorului constituant (interpretare literară, istorică în funcţie de



dezbaterile legiuitorului, gramaticală etc.); interpretarea sistematică a Constituţiei astfel încât aplicarea unei norme să nu restrângă şi mai ales să nu excludă aplicarea altor norme constituţionale (interpretarea unei norme în contextul tuturor celorlalte norme



constituţionale, deci în perspectiva interdependenţei şi conexiunilor lor); interpretarea în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice existente, deci de evoluţia stării de constituţionalitate rezultată din recepţia socială a Constituţiei, ceea ce implică modificarea reprezentărilor rezultate



din recepţia socială a Constituţiei în funcţie de evoluţia mediului social; interpretarea logică bazată mai ales pe identitatea de raţiune (ex: dreptul la replică are valoare constituţională întrucât constituie o componentă a libertăţii de exprimare); interpretarea logică poate face parte din cea exegetică dar poate fi şi în afara ei dacă se referă la un aspect ce nu a fost avut în vedere de legiuitorul constituant, având ca efect deducerea unor consecinţe sub forma unor reguli adiţionale, în scopul asigurării



caracterului constituţional al reglementării; interpretarea

prin

cumpănirea

intereselor,

pentru

determinarea

constituţionalităţii în caz de interese divergente, spre a se evita privilegiul sau discriminarea (de exemplu între interesul patronului de a desface

45

contractul salariatului şi al acestuia de a beneficia de un preaviz, spre a-şi găsi un alt loc de muncă) interpretarea se bazează pe un raţionament de



proporţionalitate; eroarea manifestă a legiuitorului (metodă ce nu a fost încă aplicată în mod sistematic în practica jurisdicţională a Curţii de la Bucureşti) constând în fundamentarea neconstituţionalităţii pe constatarea unei asemenea erori ce depăşeşte limitele aprecierii de oportunitate inerente oricărei interpretări



politice, deci şi a legiuitorului; interpretarea în funcţie de precedentul deciziilor anterioare, ca urmare a obligativităţii acestora potrivit art. 145 alin. 2 din Constituţie, ceea ce însă nu conduce la "pietrificarea" jurisprudenţei deoarece pentru motive diferite soluţia poate fi alta; consecvenţa practicii este esenţială pentru consolidarea stării de constituţionalitate şi un efect necesar al exercitării controlului centralizat, de către o jurisdicţie specială şi specializată; de asemenea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, în acelaşi sens este şi interpretarea în funcţie de convenţiile internaţionale în domeniul drepturilor omului, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, deoarece aceste convenţii au valoare "infraconstituţională", orice lege internă contrară fiind înlăturată; astfel în conflictul dintre o lege internă şi o

prevedere

a

convenţiilor

privind

drepturile

omului,

instanţa

judecătorească, ca şi alt organ de aplicare a legii poate da prioritate convenţiei internaţionale respective, după cum Curtea Constituţională poate constata neconstituţionalitatea acelei legi interne, ca urmare a încălcării

de

către

legiuitor

a

preeminenţei

constituţionale

a

reglementărilor internaţionale; în consecinţă pe cale jurisprudenţială s-a

46

format

un

bloc

de

constituţionalitate,

alcătuit

din

prevederile

constituţionale, pe de o parte, şi de prevederile acelor convenţii, pe de altă parte; blocul de constituţionalitate este însă structurat din reglementări situate pe paliere deosebite, întrucât efectul constituţional al convenţiilor este în aplicarea art.20 alin.2 din Constituţie (norma constituţională pe un palier şi norma internaţională pe un alt palier).

2. Interpretarea legii supuse controlului

 

specificul interpretării este că ea se face nu în vederea aplicării normei controlate, ci a aplicării normei constituţionale dacă numai o parte din norma controlată este neconstituţională, iar această parte este "detaşabilă", întrucât ce rămâne poate fi aplicat fără deformarea voinţei judecătorului, numai acea parte va fi declarată neconstituţională, nu întreaga normă; altminteri Curtea ar deveni un "colegislator" prin modificarea voinţei legiuitorului; dacă partea constituţională nu este "detaşabilă", prevederea legală în întregime devine neconstituţională;



este posibil şi ca o anumită interpretare impusă de textul de lege supus controlului să fie neconstituţională; în acest caz extragerea acestui “venin neconstituţional” constituie o problemă de asigurare a constituţionalităţii textului respectiv pentru evitarea unei interpretări neconstituţionale; în practica Curţii există decizii interpretative care precizează în dispozitivul deciziei că interpretarea contrară Constituţiei, prin formule diferite, cum sunt: este constituţional în măsura în care (urmează interpretarea declarată ca

neconstituţională)

sau

potrivit

interpretării

din

considerente;

47

interpretarea trebuie să excludă orice considerent de oportunitate, care nu poate fi decât de competenţa legiuitorului. Concluzie generală - Curtea nu se opune legiuitorului ci asigurând respectarea de către acesta a supralegalităţii constituţionale, consolidează astfel legea adoptată.

B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului Limitele controlului sunt exprese şi necesare pentru evitarea arbitrariului, având ca scop, îndeosebi, evitarea utilizării abuzive a procedurilor de control, în vederea tărăgănării proceselor sau a definitivării legii; limitele pot fi legale sau

jurisprudenţiale

(stabilite

prin

practica

exercitării

controlului);

principalele limite sunt următoarele:



în exercitarea controlului, Curtea se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără să poată

modifica sau completa dispoziţia legală supusă

controlului; este una dintre deosebirile esenţiale ale jurisdicţiei constituţionale faţă de cea de drept comun; instanţa judecătorească se pronunţă atât asupra problemelor de fapt, cât şi de drept; pentru stabilirea legitimităţii constituţionale a legii controlate, în cadrul jurisdicţiei constituţionale nu interesează problemele de fapt, întrucât această legitimitate rezultă numai din compararea textului de lege supus controlului şi a dispoziţiei constituţionale în funcţie de care ea urmează a fi constatată; tocmai de aceea, prin natura sa, controlul de constituţionalitate

48

a legii este o problemă exclusiv de drept public, iar soluţia pronunţată, ca



urmare a exercitării acestui control este opozabilă "erga omnes"; Curtea nu poate modifica sau completa dispoziţia legală supusă controlului; dacă ar face-o, Curtea ar îndeplini rolul unui legislator pozitiv care însă, potrivit art. 58 alin. 1 din Constituţie, revine exclusiv



Parlamentului în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării; Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a legii deoarece ar întra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce însă nu exclude declararea ca neconstituţională a unei interpretări impuse de text, potrivit formulei: este constituţional în măsura în care … (urmează indicarea interpretării considerată ca neconstituţională), deoarece în acest caz Curtea se pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei din



legea controlată; controlul se exercită numai la sesizare şi în limitele ei, cu excepţia cazului în care Curtea se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; totodată Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor din actul respectiv care, deşi nu sunt prevăzute expres în actul de sesizare, nu pot fi disociate de cele ce fac obiectul sesizării (în fond aceste dispoziţii, nu cele din sesizare fac un ansamblu unitar, astfel încât extinderea şi asupra lor a



controlului nu are semnificaţia depăşirii sesizării); subiecţii cu drept de sesizare sunt limitaţi: un grup de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, Preşedintele României, Guvernul, preşedinţii Camerelor, Curtea Supremă de Justiţie, la controlul preventiv, acelaşi grup de deputaţi sau senatori, preşedintele Camerei sau un grup politic parlamentar la controlul regulamentelor parlamentare, instanţa de judecată la cererea

49

părţilor dintr-un proces sau instanţa din oficiu, la controlul ulterior, pe



calea excepţiei de neconstituţionalitate. exercitarea controlului numai în “limine litis”, adică a prevederii legale atacate şi în funcţie de motivele de neconstituţionalitate invocate; în acest sens practica Curţii a demonstrat că invocarea doar a neconstituţionalităţii în general fără indicarea unei prevederi anume, nedepunerea argumentelor ce justifică necostituţionalitatea, chiar sumar, în funcţie de prevederile constituţionale invocate ca şi ridicarea direct, în faţa Curţii, şi a altor prevederi constituţionale decât cele din sesizare sunt cauze de inadmisibilitate întrucât sunt modalităţi ale controlului din oficiu şi, după caz, încalcă prevederile imperative referitoare la exprimarea de către instanţă a opiniei sale, contradictorialitatea dezbaterii excepţiei în faţa instanţei

şi

analiza excepţiei de către partenerii Curţii (Camerele

Parlamentului şi Guvernul) în punctele de vedere exprimate. Desigur aceasta nu împiedică îmbunătăţirea argumentării în funcţie de alte prevederi constituţionale, în cadrul metodei de interpretare sistematică, adică fără ca aceste texte să constituie, prin ele însele, motive noi de neconstituţionalitate, ca

şi

extinderea controlului asupra unor alte

prevederi ale actului atacat care sunt evident şi indisolubil legate de prevederile considerate în sesizare ca neconstituţionale; forma scrisă a sesizării e obligatorie fiind de asemeni o cauză de inadmisibilitate (interdicţia sesizării orale, chiar în cazul excepţiei, ceea ce este o altă particularitate faţă de procedura de drept comun). Cele două cauze sunt în toate modalităţile de control deoarece în lipsa lor controlul la sesizare s-ar transforma în control din oficiu;

50



neretroactivitatea deciziei este o altă limită a controlului. Potrivit art. 145 alin. 2 din Constituţie, deciziile Curţii au efecte numai pentru viitor, regula fiind justificată prin necesitatea de a nu se tulbura securitatea statică a drepturilor;



reexaminarea legii este o limită specifică controlului anterior al legilor ordinare sau organice deoarece Camerele Parlamentului cu o majoritate de două treimi pot înlătura neconstituţionalitatea constatată de Curte,



impunând propria lor interpretare; exclusivitatea Camerelor în interpretarea propriilor regulamente întrucât actul de aplicare intră în sfera exclusivităţii Camerelor în temeiul

  

principiului autonomiei parlamentare; inadmisibilitatea constatării unei legi în vigoare, în cadrul controlului anterior, cu caracter preventiv, a legii înainte de promulgare controlul preventiv de revizuire a Constituţiei, limitat de respectarea procedurii şi limitelor revizuirii (Titlul VI şi art.60 alin.4 din Constituţie) ; cazurile specifice ale inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate le vom prezenta la excepţia de neconstituţionalitate.

51

Capitolul V TIPOLOGIA CONTROLULUI (CATEGORIILE ŞI MODALITĂŢILE CONTROLULUI) Controlul constituţionalităţii legii se realizează prin trei categorii de proceduri, după cum este declanşat de o obiecţie de neconstituţionalitate, de o sesizare privind regulamentele parlamentare sau de o excepţie de neconstituţionalitate. De aceste categorii de proceduri de control ne vom ocupa ulterior, analizându-le pe fiecare în parte. Întrucât în cadrul fiecărei categorii se poate pune în valoare o anumită modalitate de control, în prealabil ne vom opri asupra acestor modalităţilor controlului. Prin modalitatea controlului se înţelege specificul acestuia, indiferent de categorie, în funcţie de trăsătura sa esenţială în cazul dat, adică după cum priveşte constituţionalitatea externă sau internă, are caracter abstract sau concret sau este preventiv ori ulterior.

A. Conformitate internă şi conformitate externă - conformitatea internă rezultă din raportarea legii ce face obiectul controlului la conţinutul reglementărilor constituţionale, deci prin aplicarea criteriului material ;

52

- conformitatea externă rezultă din raportarea legii ce face obiectul controlului de constituţionalitate la procedurile instituite de Constituţie pentru adoptarea ei deci prin aplicarea criteriului formal ; - conformitatea externă prevalează asupra conformităţii interne deoarece o lege, o ordonanţă, un regulament sau o dispoziţie a acestora, adoptate cu încălcarea procedurii constituţionale este neconstituţională, chiar dacă sub aspectul conţinutului, reglementarea respectivă nu ar fi contrară normelor Constituţiei ; de principiu un act nu poate fi legal dacă a fost adoptat cu încalcarea procedurilor prevăzute pentru emiterea lui, iar potrivit art. 51 din Constituţie obligativitatea legii se referă numai la actul adoptat cu titlu de lege cu respectarea procedurii constituţionale pentru punerea în mişcare a competenţei constituţionale a Parlamentului (sesizarea să fie legală, majoritatea pentru adoptarea legii

şi

condiţia de cvorum să fi fost

îndeplinite, medierea şi soluţionarea conflictului dintre Camere să fie conforme Constituţiei, forma să fie aceea a unei legi etc.) - sub acest aspect “forma distruge fondul” deoarece dreptul iese din procedură - specificul controlului conformităţii externe constă în verificarea, în mod efectiv, nu doar formal, a îndeplinirii condiţiilor necesare emiterii actului respectiv (de exemplu, legea să fi fost adoptată de majoritatea necesară, chiar dacă, din cuprinsul ei, rezultă că a fost adoptată cu o altă majoritate, insuficientă) - conformitatea internă se determină cu ajutorul tehnicilor controlului de constituţionalitate prezentate anterior.

53

B. Control preventiv şi control posterior 1. Controlul preventiv ("a priori", adică înainte de promulgare) - se referă la legile ordinare cât şi cele organice înainte de promulgare şi la iniţiativele de revizuire a Constituţiei înainte de sesizarea Parlamentului ; - controlul preventiv se interferează în procesul legislativ deoarece dacă legea este declarată constituţională se reia procedura de promulgare, iar dacă este neconstituţională, legea se trimite Parlamentului spre reexaminare ; în ce priveşte proiectele de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii condiţionează promovarea lor în Parlament (până în prezent a fost o singură decizie care, constatând neconstituţionalitatea, a împiedicat promovarea sa) ; - este limitat în timp : până la promulgarea legii sau în termen de 10 zile de la autosesizarea Curţii cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei ; - reprezintă un control abstract, adică în afara oricărui litigiu legat de aplicarea legii ; - este inadmisibil faţă de o lege în vigoare aceasta putând fi controlată doar pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ; - reprezintă un mijloc de apărare a minorităţii politice parlamentare în disputa sa cu majoritatea, conflict care se prelungeşte pe tărâmul constituţionalităţii legii.

54

2. Controlul ulterior ("a posteriori", adică după intrarea în vigoare a actului normativ supus controlului) - se referă la :

  

constituţionalitatea legilor intrate în vigoare, constituţionalitatea regulamentelor Parlamentului, constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă).

- dacă obiectul său îl constituie legile în vigoare sau ordonanţele Guvernului, controlul este concret, declanşat ca urmare a unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cadrul unui proces în faţa instanţei de judecată sau de către aceasta din oficiu; - dacă obiectul său îl constituie regulamentele Camerelor, atunci este un control abstract, declanşat la sesizarea titularilor prevăzuţi de art.144 lit.b din Constituţie.

3. Controlul abstract şi controlul concret - controlul abstract este inspirat, îndeosebi, de motive politice şi are în vedere prefigurarea şi prevenirea “in abstracto” a unor efecte şi interpretări neconstituţionale; în cazul regulamentelor, acestea se referă, în ultimă analiză, la limitele autonomiei parlamentare; - controlul concret reprezintă îndeosebi un mijloc de apărare a drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor

în

calitate

de

titulari

ai

excepţiei

de

neconstituţionalitate ; - controlul abstract, adică în afara unui litigiu legat de aplicarea legii şi controlul concret, adică cu ocazia unui litigiu legat de aplicarea legii nu se

55

opun deoarece chiar dacă, în momentul conceperii, o lege sau o ordonanţă apare ca fiind conformă Constituţiei, ea se poate dovedi, ulterior, la aplicarea ei, contrară unei norme constituţionale, fie pentru că este aplicată la aspecte neprevăzute de legiuitor sau unor situaţii noi, inexistente la data legiferării, fie pentru că devine contrară unor noi drepturi sau libertăţi recunoscute între timp, de valoare constituţională, fie pentru că starea de constituţionalitate s-a modificat, moravurile şi realităţile sociale fiind altele sau concepţia asupra interpretării normelor constituţionale a evoluat etc. ; - prin controlul concret care, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, se asigură cetăţeanului accesul la justiţia constituţională, Constituţia însăşi este o realitate juridică adaptabilă unui mediu social în continuă transformare ; de aceea pentru motive diferite pe calea controlului concret jurisprudenţa Curţii poate evolua de la precedentul unei decizii anterioare, inclusiv emisă în cadrul controlului abstract, cu caracter preventiv, ca urmare a unei obiecţii de neconstituţionalitate.

56

Capitolul VI PROCEDURA DE CONTROL A CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII A. Aspecte generale ale procedurii de control Procedura de control, fiind subordonată unui interes general – asigurarea supremaţiei Constituţiei – este de drept public şi rezultă din punerea în mişcare a unei competenţe de atribuire, exclusivă şi cu caracter imperativ ; principalele consecinţe sunt următoarele :




competenţa Curţii ca unică autoritate de jurisdicţie nu poate fi contestată de nici o altă autoritate, din care cauză nu poate exista un conflict de




competenţă cu o altă autoritate jurisdicţională, negativ sau pozitiv ; procedura are un caracter contradictoriu, în toate cazurile sesizarea fiind confruntată cu opinia Guvernului şi a Camerelor Parlamentului, iar în cazul excepţiei şi cu opinia instanţei ; acest caracter este mai accentuat în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, care în faza deliberativă are particularitatea unui contencios constituţional ; excepţie o face procedura de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei întrucât se exercită din oficiu (sistematic), nu la sesizare, şi are ca scop prevenirea unui conflict




social viitor, nu actual ; Camerele Parlamentului si Guvernul în controlul constituţionalităţii legii, ca şi Biroul Permanent în cadrul controlului regulamentelor parlamentare sunt partenerii Curţii în exercitarea controlului întrucât este obligatoriu să li se ceară punctul de vedere ; în ce priveşte controlul concret, pe calea

57

excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată este asociată la




exercitarea acestuia ; procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială (specialia derogat generalibus) sau regulile procedurii civile sunt compatibile cu procedura în faţa Curţii ; compatibilitatea se stabileşte de Curte, ceea ce are semnificaţia unei delegări legislative pentru înlăturarea aplicării unor prevederi din procedura de drept comun (în acest sens în jurisprudenţa Curţii s-a statuat că nu sunt aplicabile căile extraordinare de atac, cheltuielile de judecată pot fi reclamate numai în faţa instanţei judecătoreşti, regulile de drept comun cu privire la suspendarea,





întreruperea sau stingerea procesului nu se aplică etc.) ; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxe de timbru termenul regulamentar de soluţionare a cauzei este mult mai scurt decât la instanţele de drept comun (de regulă 60 de zile pentru depunerea raportului ; la revizuirea Constituţiei termenul de emitere a deciziei este




de 10 zile de la autosesizarea Curţii prin încheiere) ; constituie o procedură cu două faze : prima este condusă de judecătorul raportor şi are caracter pregătitor întrucât : - se administrează probele, se cercetează practica

şi

doctrina de

specialitate şi se culeg informaţii şi opinii de la orice autoritate publică, societate comercială etc, precum

şi

consultaţii juridice ale unor

specialişti ; - se solicită punctul de vedere al partenerilor Curţii : Camerele Parlamentului şi Guvernul în cazul controlului constituţionalităţii legii,

58

cu excepţia propunerilor de revizuire a Constituţiei şi al Biroului Permanent în cadrul controlului constituţionalităţii regulamentelor parlamentare ; - se încheie cu prezentarea raportului de către judecătorul raportor • a doua fază este deliberativă, în plenul judecătorilor, întrucât : -

şedinţa

de judecată este publică

neconstituţionalitate

sau

partidelor

având

politice,

litigiile astfel

şi

orală la excepţiile de

privind

neconstituţionalitatea

caracterul

unui

contencios

constituţional şi nu este publică în celelalte proceduri, la care pot fi însă invitate

anumite

persoane

pentru

a-şi

exprima

opinia

(contradictorialitatea se asigură îndeosebi prin punctele de vedere solicitate) ;





- se încheie cu emiterea şi publicarea deciziei ; autorităţile publice

şi

structurile private sunt obligate să comunice

informaţiile şi documentele pe care le deţin la cererea Curţii ; organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor în care decizia se ia cu majoritatea absolută (5 voturi) şi, în ce priveşte revizuirea Constituţiei, majoritate calificată de 2/3 (6 voturi) ; cvorumul pentru întrunirea legală a plenului este de două treimi (6 judecători) ; judecătorii pot face opinie




separată ; deciziile pronunţate se publică în Monitorul Oficial împreună cu eventualele opinii separate.

59

B. Obiecţia de neconstituţionalitate Trăsăturile

1.

procedurii

de

control

pe

calea

obiecţiei

de

neconstituţionalitate Termenul are caracter tehnic, desemnând acţiunea directă prin care Curtea este sesizată în vederea controlului legitimităţii constituţionale a legii înainte de promulgare ; principalele caracteristici specifice ale procedurii sunt următoarele : - reprezintă un control anterior (a priori) cu caracter preventiv (pentru înlăturarea unei neconstituţionalităţi înainte de aplicarea legii) şi, abstract (pentru că nu rezultă din procesul de aplicare) ; - subiecţii care pot invoca obiecţia de neconstituţionalitate sunt :

    

Preşedintele României Preşedinţii Camerelor Guvernul Curtea Supremă de Justiţie cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori (sesizarea nu poate fi semnată decât fie de deputaţi fie de senatori deoarece parlamentarii îşi pot exercita prerogativele doar în Camera pentru care au fost aleşi) ;

- legea adoptată se comunică Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi se depune la secretarul general al fiecărei Camere timp de 5 zile de la anunţarea în plenul Camerei a acestei măsuri (2 zile atunci când este procedura de urgenţă) înainte de a fi trimisă spre promulgare. Termenul

60

este de protecţie faţă de prerogativa Preşedintelui României de a promulga legea, pentru a se crea posibilitatea reală pentru parlamentari de a se invoca obiecţia de neconstituţionalitate ; - obiecţia poate fi invocată până la promulgare, deci chiar dacă s-au împlinit termenele susmenţionate sau Preşedintele României a cerut reexaminarea legii ori a invocat o obiecţie de neconstituţionalitate ; - dacă obiecţia de neconstituţionalitate a Preşedintelui României şi cererea de reexaminare a acestuia au acelaşi obiect, procedura de control trebuie suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de reexaminare, când dacă legea a fost modificată s-ar putea să rămână fără obiect ; - primind sesizarea, preşedintele Curţii încunoştiinţează Preşedintele României, iar astfel se întrerupe termenul de promulgare a legii şi se suspendă exercitarea de către Preşedintele României a atribuţiei de promulgare ; - preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor, stabileşte data când va avea loc judecata după depunerea raportului şi solicită punctele de vedere ale preşedinţilor Camerelor si Guvernului ; dacă sesizarea este a Guvernului, acestuia nu i se mai solicită punctul de vedere ; iar dacă sesizarea este a unui preşedinte al Camerei, nu se mai cere acestuia punctul de vedere ; - judecătorul raportor, adunând probele şi informaţiile necesare, elaborează raportul în 60 de zile de la înregistrarea sesizării ; după luarea deciziei în plen, tot el va redacta decizia respectivă ce trebuie însuşită de toţi judecătorii ; opiniile separate se depun până la definitivarea deciziei ; - sesizarea trebuie să fie legală; ea nu poate avea efecte dacă :

61

 

este tardivă, fiind depusă după promulgarea legii ; decizia de a sesiza Curtea nu a fost legal adoptată ( în acest sens s-a respins sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, decisă de secţiile reunite



fără îndeplinirea condiţiei legale de cvorum) ; sesizarea colectivă (50 deputaţi sau 25 senatori) nu întruneşte numărul legal de semnături sau parlamentarii unei Camere au semnat obiecţia formulată de parlamentarii celeilalte Camere (ca urmare a principiului că parlamentarii nu-şi pot exercita drepturile decât în Camerele în care au fost aleşi) ;

- la adoptarea deciziei, primul votează judecătorul raportor, iar ultimul preşedintele; Curtea poate invita pe oricine spre a-şi exprima opinia; - decizia se semnează de preşedinte şi de magistratul asistent certificându-se astfel conţinutul ei (ceea ce permite preşedintelui să facă opinie separată) ; - după pronunţare, soluţia se comunică Preşedintelui României pentru a putea promulga legea, dacă s-a respins sesizarea, Curtea constatând că legea este constituţională, iar dacă sesizarea este admisă, decizia fiind de neconstituţionalitate, aceasta se comunică Camerei Parlamentului ce a fost iniţial prima sesizată, în vederea deschiderii procedurii complementare de reexamniare a legii.





2. Efectele specifice sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare; decizia prin care se confirmă constituţionalitatea legii (s-a respins sesizarea) se comunică Preşedintelui României în vederea reluării procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile;

62




deciziile de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, au ca efect deschiderea procedurii complementare reexaminare a legii în Parlament; în acest sens decizia are semnificaţia unui veto suspensiv ce poate fi înlăturat numai cu votul a două treimi din parlamentarii fiecărei Camere în parte (ceea ce exclude posibilitatea unui conflict între Camere aşa încât în una chiar dacă majoritatea nu a fost întrunită, neconstituţionalitatea nu poate fi înlăturată; este singura procedură legislativă parlamentară în care nu există o procedură de mediere între Camere);




dacă neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, prevederile afectate se elimină, Parlamentul putând modifica şi alte dispoziţii spre a asigura caracterul unitar al legii sau, după caz, legea nu se mai trimite la promulgare, dacă în întregime a fost declarată ca neconstituţională.

3. Procedura de reexaminare a legii la sesizarea Curţii - reexaminarea nu implică facultatea Parlamentului de a refuza finalizarea legii, deoarece ar fi contrar votului cu care a fost iniţial adoptată; - nu există însă un termen în care Parlamentul să fie obligat să reia dezbaterile în privinţa legii care a fost trimisă spre reexaminare; potrivit regulamentelor reexaminarea se face cu prioritate; - dacă Camerele adoptă fără nici o modificare textul de lege declarat neconstituţional cu o majoritate calificată de 2/3 din numărul total al

63

membrilor lor, se creează o prezumţie absolută de constituţionalitate a textului respectiv, care va fi trimis spre promulgare; - o lege adoptată cu această majoritate cvasiconstituţională rezultată din stabilirea de către Parlament a constituţionalităţii sale nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, dar poate fi modificată sau abrogată după procedura legislativă obişnuită (dacă legea ar fi putut să fie atacată şi pe calea unei excepţii ulterioare, competenţa Parlamentului ar fi pur iluzorie, întrucât Curtea este legată de decizia anterioară de neconstituţionalitate pronunţată); - dacă însă obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai putea fi trimisă spre promulgare ; - procedura de reexaminare exclude orice conflict între Parlament şi Curte ce ar rezulta din rolul de colegislator al jurisdicţiei constituţionale în procesul legislativ, în toate cazurile legea fiind expresia voinţei legiuitorului (fie că a restabilit prezumţia de constituţionalitate, adoptând legea cu majoritatea de două treimi în fiecare Cameră, fie şi-a însuşit decizia Curţii eliminând din lege textele neconstituţionale sau, după caz, netrimiţând legea la promulgare, ceea ce are semnificaţia respingerii legii). Concluzie - decizia prin care s-a pronunţat neconstituţionalitatea are caracter obligatoriu nu numai în sensul declanşării procedurii de reexaminare a legii, dar şi în sensul constrângerii legiuitorului de a se conforma deciziei

64

cu singura rezervă a înlăturării obiecţiei de necontituţionalitate în condiţiile sus menţionate. - decizia prin care s-a constatat constituţionalitatea legii are ca efect reluarea procedurii de promulgare.

C. Controlul regulamentelor Parlamentului 1. Trăsăturile procedurii de control Fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor. Regulamentul este o “rezoluţie” sau o varietate de hotărâre prin care se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor. Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligaţiei publicării în Monitorul Oficial al României, dar sub semnătura preşedintelui Camerei. Deşi atât regulamentul parlamentar, cât şi legea se adoptă direct pe baza Constituţiei, există deosebiri esenţiale între aceste două categorii de izvoare de drept şi anume: - legea este adoptată în aceeaşi formă de ambele Camere, inclusiv prin procedura de mediere şi de stingere a conflictelor ce ar putea să apară între Camere pentru obţinerea acestui rezultat (aceeaşi formă), pe când regulamentele se adoptă de fiecare Cameră în parte cu votul majorităţii absolute a parlamentarilor Camerei ; această majoritate nu transformă regulamentul în lege, ci urmăreşte asigurarea unei reprezentări cât mai

65

largi a voinţelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce concretizează autonomia regulamentară a Camerei ; - atât legea cât

şi

regulamentul se aplică de la data publicării în

Monitorul Oficial ; dar în cazul legii publicarea este consecinţa promulgării, pe când regulamentul nu este supus acestei proceduri, fiind adoptat pe temeiul autonomiei parlamentare a Camerelor ; În consecinţă, regulamentele parlamentare reprezintă « o prelungire a Constituţiei » în ce priveşte organizarea

şi

funcţionarea Camerelor

Parlamentului ; de aceea, prin aceste regulamente nu se pot institui reguli pentru persoanele din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru cealaltă. Controlul regulamentelor parlamentare este în linii generale asemănător controlului constituţionalităţii legii pe cale obiecţiei de neconstituţionalitate, de care se deosebeşte, însă, prin faptul că nu constituie un control, ci ulterior. Sesizarea Curţii pentru exercitarea controlului constituţionalităţii regulamentelor parlamentare se face prin acţiune directă, iar subiecţii ce pot introduce acţiunea sunt numai din interiorul Parlamentului, ca aplicaţie a principiului autonomiei parlamentare

şi

anume : preşedinţii celor două

Camere, un grup parlamentar sau cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori. Sesizarea făcută de un grup parlamentar sau de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori se trimite Curţii în ziua depunerii, de secretarul general al Camerei. În conformitate cu exigenţele principiului autonomiei parlamentare, sesizarea nu poate fi făcută decât de parlamentarii Camerei a cărei regulament face obiectul sesizării. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi este regula pentru preşedinţii Camerelor.

66

În ce priveşte regulamentul

edinţelor comune, întrucât

ş

şedinţa

comună constituie doar o modalitate funcţională de lucru în comun a Camerelor, nu o a treia Cameră a Parlamentului, regulile de mai sus se aplică mutatis mutandis. Deci, şi în acest caz, sesizarea poate fi formulată fie de 50 de deputaţi, fie de 25 de senatori, fie de un grup parlamentar al uneia dintre Camere.

Ţinând

seama, însă, că cei doi preşedinţi ai Camerelor conduc

şedinţele

Camerelor reunite cu rândul, deci că amândoi îndeplinesc funcţia de

preşedinte al şedinţei comune, rezultă că sesizarea făcută de preşedinte trebuie să provină de la ambii preşedinţi, în comun. Dacă sesizarea s-a făcut de 50 de deputaţi sau 25 de senatori sau de un grup parlamentar, ea se comunică, în termen de 24 de ore, preşedintelui Camerei din care parlamentarii fac parte, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedintele Camerei va comunica Curţii punctul de vedere al Biroului permanent (care, în cadrul acestei proceduri, îndeplineşte funcţia de partener al Curţii în exercitarea controlului). În cazul regulamentului

şedinţelor

comune, punctul de vedere este al Birourilor

Permanente reunite ale Camerelor care, împreună, asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin Biroului Permanent al fiecărei Camere. Controlul regulamentului este prin natura lui unul de conformitate. Preşedintele Curţii, primind sesizarea, stabileşte data reunirii plenului judecătorilor, comunică sesizarea

şi

numeşte un judecător ca raportor.

Controlul se exercită numai « in liminae litis » (în limitele sesizării). Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor, se aduce la cunoştinţa Camerei şi se publică în Monitorul Oficial.

67

Din cele arătate rezultă că procedura controlului regulamentelor parlamentare, ca şi aceea a controlului legii înainte de promulgare, are un caracter abstract, nu concret, întrucât nu rezultă dintr-un litigiu (are la bază conflictul dintre autorii sesizării şi Cameră, care oricând ar fi putut să modifice regulamentul spre a evita controlul, dar nu un litigiu întrucât nu se referă la aplicarea regulamentului – în practica Curţii stabilindu-se că asemenea litigii se soluţionează exclusiv de Cameră, în virtutea autonomiei sale parlamentare). De asemenea, procedura de control al regulamentelor nu are un caracter preventiv, ca în cazul obiecţiei, întrucât nu se inserează în procesul legislativ al adoptării regulamentului (ca în cazul legii înainte de promulgare) ci represiv (ca în cazul excepţiei de neconstituţionalitate) ceea ce rezultă din efectele deciziei.

2. Efectele specifice Neconstituţionalitatea unei prevederi regulamentare are ca efect obligativitatea reexaminării acesteia, fără însă ca neconstituţionalitatea să poată fi înlăturată, Camera fiind obligată să pună de acord prevederile respective cu dispoziţiile Constituţiei ; până când nu va face aceasta, norma regulamentară neconstituţională nu se aplică. 3.

Comparaţia

între

neconstituţionalitate

controlul şi

realizat

pe

calea

obiecţiei

de

controlul regulamentelor Parlamentului este

redată în următorul tabel:

68

Obiectul comparaţiei scopul controlului tipul acţiunii sesizarea tipologia controlului prima fază a procedurii controlului a doua fază a procedurii controlului actul prin care se pronunţă Curtea efectele deciziei

subiecţii de sezină când se poate declanşa tipologia controlului

prima etapă a procedurii controlului

Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate

Controlul regulamentelor Parlamentului ASEMĂNĂRI verificarea legitimităţii constituţionale şi în acest fel garantarea supremaţiei Constituţiei acţiune directă la Curte - controlul se realizează la sesizare - sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată abstract - are caracter pregătitor - fază scrisă - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi - organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor -

se produc numai pentru viitor sunt opozabile erga omnes (la regulamente, acest efect priveşte comunitatea parlamentarilor Camerei)

DEOSEBIRI 50 de deputaţi sau 25 de senatori Preşedintele României, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, grupurile parlamentare preşedinţii Camerelor preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori până la promulgarea legii de către oricând, după intrarea în vigoare a Preşedintele Românei regulamentului - ulterior, după intrarea în vigoare a - anterior promulgării legii - preventiv regulamentului - Camerele pot înlătura decizia Curţii - represiv - control de conformitate. Camerele sunt dacă legea este adoptată în aceeaşi obligate să se supună deciziei Curţii şi să-şi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, iar modifice regulamentul în acord cu dispoziţiile constituţionale promulgarea devine obligatorie - judecătorul raportor cere punctele de - judecătorul raportor cere punctul de vedere vedere ale Camerele Parlamentului şi al Biroului permanent şi adună informaţii de Guvernului şi adună informaţii de la la diferite autorităţi diferite autorităţi - dacă sesizarea este a Guvernului, nu i se mai solicită punctul de vedere

69

Obiectul comparaţiei

Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate

efectele deciziei

• dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie - dacă însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai fi trimisă spre promulgare

Controlul regulamentelor Parlamentului • • -

-

dacă Curtea respinge excepţia: regulamentul rămâne în vigoare dacă Curtea admite excepţia: Camera va reexamina regulamentul în scopul punerii sale de acord cu dispoziţiile constituţionale, neavând posibilitatea să înlăture caracterul neconstituţional al prevederii declarate ca atare de Curte până la data reexaminării, prevederile declarate neconstituţionale nu se mai aplică

D. Excepţia de neconstituţionalitate Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident ivit în desfăşurarea unui proces în faţa instanţelor de judecată, constând în contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde soluţionarea cauzei.

1. Caracteristicile procedurii controlul are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul constituţional ivit în procesul de aplicare a legii ; b) aplicarea legii reprezintă îndeosebi o problemă a societăţii civile ; de aceea excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a

70

drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor pentru apărarea lor împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului prin instituirea unor norme contrare Constituţiei ; Curtea având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine implicit un garant al acestor drepturi şi libertăţi ; c) excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de ordine publică aşa încât ea poate fi invocată în orice fază procesuală şi poate fi ridicată de către oricare parte, de procuror sau de instanţă din oficiu ; procurorul poate ridica excepţia de neconstituţionalitate numai dacă are calitatea de participant la proces ; invocarea excepţiei în faţa altei jurisdicţii decât a instanţelor judecătoreşti, cum ar fi în faţa instanţelor Curţii de Conturi sau a unui organ de jurisdicţie administrativă, este o cauză de inadmisibilitate deoarece, potrivit art. 144 lit. c din Constituţie, numai instanţa de judecată poate sesiza Curtea ; d) pe plan procesual excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de fond, nu de procedură, fiind o chestiune prejudicială, limitată la problema constituţionalităţii legii aplicabile litigiului ; instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate are totodată competenţa să o respingă pentru una dintre cauzele de inadmisibilitate prevăzute de lege, asigurând astfel controlul de legalitate a excepţiei ; prin

invocarea

excepţiei

între

instanţa

judecătorească,

Curtea

Constituţională şi părţi intervine un raport triunghiular în cadrul căruia instanţa judecătorească este asociată la controlul de constituţionalitate exercitat de Curte, întrucât ea este prima autoritate jurisdicţională în faţa căreia s-a ridicat excepţia (judecătorul ad qvo) ; asocierea la exercitarea controlului constă în următoarele :

71

Instanţa sesizează prin încheiere Curtea ; deci în acest caz sunt deosebiţi titularul excepţiei care a invocat-o şi autoritatea ce sesizează Curtea care este o instanţă (în afară de cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este invocată din oficiu de către instanţa însăşi ; în această situaţie, titularul excepţiei, care este instanţa, nu va fi reprezentată în procesul constituţional) ; actul procedural al sesizării este o încheiere a cărei efecte procedurale sunt, în afara sesizării, suspendarea de drept a judecării procesului (pe cale de consecinţă reluarea judecăţii, după soluţionarea excepţiei de către Curte, este tot din oficiu, neaplicându-se în această ipoteză procedura perimării). Instanţa verifică legalitatea excepţiei prin intermediul cauzelor de inadmisibilitate ; Încheierea de sesizare va cuprinde susţinerile părţilor, motivarea celui ce a invocat-o, eventualele probe şi opinia instanţei. Opinia instanţei nu este obligatoriu pentru Curte, dar constituie prima apreciere a unui organ de jurisdicţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate respectivă şi în practică, de regulă, prefigurează decizia Curţii ; în cadrul raportului triunghiular, judecătorul ad qvem (către care) este Curtea, ca judecător constituţional, iar părţile, prin efectul ridicării excepţiei, capată calitate procesuală de părţi în procesul constituţional privind soluţionarea excepţiei, indiferent de calitatea procesuală din litigiul

de

drept

comun ;

cel

care

a

invocat

excepţia

de

neconstituţionalitate, fiind titularul ei, capătă calitatea de reclamant ; dacă excepţia a fost invocată din oficiu, părţile îşi păstrează calitatea din procesul de drept comun.

72

2. Cauzele de inadmisibilitate




reprezintă motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea

procedurii de control a constituţionalităţii legii fiind indisolubil legate de limitele controlului exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii legii ;




au un caracter imperativ şi sunt de ordine publică ; de aceea, nici părţile

într-un proces privind soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, nici instanţa sau Curtea, nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate ; ele se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes public, privind limitele controlului, ca expresie a competenţei de atribuire a Curţii în exercitarea acestuia; în consecinţă cauza de inadmisibilitate poate fi constatată şi de Curte, chiar dacă instanţa nu a reţinut-o ;




cauzele sunt legale dar şi jurisprudenţiale (stabilite în practică). Principalele cauze sunt următoarele : 1) legea adoptată în urma procedurii de reexaminare prevăzută de art. 145 alin. 1 din Constituţie cu o majoritate de 2/3 în fiecare Cameră. Justificarea acestui motiv de inadmisibilitate constă în aceea că în lipsa lui, decizia Parlamentului de readoptarea a legii ar fi ineficace, Curtea fiind angajată într-o interpretare contrară prin însăşi decizia iniţială de constatare a neconstituţionalităţii legii. O asemenea lege este

sustrasă

controlului

ulterior,

deoarece

interpretarea

constituţionalităţii a fost dată de legiuitorul însuşi, printr-un vot calificat, care este cel necesar pentru revizuirea Constituţiei.

73

2) obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o lege sau o ordonanţă a Guvernului, cu excluderea oricărui alt izvor de drept cum ar fi : hotărârea Guvernului, ordinul ministrului, instrucţiunea, contractul colectiv etc. Curtea nu poate să-şi exercite controlul asupra unor acte ce exced sfera competenţei sale constituţionale (strictă, specializată şi de atribuire). 3) controlul constitutionalităţii legilor poate privi numai legile în vigoare, deoarece sancţiunea declarării unei legi ca neconstituţionale fiind inaplicabilitatea, acest efect nu este posibil dacă legea a fost abrogată sau având caracter temporar, termenul s-a împlinit ; în plus dacă neconstituţionalitatea ar fi retroactivă, aceasta ar afecta stabilitatea raporturilor juridice şi încrederea cetăţenilor în lege deoarece ei au aplicat-o cât timp prezumţia de neconstituţionalitate nu fusese răsturnată ; victima retroactivităţii ar fi chiar cetăţeanul care de bună credinţă a aplicat legea; 4) legea modificată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel obiectul excepţiei, în afară de cazul când legea modificatoare preia soluţia legală atacată din legea modificată, obiectul excepţiei iniţiale existând, în această ipoteză, în continuare (pentru titularul excepţiei, modificarea produsă nu are nici un efect); 5) excepţia de neconstituţionalitate respinsă poate fi reiterată, putânduse deosebi următoarele situaţii;



excepţia admisă nu poate fi reiterată (este contrar efectului erga omnes a deciziei îndeosebi consecinţa efectului ireversibil, în cadrul sistemului juridic, al neaplicării legii ;

74



excepţia respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive fiind contrară autorităţii lucrului judecat ;



excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere deci, în principal, ca urmare a modificării stării de constituţionalitate.

6) legea anterioară Constituţiei este abrogată, în temeiul art.150 din Constituţie, în măsura în care vine în contradicţie cu o prevedere constituţională ;

deci

inadmisibilitatea

constă

în

aprecierea

constituţionalităţii, nu a abrogării ; Constituţia nu poate avea efect retroactiv,

deoarece

nu

se

poate

imputa

legiuitorului

preconstituţional că nu a respectat exigenţele unei constituţii ulterioare, aşa încât o lege nu poate fi neconstituţională în funcţie de prevederile

Constituţiei

ulterioare;

de

asemenea,

principiul

neretroactivităţii priveşte şi însăşi Constituţia nu doar legea ca act subordonat Constituţiei; 7) excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie pertinentă, adică legea atacată să fie aplicabilă litigiului, deoarece în caz contrar este irelevantă; altminteri excepţia de neconstituţionalitate s-ar confunda cu recursul direct, adică cu posibilitatea cetăţenilor de a contesta nemijlocit în faţa Curţii, constituţionalitatea legii, nu prin intermediul unui proces; această procedură însă, nu a fost receptată de Adunarea Constituantă ; de aceia dacă procesul în faţa instanţei

75

judecătoreşti a fost intentat numai pentru invocarea excepţiei, aceasta este inadmisibilă; 8) nu pot face obiectul excepţiei interpretarea legii de către autorităţile judecătoreşti şi nici modul de aplicare a legii (este o problematică din sfera instanţelor judecătoreşti); 9) invocarea excepţiei în faţa altei autorităţi jurisdicţionale decât instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza (de ex Curtea de Conturi); 10)

invocarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe după ce a fost

aprobată sau respinsă prin lege (deoarece prin aprobare, ea este incorporată în legea de aprobare, iar prin respingere, ea nu mai este în vigoare) ; 11)

intentarea unui proces cu scopul exclusiv de a invoca excepţia

3. Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate

Procedarea implică două etape succesive : una judecătorească şi cealaltă a contenciosului constituţional. Prima etapă se încheie cu sesizarea Curţii Caracteristicile etapei judecătoreşti :



se ridică excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa sesizează Curtea cu excepţia astfel cum a fost invocată, după constatarea legalităţii acesteia prin verificarea inexistenţei unei cauze de inadmisibilitate ;



actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa, îşi exprimă opinia asupra excepţiei ; încheierea prin care instanţa respinge excepţia,

76

considerând-o inadmisibilă, nu poate fi atacată de părţi decât odată cu fondul, dar încheierea de sesizare poate fi atacată ca orice încheiere având



ca efect suspendarea judecăţii ; soluţionarea procesului de drept comun se suspendă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curte ;



b) Etapele contenciosului constituţional cuprinde două faze ca orice litigiu constituţional (a se vedea Aspectele generale ale procedurii) :

prima pregătitoare, condusă de judecătorul

raportor, încheindu-se prin prezentarea raportului, iar a doua a judecăţii propriu-zise, cu caracter de contencios constituţional, în cadrul căreia citarea părţilor şi a Ministerului Public este obligatorie, iar şedinţa este publică.

4. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate




sunt obligatorii pentru viitor şi opozabile erga omnes (nu doar inter partes litigantes) ;




o lege declarată neconstituţională devine inaplicabilă ; ea rămâne în legislaţie, dar nu se mai aplică ; urmează ca legiuitorul să o modifice în





sensul conformităţii ei cu norma constituţională ; în plan procesual, încetează suspendarea litigiului de drept comun, care se va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii ; în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală a fost declarată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări;

77




decizia prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate este de asemenea obligatorie, consolidând prezumţia sa de constituţionalitate.

5. Comparaţie între obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate Obiectul comparaţiei

Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate

Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate

ASEMĂNĂRI scopul controlului sesizarea prima fază la Curte

organul de jurisdicţie actul prin care se pronunţă Curtea efectele deciziei

-

verificarea legitimităţii constituţionale a legii şi în acest fel garantarea supremaţiei Constituţiei controlul se realizează la sesizare sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată are caracter pregătitor fază scrisă, în care judecătorul raportor cere punctele de vedere ale partenerilor Curţii (Camerele Parlamentului şi Guvernul) şi adună informaţii de la diferite autorităţi se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi plenul Curţii Constituţionale

-

decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor

-

- efectele deciziei sunt opozabile erga omnes şi se produc numai pentru viitor DEOSEBIRI

actul supus controlului sesizarea

când se poate declanşa tipologia controlului

legea după intrarea ei în vigoare

legea înainte de promulgare

de către Preşedintele României, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori prin acţiune directă la Curte -

până la promulgarea Preşedintele Românei -

abstract anterior promulgării preventiv

legii

de

de către părţile din proces, instanţa din oficiu sau procuror, atunci când este parte în proces, pe cale de excepţie, ridicată în faţa instanţei actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei invocate

către în orice fază procesuală, până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile -

concret ulterior publicării represiv (prevederea neconstituţională nu se mai aplică)

78

Obiectul comparaţiei procedura controlului

Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate a doua fază la Curte - are caracter deliberativ şedinţa de judecată nu este publică

Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate controlul cuprinde două etape: prima judecătorească şi a doua a contenciosului constituţional prima etapă - instanţa este asociată la control prin verificarea legalităţii excepţiei pe calea cauzelor de inadmisibilitate; - încheierea de respingere poate fi atacată odată cu fondul; - încheierea de sesizare poate fi atacată separat; - instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei în încheierea de sesizare; - procesul se suspendă până la publicarea deciziei Curţii a doua etapă cuprinde două faze a doua fază la Curte - citarea părţilor şi a Ministerului Public este obligatorie - are caracterul unui contencios constituţional şedinţa de judecată este publică şi procedura este orală

cauzele

de -

inadmisibilitate -

sesizarea nu este legală pentru motive cum ar fi: neîntrunirea numărului de semnături sau inclusiv din cauza semnării sesizării de către parlamentarii celeilalte Camere o lege în vigoare nu poate fi controlată

nu pot face obiectul excepţiei: - legile abrogate - legile modificate dacă nu au preluat soluţia legislativă atacată din legea anterioară modificării - sesizarea Curţii de către o altă autoritate decât cea judecătorească - irelevanţa excepţiei - atacarea altui act normativ decât o lege sau o ordonanţă - atacarea unei ordonanţe după aprobarea ei prin lege - atacarea unei interpretări judecătoreşti - intentarea unui proces numai pentru invocarea excepţiei - legile a căror constituţionalitate a fost stabilită de Parlament potrivit art. 145 lit a din Constituţie - excepţia admisă nu poate fi reiterată - excepţia respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive - excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere

79

Obiectul comparaţiei efectele deciziei

Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate • dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României poate să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie - dacă, însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai putea fi trimisă spre promulgare

• -

• -

Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate încetarea suspendării procesului de drept comun dacă Curtea respinge excepţia: este obligatorie şi în consecinţă nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate neconstituţionalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive dacă Curtea admite excepţia: sancţiunea este inaplicabilitatea legii controlate în procesele penale, decizia prin care prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări

80

Capitolul VII CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI Potrivit art. 144 lit. a, controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei se exercită din oficiu. Este singurul caz în care controlul are caracter sistematic. Având ca obiect proiectele de lege sau propunerile legislative pentru revizuirea Constituţiei, el are caracter preventiv şi abstract. Principalele caracteristici ale controlului iniţiativei pentru revizuirea Constituţiei sunt următoarele: - se exercită din oficiu, înainte de sesizarea Parlamentului cu iniţiativa de revizuire; - are ca obiect proiectul de lege sau propunerea legislativă iniţiată care, trebuie prezentate cu respectarea unor cerinţe de tehnică legislativă, precum ordonarea articolelor într-o anumită ordine logică, ceea ce presupune avizul prealabil al Consiliului Legislativ; deci avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie de legalitate a exercitării controlului; - constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru declanşarea procedurii de revizuire. În lipsa acestor condiţii, Parlamentul nu poate trece la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu încălcarea acestor condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare, fără a se trece la dezbaterea şi adoptarea ei. Condiţiile pot fi împărţite în trei categorii: a) condiţia rationae personae

81

- se face o verificare cu privire la autorul iniţiativei. Potrivit art. 146 din legea fundamentală, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele

ri, iar în

ţă

fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative; - este necesar a se stabili dacă propunerea Preşedintelui României este conformă cu cea a Guvernului, care nu poate avea sensul unui accept de principiu ci, indiferent că este sau nu redactată sub forma unui proiect de lege, trebuie, în substanţa sa, să privească întreg conţinutul proiectului iniţiat de preşedinte; - propunerea legislativă a parlamentarilor nu poate fi decât colectivă şi distinctă, după cum parlamentarii sunt senatori sau deputaţi; deci nu este posibilă o iniţiativă făcută împreună, condiţia de număr urmând a fi stabilită separat, pentru fiecare dintre ei; - iniţiativa populară privind revizuirea Constituţiei se verifică ca şi cea în materie legislativă, cu particularitatea că, în ce priveşte reprezentativitatea, ea trebuie să rezulte din condiţia de dispersie teritorială prevăzută în art. 146 alin. 2 din Constituţie. b) condiţia rationae temporis se referă la interdicţia revizuirii Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau pe timp de război (art. 148 alin. 3 din Constituţie), ca şi pe durata prelungirii mandatului Camerelor vechiului Parlament până la întrunirea legală a noului Parlament (art. 60 alin. 4 din Constituţie).

82

c) condiţia rationae materiae - verificarea privind limitele revizuirii Constituţiei se referă la respectarea prevederilor alin. 1

i 2 ale art. 148 (nucleul dur al

ş

Constituţiei), potrivit cărora nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, pluralismul politic, limba oficială sau dacă revizuirea ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora. - controlul se exercită în termen de 10 zile ; acest termen fiind unul de procedură constituţională,

depăşirea

lui nu are ca semnificaţie

obstrucţionarea iniţiativei; termenul începe să curgă de la data actului prin care se declanşează procedura, care este o încheiere de autosesizare a plenului; întrucât avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie de legalitate a efectuării controlului, implicit este o condiţie de admisibilitate pentru declanşarea procedurii prin încheierea susmenţionată; - decizia Curţii se pronunţă în plen cu votul a două treimi din judecătorii Curţii Constituţionale, se publică în Monitorul Oficial şi se comunică autorilor iniţiativei, întrucât proiectul de lege sau propunerea legislativă pentru modificarea Constituţiei pot fi prezentate Parlamentului numai însoţite de decizia Curţii În concluzie, rolul Curţii Constituţionale nu este acela de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu respectarea regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.

83

Capitolul VIII TIPOLOGIA DECIZIILOR DE CONSTATARE A NECONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII ŞI

EFECTELE JURISDICŢIEI CONSTITUŢIONALE

A: Tipologia Cel mai important criteriu de clasificare a deciziilor Curţii Constituţionale este în funcţie de semnificaţia lor constituţională în controlul exercitat de Curte. În acest sens, deciziile se clasifică în:

1) Decizii simple sau extreme (pentru că soluţia este extremă şi mai simplu nu se poate) prin care se constată sau se declară o lege, o ordonanţă sau o prevedere din aceasta ca fiind neconstituţională; aceste decizii se




clasifică în: decizii de neconstituţionalitate integrală în care caz neconstituţionalitatea sancţionează întreaga prevedere legala ce face obiectul controlului: legea,




ordonanţa sau prevederea atacată din lege, ordonanţă sau regulament; decizii de neconstituţionalitate parţială, în care caz neconstituţionalitatea se referă numai la o parte din textul atacat, cum ar fi articole, aliniate, paragrafe, teze cuvinte etc.; decizia parţială este posibilă numai dacă prin eliminare din reglementarea controlată a părţii neconstituţionale nu se dezarticulează restul reglementării sau nu se viciază voinţa legiuitorului; deci, partea eliminată trebuie să fie "detaşabilă" (altminteri, textul va fi declarat în întregime neconstituţional); din această cauză, după unii autori

84

deciziile parţiale fac parte din cele intermediare, despre care ne vom ocupa în cele ce urmează, având în comun cu acestea, scopul salvării în cât mai mare măsură a operei legiuitorului.

2) Deciziile intermediare, care au apărut pentru evitarea consecinţelor legate de vidul de reglementare creat de deciziile simple; aceste decizii se clasifică în: a) Decizii de interpretare - respingând sesizarea, Curtea condiţionează constituţionalitatea prevederii controlate de o anumită interpretare a acesteia care astfel devine obligatorie, ca şi legea însăşi; - scopul interpretării este eliminarea "veninului neconstituţional"; - rolul Curţii este de legislator negativ, ceea ce înseamnă că se limitează exclusiv la sancţionarea aspectelor de neconstituţionalitate; de aceea Curtea precizează cum nu trebuie interpretată legea atacată, dacă o asemenea interpretare rezultă inevitabil din conţinutul legii respective (exemplu: impozitul agricol pe terenul necultivat este neconstituţional dacă terenul este necultivabil); dacă ar arăta şi cum trebuie interpretată, Curtea ar intra pe domeniul puterii judecătoreşti; - decizia interpretativă nu modifică voinţa legiuitorului, ceea ce înseamnă că interpretarea sancţionată ca fiind neconstituţională trebuie sa fie "detaşabilă" (altminteri textul va fi declarat în întregime neconstituţional, ca la deciziile de neconstituţionalitate parţială).

85

b) Decizia cuprinzând un apel către Parlament (decizii apel) - pentru reactualizarea legislaţiei într-un anumit domeniu; - ele sunt specifice jurisprudenţei germane

i a

ş

rilor influenţate de

ţă

concepţia germană (Spania, Austria, Cehia, Ungaria etc.) în cadrul căreia Curtea stabileşte un termen până la care legiuitorul este ţinut să reglementeze deoarece altminteri, de la această dată, legea este anulată; în practica românească nu s-a admis stabilirea unui asemenea termen. c) Decizii aditive ce fac aplicarea unei prevederi constituţionale sau a unor consecinţe ale unei prevederi constituţionale ce se adaugă astfel reglementărilor din actul controlat.

- Tipologia deciziilor, nefiind legiferată, se dezvoltă pe măsura evoluţiei controlului de constituţionalitate a legii; de aceea există şi alte tipologii, mai ales în alte regiuni constituţionale. - În toate ipotezele, prin decizia Curţii se soluţionează un conflict de constituţionalitate, iar Curtea este sesizată pentru a “spune dreptul” în scopul soluţionării acestui conflict.

B. Efectele deciziilor Ceea ce caracterizează deciziile Curţii nu este autoritatea de lucru judecat ci opozabilitatea "erga omnes" a efectelor deciziei. Potrivit art. 145 alin. 2 din Constituţie, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru viitor şi, deci, nu au efecte retroactive. Obligativitatea deciziilor depinde, însă, de efectele lor. Numai în acest sens deciziile Curţii sunt obligatorii. În fond, ceea ce este obligatoriu

86

sunt aceste efecte. Ori efectele sunt diferite, în funcţie de situaţia de neconstituţionalitate şi controlul corespunzător efectuat. Aceste efecte sunt prezentate în următorul tabel:

Actul supus

Efectele deciziei

controlului legea înainte de promulgare pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate

legea după publicare pe calea excepţiei de neconstituţionalitate

regulamentul parlamentar

iniţiativa de revizuire a

• dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României poate să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie - dacă însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai putea fi trimisă spre promulgare - încetarea suspendării procesului de drept comun • dacă Curtea respinge excepţia: - este obligatorie şi în consecinţă nici o autoritate nu poate refuza aplicare legii controlate - neconstituţionalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive • dacă Curtea admite excepţia: - sancţiunea este inaplicabilitatea legii controlate - în procesele penale, decizia prin care prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări - efectele deciziei sunt opozabile Camerei respective • dacă Curtea respinge excepţia: - regulamentul rămâne în vigoare • dacă Curtea admite excepţia: - Camera va reexamina regulamentul în scopul punerii sale de acord cu dispoziţiile constituţionale, neavând posibilitatea să înlăture caracterul neconstituţional al prevedrii declarate ca atare de Curte - până la data reexaminării, prevederile declarate neconstituţionale nu se mai aplică - decizia Curţii are tocmai menirea de a preveni o neconstituţionalitate în procesul de revizuire - dacă constată încălcarea procedurii de revizuire (subiecţii sesizării, momentul sesizării sau limitele sesizării), decizia împiedică declanşarea procedurii parlamentare de revizuire

Constituţiei

Un efect mai general este constituţionalizarea ramurilor de drept ca urmare a ridicării la nivelul normei constituţionale a unor reguli sau principii specifice altor ramuri de drept, ceea ce este firesc, având în vedere poziţia supraordonată a Constituţiei, conform supremaţiei sale.

87

Concluzie generală - Din cele arătate, rezultă că în cazul controlului de constituţionalitate se regăsesc, într-o modalitate specifică cele două caracteristici fundamentale ale actului jurisdicţional:
puterea de a spune dreptul (jurisdictio), ce rezultă din derularea procedurii

constituţionale
obligativitatea deciziei (imperium), ce rezultă din efectele deciziei după

publicarea ei.

88

Capitolul IX CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE Potrivit art. 144 lit i din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Cu toate că şi această formă de control face parte din sfera controlului de constituţionalitate, există o serie de trăsături care îl deosebesc de controlul de constituţionalitate a legii. Astfel, prin controlul de constituţionalitate a legii nu se soluţionează un conflict de interese particulare; acest control, ca şi legea însăşi, are un caracter general, priveşte întreaga comunitate naţională, în timp ce controlul constituţionalităţii partidului politic priveşte interesele de grup ale partidului respectiv, nu în sensul că nu ar interesa comunitatea naţională, ci în sensul că nemijlocit priveşte partidul în cauză, a cărui existenţă este negată prin contestaţia formulată împotriva sa. De aceea, contenciosul privind partidul politic este similar cu cel din faţa unei instanţe de judecată, de care se deosebeşte prin anumite trăsături ce rezultă din caracterul său constituţional. Aceste caracteristici sunt următoarele: - contestaţia având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată numai de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi sau de către Guvern; cu alte cuvinte contestaţia, care trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază, sub sancţiunea nulităţii, poate fi formulată numai de componentele principale ale procesului de guvernare: majoritatea parlamentară şi Guvern, fiind o măsură restrictivă faţă de

89

dreptul comun, potrivit căruia un alt tip de litigiu legat de activitatea partidului, cum ar fi în legătură cu legalitatea înregistrării sale, poate fi declanşat de orice persoană care dovedeşte un interes legitim; - neconstituţionalitatea partidului poate fi pronunţată numai în cazurile prevăzute de art. 37 alin. 2 din Constituţie, potrivit cărora sunt neconstituţionale partidele care, prin scopurile ori activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României; această circumstanţiere este mai restrictivă faţă de cea prevăzută în art. 8 alin. 2 din Constituţie care impune partidelor obligaţia să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile legii

i să respecte suveranitatea naţională, integritatea

ş

teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei; îndeosebi, referirea la principiile democraţiei este mai cuprinzătoare decât art. 37 alin. 2, care din sfera acestor principii, a selectat numai pluralismul politic şi principiile statului de drept; deci pentru orice altă încălcare decât cele ce intră în sfera art. 37 alin. 2, sancţiunea nu fi poate neconstituţionalitatea partidului ci alta, specifică ilegalităţii faptei sale; - ca şi la controlul constituţionalităţii legii, faza judecăţii este precedată de o fază preliminară, pregătitoare şi scrisă, în care activitatea este condusă de un judecător raportor, desemnat de preşedintele Curţii; judecătorul raportor este obligat să comunice contestaţia atât partidului cât şi Ministerului Public, precizând şi data până la care se poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare; pe baza contestaţiei, a dovezilor primite, a memoriului primit în apărare şi a oricăror alte documente şi informaţii cerute, judecătorul raportor va întocmi un raport,

90

iar preşedintele Curţii va stabili termenul de judecată şi va dispune citarea părţilor. Caracterul restrictiv al celor ce pot formula contestaţia, cât şi a motivelor de neconstituţionalitate, dovedeşte că, în realitate, competenţa Curţii are caracterul unei jurisdicţii speciale, de protecţie, pentru a evita alterarea luptei politice a partidelor pentru putere, prin şicane judiciare, subminând principiul libertăţii de asociere politică, ce stă la baza pluralismului în acest domeniu. Astfel se explică şi faptul că deşi art. 37 alin. 2 din Constituţie se referă la "partide şi alte organizaţii", competenţa Curţii este limitată numai la partide, inând seama de rolul lor constituţional prevăzut de art. 8 alin. 2 din

ţ

Constituţie, celelalte organizaţii intrând sub tăişul represiunii de drept comun. Procedura de judecată a contestaţiei este aceea a unui proces obişnuit, cu următoarele particularităţi: - părţile sunt Camera Parlamentului ce a formulat contestaţia, ce poate fi reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop sau Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministerul Justiţiei, precum şi partidul politic, ce poate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda în faţa Curţii Supreme de Justiţie sau de persoana din conducerea partidului care, potrivit statutului, îl reprezintă în relaţiile cu terţii; - procesul are loc cu participarea Ministerului Public; - părţile şi Ministerul Public se citează; ordinea dezbaterilor este aceea de drept comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor şi a probelor administrate; - contestaţia se judecă de plenul Curţii, iar

edinţa este condusă de

ş

preşedintele Curţii;

91

- decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor, este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere a contestaţiei, ea se comunică autorităţii judecătoreşti la care partidul a fost înregistrat, pentru radierea acestuia din evidenţele partidelor legal constituite; rezultă, deci, că în această ipoteză, decizia are efecte constitutive.

92

Capitolul X CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI

Trei categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 144, lit. d-f din Constituţie, privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: - controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului; - constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei prezidenţiale; - avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Rezultă, deci, că rolul Curţii Constituţionale de asigurare a supremaţiei Constituţiei este specializat, în ce priveşte funcţia preşedinţială, la controlul îndeplinirii condiţiilor de alegere, la înlocuirea temporară şi la suspendarea din funcţiei a Preşedintelui. În aceste limite, Curtea este garantul constituţionalităţii investirii cu funcţia de Preşedinte al României (faptul că referendumul pentru demiterea Preşedintelui este tot sub controlul Curţii, este un alt aspect legat de referendum, nu de funcţia prezidenţială).

93

A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui României Potrivit art. 26 din Legea organică a Curţii Constituţionale, aceasta veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României. Această normă de trimitere consacră statutul de judecător electoral al Curţii în alegerile prezidenţiale. În virtutea funcţiei de judecător electoral, Curtea veghează la îndeplinirea operaţiunilor tehnicomateriale şi juridice specifice procedurii electorale, asigură soluţionarea contenciosului constituţional rezultat din incidentele ce pot apare în cadrul alegerilor, confirmă şi prezintă în Parlament rezultatele sufragiului. Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al României se înregistrează şi la Curtea Constituţională. Contenciosul Constituţional constă din trei categorii de litigii: contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii, contestarea modului de soluţionare a unui incident legat de campania electorală; contestarea alegerilor. a) Până la 20 de zile înainte de data alegerilor, candidatul, partidele politice sau cetăţenii pot contestata la Biroului Electoral Central înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii. Biroul Electoral Central o va înainta Curţii, împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore, iar aceasta este obligată să o soluţioneze în termen de 48 de ore de la înregistrare.

94

Contestarea candidaturii are ca obiect controlul îndeplinirii condiţiilor legale de înregistrare sau neînregistrarea acesteia, prevăzute de legea electorală sau dispoziţiile constituţionale aplicabile. Contestaţia poate fi formulată numai de subiecţii competiţiei electorale (candidaţi, partide politice, cetăţeni, cu excluderea autorităţilor publice şi evident, a străinilor şi apatrizilor), se poate exercita numai în termenul de 20 de zile până la data alegerilor şi poate fi prezentată numai în scris şi motivat, la Biroul Electoral Central. Întrucât legea nu invalidează contestaţia pentru faptul depunerii ei direct la Curtea Constituţională, se admite că ea este declanşatoare de efecte juridice şi într-o asemenea situaţie, de excepţie. Posibilitatea oricărui cetăţean de a declanşa controlul atribuie actului sesizării caracterul unei "acţiuni populare", în consonanţă cu caracterul democratic al sufragiului. b) În legătură cu campania electorală se pot depune plângeri sub motivul împiedicării unui partid sau candidat de a-şi efectua propaganda în condiţiile legii electorale. Subiecţii unei astfel de contestaţii nu pot fi decât partidul sau candidatul împiedicat să-şi facă propaganda, nu cetăţenii sau organizaţiile care sprijină candidatul respectiv, din moment ce nici el şi nici partidul care l-a propus nu se plâng. Contestaţiile se soluţionează de Curte în 3 zile de la înregistrare. c) Contestarea alegerilor se poate face numai printr-o cerere de anulare formulată de partide sau de candidaţi şi numai dacă: - votarea sau stabilirea rezultatelor votării a avut loc prin fraudă, adică prin încălcarea cu intenţie a condiţiilor legale de exercitare a dreptului de vot ori privind stabilirea rezultatului votării;

95

- frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parţial, însuşi contestatorului, deoarece nimeni nu poate invoca propria culpă; - cererea de anulare să fie depusă la Curte în cel mult 3 zile de la închiderea votării, în scris, motivat şi însoţită de dovezile pe care se sprijină. Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală care, pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie caracteristică, adică numai privind votarea şi stabilirea rezultatelor votării, calificată, în sensul de a modifica atribuirea mandatului sau ordinea candidaţilor la al doilea tur de scrutin. Condiţiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea destabilizării alegerilor şi a sancţionării cetăţenilor ce au votat onest, de către o minoritate nesemnificativă. Din cele arătate, rezultă că contenciosul electoral privind alegerile prezidenţiale are un caracter specializat şi se evidenţiază prin următoarele trăsături specifice: - are loc numai în faţa Curţii Constituţionale, în calitate de judecător electoral, potrivit unei proceduri derogatorii, sub unele aspecte, de la dreptul comun; - se exercită numai la sesizare, deci în vederea soluţionării unui conflict de interese legat de aplicarea procedurii legale pentru desfăşurarea alegerilor; - disciplina alegerilor, ca urmare a caracterului de drept public al procedurii electorale, impune ca termenele pentru formularea contestaţiilor să fie de decădere, neputând fi nici întrerupte, nici

96

suspendate: 20 de zile înainte de data alegerilor în ce priveşte candidaturile, sfârşitul campaniei electorale referitor la incidentele produse în desfăşurarea acesteia, 3 zile de la data scrutinului în ce priveşte anularea alegerilor; calculul acestor termene este pe zile pline, considerându-se atât ziua în care încep cât şi aceea în care se sfârşesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare; - procedura în faţa Curţii are caracter de urgenţă: 48 de ore în cazul contestaţiilor privind propaganda electorală, până la data aducerii la cunoştinţă a rezultatului alegerilor în ce priveşte cererea de anulare a acestora; -

inând seama de urgenţă, judecata se face fără citarea părţilor potrivit

ţ

regulilor procedurale ale ordonanţei prezidenţiale; în toate cazurile, având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public, judecata se face cu participarea acestuia; - soluţionarea litigiului se face printr-o hotărâre, adoptată de plen cu votul majorităţii judecătorilor Curţii; - hotărârea Curţii este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial; efectele deciziei diferă în funcţie de obiectul contestaţiei : infirmarea refuzului Biroului Electoral Central de a înscrie candidatura prezentată sau radierea candidaturii înscrise; confirmarea măsurii luate de Biroul electoral de circumscripţie pentru soluţionarea plângerii ce i-a fost adresată în legătură cu obstrucţionarea propagandei electorale sau, dimpotrivă, infirmarea acestei măsuri şi luarea alteia corespunzătoare; anularea alegerilor în una sau mai multe secţii de votare ori în una sau

97

mai multe circumscripţii electorale şi modificarea corespunzătoare a rezultatelor şi semnificaţiei alegerilor. Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi contestaţiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale, operaţiile de votare etc. se soluţionează de instanţele şi autorităţile electorale prevăzute de lege. Confirmarea rezultatelor scrutinului prezidenţial se face pe baza dosarului întocmit de Biroul Electoral Central şi cuprinde două operaţiuni distincte, dar legate şi succesive: constatarea rezultatelor şi, dacă e cazul, precizarea candidaţilor între care va avea loc cel de al doilea tur de scrutin şi a datei alegerilor; validarea alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a obţinut votul majorităţii absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate. Fiecare din aceste operaţiuni de confirmare a rezultatului alegerilor se face de plenul Curţii printr-o hotărâre. Hotărârea de validare se prezintă în Parlament, în şedinţa Camerelor reunite pentru depunerea jurământului noului preşedinte ales.

B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României Potrivit ar. 97 alin. 1 din Constituţie, dacă funcţia de Preşedinte al României devine vacantă ori dacă preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

98

Vacanţa funcţiei de preşedinte intervine – conform alin. 1 al art. 96 din Constituţie – în caz de demisie, de demitere din funcţie – care, după cum prevede art. 95 alin.3, se face numai prin referendum – de imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul numai la sesizare şi anume: - la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie, dacă împrejurarea ce justifică interimatul este vacanţa funcţiei ; - la cererea preşedintelui care a condus şedinţele comune a Camerelor Parlamentului prin care s-a abordat suspendarea din funcţie a Preşedintelui României dacă împrejurarea ce justifică interimatul este hotărârea de suspendare ; - la cererea făcută de însuşi Preşedintele României sau a preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului, în cazul în care împrejurarea ce justifică interimatul este imposibilitatea temporară a Preşedintelui României de a-şi exercita atribuţiile. Cererea pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face de plenul Curţii, printr-o hotărâre adoptată cu votul majorităţii judecătorilor. Interimatul funcţiei preşedinţiale este organizat direct de Constituţie, iar constatarea împrejurărilor care justifică interimatul este o problemă exclusiv juridică, cu caracter obiectiv şi nu de apreciere politică, care, tocmai de aceea,

99

nu poate fi de competenţa unei autorităţi esenţialmente politice, cum este Parlamentul şi intră în atribuţiile Curţi Constituţionale. Menirea Curţii este de a constata

i certifica existenţa acestor

ş

împrejurări, curmând astfel orice contestaţie posibilă, iar de la data emiterii hotărârii, intervine interimatul.

C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României Răspunderea Preşedintelui României poate fi de natură exclusiv politică sau de natură juridică, în funcţie de faptele sale. Pentru a interveni demiterea Preşedintelui României – ca sancţiune a răspunderii politice – trebuie ca, mai întâi să se procedeze la suspendarea din funcţie a Preşedintelui. Suspendarea nu este o formă a răspunderii politice, ci o procedură premergătoare, obligatorie, pentru o eventuală sancţionare a Preşedintelui deoarece Preşedintele României nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci a corpului electoral, fiind ales prin vot direct, universal, egal, secret şi liber exprimat. Suspendarea din funcţie de către Parlament poate fi infirmată de corpul electoral prin referendum. De asemenea, demiterea Preşedintelui se face tot de către corpul electoral. Potrivit art. 95 din Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, la propunerea a cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi după consultarea Curţii Constituţionale.

100

Opinia Curţii se exprimă printr-un aviz, emis în temeiul art. 144 lit. f din Constituţie. Parlamentul trebuie să ceară avizul, iar Curtea Constituţională este obligată să-l dea, dar fiind doar un aviz consultativ, conţinutul său nu obligă Parlamentul, în calitatea sa de organ chemat să decidă asupra suspendării. Sesizarea Curţii pentru emiterea avizului se face de către preşedintele care a condus şedinţa comună a Camerelor reunite, prin trimiterea propunerii de suspendare împreună cu dovezile pe care se întemeiază. Primind sesizarea, preşedintele Curţii desemnează 3 judecători ca raportori, câte unul numit de Preşedinte României, de Camera Deputaţilor şi de Senat, care vor efectua toate investigaţiile necesare. i în acest caz procedura cuprinde două etape: prima prealabilă şi

Ş

pregătitoare, încheindu-se cu raportul prezentat de judecătorii numiţi în acest scop, a doua cu caracter deliberativ, în plenul judecătorilor. Preşedintele României trebuie încunonştiinţat când vor avea loc dezbaterile în plen, spre a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul se emite de plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit de cei trei judecători raportori, a dovezilor şi investigaţiilor făcute şi, dacă e cazul, a explicaţiilor date de Preşedintele României. După adoptare, avizul se publică în Monitorul Oficial şi se comunică preşedinţilor celor două Camere, spre a fi adus la cunoştinţă parlamentarilor, precum şi Preşedintelui României.

101

Capitolul XI CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE Democraţia semi-directă se caracterizează prin procedee ce permit corpului electoral să participe nemijlocit, în anumite limite şi forme, la exercitarea puterii care permanent se exercită prin autorităţi reprezentative. În regimul constituţional din ţara noastră, aceste modalităţi sunt referendumul şi iniţiativa legislativă populară.

A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului Referendumul este reglementat în Constituţie şi în Legea organică nr. 3/2000. Referendumul naţional cunoaşte următoarele modalităţi: a) constituţional, pentru aprobarea unei legi de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament (art. 147 alin. 3 din Constituţie); b) consultativ, prin care Preşedintele României, după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie); c) pentru demiterea Preşedintelui României (art. . 95 alin. 3 din Constituţie). În condiţiile Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, se poate organiza şi desfăşura şi un referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

102

În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate. Situaţiile care, potrivit art. 148 din Constituţie (nucleul dur al Constituţiei), nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului. Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale, iar referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv ale Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale, republicată, cu modificările ulterioare, pe baza copiilor de pe listele electorale permanente, a listelor electorale speciale şi a celorlalte liste electorale prevăzute de lege. Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţa publică a datei referendumului şi se încheie cu o zi înainte de data acestuia. În campania pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă. Măsurile tehnico-organizatorice privitoare la referendumul naţional se stabilesc de Guvernul României în termen de 10 zile de la data la care a fost anunţat referendumul.

103

a) Referendumul privind revizuirea Constituţiei Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute la art. 146 şi 147 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului, precum şi rezultatul acestuia, sunt obligatorii şi se stabilesc prin lege. Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?” Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară. b) Referendumul privind demiterea Preşedintelui României este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiile prevăzute la art. 95 din Constituţie. Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României ?” Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale. c) Referendumul cu privire la probleme de interes naţional Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional. Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret, iar punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să

104

fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Sunt considerate probleme de interes naţional:  adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării;  adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:

- regimul general al proprietăţii publice şi private; - organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; - organizarea generală a învăţământului; - structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; - încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; - integrarea României în structurile europene şi euroatlantice; - regimul general al cultelor. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul ţării. Biroul Electoral Central veghează la reactualizarea listelor electorale permanente, la întocmirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile electorale ale secţiilor de votare; supraveghează corecta desfăşurare a referendumului; soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor judecătoreşti. În cazul în care constată o fraudă electorală la o secţie de votare sau într-o circumscripţie electorală, Biroul Electoral Central dispune anularea rezultatelor

105

referendumului în cadrul acelei secţii de votare sau, după caz, în cadrul circumscripţiei electorale respective. Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central, cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării. Rolul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei. În acest sens, Curtea prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului la nivel naţional şi confirmă rezultatele acestuia, fiind garantul exercitării de către corpul electoral a acestor prerogative. Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului. Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în presă.

B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni Ca tehnică a democraţiei semi – directe, iniţiativa populară, constă în exercitarea iniţiativei legislative de către un segment semnificativ a corpului electoral (de principiu, iniţiativa legislativă, adică sesizarea având ca efect declanşarea competenţei legislative a Parlamentului, se exercită de Guvern, parlamentari şi direct de corpul electoral pe calea iniţiativei populare).

106

Potrivit articolului 73 din Constituţie, iniţiativa populară poate aparţine unui număr de 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, proveniţi din cel puţin un sfert din judeţele ţării, dacă în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti sunt cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Dacă iniţiativa priveşte o lege constituţională, pragurile de reprezentativitate sunt: 500.000 de cetăţeni cu drept de vot din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, câte 20.000 în fiecare din aceste judeţe. În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că cele două praguri de reprezentativitate trebuie simultan realizate, dar sunt diferite: primul se referă la întreg corpul electoral cu condiţia ca numărul celor ce sprijină propunerea legislativă să provină din cel puţin un sfert sau după caz, jumătate, din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, iar al doilea priveşte judeţele respective (astfel, de exemplu, un sfert din judeţe fiind 11, iar pragul de 10.000 de semnături în fiecare, se totalizează 110.000, diferenţa până la 250.000 putându-se regăsi în restul corpului electoral, chiar dacă în nici unul din judeţele rămase semnăturile nu totalizează 10.000 de cetăţeni cu drept de vot). Nu pot face obiectul acestei iniţiative problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr-o propunere legislativă întocmită în temeiul art. 73 din Constituţie în domeniul legilor organice sau ordinare, iar în temeiul art. 146 din Constituţie în domeniul legilor constituţionale. Promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet de iniţiativă alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Iniţiativa legislativă populară este un drept constituţional mai ales în favoarea opoziţiei extraparlamentare. De aceea, nu pot face parte din comitetul de iniţiativă persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite

107

în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice. Responsabilitatea pentru redactarea propunerii legislative a cetăţenilor revine comitetului de iniţiativă, care trebuie să asigure formularea acesteia în formele cerute pentru un proiect de lege şi să o motiveze printr-o expunere de motive semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă. Componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştinţă, împreună cu propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Comitetul de iniţiativă trebuie să asigure înregistrarea propunerii legislative la una dintre Camerele Parlamentului. În vederea publicării, propunerea legislativă se avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ. Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători. Listele de susţinători, atestate de către primarul localităţii respective, precum şi dosarele se întocmesc în două exemplare originale care se păstrează unul la Curtea Constituţională şi unul la Parlament. Obiectul verificării, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, realizate de Curtea Constituţională îl formează: caracterul constituţional al propunerii legislative, îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acesteia şi la atestarea listei de susţinători, întrunirea numărului minim de susţinători, precum şi respectarea dispersiei teritoriale a acestora pentru a fi întrunită reprezentativitatea. Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor şi va stabili termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei. Curtea Constituţională se pronunţă, prin hotărâre, în termen de

108

30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative, iar hotărârea se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotărârea de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei populare are efecte constitutive întrucât, în temeiul ei, se declanşează procedura legislativă parlamentară.

BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Constantinescu, Drept contencios constituţional, Universitatea Ecologică Bucureşti, 1999. 2. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 3. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1998. 4. Ioan Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol, II Editura Servo-Sat, Arad, 1998. 5. Ioan Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 6. Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 7. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 8. Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional, Bucureşti, 1998. 9. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 10. Maria Năstase Georgescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001. 11. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 12. Cristian Ionescu, Principii ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

109

13. Cristian Ionescu, Dezvoltarea Constituţională a României – Acte şi documente, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 14. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997. 15. Dan Claudiu Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997. 16. Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept Constituţional şi Instituţii politice – Caiet de seminarii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. 17. Ion Rusu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. 18. Mihai Bădescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

110