Drept Constitutional

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL Obiective Disciplina Drept constituţional şi instituţii politice îşi propune însuşirea de către studenţii din anul I a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, precum şi a principiilor generale ale întregului sistem politic şi ale mecanismelor de gestiune. Noţiunile analizate sunt dezvoltate, în anii următori sau chiar în anul I, la alte discipline. În cadrul sistemului dreptului românesc, disciplina „Drept constituţional şi instituţii politice” face parte din ramura dreptului public. Această disciplină, având ca izvor principal de drept Constituţia, legea fundamentală a statului român, face parte din categoria disciplinelor fundamentale de studiu ale unei facultăţi de drept. De asemenea, în sistemul dreptului, dreptul constituţional este ramura principală a dreptului românesc, care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale, politice şi culturale. Ca o particularitate a disciplinei „Drept constituţional şi instituţii politice” poate fi menţionată aceea că această disciplină operează cu noţiuni şi categorii abstracte, cu principii fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane. SEMESTRUL I DREPT CONSTITUŢIONAL – TEORIE GENERALĂ I. Societate, stat, drept şi morală Se apreciază că pentru ştiinţa dreptului constituţional aceste concepte sunt esenţiale, cu conţinutul lor operându-se pe parcursul derulării întregului curs. 194

II. Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor politice. Reţinem în acest sens definiţia stabilită de profesorul Ioan Muraru, potrivit căreia dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Sintagma instituţii politice cunoaşte multe accepţiuni şi sensuri. Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere. III. Raporturile şi normele de drept constituţional Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie socială reglementată de norma de drept constituţional. El are o structură formată din obiect, subiect şi conţinut. Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul lor specific, sunt raporturi de drept constituţional. Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii sociale: • relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept constituţional; • relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat. Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv. Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional: 1) unităţile administrativ-teritoriale; 2) poporul; 195

3) statul; 4) autorităţile publice; 5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii; 6) cetăţenii; 7) străinii şi apatrizii. Normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi în literatura de specialitate, reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii şi sunt cuprinse în Constituţie, precum şi în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional. Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în general, acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu constituţional. IV. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român Folosind o definiţie lato sensu, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a sa de către stat. Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor dreptului constituţional, rezultă că sunt izvoare ale dreptului constituţional numai următoarele acte normative: a) Constituţia şi legile de modificare ale acesteia; b) Legea ca act juridic al Parlamentului; c) Regulamentele Parlamentului; d) Ordonanţele Guvernului ( ordonanţele au forţă juridică egală cu aceea a legii ); e) Tratatul internaţional; f) Obiceiul . V. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte: • normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat; • relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin Constituţie - legea fundamentală a statului; 196

• din normele constituţionale se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate. Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în sistemul de drept românesc.

VI. Noţiunea de Constituţie Începând cu secolul XVIII-lea, o dată cu apariţia primelor constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. În ce priveşte definirea noţiunii de Constituţie, avem definiţii formulate de autori din ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (exemplu: Marea Britanie) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente constituţionale (exemplu: Canada). În stabilirea conceptului de Constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă dintre care menţionăm: – Caracterul de lege al Constituţiei; – Constituţia ca lege fundamentală a statului; – Normele constituţionale au forţă juridică supremă; – S-a impus forma scrisă a Constituţiei. Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia. Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale ce sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. VII. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem opiniile privind cauzele acestei apariţii, explicaţiile privind constituţia cutumiară şi constituţia scrisă, teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării constituţiei scrise. Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspectele privind iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a 197

acesteia, respectiv: constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară, pactul sau constituţia pact, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii , respectiv constituţia cutumiară şi constituţia scrisă. Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării acestora (exemplu: constituţia română din 1866). În practica constituţională constatăm că efectele juridice ale normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică. Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională, această abrogare a avut loc explicit, prin adoptarea unei noi constituţii. VIII. Conţinutul normativ al Constituţiei Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la început se constată că legea fundamentală are un conţinut complex. Tradiţional, conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de la definiţia acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse principiile fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane. IX. Supremaţia Constituţiei In legătură cu această problemă, se impun a fi analizate următoarele aspecte: stabilirea conceptului de supremaţie a constituţiei, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei şi garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei. Conceptul de supremaţie a constituţiei are un conţinut complex şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului dreptului românesc. În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu constituţia în indivizibilitatea lor”. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei privesc adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei, deosebirile 198

de conţinut de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi lege şi conformitatea întregului drept cu Constituţia. În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei se cer analizate următoarele garanţii: a) controlul general al aplicării constituţiei; b) controlul constituţionalităţii legilor; c) îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia. X. Controlul constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei constituţiei. Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a câtorva probleme prealabile: noţiunea controlului constituţionalităţii legilor, organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu, alte forme de control al constituţionalităţii legilor şi controlul constituţionalităţii legilor în România. Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia şi care, ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privind autorităţile competente să efectueze această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei proceduri. Abordând clasificarea sistematică a controlului constituţionalităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l realizează se pot stabili următoarele forme de control: • controlul prin opinia publică; • controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic; • controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite pe baza următoarelor două criterii: a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control al constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit; b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi control posterior. 199

Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea controlului constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate publică având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi inamovibili pe durata mandatului de 9 ani care nu poate fi prelungit sau înnoit. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte: legea ca act juridic al parlamentului, tratatele sau alte acorduri internaţionale, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative ale cetăţenilor cu drept de vot. În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţionate mai sus, Curtea este învestită şi cu alte atribuţii stabilite de art. 146 din Constituţie, printre care: • veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; • constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; • dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; • veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; • hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale. Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi comunicarea actelor Curţii. Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992 cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Actele Curţii Constituţionale sunt: deciziile, hotărârile şi avizele consultative, potrivit atribuţiilor stabilite de art. 146 din Constituţie. În analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale este necesar să se ţină seama de cele două forme ale controlului: prealabil sau posterior. 200

XI. Constituţiile române Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările Europei de Vest. Înainte de adoptarea constituţiilor scrise, în România au fost elaborate în timp documente cu caracter constituţional (cuprinzând norme privind puterea statală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor), dintre care menţionăm: – Supplex Libellus Valachorum (1791), primul program politic al românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor; – Convenţia de la Akkerman (1817 ); – Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului ruso-turc; – Regulamntul Organic; – Proclamaţiile de la Iaşi şi Izlaz premergătoare Revoluţiei de la 1848 în Ţările Române. După unirea Ţării Româneşti cu Moldova, putem vorbi despre apariţia primei Constituţii scrise în România, formată din: a) Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul 1858, (statutul lui Cuza); b) Legea electorală prin care se înfiinţau cele două Adunări Legiuitoare, respectiv, Adunarea electivă şi Adunarea ponderatoare. Fără a intra în detalii, menţionăm în ordine cronologică Constituţiile Românei: – Constituţia României din anul 1866. – Constituţia României din anul 1923. – Constituţia României din anul 1938. – Constituţia României din anul 1948. – Constituţia României din anul 1952. – Constituţia României din anul 1965. – Constituţia României din anul 1991. Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. XII. Organizarea administrativă a teritoriului Unităţile administrativ – teritoriale din România sunt stabilite potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.3 din Constituţie, care precizează că teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Textul constituţional mai stabileşte că, în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. 201

XIII. Cetăţenia română Problematica referitoare la cetăţenie implică mai multe aspecte: noţiunea de cetăţenie, natura juridică a cetăţeniei, reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice referitoare la cetăţenie, dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie. Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional, cât şi dreptul internaţional public şi privat. Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea nr. 21/ 1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 21/ 1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 14 decembrie 1999. Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României. Natura juridică a cetăţeniei presupune stabilirea apartenenţei cetăţeniei la una dintre categoriile juridice. Principiile care stau la baza cetăţeniei române rezultă din normele constituţionale privind cetăţenia şi din Legea cetăţeniei române, cu modificările şi completările ulterioare. Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române: • prin naştere; • prin adopţie (înfiere); • la cerere. Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, Legea cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii: • retragerea cetăţeniei române; • aprobarea renunţării la cetăţenia română; • alte cazuri prevăzute de lege. În acest cadru, prezintă importanţă următoarele probleme: dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie. Convenţia europeană privind cetăţenia se află în curs de ratificare de către Parlamentul României. 202

XIV. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români Reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a noţiunii de drepturi fundamentale: drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, demnitatea şi libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. Îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa coercitivă a statului. În ce priveşte natura juridică a drepturilor fundamentale, în literatura juridică de specialitate există opinii diferite privind această natură, opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. O problemă distinctă o reprezintă corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane s-a concretizat în elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât la nivel ONU, cât şi la nivel regional. Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului, este necesar să se ţină seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului atât în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul reglementărilor constituţionale. Referitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate în cinci categorii: a) inviolabilităţile, b) drepturile şi libertăţile socialeconomice şi culturale, c) drepturile exclusiv politice, d) drepturile şi libertăţile social-politice, e) drepturile garanţii. Trebuie menţionat că 203

această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, toate formând un sistem unitar, având caracter fundamental. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români sunt: 1) universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale; 2) neretroactivitatea legii; 3) egalitatea în drepturi a cetăţenilor; 4) funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de persoane care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară; 5) protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor; 6) cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică; 7) cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din România; 8) prioritatea reglementărilor internaţionale; 9) accesul liber la justiţie; 10) caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În ceea ce priveşte inviolabilităţile, aici includem: a) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică; b) libertatea individuală; c) dreptul la apărare; d) dreptul la libera circulaţie; e) dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; f) inviolabilitatea domiciliului. În categoria drepturilor şi libertăţilor social-economice şi culturale, includem: a) dreptul la învăţătură; b) dreptul la ocrotirea sănătăţii; c) dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii; d) dreptul la grevă; e) dreptul de proprietate; f) dreptul la moştenire; g) dreptul la un nivel de trai decent; h) dreptul la căsătorie; i) dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; j) dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială. 204

În categoria drepturilor exclusiv politice includem: a) dreptul de vot; b) dreptul de a alege şi de a fi ales . În categoria drepturilor şi libertăţilor social-politice includem: a) libertatea conştiinţei; b) libertatea de exprimare; c) dreptul la informaţie; d) libertatea întrunirilor; e) dreptul la asociere; f) secretul corespondentei. În categoria drepturilor garanţii includem: a) dreptul de petiţionare; b) dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică. O deosebită atenţie se cere a fi acordată studiului îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Aceste îndatoriri includ: a) îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; b) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; c) îndatorirea de apărare a patriei; d) îndatorirea de a satisface serviciul militar; e) îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; f) îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi. În analiza tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte: a) conţinutul normativ al dreptului, libertăţii sau îndatoririi fundamentale stabilit de legea fundamentală; b) conţinutul normativ al acestora în documentele internaţionale din domeniul drepturilor omului; c) studiul comparativ; d) cuprinsul normativ al legilor care dezvoltă unele principii constituţionale din domeniu; e) alte probleme particulare. SEMESTRUL II DREPT CONSTITUŢIONAL – INSTITUŢII POLITICE I. Forma de guvernământ Forma de guvernământ este strâns legată de modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi se clasifică în funcţie de raporturile şefului de stat cu puterea legislativă. 205

Istoria societăţii omeneşti a cunoscut două mari forme de guvernământ: monarhia şi republica. De-a lungul evoluţiei sale, monarhia a avut următoarele forme: monarhia absolută, monarhia limitată sau constituţională, monarhia parlamentară dualistă şi monarhia parlamentară contemporană. În cadrul formei de guvernământ republicane, şeful statului este ales şi poartă de regulă denumirea de preşedinte. După criteriul modului de alegere a preşedintelui, republicile se clasifică în: republici parlamentare şi republici prezidenţiale. În evoluţia sa, forma de guvernământ a României a cunoscut monarhia şi republica. II. Structura de stat Problematica structurii de stat implică două aspecte principale: noţiunea şi formele structurii de stat şi România, stat naţional, unitar şi indivizibil. Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Structura de stat are ca obiect de studiu organizarea puterii statale în raport cu teritoriul. Dintre formele structurii de stat, în doctrina de specialitate sunt menţionate: statul unitar sau simplu, statul federativ compus sau unional, precum şi asociaţiile de state, acestea din urmă fiind studiate sub forma uniunii personale, uniunii reale şi confederaţiei. Caracteristicile statului român sunt stabilite de art. 1 din Constituţie astfel: „(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernământ a statului român este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social”. Caracterul naţional al statului român exprimă unul dintre elementele constitutive al acestuia. Formarea şi menţinerea statului român ca stat naţional unitar au fost rezultatul unui proces istoric îndelungat pentru păstrarea identităţii românilor în cadrul marii familii a naţiunilor lumii. Caracterul unitar şi indivizibil al statului român priveşte teritoriul, populaţia şi organizarea statală a puterii. Trăsăturile statului unitar român sunt analizate detaliat în literatura de specialitate. III. România, stat suveran şi independent Suveranitatea şi independenţa reprezintă trăsături generale ale puterii organizate statal şi, respectiv, ale statului român. 206

Noţiunea de suveranitate impune clarificarea a cel puţin trei probleme: • evoluţia istorică a conceptului de suveranitate; • existenţa a trei noţiuni distincte de suveranitate; • problema titularului suveranităţii. Dreptul constituţional are ca obiect de cercetare suveranitatea de stat ca una din trăsăturile generale ale puterii statale sau ale statului . In literatura de specialitate, suveranitatea de stat este definită ca trăsătură generală a statului reprezentând supremaţia şi independenţa puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă generală, obligatorie pentru întreaga societate. Supremaţia puterii de stat evocă acea însuşire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raport cu populaţia cuprinsă în limitele frontierei statului. Independenţa puterii de stat vizează acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale de nici o altă putere de stat străină. Din istoria constituţională a României trebuie să reţinem că independenţa şi suveranitatea statului român au fost consacrate la nivel constituţional începând cu Constituţia României din anul 1948. IV. România, stat de drept, democratic şi social Statul de drept a apărut ca ripostă dată statului despotic, afirmat în Franţa sub formula de L’état c’est moi. Doctrina germană a enunţat pentru prima dată conceptul de stat de drept – recht staat. În literatura juridică engleză, americană şi canadiană, statul de drept este redat prin sintagma Rule of law, iar în cea franceză prin L’état de droit. Este şi rămâne de actualitate teoria lui Leon Duguit privind statul de drept. Conceptul de stat de drept are un conţinut complex şi putem reţine cel puţin următoarele principii care guvernează statul de drept: • supremaţia Constituţiei; • supremaţia legii; • garantarea pluralismului politic; • accesul liber la justiţie; • garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale; • separarea / echilibrul puterilor în stat. Caracteristica de stat democratic se fundamentează pe conceptul de democraţie, cu întreg conţinutul complex al acesteia. 207

De asemenea, democraţia implică respectarea statului de drept, ceea ce duce la concluzia că statul de drept presupune caracterul democratic al acestuia . Caracteristica de stat social desemnează obligaţia guvernanţilor de a asigura binele comun al guvernaţilor. Statul social trebuie să protejeze pe cel aflat la nevoie, să sprijine acţiunile economice, politice şi culturale care sunt chemate să asigure cetăţenilor săi un trai decent şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în condiţii de şanse egale. V. Organizarea statală a puterii În literatura juridică de specialitate, această problematică este studiată în cadrul teoriei şi practicii sistemelor constituţionale, teorie în cadrul căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esenţială în organizarea societăţii omeneşti Această categorie este strâns legată de categoriile popor şi naţiune. Ţinând seama de această legătură, în sistemele constituţionale categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care aparţine poporului sau naţiunii. În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat exprimă organizarea statală a puterii . În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii puterii statale. Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost formulată de Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri : legislativă, executivă şi judecătorească. VI. Partidele politice În legătură cu stabilirea conceptului de partid politic, reţinem definiţia formulată de profesorul Ioan Muraru, potrivit căreia „partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte pe baza unei platforme – program definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării”. Analizând categoriile şi variantele de partide politice, menţionăm încă de la început imposibilitatea de a clasifica din punct de vedere teoretic partidele politice, cel puţin din următoarele motive: 208

diversitatea fenomenului politic, precum şi evoluţia partidelor politice în general şi în concret. Totuşi, pentru uz didactic se admite o clasificare a partidelor politice în cinci categorii: a) partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice; b) partide democratice, partide liberale, partide conservatoare partide social – democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta; c) partide de cadre şi partide de masă; d) partide suple şi partide rigide; e) partide unice, partide unificate şi partide dominante. În ce priveşte partidele politice în România, menţionăm că, după Revoluţia din decembrie 1989, ţara noastră se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de partide. Subliniem, totodată, că fenomenul „partide politice” la noi este încă în curs de cristalizare. VII. Sistemul electoral Acest capitol are ca obiect de studiu relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale, relaţii reglementate de normele constituţionale care prin conţinutul lor apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale. Din acest punct de vedere, normele constituţionale se cer a fi cercetate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub denumirea de drept electoral. În ce priveşte tipurile de sisteme electorale, reţinem că, prin modul de atribuire a mandatelor, există două mari tipuri: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale. Este necesar, în acelaşi timp, să avem în vedere sistemele electorale mixte, precum şi categoriile de scrutin – scrutinul uninominal şi scrutinul de listă, cu toate variantele lui preferenţiale existente astăzi, cu avantajele şi dezavantajele fiecăruia. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor reprezintă o problematică vastă care priveşte următoarele aspecte: stabilirea datei alegerilor, stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale, listele electorale şi cărţile de alegător, precum şi birourile electorale pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor. 209

În acest sens, identificăm biroul electoral central, biroul electoral de circumscripţie şi biroul electoral al secţiei de votare, cu atribuţiile acestora în organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Alte aspecte importante ale problematicii studiate sunt: rolul secţiilor de votare în derularea alegerilor şi propunerea candidaţilor în procesul de organizare a alegerilor; dispoziţiile legale de ordin tehnic privind buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale; desfăşurarea campaniei electorale şi desfăşurarea votării la secţiile de votare, amănunţit reglementate de legea electorală. În ceea ce priveşte stabilirea rezultatelor votării, avem în vedere cele două mari etape, respectiv, la secţia de votare, faza primară a acesteia, urmată de stabilirea rezultatelor votării la birourile electorale de circumscripţie, ca rezultat intermediar, şi, în final, stabilirea rezultatelor votării de către Biroul Electoral Central. O altă problemă importantă o constituie atribuirea mandatelor; ţinând seama de metodele practicate, distingem reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională integrată. Printre alte reguli electorale, menţionăm alegerile parlamentare parţiale şi posibilitatea legală de anulare a alegerilor. VIII. Parlamentul În istoria constituţională a lumii s-a impus ca o realitate teoretică şi practică parlamentul, în care reprezentanţii poporului exprimă voinţa juridică a acestuia. Principalele funcţii ale parlamentului sunt: funcţia legislativă şi funcţia de control. Referitor la funcţia legislativă trebuie să menţionăm că parlamentul este unica autoritate legiuitoare a României . În practică însă, parlamentul partajează această activitate cu executivul şi cu comisiile proprii . În ceea ce priveşte controlul parlamentar, în literatura de specialitate sunt menţionate următoarele forme de control: a) controlul exercitat prin mesaje, rapoarte şi programe; b) controlul exercitat de către comisiile parlamentare potrivit competenţelor stabilite de către regulamentele Camerelor; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări adresate executivului; d) dreptul regulamentar al deputaţilor şi senatorilor de a cere şi a primi informaţiile pe care le consideră necesare; e) controlul exercitat prin soluţionarea petiţiilor cetăţenilor adresate parlamentului în baza dreptului de petiţionare; 210

f) controlul exercitat prin Avocatul Poporului şi prin rapoartele prezentate parlamentului . În afara celor două funcţii principale ale Parlamentului, mai pot fi menţionate şi următoarele : a) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; b) alegerea, numirea sau revocarea unor autorităţi statale; c) atribuţii în domeniul relaţiilor externe; d) autonomia privind organizarea internă şi funcţionarea sa. Structura parlamentului în sistemele constituţionale este fie monocamerală, fie bicamerală . Cea de a doua cameră se poate prezenta în următoarele trei variante: a) Camera aristocrată. b) Camera federală. c) Camera democratică. Problematica organizării interne a parlamentului are în vedere următoarele aspecte: 1) grupurile parlamentare; 2) opoziţia parlamentară; 3) birourile şi comitetele parlamentare; 4) comisiile parlamentare, care pot fi: a) permanente; b) temporare; c) speciale; d) comune; e) de anchetă; f) de mediere. Problematica funcţionării parlamentului se cere analizată sub următoarele aspecte: a) mandatul şi legislatura; b) sesiunea; c) convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor; d) şedinţele Camerelor; e) sistemul de vot în parlament. Membrii parlamentului, în calitatea lor de deputaţi şi senatori, au: a) drepturi şi obligaţii; b) imunităţi şi incompatibilităţi; c) răspunderi şi sancţiuni. 211

Analiza actelor parlamentului include următoarele aspecte: a) nominalizarea actelor parlamentului; b) natura juridică a acestora; c) clasificarea actelor parlamentului. Problematica legii, ca act juridic al parlamentului, implică următoarele aspecte: definirea conceptului de lege, clasificarea legilor, conceptul de supremaţie a legii şi fundamentarea ştiinţifică a acestei supremaţii . Etapele elaborării legii, în esenţă, sunt următoarele: a) iniţiativa legislativă; b) examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare; c) includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare; d) dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parlamentului; e) votarea proiectului de lege; f) procedura de mediere; g) semnarea proiectelor de lege de către preşedinţii Camerelor; h) promulgarea şi publicarea legilor; i) aprobarea legii prin referendum; j) alte reguli constituţionale privind elaborarea legii. Precizăm că procedura parlamentară a fost modificată prin modificarea regulamentelor celor două Camere. Regulamentele celor două Camere au fost adoptate potrivit principiului autonomiei regulamentare a parlamentului. Acestea stabilesc, în esenţă, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere parlamentare. Al doilea act juridic al camerelor parlamentului îl reprezintă hotărârile acestora. În ce priveşte moţiunile, ele reprezintă hotărâri ale parlamentului prin care se exprimă poziţia acestuia asupra unei probleme discutate. IX. Puterea executivă În cadrul puterilor statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă. O componentă a puterii executive o reprezintă autorităţile administrative, care au ca principală atribuţie organizarea executării şi executarea în concret a legilor. 212

Dreptul constituţional este interesat în identificarea marilor structuri executive şi a raporturilor constituţionale cu celelalte autorităţi. Trebuie menţionat că studiul aparatului administrativ interesează dreptul constituţional mai mult în relaţia administraţie-cetăţean. În ceea ce priveşte structurile executive, dreptul constituţional le studiază pe cele mai importante, respectiv: şeful de stat, Guvernul, ministerele şi organele administraţiei locale . Structura şi funcţionarea executivului fac obiectul de studiu al dreptului administrativ. O primă problemă de studiu o constituie rolul legislativului în formarea executivului, sub următoarele aspecte: a) desemnarea şefului executivului; b) desemnarea şefului cabinetului şi a membrilor acestuia . O a doua problemă de studiu o formează raporturile dintre legislativ şi executiv în legătură cu activităţile acestora. În activitatea de guvernare, executivul şi legislativul au un rol primordial . În baza principiului colaborării puterilor în stat, este necesar să analizăm atât intervenţia legislativului în activitatea executivului, cât şi intervenţia executivului în activitatea legislativului. O a treia problemă de studiu o formează compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive. Putem constata că, în România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este compatibilă cu funcţia de membru al parlamentului. Există argumente pro şi contra acestei soluţii constituţionale. În ce priveşte creşterea rolului executivului, se impune să analizăm consecinţele şi cauzele creşterii acestui rol. X. Instituţia şefului de stat Referitor la problematica evoluţiei instituţiei şefului de stat în România, menţionăm faptul că, sub regimul constituţiilor române, această evoluţie a fost următoarea: domn, rege, şef de stat sub forma unui organ colegial şi preşedinte. Pentru stabilirea rolului Preşedintelui României se porneşte de la dispoziţiile constituţionale. Potrivit acestora, Preşedintele României: a) reprezintă statul român; 213

b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării; c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Grupate pe criteriul obiectului de reglementare, atribuţiile Preşedintelui României, aşa cum sunt stabilite în literatura de specialitate, sunt următoarele: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii. Referitor la desemnarea şefului de stat, menţionăm că, în prezent, în sistemele constituţionale contemporane s-au conturat patru mari moduri de desemnare a şefului de stat, şi anume: a) pe cale ereditară; b) alegerea de către parlament; c) alegerea de către un colegiu elector; d) alegerea prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat . În legătură cu durata mandatului şefului de stat, menţionăm trei probleme: a) durata propriu-zisă a mandatului în diferite sisteme constituţionale; b) numărul mandatelor admis de diferite constituţii; c) durata mandatului şefului de stat în România . O problemă distinctă este aceea a răspunderii şefului de stat. Iniţial, ideea care a dominat sistemele constituţionale a fost ca şeful de stat să nu răspundă pentru actele efectuate în această calitate. Referitor la această problemă, în literatura de specialitate sunt analizate următoarele aspecte: a) imunitatea de care se bucură şeful statului ; b) răspunderea politică a şefului de stat; c) răspunderea penală a şefului de stat . Actele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale sunt denumite, potrivit prevederilor constituţionale, decrete; acestea pot fi de două feluri: a) cu caracter normativ; b) cu caracter individual. 214

XI. Autoritatea jurisdicţională În ce priveşte noţiunile şi precizările terminologice în domeniul de studiu, subliniem, printre altele, că este necesar să se utilizeze termenul de autoritate jurisdicţională în locul termenului clasic de autoritate judecătorească. Accentuăm, în acelaşi timp, ideea specificului activităţii jurisdicţionale. În literatura de specialitate juridică se menţionează că fiecare ramură de drept are atât principii care îi sunt proprii, cât şi principii comune tuturor ramurilor de drept. Principiile comune sunt principii fundamentale, rezultând din dispoziţiile constituţionale potrivit cărora se realizează justiţia. Aceste principii sunt următoarele: a) principiul legalităţii; b) justiţia este unică şi egală pentru toţi; c) folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie; d) dreptul la apărare; e) prezumţia de nevinovăţie; f) independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Subliniem, de asemenea, faptul că justiţia este înfăptuită de către instanţele judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică. Potrivit prevederilor constituţionale, autoritatea judecătorească cuprinde în esenţă: Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ∗ xxx

Constituţia României 2003, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003. 2. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1 şi 2, Editura Boema, Baia Mare. 3. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. 5. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 1.

∗

Pentru ambele semestre de studiu. 215