Drept Constitutional Si Administrativ

Conf. univ. dr. Valerică DABU

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE Ediţia – 4 - revăzută şi acualizată cu actele normative intrate în vigoare până la 3 februarie 2005

- Bucureşti 2005 -

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE Conf. univ. dr. Valerică DABU

Copyright - Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – SNSPA Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – SNSPA. Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă doar cu acordul prealabil scris al editorului.

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE “David Ogilvy” Str. Povernei, nr.6-8, Bucureşti Telefon/Fax: (01) – 313.58.95 e-mail: [email protected] http://www.comunicare.ro; http://www.comunicare.snspa.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale DABU, VALERICĂ Drept constituţional şi instituţii politice / Dabu Valerică – Bucureşti: Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2005 p. : cm. Bibliogr. ISBN 973-85205-0-9 342

Tipărit în România

CUPRINS: CAPITOLUL I ................................................................................................................................................................ 15 NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT ......................................................................................................................... 15 1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie..................................................................................................... 15 1.2. Statul şi Dreptul............................................................................................................................................................. 19 1.3. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv .............................................................................................................................. 20 1.4. Dreptul public şi Dreptul privat ...................................................................................................................................... 21 1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice ............................................................................................................................... 23 1.6. Uzul şi abuzul de drept ................................................................................................................................................. 26 1.7. Dreptul constituţional..................................................................................................................................................... 29 1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei........................................................................................................... 29 CAPITOLUL II ............................................................................................................................................................... 39 PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA..... 39 2.1. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune.............................................................................. 39 2.1.1. Trăsături. Deosebirile faţă de alte puteri...................................................................................................................... 39 2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor................................................................ 43 2.3. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora................................................. 45 2.4. Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991.............................................................................................................................................................................. 47 CAPITOLUL III .............................................................................................................................................................. 59 STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT...................................................... 59 3.1. Societatea ..................................................................................................................................................................... 59 3.2. Statul............................................................................................................................................................................. 59 3.3. Elementele constitutive ale statului............................................................................................................................... 61 3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană. ................................................................................................. 61 3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat....................................................................................................................... 64 3.4.1. Conceptul formei de stat ...................................................................................................................................... 64 3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale.................................................................................................................... 64 3.4.3. Statul unitar complex............................................................................................................................................ 68 3.4.4. Statul compus....................................................................................................................................................... 69 3.4.5. Confederaţiile de state ......................................................................................................................................... 69 3.4.6. Statul federal ........................................................................................................................................................ 70 3.4.7. Forma de guvernământ........................................................................................................................................ 71 CAPITOLUL IV .............................................................................................................................................................. 73 ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE ............................................................................................. 73 4.1. Statul şi interesele sociale generale.............................................................................................................................. 73 4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului................................................................................................................ 73 4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului................................................................................................................................ 75 4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune 78 4.2.1. Partidele politice ................................................................................................................................................... 78 CAPITOLUL V............................................................................................................................................................... 86 SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI................................................................................................................. 86 5.1. Constituţie. Sistem constituţional .................................................................................................................................. 86 5.1.1. Constituţie ............................................................................................................................................................ 86 5.1.2. Trăsăturile constituţiei .......................................................................................................................................... 87 5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România..................................................................................................... 89 5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil............................................................................................................ 94 5.1.5. România, stat suveran şi independent................................................................................................................. 95 5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social........................................................................................................ 96 5.2. Elementele constitutive ale statului român.................................................................................................................... 98 5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului............................................................................................................... 98 5.2.2. Populaţia României ............................................................................................................................................ 100 5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România......................................................................................................... 103 5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului................................................................................................................... 110 5.3.1. Parlamentul ........................................................................................................................................................ 110 5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României ............................................................................................................... 111 5.3.3. Etapele procedurii legislative.............................................................................................................................. 112 5.3.4. Funcţia de informare .......................................................................................................................................... 115

9 5.3.5. Funcţia de control parlamentar ...........................................................................................................................116 5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice............................................117 5.3.7. Actele Parlamentului ...........................................................................................................................................117 5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor.....................................................................................................................120 5.4. Preşedintele României.................................................................................................................................................123 5.5. Autoritatea jurisdicţională.............................................................................................................................................135 5.5.1. Consideraţii generale ..........................................................................................................................................135 5.5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale .......................................................................................................................137 5.5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia..............................................................................137 5.5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii. ....................................................142 5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul................................................................................................................143 CAPITOLUL VI ............................................................................................................................................................ 145 SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII ...... 145 6.1. Sistemul constituţional al MARII BRITANII ..................................................................................................................145 6.1.1. Consideraţii generale ..........................................................................................................................................145 6.1.2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii.............................................................................................................145 6.1.3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor.....................................................................................................................146 6.1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului.........................................................................................................146 6.1.5. Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor.....................................................................................................147 6.1.6. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor...............................................................................................149 6.1.7. Controlul parlamentar .........................................................................................................................................149 6.1.8. Monarhul .............................................................................................................................................................150 6.1.9. Primul-ministru ....................................................................................................................................................150 6.1.10. Cabinetul.............................................................................................................................................................150 6.1.11. Opoziţia...............................................................................................................................................................151 6.2. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL FRANŢEI.............................................................................................................151 6.2.1. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958......................................................................................151 6.2.2. Preşedintele Republicii........................................................................................................................................153 6.2.3. Parlamentul.........................................................................................................................................................154 6.3. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL GERMANIEI........................................................................................................156 6.3.1. Organizarea federativăă......................................................................................................................................156 6.3.2. Procedura legislativă...........................................................................................................................................157 6.3.3. Controlul parlamentar .........................................................................................................................................157 6.3.4. Preşedintele Republicii........................................................................................................................................158 6.3.5. Guvernul Federal ................................................................................................................................................158 6.3.6. Puterea judecătorească ......................................................................................................................................159 6.4. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII.....................................................................159 6.4.1. Democraţia americană şi sistemul său de valori.................................................................................................159 6.4.2. Constituţia americană .........................................................................................................................................162 6.4.3. Autonomia constituţională...................................................................................................................................163 6.4.4. Iniţiativa populară................................................................................................................................................163 6.4.5. Descentralizarea administrativă în Statele Unite ................................................................................................164 6.4.6. Partidele politice..................................................................................................................................................164 6.4.7. Preşedintele ........................................................................................................................................................165 6.4.8. Congresul............................................................................................................................................................166 6.4.9. Curtea Supremă de Justiţie.................................................................................................................................167 CAPITOLUL VII .......................................................................................................................................................... 168 RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR ..................................................... 168 7.1. Consideraţii generale...................................................................................................................................................168 7.2. Responsabilitate şi răspundere. Importanţa delimitării conceptuale..........................................................................171 7.3. Responsabilitatea juridică şi constrângerea administrativă ......................................................................................178 7.4. Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice ....................................................................................181 7.5. Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări..........................................................................................188 7.6. Despre formele responsabilităţii juridice ......................................................................................................................189 CAPITOLUL VIII .......................................................................................................................................................... 195 DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE. GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE .................................................................................................................................................................................. 195 8.1. Noţiunea de drepturi fundamentale .............................................................................................................................195 8.2. NoŢiunea de îndatoriri fundamentale ..........................................................................................................................200

10 8.3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.............................................................................................. 201 8.4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.............................................................................................................................................................................. 202 8.5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale...................................................................................................... 202 8.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români ............... 203 8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ................................................................... 203 8.6.2. Neretroactivitatea legii........................................................................................................................................ 203 8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor...................................................................................................................... 204 8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară 206 8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor ................................................................................. 207 8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România .......................................................................... 207 8.6.7. Extrădarea şi expulzarea.................................................................................................................................... 208 8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale ........................................................................................................... 209 8.6.9. Accesul liber la justiţie ........................................................................................................................................ 210 8.6.10. Prezumţia de nevinovăţie ................................................................................................................................... 213 8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi ................................................ 214 CAPITOLUL IX ............................................................................................................................................................ 218 DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ ................................... 218 9.1. Dreptul la viaţă ............................................................................................................................................................ 218 9.2. Dreptul la integritate fizică şi psihică........................................................................................................................... 222 9.3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private .................................................................................................... 223

9.4. Dreptul la propria imagine ……………………………………………………………………………………………………224 Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.............................................................................................................. 234 9.5. 9.6. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie ......................................................................................................... 234 CAPITOLUL X............................................................................................................................................................. 237 DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL................................................................................................................................................................ 237 10.1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei.............................................................................................................. 237 10.2. Inviolabilitatea domiciliului........................................................................................................................................... 248 10.3. Libertatea conştiinţei ................................................................................................................................................... 278 10.4. Libertatea de exprimare .............................................................................................................................................. 283 10.5. Dreptul la proprietate................................................................................................................................................... 251 10.6. Dreptul la moştenire.................................................................................................................................................... 254 10.7. Dreptul la un nivel de trai decent ................................................................................................................................ 254 10.8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii ....................................................................................................................................... 255 10.9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii............................................................................................................ 255 10.10. Dreptul persoanelor handicapate................................................................................................................................ 256 10.11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă..................................... 257 10.12. Dreptul la învăţătură.................................................................................................................................................... 257 10.13. Dreptul străinilor şi al apatrizilor.................................................................................................................................. 258 10.14. Dreptul de azil ............................................................................................................................................................. 258 CAPITOLUL XI ............................................................................................................................................................ 260 DREPTURILE GARANŢII ............................................................................................................................................. 260 11.1. Dreptul de acces liber la justiţie .................................................................................................................................. 260 11.2. Dreptul de petiţie......................................................................................................................................................... 268 11.3. Dreptul la apărare ....................................................................................................................................................... 269 11.4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.................................................................................................... 272 11.5. Dreptul la grevă........................................................................................................................................................... 276 CAPITOLUL XII ………………………………………………………………………………………………… 277 DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL POLITICE ………………………………………………………… 277 12.1. Libertatea conştiinţei …………………………………………………………………………………….277 12.2. Libertatea de exprimare………………………………………………………………………………… 284 12.2.1. Libertatea presei…………………………………………………………………………………..284 12.2.2. Libertate,transparenţă şi cenzură.Consideraţii generale………………………………………….286 12.2.3. Noţiunea de cenzură. Transparenţă……………………………………………………………….288 12.2.4. Cenzură prealabilă ………………………………………………………………………………..290 12.2.5. Cenzura ulterioară ………………………………………………………………………………..293

11 12.2.6. Publicitate excesivă şi procesul echitabil…………………………………………………………294 CAPITOLUL XIII…………………………………………………………………………………………………297 DREPTURI EXCLUSIV POLITICE ……………………………………………………………………………..297 13.1. Consideraţii generale………………………………………………………………………………………297 13.2. Dreptul de a alege …………………………………………………………………………………………299 13.2.1. Universalitatea votului……………………………………………………………………………...300 13.2.2. Caracterul democratic al votului. Libera formare a votului ……………………………………….301 13.2.3. Egalitatea votului…………………………………………………………………………………...303 13.2.4. Votul exercitat direct………………………………………………………………………………..305 13.2.5. Caracterul secret…………………………………………………………………………………….305 13.2.6. Caracterul liber al exprimării votului ………………………………………………………………305 13.3. Dreptul de a fi ales………………………………………………………………………………………….305 13.4. Dreptul de revocare…………………………………………………………………………………………308

CUVÂNT ÎNAINTE Elaborarea acestei lucrări a fost determinată în primul rând de necesităţi de ordin didactic, şi anume punerea la dispoziţia studenţilor şi cursanţilor Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative a unui bogat material din care să-şi însuşească cunoştinţele juridice indispensabile unei comunicări sociale corecte, legale şi responsabile în mod deosebit cu statul, structurile statale şi politice. Ca urmare, pentru a facilita însuşirea cunoştinţelor de drept şi pentru a opera cu conceptele în deplină cunoştinţă de cauză, în lucrare am insistat pe cunoaşterea semanticii acestora, a accepţiunilor diferitelor noţiuni de drept, apelând la teoria generală a statului şi dreptului. De aceea, credem că nivelul ştiinţific, gradul de accesibilitate al prezentării, al raţionamentelor, al criticilor formulate, al propunerilor „de lege ferenda” din acest curs vor stârni interesul şi vor satisface necesităţile studenţilor şi cursanţilor facultăţii, în constituirea unui fundament juridic, pentru abordarea celorlalte discipline şi chiar a problemelor de viaţă. Dincolo de valenţele strict didactice, prezenta lucrare se evidenţiază prin multitudinea aspectelor practice abordate privitoare la stat, drept, drept public, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu accent pe drepturile garanţii. Conceptele au fost tratate comparativ în diferite sisteme constituţionale, fiind abordate uneori şi din prisma preocupărilor privind modificarea Constituţiei şi în mod deosebit a Legii de revizuire a Constituţiei. Lucrarea a fost structurată pe doisprezece capitole, începând cu noţiuni generale despre stat şi drept, principiile câştigării, exercitării, menţinerii şi formării puterii, sisteme constituţionale, responsabilitatea şi răspunderea şi, nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Având în vedere criza de responsabilitate şi răspundere pe care o traversează societatea şi în general lumea, am dedicat un capitol studierii acestor instituţii ale dreptului constituţional. Un alt capitol a fost consacrat principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, cu implicaţiile acestuia privind prevenirea abuzului de putere, eficientizarea actului de putere şi realizarea scopului acestuia. Punând accentul pe rolul dreptului constituţional, de fundament al dreptului în general, am insistat uneori pe unele inadvertenţe între diferite acte normative din domeniul procedurii penale şi civile pe de o parte şi normele şi principiile dreptului constituţional pe de altă parte. Actuala perioadă pe care o parcurgem şi economia de piaţă pe care o construim necesită, mai mult ca oricând, însuşirea, înţelegerea şi folosirea cunoştinţelor de drept, începând cu dreptul constituţional şi continuând cu celelalte ramuri ale dreptului.Se ştie că, în pofida calităţii crescânde a actului de justiţie, nu de puţine ori unii oameni, deşi au dreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi ceară drepturile sau să-şi dovedească susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt să comunice eficient. Neîmplinirile şi riscurile datorate necunoaşterii legii, a căilor de câştigare a dreptului contestat, încălcat, neglijat, a nereparării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justiţiabili să-şi manifeste de multe ori neîncrederea în justiţie, omiţând adevăratele motive ale acestor situaţii, respectiv lipsa de cunoştinţe juridice, de folosire conştientă a drepturilor şi libertăţilor lor, de comunicare eficientă cu autorităţile statului în condiţiile reducerii competenţelor acestuia în favoarea individului. Recenta modificare a Constituţiei multitudinea convenţiilor la care am aderat şi care prin aceasta fac parte din dreptul nostru intern sunt noi provocări pentru autorităţile statului şi în mod deosebit pentru orice cetăţean român în cunoaşterea, respectarea şi folosirea drepturilor şi obligaţiile ce le revin din acestea. Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă oricărei persoane care doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele probleme juridice ale comunicării sociale şi implicaţiile acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. La redactarea acestei lucrări ne-au fost de un nepreţuit ajutor monografiile, cursurile şi studiile specialiştilor în materie menţionaţi în bibliografie, fără a căror operă valoroasă nu am fi putut realiza cursul de faţă. Tuturor acestora le mulţumim. Autorul

Noţiuni generale despre drept

15

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi natura făpturii lui el este sortit să-şi împletească puterile de viaţă cu cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate, fără de care nu se poate. Necesitatea apariţiei şi dezvoltării regulilor sociale constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a fi. La început au fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul pentru a justifica şi a legitima ceea ce era considerat normal şi astfel unanim admis. Romanii spuneau „ubi societas ibi jus”, exprimând legătura dintre societate şi drept, în sensul că unde este societate trebuie să fie şi drept. Celebra formulă „justitia est regnorum fundamentum”-justiţia este baza societăţii- nu constituie nici o exagerare. Societatea civilă se constituie şi există prin drept. „Prin faptul că dreptul se instituie şi că el este cunoscut, se înlătură tot accidentalul simţirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, şi numai astfel îşi dobândeşte dreptul determinaţia sa adevărată şi ajunge la cinstea care i se cuvine.”1 Deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu anumite reguli de conduită general satisfăcătoare, a făcut să se nască în sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie să fie baza oricărei activităţi. Acest sentiment îi determină pe oameni să caute întotdeauna o justificare a activităţii lor, să legitimeze prin aceasta actul lor, să-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act îl pune la adăpost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuşcări, făcând chiar să se bucure de recunoştinţă şi aprecieri din partea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just, unanim admis. Romanii spuneau: Justitia est constant et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens ( Inst. 1.1. pr.; Ulpianus, D., 1.1.10.pr.), Dreptatea constă în voinţa statornică şi neîntreruptă de a da fiecăriua ce i se cuvine. Romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică, dreptul este arta binelui şi a echităţii2, două concepte inseparabile, unanim recunoscute. Binele poporului ar trebui să fie legea supremă, salus populi suprema lex esto . Aceasta înseamnă că scopul legii, al dreptului trebuie să fie binele poporului, că regulile generale ar trebui astfel elaborate încât să îl servească, însă nu orice concepţie asupra unui obiectiv social ar oferii justificarea încălcării acesteor reguli generale. Un obiectiv specific, un rezultat concret ce trebuie atins nu vor putea niciodată reprezenta legi.3 Dar ce este dreptul4? Cuvântul „drept” provine din limba latină, din cuvântul „directus” luat metaforic de la „dingo” care înseamnă „drept” - orizontal sau vertical - şi „de-a dreptul” adică direct, în linie dreaptă. Această accepţiune are mai mult un sens matematic şi chiar economic, ştiut fiind că linia dreaptă era considerată ca drumul cel mai scurt dintre două puncte, deci, cel mai eficient şi economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt către starea de bine trebuie instituit ca regulă normală, obligatorie pentru toţi, satisfăcând astfel interesul tuturor, binele acestora. însă, în limba latină, cuvântul care corespunde noţiunilor de drept, dreptate şi legitim este „jus” din care derivă „just” un cuvânt sinonim celui de „drept”. Ulpian spunea că dreptul presupune a trăi cinstit, anu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său, (Honeste vivere, nemine laedere, suum quique tribuere).

1

G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Iri, Bucureşti, 1996, p. 209.

2 Prof. Vladimir Hanga traduce acest adagiu astfel: Dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil. V.Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1998, p.62. 3 4

Friedrich A . Hayek, Constituţia libertăţii. Institutul european,1998, p.178. A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişinău, 1999.

16

Noţiuni generale despre drept

Or, aşa cum am văzut, romanii arătau că „Jus est ars boni et aequi” adică „dreptul este arta binelui şi a echităţii”. Din această definiţie rezultă trei elemente esenţiale pentru definirea conceptului de „drept”. Un prim element îl constituie „binele”. Spunem că „binele” se realizează atunci când o activitate, acţiune-inacţiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sau ale unei naţiuni (beneficiari ai dreptului), adică necesităţile acestora. Se ştie că nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi tot acestea îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare. După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e) de autodepăşire. Aceste nevoi determină comportamentul uman, iar satisfacerea lor dă starea de „bine”. Dacă dreptul ar fi limitat numai la starea de „bine”, această stare ar obţine-o numai cel mai tare, în detrimentul celui mai slab, iar „binele” pentru cel tare ar fi însoţit de „răul” pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect, creându-se nemulţumiri. A accepta în acest mod simplist obţinerea stării de „bine” înseamnă a justifica, a da legitimitate dreptului celui mai tare, or, în acest caz, „dreptul celui mai tare” s-ar apropia şi de teoria selecţiei naturale în care supravieţuiesc numai cei puternici; este evident că o astfel de situaţie nu trebuie admisă într-o societate civilizată. Procedând la explicarea noţiunii de drept, Kant afirma că:este drept/dreaptă acea acţiune conform căreia, sau conform maximei sale, libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor, după o lege universală.5 Chiar natura a demonstrat că selecţia naturală are o serie de limite. Astfel, dacă în sistemul ecologic o specie devine foarte puternică şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale chiar şi pentru specia în cauză. În natură toate speciile, elementele, se intercondiţionează, coexistând în anumite echilibre ce se formează în cursul evoluţiei sau involuţiei. Echilibrul6 însă, nu înseamnă numai egalitate. Iniţial, omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu „dreptul celui mai tare” în asigurarea stării de bine. Însă cu cât a devenit mai social, a apărut problema stării de bine a consoartei, familiei şi tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, într-un anumit „echilibru” cu a celorlalţi. Spre exemplu, cel care vâna animalul şi apoi îl împărţea între el şi membrii familiei în mod egal, nu a avut o evoluţie mai bună decât primitivul - vânător, care, după ce îşi oprea pentru el o porţie mai mare (în raport cu eforturile iniţiale depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei), restul cărnii îl împărţea în mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânătorul-primitiv care după ce şi-a oprit o porţie de vânat corespunzător mai mare, a împărţit restul de carne la membrii familiei în raport de contribuţia acestora la întreţinerea lor. O astfel de împărţire nu mai este egală ci echitabilă în raport cu criteriul participării membrilor familiei la întreţinerea acesteia. De aceea, pentru ca ceva să fie drept, pe lângă elementul „bine”, trebuie să îndeplinească şi condiţia de „echitate”, în raport cu o serie de criterii de raportare. Astfel, „echitatea” este superioară „egalităţii”, aceasta presupunând un echilibru complex între subiectul dreptului şi ceilalţi, inclusiv cu natura. Viaţa a demonstrat, însă, că binele şi echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta timp cât nu intervine arta de a asigura binele în condiţiile echităţii. Deci, al treilea element al conceptului de drept îl constituie arta de a satisface binele în condiţiile echităţii, adică în aşa fel încât să nu producă un Emanuel Kant citat de Filip Pavel, în, Dreptul la acţiune în justiţie, Editura Corvin, Deva, 2002, p.20. În istoria societăţii a existat şi există o preocupare pentru identificarea echilibrului dintre om şi puterile publice puteri care se dovedeau despotice şi intolerabile, a ehilibrului dintre om şi structurile private ale acestuia precum şi a echilibrului dintre structurile private ale omului şi statul. 5 6

Noţiuni generale despre drept

17

rău nejustificat celorlalţi. De pildă în art.4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789) consacră: Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.” Starea sau obţinerea stării de bine în condiţii de echitate, adică dreptul, trebuie să fie recunoscută şi respectată de individ şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate, la principiul împărţirii dreptăţii de către un terţ, un înţelept şi în final de o autoritate independentă şi imparţială a statului, a constituit un progres deosebit, dar împărţirea dreptăţii este o artă care trebuie însuşită. Deci, dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea recunoscută de societate, sau comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile sociale ale subiectelor active şi pasive în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil „lumii întregi”, iar alte drepturi numai unor anumiţi terţi ca în cazul drepturilor personale cum sunt drepturile de creanţă. Dreptul de proprietate nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Prin drept se asigură şi garantează obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu presupune şi dispariţia dreptului de proprietate. Tocmai existenţa şi garantarea dreptului de proprietate permite recuperarea prejudiciului atunci când obiectul proprietăţii a dispărut prin furt, distrugere etc. Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre două sau mai multe persoane numite subiecţi. În doctrină se face deosebirea între drept ca posibilitate, facultate de a face de a nu face… asigurată prin forţa de constrângere a statului şi drept ca valorizare a ceva, ca însuşire a acestuia de a fi drept. De pildă conţinutul valoric de drept al unei activităţi este dat după uni autori de însuşirile acesteia de a fi : liberă; conştientă; nonviolentă; neabuzivă; însuşire care exprimă puterea de acţiune;bunăcredinţă;necesară şi recunoscută de societate.7 Este adevărat că nu tot ceea ce este declarat ca drept este şi drept. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacă nu există o obligaţie corelativă a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel puţin două subiecte într-o anumită relaţie, relaţie care devine raport juridic atunci când este reglementată. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adică cel care are posibilitatea recunoscută şi asigurată de societate şi respectiv de stat de a-şi satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscută în virtutea dreptului respectiv) este concretizată, precizată, în aşa-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia. Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ: a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, „posesia”8, adică de a avea bunul în sfera de acţiune fizică a posesorului bunului în cauză; b) posibilitatea de a-l folosi, denumită şi „folosinţa, de a-i satisface o necesitate”; c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi absolut) fizic de bunul său (a-l distruge, a-l modifica, a-l transforma) şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adică pe scurt „dispoziţia”. Aceste atribute sunt numite şi drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie) şi pot exista independent, purtând denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, forme de exercitare ale acestui drept. Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care au obligaţii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ, obligaţii fără de care dreptul nu se poate realiza. Filip Pavel op. cit. p.22. "Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa cărora dreptul se înclină cu multă bunăvoinţă, şi aceasta pe calea prescripţiei care permite, rând pe rând, dobândirea şi pierderea drepturilor. Prescripţia şi posesia sunt, în fond, instrumente pentru măsurarea forţei şi longevităţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate perpetue", Ph. Jestaz. Prescription et possesion des biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique, 5e Cahier 7 8

18

Noţiuni generale despre drept

Obligaţia este legătura juridică recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect faţă de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, sub sancţiunea constrângerii statale. În dreptul civil, obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numită creditor poate pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute anumite prestaţii concretizate în a da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul nu îndeplineşte benevol asemenea acţiuni sau inacţiuni la care s-a obligat9. Prin „drept”, societatea ocroteşte şi garantează interesele, lucrurile, valorile, care aparţin individului, familiei, colectivităţii şi ale societăţii, în condiţii general admise. Conceptul de „artă” din definiţia dreptului presupune: a) recunoaşterea de către societate a dreptului unei persoane şi stabilirea obligaţiilor corelative ale celorlalţi, cu un anumit conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi prin obiceiuri, cutume; b) garantarea dreptului şi a executării obligaţiilor corelative acestuia; această garanţie este reală numai în condiţiile în care societatea înfiinţează organe, stabileşte procedurile de funcţionare a acestora, instituie sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor corelative dreptului, asigură atât condiţiile de realizare a obligaţiilor de către subiectul pasiv cât şi condiţiile sancţionării organelor statului atunci când acestea nu-şi execută obligaţiile corelative. c) repararea dreptului încălcat, care se face în natură sau prin despăgubire justă şi echitabilă. d) stabilirea prin lege a unor limite ale reparării dreptului pentru ca aceasta să nu se facă prin abuzuri, în funcţie de exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel: - repararea în natură se face numai atunci când este posibilă şi nu se cauzează o altă nedreptate cum ar fi de pildă cazul deposedării cumpărătorului de bună credinţă10; - neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realizării lui pe cale judecătorească, intervenind sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu îşi cere datoria de la datornic timp de 3 ani, nu o mai poate obţine cu forţa justiţiei, deoarece prin inacţiune el a acceptat ca starea de fapt să se transforme în stare de drept şi astfel dreptul său s-a prescris. Prescripţia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se elibera de o obligaţie sub condiţiile legii se arată în art. 1837 din Codul civil. Toate acţiunile privind drepturile reale şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu în termen de 30 de ani prin neuz, fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă. - instituţia „uzucapiunii”11 care presupune că cel care s-a folosit ca proprietar de un bun al altuia o perioadă de timp prevăzută de lege (de ex. 30 de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adică starea de fapt perpetuată o perioadă de timp, se transformă în stare de drept.12 „Arta”, element al definiţiei dreptului a presupus în primul rând organizarea societăţii în stat, stat care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţa de constrângere a acestuia. Este important de observat că legea nu a fost concepută ca regulă generală impusă de un suveran, ci ca regulă ce exprimă simţul de justiţie al comunităţii (iustum), deci normă care are valoarea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi 1998, vol. V, p. 6. 10 Prin cumpărător de bună credinţă se înţelege acel cumpărător care are convingerea că ceea ce a cumpărat este legal, corect, just şi nu a cauzat sau cauzează vreo pagubă cuiva, adică nu ştie că bunul cumpărat provine din infracţiune, sau că vânzătorul nu este în drept să-l vândă etc. 11 Uzucapiunea, înseamnă dobândirea proprietăţii prin folosinţă îndelungată a bunului respectiv, în condiţiile legii. 12 A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 1999 9

Noţiuni generale despre drept

19

şi calitatea de a fi justă. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justă, trebuie modificată sau abrogată13. Nu tot ce este legiferat este şi just, de aceea o lege nedreaptă poate fi criticată, modificată, abrogată sau înlocuită cu o altă lege justă. Aceasta nu înlătură obligativitatea legii. Legea trebuie întotdeauna respectată până la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta legea înseamnă a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticată de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenţa şi împuternicirea să o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectată şi apoi criticată.

Statul şi Dreptul G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp.” Este implicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentală a statului, arată prof. dr. Ioan Deleanu. După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Se afirmă că oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţiaţi de cei care „ascultă”, suntem în prezenţa statului. Această teză a fost combătută de prof. T. Drăganu care arată că: „o bandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai multă autoritate, chiar decât un rege supuşilor săi, nu este un stat.” Pentru ca să poată fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o constrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie anumite legături şi, chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe, alţii le-ar lua locul - adaugă prof. T. Drăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „instituţie”. Statul apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică instituţionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este, deci, o formă perfecţionat de conducere a societăţii. Statul, ca persoană juridică, are drepturi şi obligaţii, drepturi şi obligaţii care într-un stat democratic izvorăsc din necesităţile publice şi satisfac interesele publice prin mijloace specifice. Rudolf Ihering referindu-se la raportul dintre stat şi drept arăta: „Statul trebuie să fie legat prin drept. Numai în aceste condiţii arbitrariul este înlocuit prin legalitate, prin siguranţă, prin legitimitate. Statul se supune dreptului pentru că a înţeles el însuşi că este mai conform cu interesul general să procedeze potrivit legii.”14 La rândul său, G. Jellinek susţine că este imposibil ca statul să nu fie limitat în acţiunile lui prin legea pe care o face el însuşi, căci nu este posibil ca, ceea ce este drept pentru un particular, să nu fie socotit ca drept şi pentru stat.15 Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundă cu dreptul în general ca totalitate de norme juridice, ci este o componentă a acestuia, care se regăseşte în normele juridice de drept public. Prin drept în general se urmăreşte satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private şi individuale. După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe (necesităţi) care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întinderea teritoriului său. Toţi locuitorii unei ţări - fără nici o deosebire - au interes pentru apărarea naţională, pentru menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei, pentru sănătatea publică, întreţinerea căilor de comunicare, executarea lucrărilor de utilitate publică, pentru A abroga o lege înseamnă a o scoate din vigoare, adică din momentul abrogării aceasta nu mai poate produce efecte juridice. Abrogarea nu loveşte efectele juridice produse (drepturi şi obligaţii) de legea în cauză până la data abrogării. A abroga nu înseamnă a anula. Actul juridic anulat desfiinţează şi efectele juridice produse până în momentul anulării, ceea ce este cu totul diferit de situaţia în care actul juridic este abrogat. 14 Rudolf von Ihering, citat de Paul Negulescu, „Dreptul constituţional român”, Bucureşti, !927, p. 50-52. 15 Idem, p.103. 13

20

Noţiuni generale despre drept

gestionarea domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial al Statului şi reprezentanţilor săi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limite afectează satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finanţării învăţământului, asigurărilor sociale, a sănătăţii, etc. afectează dreptul la învăţătură şi dreptul la un nivel de trai decent, etc. Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese publice locale, la nivelul colectivităţilor locale (judeţ, comună, oraş, municipiu). Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legat de drept, pe care se sprijină şi cu care se condiţionează reciproc. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi: persoane fizice, juridice şi inclusiv organele statului. Prin drept, statul îşi exprimă atât puterea de comandă, cât şi limitele acesteia, formulând exigenţe economice, sociale şi politice. Statul asigură forţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusiv funcţionarii şi demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripţiile normelor, încalcă libertăţile şi drepturile celorlalţi. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nu numai interesul public ci şi interesul privat16. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în afara Statului, decât numai sub forma normelor morale şi religioase.

Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Termenul de drept este întrebuinţat în două înţelesuri deosebite: • dreptul obiectiv17, ca totalitate a normelor juridice, adică a acelor reguli a căror respectare este asigurată prin sancţiuni juridice; acesta determină sfera de activitate a fiecărui individ, persoană juridică, publică sau privată în aşa fel încât fiecare, urmărind realizarea intereselor sale, să nu împiedice înfăptuirea intereselor celorlalţi. Dreptul obiectiv conţine reguli generale şi impersonale deci nu pentru anumite persoane sau speţe, ci pentru aplicarea la toate speţele ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale (obligatorii pentru toţi - erga omnes). • dreptul subiectiv care înseamnă posibilitatea individului de a face un anumit lucru stabilit de mai înainte, posibilitate prevăzută şi recunoscută de lege18; în cazul unui drept subiectiv, legiuitorul îi recunoaşte autorului acestuia facultatea de a face sau a nu face ceva potrivit De pildă prin Legea nr. 544/2003 pensionari au fost scutiţi de restituirea la stat a diferite sume primite pe nedrept ca urmare a neinterpretării unitare a legii până la 1 aprilie 2001 de către funcţionarii oficiilor de pensii care au calculat pensii mai mari decât aveau dreptul. În astfel de situaţii s-a apreciat că nu pensionarii sunt vinovaţi de cauzarea prejudiciilor prin primirea unor pensii mai mari decât aveau dreptul , datorită multitudinii de acte normative care trebuiau avute în vedere la calcularea pensiilor. . Normal aceste sume trebuiau imputate funcţionarilor statului, care au interpretat şi aplicat greşit legea. Însă erorile respective puteau fi interpretate ca fiind în limitele riscului normal al serviciului în care sau aflat funcţionarii în cauză datorită multitudini de acte normative aplicabile.A se vedea şi Normele tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr. 544/2003 pentru scutirea de plată a unor debite către bugetul asigurărilor sociale de stat, aprobate prin Ordinulnr.15 din 13 01.2003 al Ministerului Muncii, Solidarităţi Sociale şi Familiei, publicat în M.Of. nr. 55/2004. Normal aceste sume trebuiau imputate funcţionarilor statului, care au interpretat şi aplicat greşit legea. Însă erorile respective puteau fi interpretate ca fiind în limitele riscului normal al serviciului în care sau aflat funcţionarii ăn cauză datorită multitudini de acte normative aplicabile. 17 În limbajul juridic englez avem bineînţeles la dispoziţie cuvântul “right”, dacă vrem să ne referim la îndreptăţire, la dreptul unui anumit subiect, spre deosebire de ordinea de drept, dreptul obiectiv, denumit “low”. Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p.162. 18 Şi dreptul subiectiv, izvorăşte din lege, însă evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv, exercitarea prerogativelor subiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu obligatorii. 16

Noţiuni generale despre drept

21

voinţei sale, drepturi care ţin de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanţă sunt drepturi subiective. Drepturile subiective nu pot fi realizate dacă nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât ca reglementare, cât şi ca sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectă sau împiedică înfăptuirea lor. Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantată prin lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal, direct, să-şi desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate19 care la nevoie poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a statului. Individul, cu excepţia drepturilor lui subiective, este obligat să respecte toate celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi, reglementate de acesta. Fără a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune că dreptul în general este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale20. Aceste reguli se mai numesc şi norme juridice. Prof. N. Popa defineşte norma juridică înţelegând acea regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere21. Deosebirea dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv apare cel mai evident în cazul funcţionarului sau demnitarului public comparativ cu un simplu cetăţean. Astfel, dacă în cazul unui simplu cetăţean dreptul de a pretinde restituirea unei datorii este o facultate, la care poate să renunţe, în cazul în care un astfel de drept apare în competenţa (atribuţiile) demnitarului sau funcţionarului public, acesta este obligatoriu de înfăptuit deoarece vizează satisfacerea intereselor publice şi nu personale. De exemplu dreptul de a controla, de a sancţiona contravenţional atunci când este necesar, nu este o facultate ci o obligaţie pentru demnitarul şi funcţionarul public, împuternicit de lege în acest sens.

Dreptul public şi dreptul privat. După mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale ale statului cu autorităţile publice şi ale funcţionarilor publici cu persoanele particulare atunci când acestea privesc drepturile, prerogativele şi obligaţiile subiectelor de drept public, în realizarea interesului general prin metode specifice dreptului public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia) şi de aceea, în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a autorităţilor publice exprimată şi înfăptuită în condiţiile şi limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. Această împărţire este făcută după obiectul şi metoda de reglementare specifice fiecărei ramuri de drept. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturile dintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În dreptul privat se include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Justificarea împărţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constă în aceea că: 19 T. Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit prof. univ. dr. I.

Deleanu, dreptul subiectiv reprezintă o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Prof. dr. I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996 p. 41 20 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, Bucureşti-1994, p. 152 21 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, T.U.B. 1992, p. 100

22

Noţiuni generale despre drept

• în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică statul, autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public subiecţii sunt inegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţi (opozabil erga omnes), deoarece se urmăreşte înfăptuirea intereselor generale; în raporturile de drept public statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât persoana fizică sau persoana juridică de drept civil. • în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regulă secrete spre deosebire de cele de drept public, care sunt şi trebuie să fie publice; • unele principii după care funcţionează normele juridice de drept public diferă de principiile după care funcţionează normele juridice de drept privat22; • în dreptul public prevalează interesul general, pe când în dreptul privat interesul privat şi, ca urmare, regimul de drept public diferă de cel de drept privat. Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este acel drept care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească. Dreptul natural se compune dintr-un mic număr de maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ, care se impun chiar legiuitorului şi după care opera legislativă va putea să fie apreciată, lăudată sau criticată. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un drept natural. Dreptul natural este şi el recunoscut şi instituit de lege. Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se caracterizează prin: • reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului, relaţiile dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi indivizi în procesul organizării şi executării legii (relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi); • în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat actele de gestiune, contractele etc.; • în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale, autoritare, emise de autorităţile publice; • dreptul public conţine ansamblul normelor prin care se asigură satisfacerea interesului public; • normele dreptului public sunt de aplicare mai largă vizând, de regulă, conduita tuturor cetăţenilor (legea, hotărârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă, conduita a două sau mai multe persoane; • normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonate primelor, de exemplu orice modificare în normele juridice constituţionale (norme de drept public), produce direct sau indirect modificări în normele juridice de drept privat; • dreptul public se exprimă prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin iniţiativa individuală şi acordul liber de voinţe, dacă aceasta nu contravine legii; • dreptul public vizează interesul public pe când dreptul privat apără interesul privat, particular; • normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un număr restrâns de persoane. • în dreptul public, drepturile statului şi ale autorităţilor publice sunt obligatorii de înfăptuit pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apără interesul public şi nu al autorităţii respective, pe când în dreptul privat, sunt preponderente drepturile subiective, adică acele drepturi la care subiectul poate renunţa. În dreptul privat unele norme juridice sunt supletive, adică părţile pot conveni conform voinţei lor (în tot ceea ce nu este interzis de lege) derogând de la normele juridice şi numai în caz că nu au convenit altfel se aplică normele juridice de drept privat. În dreptul public, subiecţii raporturilor juridice, nu pot deroga de la dispoziţia normei juridice, conduita lor fiind strict reglementată, deci obligatorie. În domeniul dreptului public, sancţiunile juridice sunt mai ferme, mai grave, uneori vizând chiar libertatea persoanei. 22

Noţiuni generale despre drept

23

Relaţiile sociale. Normele juridice. Legea. Relaţiile sociale. În societate omul intră inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi. Relaţiile sociale sunt legături existente în viaţa socială, economică şi politică sau care apar între oameni, între aceştia şi stat sau autorităţi etc. Orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după anumite reguli care vizează satisfacerea unor necesităţi în anumite condiţii. Importanţa regulilor depinde de valoarea scopurilor urmărite - respectiv de interesele vizate a fi satisfăcute.O normă are valoare în măsura în care corespunde unor nevoi, interese, aspiraţii umane ale unui timp istoric. Regulile se stabilesc pe baza experienţei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere şi vizează comportamentul, conduita, stimulentele, sancţiunile etc. Între regulile juridice şi faptele sociale există o interdependenţă complexă. Regula sau norma juridică se naşte din faptele sociale şi totodată se aplică acestora. Norma juridică. În consecinţă, încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancţionată mai mult sau mai puţin grav în raport de anumite criterii. Specificul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. este dat de caracterul sancţiunilor prevăzute pentru nerespectarea acestora şi importanţa relaţiei sociale reglementate. Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancţiuni juridice - adică acele sancţiuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Pentru încălcarea regulilor moralei se aplică sancţiuni morale, iar pentru încălcarea regulilor religioase se aplică sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normă juridică, adică regula impune starea de normalitate relaţiei sociale prin mijloace juridice. Deci, în vederea realizării binelui şi echităţii, orice relaţie socială trebuie să se desfăşoare după o anumită regulă sau normă prin respectarea căreia se asigură realizarea, în condiţii de eficienţă, a scopului. Când societatea, statul consideră că o regulă trebuie impusă relaţiei sociale prin sancţiuni juridice, atunci regula este transformată într-o normă juridică prevăzută de lege, în cazul nerespectării căreia intervine forţa de constrângere a statului prin intermediul sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale, civile, administrative etc. Spre exemplu, până în anul 1992, fapta salariatului unei societăţi cu răspundere limitată de a pretinde sau a primi bani pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, era considerată o abatere de la disciplina muncii; prin Legea nr. 65/1992 această faptă este transformată în infracţiunea de luare de mită, printr-o normă juridică penală, prin care se instituie sancţiunea juridică respectiv închisoarea pentru această faptă reglementată ca infracţiune. În caz contrar, când o normă juridică nu mai este frecvent încălcată, iar când încălcarea acesteia nu mai prezintă un pericol social ridicat, aceasta este abrogată, putând fi trecută în rândul normelor morale asigurate de sancţiuni morale şi astfel, este lipsită de efectele juridice pe care le impunea (sancţiunile juridice). Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate normele juridice care sancţionau penal: deţinerea neautorizată de valută, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie, deţinerea de instrumente abortive, şi altele. În concluzie, norma juridică este o regulă general obligatorie instituită prin lege, care dispune un anumit comportament într-o ipoteză dată, pentru a cărui nerespectare se aplică sancţiunile juridice prevăzute de lege (penale, civile, administrative etc.). Astfel, o normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este o situaţie presupusă, respectiv o variantă a unei relaţii sociale posibile, relaţie care trebuie să se desfăşoare conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia pentru societate, stat, autorităţi, persoane fizice şi juridice.

24

Noţiuni generale despre drept

Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile corelative) părţilor23 într-o relaţie socială, comportament impus de legiuitor acestora, urmărind un scop unanim admis, eficienţa maximă, precum şi respectarea anumitor drepturi şi libertăţi etc. Sancţiunea juridică constă în măsurile constrângătoare sau reparatorii prevăzute de lege împotriva celor care ar încălca „dispoziţia”, în scopul prevenirii, educării, constrângerii şi eventual al reparării prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendă, anularea unui act, plata despăgubirilor etc. Când s-a concretizat o relaţie socială reglementată de o normă juridică, adică ipoteza s-a materializat, atunci spunem că s-a născut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care trebuie să se conformeze dispoziţiei normei juridice. În situaţia în care nu se respectă dispoziţia, se naşte un alt raport juridic între subiecţi şi organele statului chemate să aplice sancţiunea juridică. Prin urmare, raportul juridic este relaţia socială concretă reglementată de norma juridică, şi anume, în situaţia în care drepturile şi obligaţiile s-au născut, s-au modificat, ori stins. Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting. Raportul juridic se naşte în momentul când într-o relaţie socială, se încalcă dispoziţia normei juridice după care aceasta trebuia să se desfăşoare. Raportul juridic se modifică atunci când printr-o nouă normă juridică se modifică vechea normă juridică, componentă a raportului juridic respectiv. Raportul juridic se stinge atunci când a fost aplicată sancţiunea sau când norma juridică a fost abrogată. Norma juridică24 este aşadar condiţia „sine qua non” a dreptului şi elementul primar al acestuia. Cu privire la norma juridică se impun câteva precizări: • normele care reglementează relaţiile sociale sunt de mai multe feluri: norme juridice, norme morale, norme religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt reglementate concomitent de normele morale, religioase şi juridice, iar altele nu; • multe din regulile de drept au fost simple reguli de morală până când societatea a considerat că sancţiunea morală nu este suficientă şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestora; • sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca sursă voinţa puterii de stat şi, de regulă, această voinţă este exprimată într-o formă şi un conţinut specific - legea în general; morala poate avea ca sursă revelaţia divină, conştiinţa individuală sau colectivă, forţa exemplificatoare a naturii sau experienţa socială pozitivă ori negativă; conţinutul dreptului şi cel al moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale este mai larg, el implicând şi datoria faţă de sine; dreptul cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contrare moralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate, ţintind spre perfecţiune; cele ale dreptului vizează omul obişnuit, omul mediu, fiind mai receptabile, accesibile tuturor pentru a se putea asigura ordinea socială; sancţiunile, în cazul încălcării normelor moralei, ţin de conştiinţa individului şi a societăţii, materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare, izolare, dispută, mustrare, atenţionare, excludere din grup etc., pe când cele juridice îmbracă forma constrângerii statale: amenda, închisoarea, executarea silită, etc. Normele juridice prevăd drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raporturilor juridice, drepturi şi obligaţii asigurate de stat la nevoie prin forţa de constrângere. Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confirmând concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Individul care săvârşeşte un act ilegal acţionează în dispreţul valorii apărate de norma de drept dar asta nu înseamnă că această valoare nu există din moment ce nu este recunoscută. Normele juridice se împart în norme fundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt normele de drept Prin părţi ale normei juridice în acest context înţelegem şi subiecţii activi şi pasivi ai raportului juridic reglementat de normă. 24 Norma juridică, asigură normalizarea relaţiilor sociale adică intrarea în normal a excepţiilor când unele relaţii sociale deviază de la ceea ce legiuitorul apreciază ca normal (adică bine şi echitabil). 23

Noţiuni generale despre drept

25

constituţional, deoarece reglementează relaţii sociale fundamentale pentru stat, privind câştigarea şi exercitarea puterii, organizarea societăţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Legea. J.J.Rousseau în „Manuscrisul de la Neufchâtel” arăta „Eşti liber deci supus legilor, nu atunci când asculţi un om, pentru că în acest caz asculţi de voinţa altuia;ci atunci când asculţi de legi, căci nu asculţi decât de voinţa publică, care este în egală măsură şi a ta şi a oricui”.25 După prof.I Deleanu legea este definită ca fiind actul juridic normativ adoptat de către organul juridic legiuitor şi după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenţei sale legislative, acesta stabileşte reguli generale şi de aplicaţie repetată, a căror realizare este asigurată în virtutea coerciţiunii statale.26 „Legea este regula prin care se fixează frontiera invizibilă în interiorul căreia fiinţa şi activitatea oricărui individ dobândesc o sferă sigură şi liberă”, afirmă Friedrich A. Hayek.27 Motivaţia asigurării, pentru fiecare individ, a unui domeniu cunoscut în interiorul căruia el să poată decide asupra propriilor acţiuni este aceea de a i se permite să-şi utilizeze la maximum cunoaşterea, în special cunoaşterea concretă şi adesea unică a circumstanţelor particulare de timp şi loc. Legea îi spune pe ce poate conta şi , astfel, extinde domeniul în care el îşi poate prevedea consecinţele acţiunilor sale. În acelaşi timp, îi spune ce consecinţe posibile ale acţiunilor trebuie să ia în considerare sau pentru ce va fi considerat responsabil. Aceasta înseamnă că ceea ce i se permite sau i se cere să facă trebuie să depindă doar de circumstanţele pe care le cunoaşte sau le poate stabili. Nici o regulă nu poate fi efectivă şi nu îi poate lăsa individului libertatea de decizie, dacă face ca gama sa de decizii libere să fie dependentă de consecinţe îndepărtate ale acţiunilor sale, aflate dincolo de capacitatea sa previzională.Chiar dintre acele efecte pe care se presupune că el lear putea prevedea, regulile vor putea izola o parte, de care el va trebui să ţină cont, pemiţându-i să le neglijeze pe celelalte. În particular, astfel de reguli nu vor reclama doar ca el să nu facă nimic care să le dăuneze altora , ci vor fi – sau ar trebui să fie- astfel exprimate, încât, aplicate unei situaţii particulare, ele să decidă tranşant care efecte trebuie luate în calcul şi care nu.28 Referindu-se la scopul legii John Locke arăta:„Scopul legii nu este acela de a aboli sau restrânge, ci de a prezerva şi spori libertatea. Căci în orice comunitate capabilă de legi, acolo unde nu este lege, nu este libertate.Pentru că libertatea înseamnă să fi scutit de constrângerea şi violenţa altora;ceea ce nu se poate acolo unde nu este lege.”29 Mai multe norme juridice sistematizate după obiectul reglementării, metoda de reglementare, modul de garantare a executării şi respectării, procedura de elaborare constituie o lege. O lege trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prestabilită (principiul neretroactivităţii); b) să fie opera puterii legiuitoare; c) să fie publicată; d) să fie generală şi impersonală; e) să conţină garanţii sau să existe garanţii pentru executarea şi respectarea acesteia; f) să fie conformă Constituţiei. Normele juridice sunt viabile în cadrul unor sisteme juridice. Un sistem juridic cuprinde: - un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice noi, abrogarea celor mai vechi sau modificarea celor existente; - organe de specialitate care pun în aplicare legile şi asigură executarea acestora (de exemplu: ministerele, organele de urmărire penală, organele de cercetare penală); - instanţele de judecată care identifică normele juridice aplicabile, stabilesc când şi cum au fost încălcate, precum şi sancţiunile juridice sau cuantumul compensaţiilor, reparaţiilor etc.; J.L.Lecercle: Introducere la J.J.Rousseau, Contractul social, traducere în Româneşte de H.H. Stahl, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.47. 26 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. I Editura Europa Nova Bucureşti, 1996, p.123. 27 F.C. von Savigny, System des heutigen romischen Rechts, Berlin, 1840, I, pp.331-332, citat de Fredrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European 1998, p.167. 28 Fredrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European 1998, p.174. 29 Fredrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European 1998, p.181. 25

Noţiuni generale despre drept

26

- norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de comportament sub ameninţarea cu sancţiunea juridică; - norme juridice prin care se cere persoanelor fizice sau juridice să acorde compensaţii persoanelor păgubite; - norme juridice care specifică ce urmează a se face pentru a întocmi acte juridice producătoare de efecte juridice cum sunt: contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi şi obligaţii. În concluzie, dreptul nu se confundă cu sistemul juridic. Sistemul juridic dă viaţă dreptului.

Uzul şi abuzul de drept Nefolosirea dreptului de către titular, asociată cu uzul dreptului de o altă persoană decât titularul, poate duce la pierderea acestuia prin prescripţie. Uzul de drept în alte condiţii decât cele permise de lege, se poate transforma în abuz de drept. Deosebirea între uzul de drept şi abuzul de drept se face după cum este respectat principiul bunei credinţe30, al nonprejudicierii nelegale etc. Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bună credinţă, fără a încălca nejustificat drepturile şi libertăţile celorlalţi. După cum am arătat, dreptul se împarte în dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. Astfel, în cazul dreptului subiectiv, exercitarea acestuia este facultativă pentru subiectul activ, respectiv autorul dreptului, deci exercitarea dreptului este la libera apreciere a acestuia. Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţă, particularul creditor dacă vrea îl poate ierta pe debitor de efectuarea plăţii deoarece interesul plăţii sau neplăţii este numai al lui. Pe de altă parte, când dreptul de creanţă este un drept obiectiv, cum ar fi în cazul funcţionarului public reprezentant al creditorului – statul -, acesta nu poate renunţa la exercitarea acestui drept, el fiind obligat să-i pretindă debitorului achitarea datoriei, deoarece în acest caz se apără un interes public (de ex. în domeniul fiscalităţii). Deci, pe tărâmul dreptului public, uzul de drept este obligatoriu pentru funcţionarul public şi autoritatea publică, dată fiind satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv. Funcţionarul public trebuie, ca în ceea ce face potrivit funcţiei sale, să satisfacă interesul public şi astfel, el nu are dreptul de a renunţa la acesta, respectiv de exercitarea drepturilor conferite prin competenţa funcţiei sau demnităţii sale publice. Exercitarea dreptului, atât obiectiv cât şi subiectiv, trebuie să se facă cu bună credinţă, adică în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În domeniul uzului de drept principiul bunei credinţe presupune în esenţă următoarele: - scopul exercitării dreptului trebuie să fie asigurarea binelui autorului dreptului, în condiţiile şi limitele legii şi al protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi ; - scopul exercitării dreptului să nu vizeze încălcarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi; atunci când prin exercitarea unui drept se lezează patrimoniul altuia, această lezare trebuie să fie legitimă şi legală. Spre exemplu, proprietarul unui teren îi cere celui care Principiul bunei credinţe este un principiu consacrat în normă juridică fundamentală, deci cu putere constituţională, respectiv în art. 54 din Constituţie “Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.” Buna credinţă se prezumă până la proba contrarie, adică se presupune că persoana în cauză şia exercitat dreptul său fiind convinsă că nu încalcă, pe nedrept, drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale altora. Deci reaua credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, şi în astfel de situaţie este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi prezumţia de bună credinţă. Prezumţia de bună credinţă (bona fide prezumitur) este presupunerea că orice persoană în ceea ce face este de bună credinţă până la proba contrarie; deci autorul faptei nu este obligat să-şi probeze buna credinţă decât atunci când este acuzat de rea credinţă. Prin bună credinţă se înţelege un grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) prin care se urmăreşte intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la producerea de prejudicii, într-o activitate onestă, loială, ce presupune încredere reciprocă, inclusiv în cadrul credinţei eronate şi scuzabile. A se vedea Dimitrie Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile. Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 34. 30

Noţiuni generale despre drept

27

întâmplător îi foloseşte terenul fără nici un drept, să nu-şi mai parcheze autoturismul pe acesta. O astfel de cerere este legitimă, chiar dacă proprietarul autoturismului va suferi unele daune ca urmare a faptului că va fi nevoit să folosească o parcare cu plată. Suntem în prezenţa unui abuz de drept atunci când, spre exemplu, primăria, proprietar al trotuarului sau spaţiului verde, demolează un boutique de pe acesta fără a-l soma pe proprietarul boutiqului şi fără a-i da posibilitatea în timp şi spaţiu să-şi demonteze boutiqul şi să-şi transporte marfa cu minim de pierderi. Diferenţa dintre pagubele cauzate prin demolare, în astfel de condiţii, de către primărie şi pierderile minime pe care le-ar fi suportat proprietarul boutiqului dacă el şi-ar fi demontat şi transportat marfa în condiţii obişnuite, constituie prejudiciul cauzat prin abuz de drept. - autorul dreptului să fie conştient că prin modul de exercitare a dreptului său nu poate cauza pagube nejustificate celorlalţi; deci acţionează cu bună credinţă, nu cu rea credinţă, dar şi obligaţiile juridice trebuie îndeplinite cu bună credinţă; astfel, potrivit art. 54 din Constituţie, obligaţiile se îndeplinesc cu credinţă şi fidelitate faţă de ţară, de către toţi funcţionarii publici precum şi militarii; potrivit art. 15, 17, 52, 53, din Constituţie socotim că toate obligaţiile juridice trebuie să se execute cu bună credinţă. Buna credinţă se apreciază raportând-o, de regulă, la un nivel mediu de cultură, la o pregătire suficientă în domeniu pentru a conştientiza corect urmările exercitării dreptului sau obligaţiei respective. Vizarea anumitor urmări prin exercitarea dreptului, adică numai a acelora care satisfac necesităţile autorului dreptului şi neglijarea, acceptarea ori urmărirea conştientă, a celorlalte urmări dăunătoare pentru ceilalţi, poate fi considerată „rea credinţă”31. Spre exemplu, în exercitarea dreptului la informare, unii ziarişti generalizează un fapt concret, lezând pe nedrept interesele celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca: „Românii i-au speriat cu furturile pe germani”, „Jaful prin privatizare”, „Românul M.I. criminal în serie a omorât în Grecia un poliţist şi alţi civili”, pe lângă dezinformare s-au lezat interesele majorităţii românilor care fiind în Germania nu au furat, precum şi ale unei categorii de funcţionari ai Fondului Proprietăţii de Stat care au realizat privatizări corecte; iar în cazul lui M.I. s-a omis faptul că acesta provenea dintr-un părinte fost cetăţean român, celălalt părinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a născut, a crescut şi a fost educat în Grecia, deci sub nici o formă nu era un produs al societăţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nu puteau şi nu trebuiau să prevadă consecinţele negative, atât în interior cât şi în exterior, ale acestei maniere de exercitare a dreptului la informare? Este adevărat că o astfel de ştire de senzaţie, exacerbată, a dus la mărirea tirajului, dar cu ce preţ pentru cetăţeanul român sau pentru ţară? Ce efect, aşa-zis colateral, a avut în exterior, având în vedere că aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţie ar putea fi analizată sub aspectul abuzului de dreptul la informare, ce poate îmbrăca aspecte de dezinformare. Deci, abuzul de drept32 înseamnă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, fie în alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridică în care se recunoaşte şi reglementează dreptul respectiv, fie prin acceptarea unor urmări socialmente periculoase.33 Pentru a se preveni abuzul de drept al comerciantului faţă de consumator a fost adoptată Legea nr. 193/6.XI.2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Clauzele contractuale sunt acele prevederi din conţinutul contractului prin care se generează, modifică, stinge drepturi şi obligaţii. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceasta poate apărea în cazul aşa ziselor contracte de adeziune în domeniul dreptului privat, existând riscul prejudicierii unei părţi a contractului fără posibilitatea legală sau materială de reparare a pagubei suferite, de exemplu modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii prevăzute în contractul de împrumut bancar, poate fi apreciată ca o clauză abuzivă. 32 De pildă în art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului denumit “Interzicerea abuzului de drept” se dispune: “Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îmdepliniun act ce 31

28

Noţiuni generale despre drept

Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate constituie un abuz de dreptul la petiţie sau de dreptul de acces liber la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autorităţile judiciare. În cazul dreptului la informaţie, pot apărea ca abuzuri de drept fapte cum sunt: publicarea repetată a unor articole cu date care astfel nu mai sunt informaţii fiind deja cunoscute, ci sunt de natură a “diminua electoratul” subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmează să le ia; prezentarea unor zvonuri ca fapte adevărate, fără a face un minim de verificări şi fără a arăta că sunt simple presupuneri; campaniile de presă organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare constituie, de asemenea, un abuz de drept, fapt pentru care sunt şi interzise34, imixtiunile presei în treburile celorlalte puteri prin substituire, pretinzând prin diferite articole să se ia măsuri de genul: „Dejeu afară” (Dejeu-fostul ministru de interne) şi alte folosiri abuzive ale dreptului de informare. Abuzul de drept procesual este o exercitare cu rea credinţă a unui drept prevăzut de lege a fi utilizat în procesul civil, administrativ sau penal, adică contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sancţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri a celui vinovat de săvârşirea lui; în cazurile anume prevăzute de lege, cel care a săvârşit abuzul de drept este sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar penale. În cadrul abuzului de drept procesual, atrag sancţiunea amenzii civile următoarele acte făcute cu rea credinţă de către una din părţile în proces: introducerea unei contestaţii cu scopul de a întârzia punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, cererea de strămutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea de suspendare etc., toate făcute în mod nejustificat, urmărindu-se în fapt tergiversarea judecăţii sau a executării sentinţei civile, şicanarea, răzbunarea etc. Abuz de drept poate fi şi în domeniul legiferării, adică atunci când Parlamentul sau Guvernul elaborează o lege, respectiv o ordonanţă, contrare Constituţiei. O astfel de lege sau ordonanţă sunt declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, autoritate autonomă împuternicită de Constituţie cu efectuarea justiţiei constituţionale. Fenomenul desemnat prin „abuz de drept” nu constă în existenţa abuzivă a dreptului, dreptul în sine neputând fi abuziv, ci în exercitarea abuzivă sau neexercitarea lui în mod abuziv, în deturnarea dreptului de la finalitatea socială pentru care a fost constituit şi garantat, cauzând astfel un prejudiciu material sau moral ori putându-se cauza un astfel de prejudiciu. Sunt numeroase împrejurări în care conduita abuzivă constă în neîndeplinirea unei obligaţii sau chiar a unui drept, în modul de exercitare sau neexercitare a unor competenţe, funcţii sau puteri ori chiar în neglijarea unui simplu interes protejat de lege. Spre exemplu: pot fi abuzuri de drept efectuarea de către Garda Financiară a două sau mai multe controale economice pe an la un agent economic, fără a avea la bază date sau sesizări că acesta încalcă legea; neexercitarea dreptului de a sancţiona o contravenţie constatată legal de agentul de circulaţie; oprirea fără motiv de către agentul de poliţie a conducătorului auto aflat în trafic; neeliberarea unei autorizaţii solicitate în pofida faptului că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru autorizare etc. Normele juridice, după obiect, subiect şi metodele de reglementare sunt sistematizate în ramuri ale dreptului. O primă împărţire, aşa cum am arătat, o constituie delimitarea în drept public şi drept privat.

urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de prezenta Convenţie”. 33 Potrivit art. 130 pct. 3 O.G. nr. 61/2003 privind colectarea creanţelor bugetare, când contestaţia la executarea silită a fost a fost exercitată cu rea credinţă adică fără motiv temeinic şi legal în scop de tergiversare nejustificată a executării silite contestatorul va fi obligat la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 10.000.000.lei. 34 Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei adoptate prin Hotărârea nr. 24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se interzic campaniile ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare.

Noţiuni generale despre drept

29

1.7. Dreptul constituţional Cea mai importantă ramură a dreptului public o reprezintă dreptul constituţional care este fundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele juridice. De fapt, dreptul constituţional este factorul structurat al întregului sistem de drept care guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul constituţional izvorăşte din actul juridic şi politic fundamental al ţării - Constituţia, care într-un stat democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept. Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituţie) după care se organizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii35. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele se regăsesc principiile dreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii statale ca expresie a puterii poporului care evident includ recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională care vizează structura statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept în general. Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea de drept în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei36. Ordinea constituţională este ordinea stabilită de Constituţie pe când ordinea de drept este ordinea stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult mai mare decât sfera ordinii constituţionale.

Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei Potrivit art. 1. pct. 5 din Constituţie “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale. Prin efecte juridice înţelegem drepturi şi obligaţii, a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice, adică al naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice. Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestări de voinţă prin care se dispune cu privire la modul cum să se desfăşoare anumite relaţii sociale, iar în cazul

Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 19 Dreptul constituţional este acela care formulează în principiu, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări prin norme specifice adoptate de organul legiuitor. 36 Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumită ordine care reglementează asocierea în interiorul unităţii politice, determinând modul de distribuire a puterilor, precum şi finalitatea pe care o urmăreşte colectivitatea care se asociază în acest fel. Aristotel, Politica, Cartea a IV, cap. I, 128/A, p. 15. 35

30

Noţiuni generale despre drept

nerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi în ce mod. Actele normative într-un stat unitar se aplică, de regulă, pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii. Actele juridice individuale se referă numai la cazuri concrete, la nivelul individului, deci cu efecte juridice limitate la un număr restrâns de subiecţi. În orice stat37, actele juridice normative au o ierarhie bine stabilită, adică o putere de reglementare mai mică sau mai mare în raport de competenţa şi puterea de reprezentare a autorităţii emitente. Ca urmare, fiecare autoritate emite un anumit act normativ bine precizat în ierarhie din punct de vedere al competenţei materiale, personale şi teritoriale pe care o are acel organ38. Legea fundamentală a oricărui stat este Constituţia care este elaborată de Adunarea constituantă şi aprobată prin referendum, toate celelalte legi în statul respectiv se subordonează acesteia, iar toate reglementările ulterioare trebuie să fie conforme Constituţiei -forma supremă de exprimare a voinţei poporului într-un stat democrat. Prin Constituţie se reglementează structura statului şi relaţiile dintre organele statului pe de o parte, precum şi dintre acestea şi persoanele fizice sau persoanele juridice, pe de altă parte. Filosoful grec Socrate considera Constituţia ca fiind sufletul cetăţii39. Al doilea act ca putere normativă îl constituie legea organică. Legea organică se votează de Parlament numai cu o majoritate calificată (majoritatea din efectivul parlamentar), având un domeniu de reglementare foarte important în stat prevăzut în mod expres în Constituţie (de exemplu: regimul proprietăţii, regimul infracţiunilor şi pedepselor, statutul funcţionarului public etc.). Al treilea act ca putere normativă îl constituie legea ordinară, adică acea lege care se votează de Parlament cu majoritate simplă (jumătate plus 1 din parlamentarii prezenţi) reglementând celelalte domenii care nu intră în obiectul legii organice. O lege ordinară nu poate modifica o lege organică, nici nu poate contraveni acesteia şi bineînţeles, Constituţiei. In vacanţele parlamentare, Guvernul este delegat provizoriu de Parlament, printr-o Lege de abilitare, să emită ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinară până la aprobarea sau respingerea lor de către Parlament. Prin acest tip de ordonanţă nu se poate modifica o lege organică şi bineînţeles nici Constituţia. În cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă prin care se modifică legea, inclusiv cea organică, până la aprobarea sau respingerea acestora în Parlament. Potrivit art.115 pct.4. din Constituţia revizuită, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în conţinutul acesteia. Ca şi legile emise de Parlament, ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale numai în faţa Curţii Constituţionale conform contenciosului constituţional. Pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii, Guvernul emite acte administrative numite hotărâri care sunt subordonate ordonanţelor, legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, o hotărâre de Guvern nu poate fi contrară ordonanţelor Guvernului şi deci, nici nu le modifică. Atunci când hotărârile Guvernului contravin legii pot fi atacate în justiţie, putând fi anulate de Curtea de Apel, Secţia de Contencios administrativ. După hotărârile Guvernului, ca putere normativă, se situează ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ, emise de miniştri după o anumită procedură. Acestea, evident, sunt acte administrative În Anglia nu există o ierarhie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptului englez, cu multe norme juridice nescrise. 38 Competenţa materială defineşte puterea de reglementare în raport de natura relaţiilor sociale reglementate, care îşi lasă amprenta pe natura normei juridice regulatoare; competenţa personală este dată de calitatea persoanei subiect activ sau pasiv al relaţiei sociale reglementate; competenţa teritorială exprimă întinderea teritoriului pe raza căruia funcţionarul, demnitarul public sau autoritatea, îşi exercită competenţa materială. Competenţa în drept, presupune o limitare a puterii în raport de materia în care se exercită puterea, persoana faţă de care se exercită puterea şi teritoriul pe care aceasta se poate exercita. 39 Julien Freun, L'essence du politique, Sirey Paris, 1986, p. 344 37

Noţiuni generale despre drept

31

subordonate tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate, adică trebuie să fie în concordanţă cu ele, potrivit ierarhiei actelor juridice. Toate aceste acte normative, emise de miniştri, din punct de vedere teritorial, se aplică în toată ţara, însă din punct de vedere material, numai în domeniile ce le-au fost rezervate şi pe care le reglementează ministerul respectiv. Acte normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât şi materială, emit Consiliile judeţene, Consiliile locale şi primăriile, respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de competenţă şi numai în domeniile în care au fost împuterniciţi de lege. De exemplu, Legea 32/1968, privind regimul general al contravenţiilor, stabileşte domeniile în care aceste autorităţi pot institui contravenţii şi sancţiunile corespunzătoare acestora. Prin noua reglementare constituţională dată deciziilor Curţii Constituţionale se pune problema valorii juridice a acestora precum şi precum şi a raportului dintre acestea şi lege. Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiilor sale emite: decizii, hotărâri şi avize consultative. Potrivit art.145 din Constituţia nerevizuită „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 144 literele a)şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă,cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.” Observăm că în această reglementare, funcţiona controlul reciproc, combinat cu un control al puterii şi opoziţiei prin realizarea a cel puţin două treimi din parlament care exprimă ultimul cuvânt al puterii legislative într-o formulă care presupune acordul dintre putere şi opoziţie. Deci Curtea Constituţională era controlată nu de majoritatea calificată care putea să exprime poziţia puterii ci de o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere care presupune o unitate de vederii între puterea şi opoziţia parlamentară. Prin Constituţia revizuită s-a dat o altă reglementare deciziei Curţii Constituţionale în raport cu legea. Astfel în art. 147 cu denumirea marginală „Deciziile Curţii Constituţionale” se dispune: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale… Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” Această nouă reglementare presupune: - parlamentul nu mai poate înlătura decizia Curţii Constituţionale cu votul a două treimi din totalul membrilor săi şi respectiv a constata că legea în cauză este constituţională, aşa cum îi permitea vechea reglementare constituţională; sub acest aspect modificarea constituţiei ni se pare discutabilă dat fiind puterea juridică diferită ca urmare a puterii de reprezentare a celor douţ instituţii statale. - pe timpul a 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dispoziţiile legii declarate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept; aceasta înseamnă că nu mai pot produce noi efecte juridice; - efectele juridice produse încetează la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; - în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale; într-o astfel de ipoteză Constituţia obligă Parlamentul să reexamineze dispoziţiile respective şi să legifereze potrivit deciziei Curţii Constituţionale ceea ce aşa cum am arătat nu este la adăpost de critică; - credem că Curtea Constituţională prin decizia sa nu reglementează, nu legiferează ci doar constată ce dispoziţie este contrară Constituţiei şi sub ce aspect; or numai Parlamentul stabileşte conţinutul noi norme juridice în conformitate cu prevederile Constituţiei;

Noţiuni generale despre drept

32

- înlăturarea puterii juridice a legii declarate neconstituţionale nu o face Curtea Constituţionale ci Constituţia care proclamă în art.1 pct.5 „supremaţia” Constituţiei şi a art.154 pct. în care se dispune: „Legile şi celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.” Noua reglementare dată prin art.147, deciziilor Curţii Constituţionale nu sunt la adăpost de critică deoarece: puterea Curţii Constituţionale nesupusă nici unui control ar putea fi exercitată în mod discreţionar sau greşit ; majoritatea celor 9 judecători poate fi un produs al aceloraşi partide sau coaliţii aflate la putere pe timp de două mandate parlamentare consecutive; practica Curţii Constituţionale demonstrează că chiar Curtea Constituţională a dat decizii contradictorii, a revenit asupra unora schimbând practica ; preşedintele ţării , şi majoritatea din cele două Camere care numesc şi respectiv aleg câte 3 judecătorii ai Curţii Constituţionale pot avea aceeaşi culoare politică ceea ce ridică semne de întrebare caracterului deciziilor în raport cu voinţa poporului exprimată de putere şi opoziţie în Parlament; vechea reglementare prin care două treimi din numărul total al membrilor celor două Camere, putea să controleze deciziile Curţii Constituţionale, avea un caracter mai democratic prin puterea de reprezentare ce o avea cele două treimi.

TEME PENTRU REFERAT: - Structura normei juridice. Comparaţie între normele juridice şi normele morale. - Ierarhia normelor juridice. Supremaţia Constituţiei. - Comparaţie între dreptul public şi dreptul privat. - Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul dreptului. BIBLIOGRAFIE 1. Prof. univ. dr. Ioan Deleanu

- Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Europa-1966, p. 5-52 2. Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p. 11-17 3. Dr. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 9-31 4. Conf. univ. dr. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 17-22

Noţiuni generale despre drept

33

ANEXA 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT Scheme ajutătoare

Statul a creat dreptul. Dreptul limitează acţiunea Statului. Dreptul asigură libertatea prin instituirea responsabilităţii, pentru cei care o încalcă, responsabilităţi pe care Statul le transformă în răspundere, după caz. - Obiectul dreptului: - normalizarea (reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor juridice. - acţiuni a) legătura între oameni - inacţiuni - Relaţii sociale şi rapoarte juridice - acte şi fapte reglementate b) subiecte - active - pasive Relaţia socială este ipoteza normei juridice. - Normă juridică

a) Ipoteză (relaţia socială) b) Dispoziţie c) Sancţiune

- subiect activ şi subiect pasiv - subiect activ şi subiect pasiv - organul statului aplică sancţiunea subiectului activ făcând dreptate subiectului pasiv şi societăţii

a) norme juridice b) norme morale

- sancţiuni juridice - aplicate de Stat - sancţiuni morale - aplicate de opinia publică

c) norme religioase d) norme politice

- sancţiuni religioase - aplicate de „autorităţile” religioase - sancţiuni politice - aplicate de autorităţile politice

Norme:

Totalitatea normelor juridice alcătuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.

a) dreptul public:

- dreptul constituţional - dreptul administrativ - dreptul penal - dreptul procesual penal - dreptul internaţional public

Dreptul: b) dreptul privat:

a) dreptul obiectiv: Dreptul: b) dreptul subiectiv:

- dreptul civil - dreptul comercial - dreptul muncii - dreptul internaţional privat - totalitatea normelor juridice, prevăzute de lege, care există şi se exercită independent de voinţa individuală - totalitatea drepturilor individului care se exercită ca facultăţi ale acestuia

a) dreptul pozitiv :

- totalitatea normelor juridice scrise

b) dreptul cutumiar:

- totalitatea cutumelor, obiceiurile recunoscute ca norme juridice

Dreptul:

Noţiuni generale despre drept

34

ANEXA 2

SCURTĂ COMPARAŢIE ÎNTRE DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT

Comparaţie din punct de vedere al: - subiectelor - ce interes vizează - caracterul actelor juridice - caracterul actelor juridice - caracterul efectelor juridice - al aplicabilităţii - opozabilităţi - obiectului reglementării

DREPTUL PUBLIC - autorităţi publice - autorităţi publice + persoane fizice şi juridice - interesul public - preponderent de autoritate - de regulă publice - preponderent normativ - tuturor autorităţilor publice, persoanelor fizice şi juridice - erga omnes (tuturor) - relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi

DREPTUL PRIVAT - persoane fizice şi juridice private - interesul privat - preponderent acte de gestiune, contracte etc. - de regulă secrete - preponderent individual - la două sau mai multe persoane (aplicabilitate restrânsă) - numai persoanei sau persoanelor prevăzute în actul juridic - relaţiile dintre persoanele private (fizice şi juridice)

Noţiuni generale despre drept

35

ANEXA 3

SCHEMA COMPARATIVĂ ÎNTRE DREPTUL CONSTITUŢIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI DREPTUL PENAL

Din punct de vedere al subiecţilor, obiectului reglementării şi mijloacelor de reglementare, normele juridice sunt structurate pe mai multe ramuri de drept, spre exemplu: Comparaţie din punct de vedere al: - obiectului

DREPTUL CONSTITU}IONAL

DREPTUL ADMINISTRATIV

- ce ordine vizează

- relaţiile fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale - autorităţi constituţionale - cetăţeni - persoane particulare - ordinea constituţională

- relaţiile ce se formează în procesul de organizare a executării şi executarea în concret a legii - autorităţi administrative - persoane fizice - ordinea administrativă

- sancţiunilor - normelor juridice

- sancţiuni constituţionale - norme constituţionale

- sancţiuni administrative - norme administrative

- subiecţilor

DREPTUL PENAL - relaţiile de tragere la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni - autorităţi judiciare şi - persoane fizice - o anumită componentă a ordinii de drept - sancţiuni penale - norme penale

Ordinea socială include: a) ordinea de drept b) ordinea morală c) ordinea religioasă d) ordinea politică Ordinea de drept în general include: a) ordinea constituţională b) ordinea de drept (în sens restrâns) Ordinea constituţională include structura constituţională şi relaţiile dintre componentele acesteia, prevăzute în Constituţie.

Noţiuni generale despre drept

36

ANEXA 4

IERARHIA ACTELOR JURIDICE

a) Constituţia - elaborată de Adunarea Constituantă şi votată prin referendum. b) Legea de revizuire a Constituţiei, votată de 2/3 din Parlament şi referendum. c) Legea organică emisă de Parlament (votată cu majoritate calificată, adică jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor). d) Legea ordinară emisă de Parlament (votată cu jumătate plus unu dintre parlamentarii prezenţi – majoritate simplă) e) Ordonanţa de urgentă

- emisă de Guvern

f) Ordonanţa ordinară

- emisă de Guvern

g) Hotărârile

- emise de Guvern

Guvernului

h) Ordine şi instrucţiuni

- emise de miniştri

i) Ordine

- emise de prefecţi

j) Hotărâri şi decizii

- emise de Consiliile judeţene şi locale, primari

Ierarhia actelor juridice40 presupune: - toate actele juridice trebuie să izvorască din Constituţie, iar actul juridic inferior trebuie să fie conform actelor superioare. - puterea unui act normativ este dată de rangul autorităţii emitente în structura acestor organe, precum şi de puterea de reprezentare. - orice modificare a actelor juridice superioare afectează implicit orice act juridic normativ inferior care ar deveni contrar. - Ordonanţele Guvernului prin care se modifică o lege, se emit în regimul delegării date de Parlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie până ce ordonanţa este aprobată sau nu de Parlament. - Ordonanţele de urgenţă sunt excepţii ce pot fi adoptate fără nici o abilitare expresă, numai în cazuri urgente a căror reglementare nu poate fi amânată şi cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. - Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se emit numai în limitele legii de abilitare dată de Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.

Este de observat că şi Constituţia Uniunii Europene menţine principiul ierarhiei actelor juridice cu un anumit specific. A se vedea art.32 „Actele juridice comunitare” din Constituţia Europeană. .

40

Noţiuni generale despre drept

37

Noţiuni generale despre drept

38

ANEXA 5 ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT ŞI COMPETENŢA ACESTORA

Structura organelor statului Adunarea Constituantă Parlament

Acte normative care le emit Constituţie

Teritorială pe toată ţara

Competenţa de aplicare Materială orice domeniu

Legea de revizuire Legea organică

pe toată ţara

Legea ordinară Guvern

Ordonanţa de urgenţă

Ordonanţă

pe toată ţara

- în domeniul legii organice - în alte domenii decât cele rezervate Constituţiei şi legii organice - în domeniul legii organice şi al legii ordinare - numai în domeniul legii ordinare şi în limita fixată de Parlament prin legea de abilitare; - numai în aplicarea legii

Ministere

Hotărâri Ordine şi instrucţiuni

Prefecţi

Ordine

în judeţul respectiv

- numai în domeniul ministerului respectiv în domeniul prev. de lege

Consilii judeţene şi locale, primării

Hotărâri Decizii

pe judeţ, oraş, comună, potrivit competenţei teritoriale

- numai în domeniul stabilit în mod expres de lege

pe toată ţara

Personală orice persoană orice persoană

orice persoană

orice persoană orice persoană orice persoană

CAPITOLUL II PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune. 2.1.1. Trăsături. Deosebirile faţă de alte puteri. Puterea41 este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală, politică, militară, economică a persoanei, autorităţii etc. de a-şi impune voinţa faţă de oameni sau natură. În funcţie de subiectul deţinător al puterii, mijloacele folosite şi obiectul exercitării acesteia, putem distinge: putere politică, putere de stat, putere militară, putere economică etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizează prin mijloace specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autorităţi, funcţii şi funcţionari publici, într-un sistem de legi. C.G. Rarincescu arăta că noţiunea de putere are trei sensuri. Într-un prim sens, cuvântul putere desemnează noţiunea de funcţie, de activitate specială; spre exemplu, se spune - puterea legislativă se exercită de Parlament. În al doilea sens, cuvântul putere vizează noţiunea de organ, de exemplu când se face referire la puterea executivă care prin excesul de ordonanţe “de urgenţă”, încalcă domeniul puterii legiuitoare42. În al treilea sens, prin cuvântul putere se vizează elementele constitutive ale voinţei naţionale întrucât aceasta poate fi fracţionată în anumite elemente ce pot fi delegate şi încorporate într-un anumit organ respectiv serviciul public care exercită funcţii corespunzătoare. „Lupta pentru a pune mâna pe puterea politică, lupta pe care o duc între ele clasele sociale, sau chiar membri aceleiaşi clase organizaţi în partide politice, umplu întreaga istorie politică a diferitelor popoare. Acei care reuşesc, înţeleg să-şi menţie puterea lor, organizând, modificând diferite instituţiuni de drept public, în scop de a-şi asigura conservarea puterei.”43 Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale, din aceasta rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legătura strânsă cu categoriile popor şi naţiune. Uneori, categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (sau puterea) aparţine poporului. În art.2 din Constituţia Franţei se dispune: „Principiul său este: guvernarea poporului de popor şi pentru popor”.În acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Franţei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 şi 1965 art. 2) şi altele. Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate care aparţine naţiunii sau emană de la naţiune. Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care se exercită prin organele sale reprezentative constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” De aici rezultă două constatări: prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice, iar cea de-a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se V. Dabu. Responsabilitatea juridică a funcţionarului public. Teză de doctorat p.4. "Oricum etimologia termenului "putere" exprimă numai în parte sensul său politic, care nu este capacitatea de a face, ci puissance "capacitatea de a face să se facă" (pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea ordonă, iar puterea statului impune comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei." Giovanni Sartori. Teoria democraţiei reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181. 42 O ordonanţă de urgenţă este susceptibilă de a fi neconstituţională atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile de "urgenţă" şi “caz excepţional” impuse de Constituţie (art. 114 pct. 4 din Constituţie). 41

P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol.I. Principii generale, ed.a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, 1934, p.34.

43

40

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

operează, precum cele de putere, puteri publice, suveranitate, suveranitate naţională (care în fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele ce „rezidă în naţiune”, „aparţin naţiunii”, „aparţin poporului”. Nici o parte a poporului şi nici un individ nu se pot autoinvesti cu exerciţiul acesteia (suveranităţii), se arată în Constituţia Franţei. În art.2 pct. 2 din Constituţia revizuită se dispune: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Cicero spunea că poporul este un grup de oameni asociat prin legături juridice, prin consens juridic şi prin interese comune. Istoricul roman Titus Livius ne învaţă că poporul este singurul în măsură să deţină toată puterea în orice privinţă44. După Giovanni Sartori conceptul de popor este folosit în cel puţin 6 accepţiuni45: 1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea; 2. Popor înseamnă o parte majoritară indeterminată; marea parte a mulţimii; 3. Popor înseamnă clasele inferioare; 4. Popor ca entitate indivizibilă, ca întreg organic; 5. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii absolute; 6. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii limitate. Credem că ceea ce interesează în primul rând, respectiv modul de exprimare a voinţei poporului pentru satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea accepţiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor să se înţeleagă toată lumea dar, cel puţin pentru mult timp, va fi foarte greu să se opereze cu această accepţiune. Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi diversitatea acestora precum şi a căilor şi metodelor de realizare. De aceea, se lucrează cu conceptul de interese generale, noţiune care presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, ceea ce nu înseamnă că se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacă unii le consideră esenţiale numai pentru ei. Deci, este dificil să stabilim ce este esenţial pentru toţi şi cum se exprimă aceasta în voinţa poporului, ori cum aflăm voinţa reală a poporului. Potrivit art. 21 pct.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „Voinţa poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic prin sufragiu universal, egal,şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.” Practica a demonstrat că aceasta o pot hotărî cei mai mulţi plecând de la majoritatea simplă, până la limita maximă-întregul popor. În viaţă pot apărea diferenţe între opiniile majorităţii simple şi ale majorităţii calificate în stabilirea şi definirea intereselor generale ale societăţii. În astfel de situaţii socotim că opinia majorităţii calificative este mai aproape de voinţa poporului dacă aceasta ia în considerare şi drepturile minorităţii46. În anumite situaţii majoritatea simplă hotărăşte, dar aceasta numai în limitele şi domeniile stabilite conform voinţei exprimate prin referendumul popular, cât şi prin reprezentanţii societăţii din Adunarea Constituantă atunci când aprobă Constituţia. De exemplu, o lege ordinară poate fi aprobată în Parlament de majoritatea simplă a parlamentarilor, dar aceasta se face în baza unei Constituţii, votată de o majoritate calificată şi prin referendumul popular. Chiar statul şi puterea sa, inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie să îşi aibă sorgintea în Constituţia votată atât de Adunarea Constituantă, cât şi prin referendumul popular. Din ce în ce mai mult se vorbeşte de conceptul de societate civilă ca partener social cu anumite competenţe şi responsabilităţi prevăzute de lege sau pur şi simplu asumate. Într-o anumită accepţie societatea civilă ar regrupa organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, organizaţii de caritate, organizaţii din teren, organizaţii care implică cetăţenii în viaţa locală şi municipală, cu o contribuţie specifică a bisericilor şi comunităţilor religioase.47 „Societatea civilă este o construcţie intelectuală, o imagine, creată istoric, de pe poziţiile unor Frigioiu Nicolae, Curs de politologie şi doctrine politice, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice "David Ogilvy", Bucureşti, 2000, p.60. 45 Giovanni Sartori: Teoria democraţiei reinterpretată. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti p. 46 46 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 18 47 A se vedea Petre Prisecaru, Nicolae Idu, Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene, Editura economică, Bucureşti, 2003,p.110. 44

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

41

interese specifice şi capabilă să sesizeze anumite aspecte din realitatea socială.”48 În doctrină sunt o serie de discuţii legate de raportul societate civilă-popor.49Comisia europeană consideră că societatea civilă joacă un rol important prin faptul că permite cetăţenilor să-şi facă cunoscute preocupările şi furnizează servicii care satisfac cerinţele populaţiei. De remarcat că U.E. a încurajat dezvoltarea societăţii civile în ţările candidate, ca parte a procesului de pregătire a aderării. Comisia subliniază însă faptul că o implicare sporită a societăţii civile înseamnă şi o responsabilitate mai amre pentru aceasta, ea însăşi trebuind aă aplice principiile unei bune guvernanţe.50 Noţiunea de „stat”, aşa cum am văzut, cunoaşte două accepţiuni: Într-o accepţiune mai mult politică51, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale (de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceasta este accepţiunea strict juridică într-un stat democratic. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea52 deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere, poporul creează statul, ca ansamblu sistematizat de organe de stat legiuitoare, administrative, judecătoreşti, de armată şi poliţie etc., deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare organizarea statală a puterii poporului. Puterea statală nu se confundă cu puterea politică. Ca trăsături generale ale puterii de stat reţinem: 1) caracterul de putere; 2) putere de constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitatea. 1. Caracterul de putere Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă „genul proxim” în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o potenţă efectivă, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt necesare şi alte elemente, respectiv cele care o diferenţiază de alte puteri şi care reprezintă aşa numita „diferenţă specifică”. 2. Puterea de stat este o putere de constrângere53 48 49

Ana bazac, Puterea societăţii civile, Editura Cartea Universitară, Bucureşti,2003,p.94. A se vedea Ana bazac, Puterea societăţii civile, Editura Cartea Universitară, Bucureşti,2003,p.125.

Petre Prisecaru, Nicolae Idu, Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene, Editura economică, Bucureşti, 2003,p.110. 51 "Termenul politică are multiple sensuri definite prin dicţionare. În sensul care ne interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupări sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinând formele funcţiilor şi conţinutul acestora, precum şi exigenţele politicii care se reflectă puternic în stat şi drept." I. Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami. Bucureşti,1997, p.14 52 Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune în situaţia geografică. 53 În dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a 50

42

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, inclusiv forţa de constrângere legală, denumită şi „constrângerea de stat”, împotriva celor care nu se conformează legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea statală dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii) deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partide politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind una din „trăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”. Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanţă54, adică atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează printr-o forţă instituţionalizată, care trebuie să funcţionează numai în baza şi în limitele legii, adică numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin organele abilitate de lege. În cazul când constrângerea de stat este folosită în afara legii, este necesară tragerea la răspundere civilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcţionarului public vinovat, cât şi a autorităţii publice în cauză. 3. Caracterul social al puterii statale Puterea de stat are evident un caracter social întrucât ea se manifestă într-un mediu social. Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora faţă de alte grupuri, clase sociale, persoane. Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii. 4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor55 ca voinţă general-obligatorie. Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o dăm noţiunii „guvernaţilor”) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinţei membrilor, grupurilor sau claselor sociale. În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum şi celelalte care au caracter general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţă reală a poporului este în strânsă legătură cu caracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinţa poporului, cum ar fi din cauza unor alegeri incorecte sau din cauza îndepărtării guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost aleşi etc. În caracterizarea puterii se vorbeşte de legalitatea puterii, precum şi de legitimitatea puterii, sintagme cu conţinutul diferit. Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în limitele Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altă parte, prin legitimitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, Constituţie şi legi care exprimă voinţa reală a poporului. Când Constituţia şi legile nu mai corespund voinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectă este legală, dar nu mai este legitimă. În astfel de situaţii puterea trebuie să actualizeze Constituţia şi legile conform voinţei poporului. forţa". Florin Marcu şi Constantin Mâneca. Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 256. 54 Într-un stat democratic normele juridice, de regulă, se respectă de bună voie, deoarece acestea exprimă voinţa poporului şi sunt un rezultat al necesităţilor sociale, economice, politice la momentul respectiv. Atunci când normele juridice nu mai exprimă voinţa poporului sau nu mai corespund necesităţilor actuale, creşte frecvenţa încălcării lor, impunându-se modificarea, abrogarea sau incriminarea acestora. 55 Într-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege şi programele lor expuse în campaniile electorale, aceştia au fost mandataţi cu privire la interesele generale de satisfăcut şi mijloacele de folosit în acest scop, adică de a exprima voinţa guvernaţilor.

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

43

5. Caracterul organizat al puterii statale. Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism sau a unor autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarhie specială, dar şi pe orizontală. Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiul separării, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate structurilor acestuia (autorităţii publice, funcţionarii publici, demnitari publici, instituţii publice etc.). 6. Suveranitatea puterii de stat. Este o altă trăsătură a puterii organizate statal, respectiv supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernaţilor ca voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat56 pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor Viaţa în stat s-a făcut posibilă prin sacrificiul libertăţii neţărmurite a fiecărui individ, pentru ca astfel să poată fi asigurat exerciţiul libertăţilor inerente vieţii57. Atunci când este vorba de „mulţi” şi de toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacă se autoângrădesc58. Faptul de a hotărî în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegării de către aceştia a unei părţi a libertăţii lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am hotărât liber ca altcineva (puterea) să hotărască pentru noi. Dar, dacă este o delegare parţială a libertăţii noastre făcută puterii, atunci aceasta trebuie să se exercite numai în limitele înfăptuirii şi dezvoltării libertăţii noastre. Depăşirea acestor limite impune responsabilităţi acceptate de puterea care se respectă59. Puterea reglementează relaţiile sociale pentru a guverna în realizarea drepturilor şi libertăţilor60. Aceasta se face în raport de interesele care se vizează a fi realizate. De aceea, de multe ori individul copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii, este îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva puterea are limite şi responsabilităţi, şi dacă da, care sunt acestea? Orice lucru, proces, fenomen, structură, sistem scăpat de sub control sau autocontrol distruge sau se autodistruge61. Istoria a demonstrat că o putere nelimitată iese din slujba celor care au creat-o, putând acţiona chiar în deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, fără instituirea şi înfăptuirea responsabilităţii pentru depăşirea limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se întoarce contra celor care au înfiinţat-o. În doctrina se vorbeşte de puterea discreţionară . „Există o putere Vezi infra p. 51. Paul Negulescu. Tratat de Drept Public. Casa Şcoalelor, 1942, p. 75 58 Doctrina autolimitării statului este criticată pentru ineficacitate motivându-se că dinamica naturală a oricărei puteri are ca unic sens abuzul, nici o putere nu se autolimitează ci este limitată prin altă putere. 59 Gabriel Liiceanu. Despre limită. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 124 60 Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez arăta "Drept este ca ceea ce este drept să fie urmat, necesar este ca ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă; puterea fără dreptate este tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă există totdeauna răuvoitori; puterea fără dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie făcut astfel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce e puternic să fie drept. Dreptatea poate fi discutată, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discută. Aşa se face că dreptatea na putut căpăta putere, pentru că puterea a combătut dreptatea, afirmând că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă. Încât neputând face să fie puternic ceea ce este drept, am făcut să fie drept ceea ce este puternic." Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Univers, 1978, p. 69, citat de Mihai Runcan în Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46. 61 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29. 56 57

44

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

discreţionară ori de câte ori o autoritate acţionează liber, fără ca să-i fie dictată dinainte conduita sa, printro regulă de drept.”62 Într-o formulare concisă dar convingătoare puterea discreţionară a administraţiei este definită ca libertatea de apreciere, de acţiune şi de decizie. Puterea discreţionară trebuie analizată sub două aspecte respectiv al puterii absolute adică putere fără limite precum şi putere discreţionară relativă, adică acea putere discreţionară ce se exercită în anumite limite.63 În concepţia antică, puterea era fundamental totalitară sub toate cele trei forme: ca funcţie, organ şi voinţă. Tomismul, făcând distincţie între „legea eternă” şi „legea umană”, are meritul de a oferi un „pretext” pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale acesteia. Astfel, formula biblică „Dă-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” fondează ideea limitării puterii şi instituirea responsabilităţii pentru depăşirea acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima dată în obiceiuri şi apoi în legi. Dacă anterior suveranul putea să facă şi să desfacă legi după bunul său plac, prin adoptarea principiului „princeps legibus tenetur”, acesta este ţinut să respecte dreptul, chiar dacă iniţial era vorba numai de dreptul natural nu şi de dreptul cetăţii, dreptul civil. Apariţia Constituţiei ca „lege fundamentală a Statului”, a consacrat principiul autolimitării puterilor statului, în sensul că puterea acestuia trebuie să se exercite în limitele prevăzute de Constituţie deci, fără a-şi încălca propriile legi64, iar încălcarea acestora să atragă responsabilitatea juridică a autorităţii publice şi funcţionarilor săi. Ba mai mult, în Franţa, Constituţia din 1789 introduce pentru prima dată posibilitatea de control a constituţionalităţii legilor deci, posibilitatea de control judecătoresc asupra puterii legislative în activitatea de elaborare a legii care trebuie să fie totdeauna conformă cu Constituţia65. Controlul constituţionalităţii legilor vizează împiedicarea legiuitorului de a face legi după bunul plac, deci limitează legiferarea la principiile constituţionale. Astfel se scot în afara Constituţiei tendinţele de însuşire a puterii exprimate plastic prin „L'Etat c' est moi.” În Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele nu puteau să creeze dreptul, ci doar să descopere şi să exprime regulile acestuia. Common Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu putea acţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al „supremaţiei parlamentului”, excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii legilor66. Cu toate acestea, în coloniile engleze inclusiv America de Nord, judecătorii şi-au asumat „un drept de control” prin ignorarea legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul 1803 în „principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, că o lege incompatibilă cu Constituţia este nulă şi că instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie să asigure efectele Constituţiei”. Cu privire la autolimitarea puterilor statului se poate susţine că nu statul se autolimitează ci puterea poporului limitează puterea statului delimitându-i mandatul prin Constituţie. Într-un stat democrat legile sunt creaţie a voinţei populare – exprimată direct sau prin aleşi din corpul legiuitor- ceea ce face ca în realitate limitele statului să fie determinate într-un for mai larg decât statul însuşi, respectv poporul. „Teza aceasta legitimează nu numai supunerea statului normelor de drept ci şi revoluţiile, ca procese de destructurare şi restructurare a statului şi a dreptului prin negarea de către naţiune a realităţii statale şi juridice existente la

62

Michoud, Etude sur le pouvoir discretionnaire, Revue generale d’administration, 1914, p.9.

A se vedea Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck, Bucureşti 1999, p.19.

63

De pildă în Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights ‘-1689) referindu-se la limitarea puteri regelui se dispune: “1. că pretinsa putere a autorităţii regale de a suspenda legile sau de executarea legilor fără consimţământul Parlamentului este ilegală. 2. că pretinsa putere a autorităţii regale de a se dispensa de legi sau de executarea legilor, aşa cum au fost asumate şi exercitate în trecut, este ilegală.”În Anglia prin acest act se consacra principiul constituţional al monarhiei limitate. 65 A.V. Dicey a scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii fără lege. Căderea ei a fost simţită cu adevărat ca prevestind pentru restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce exista deja în Anglia." A.V.Dicey, Constitution. Londra 1984, p. 177. 66 Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19. 64

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

45

un moment dat.”67Socotim că aceasta nu poate fi o regulă fără excepţii şi în mod deosebit în cazul statelor democrate când statul se autolimitează potrivit Constituţiei cum ar fi statul judecat şi condamnat de proprii judecători. Istoria a dovedit că autolimitarea puterilor statului, fără instituirea responsabilităţii pentru încălcarea acestor limite, este insuficientă în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor despotice sau a abuzurilor autorităţii, fie ea şi judecătorească. O serie de constituţii şi documente internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor ca fiind sacre dea pururi şi nici un ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrară nu poate avea destulă autoritate pentru a le aboli68. Garantarea drepturilor omului este dată de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţă de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fără existenţa responsabilităţii autorităţii publice a funcţionarului sau a demnitarului public. Deci, orice hotărâre judecătorească sau act al unei alte autorităţi publice prin care se încalcă, ilegal, drepturile unei persoane trebuie desfiinţată, atrăgând răspunderile juridice corespunzătoare, evident numai pe baza unei proceduri prevăzute de lege. Căci, numai o guvernare prin lege este esenţa libertăţii, arată Montesquieu.

Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Dintre principiile menite să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorităţii şi funcţionarilor publici, precum şi prevenirea exercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul separaţiei puterilor69, al echilibrului, cooperării şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la o protecţie egală a legii; dreptul fiecăruia de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care îi violează drepturile şi libertăţile recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia de nevinovăţie; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blânde pentru individ; principiul legalităţii; principiul garantării dreptului fiecărei persoane vătămate de o autoritate publică; principiul responsabilităţii puterilor statului şi funcţionarilor publici; exercitarea drepturilor şi libertăţilor poate fi îngrădită numai de lege şi numai „în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării într-o societate democratică; principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste principii nu fac altceva decât să continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate şi organizate în aşa fel încât să se poată controla şi limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitatea căderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie. Montesquieu afirma că orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat (legislativă, executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea70, de unde şi concluzia că divizarea acesteia în părţi ce cooperează, dar se şi controlează reciproc este de natură a asigura echilibrul şi stabilitatea puterilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora. Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt absolutismului când o singură persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a face legi, de 67

Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România, Edidura Lumina Lex, Bucureşti 1997. p.21.

68

David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.31.

Solon (640-558î.e.n.), unul dintre părinţii democraţiei, a dublat Areopagul cu un Senat (Senatul lui Solon) împărţind astfel puterea în două respectiv la cele două instituţii socotind că „cetatea, sprijinindu-se pe cele două sfaturi, ca pe două ancore va fi mai puţin primejduită de zbuciumul valurilor, iar poporul se va arăta mult mai aşezat” Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, P.21 69

Marian Enache. Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă, concept şi funcţionare, în revista Dreptul nr. 9/1997, p.3. 70

46

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia monarhului „L'Etat c'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţia franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă şi judecătorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate duce la anarhie. Astfel, din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial „folosit mai ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se în loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca urmare a înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv conflictele dintre autorităţi şi individ în locul autorităţilor judecătoreşti. La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al supremaţiei dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat administrativ71. James Madison arăta că „acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”. Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel: - disputarea între acestea a supremaţiei, ori tendinţa de exercitare fără limite a puterii ce o deţin; - lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăţi şi piedici etc.; - necunoaşterea reciprocă a activităţii lor, lipsa de control reciproc limitat între acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la: paralelism, imixtiuni, disfuncţionalităţi, măsuri în contratimp, oportunităţi diferite, ineficienţă etc. „Puterile nu sunt şi nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăşi ideea suveranităţii care este unică şi indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfârşite conflicte. Guvernate de ideea egalităţii între ele, puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind o interdependenţă complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătură conflictele şi se ajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea naţională. Tocmai în realizarea acestei unităţi stă meritul alcătuitorilor noii Constituţii, care va trebui să cuprindă principiul separaţiei puterilor72”. În consecinţă, principiul separaţiei puterilor a fost perfecţionat în scopul unei funcţionări eficiente a acestora în realizarea menirii lor. Astfel, la principiul separării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalităţii acestora”, care înseamnă că nici una nu trebuie să domine pe alta şi nici una nu se subordonează alteia. Regula egalităţii puterilor presupune: - toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional; - toate puterile se subordonează numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia (principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege contrară Constituţiei; nu este indicat ca puterile separate să funcţioneze pe principiul piramidei; - faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile elaborate de Parlament trebuiesc executate orbeşte de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date de Parlament prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine, după anumite proceduri prevăzute de lege, declararea lor ca neconstituţionale şi deci, acestea nu mai pot produce efecte juridice73. Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998, p.221 Andrei Rădulescu. Marea Constituţie a României, Bucureşti, 1922, p. 199 73 Curtea Constituţională referindu-se la principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al liberului acces la justiţie s-astatuat că : “ o imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitate de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi. De aceea o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională.” 71 72

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

47

A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de putere din partea acesteia şi chiar disfuncţionalităţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din 1965, s-a apreciat că puterea legislativă era putere supremă în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla, fiind subordonate acesteia, împrejurare care a avut unele implicaţii negative. Ca urmare, în acea perioadă nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi constituţional în cazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru a asigura buna funcţionare a lor în special, şi a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi, statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care trebuie să funcţioneze eficient în vederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între puteri nu trebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activităţilor, cunoaştere reciprocă a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel, regula cooperării puterilor presupune: - subordonarea scopurilor fiecăreia scopului comun care uneşte puterile în stat, statul fiind suveran şi indivizibil; - cooperarea obligatorie a puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia; - desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară. Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi cooperării acestora. Dar viaţa a demonstrat că acest principiu trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a regulii privind „controlul reciproc al acestora.” Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă proceduri precise şi instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul respectării Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia. Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville arăta: „Pacea, prosperitatea, însăşi existenţa uniunii, stau neîncetat în mâna celor şapte judecători federali (Curtea Supremă a S.U.A.). Fără ei, Constituţia este literă moartă; la ei apelează puterea executivă pentru a rezista presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii; interesul publiccontra interesului privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice74 etc. Controlul reciproc al puterilor presupune: - căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată o altă putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea; - alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin cooperare între puteri; - dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla); - avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din activitatea de reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se controlează reciproc cooperând. Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului separării, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizării interesului general în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a puterii.

Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991

Alexis de Tocqueville. Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995, p. 207. În prezent Curtea Supremă a S.U.A. este formată din nouă judecători, numiţi de Preşedintele S.U.A.

74

48

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitări eficiente a puterii în general, au depăşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale (legislativă, executivă şi judecătorească). În art. 1 pct. 4 din Constituţia revizuită se dispune că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă, şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.” În opinia noastră această formulare a principiului este incompletă şi oarecum în contradicţie cu celelalte dispoziţii constituţionale. Totuşi potrivit Constituţiei pe lângă cele trei puteri în ţara noastră sunt organizate şi funcţionează o serie de autorităţi publice care nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse în acestea, respectiv: Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Banca Naţională a României etc.75 De asemeni, puterea legislativă este „împărţită” între cele două camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la rândul lor cooperează şi se controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în vigoare fără să fie votată în aceeaşi redactare de cele două camere. În caz de divergenţă între normele votate de Senat şi cele votate de Camera Deputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta rezultă şi din relaţiile instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul ministru şi Guvernul, care se confirmă de Parlament, iar Guvernul organizează şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacă nu sunt contrasemnate de Primul-ministru. Potrivit art. 85 din Constituţia revizuită dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia Guvernului, preşedintele României va putea revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului acordată la propunerea primului-ministru. Preşedintele are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce, însă numai la propunerea primului ministru. Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din puterea judecătorească, însă la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Puterea judecătorească poate să anuleze hotărârile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament sau ordonanţele emise de Guvern cu încălcarea Constituţiei. În Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii prin care se reglementează relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora. De aceea considerăm că formularea din art.1 pct. 4 din Constituţia revizuită nu este la adăpost de critică deoarece: dintre toate elementele esenţiale ale principiului exercitării şi menţinerii puterii constituţionale, în acest articol sunt prevăzute numai separarea şi echilibrul puterilor omiţându-se egalitatea, cooperarea şi controlul reciproc al acestora; echilibru nu înseamnă egalitate, or cel mai puternic ar fi tentat să abuzeze de puterea ce o deţine ceea ce contravine principiilor unei societăţi democrate; reglementarea constituţională tinde mai mult spre respectarea principiului separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora principiu care previne abuzul de putere şi asigură eficienţa acesteia în limitele democraţiei; Potrivit Constituţiei României nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu este mai mare decât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi după o anumită procedură, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe Preşedinte, dar care este demis de popor prin referendum. O astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de trei autorităţi independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai dispoziţiilor Constituţionale, este un pas înainte spre democraţie, constituind un factor de prevenire a tendinţelor de însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o categorie socială. De la regula controlului reciproc au fost şi încă mai sunt excepţii obiective sau unele chiar subiective, cu implicaţii negative asupra exercitării puterii. Totuşi în comentariile făcute pe marginea art. 58 din Constituţia nerevizuită a României se afirmă că: "în cadrul celor trei puteri există autorităţi publice distincte, fiecare fiind separată de cealaltă". A se vedea N. Constantinescu şi colectiv, Constituţia României comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.135. 75

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

49

Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu a fost reglementat prin lege datorită aglomerării Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau mai puţin necesare etapei respective. De exemplu, legea de organizare judecătorească a apărut în anul 1992, ori de la apariţia Constituţiei(1991) şi până 1992, controlul judecătorilor nu a fost reglementat. Instituţia Avocatul Poporului a fost înfiinţată şi reglementată în 1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupra autorităţilor administrative în relaţia cu individul nu a funcţionat timp de 6 ani. Pe de altă parte, au existat tendinţe, unele reuşite, de a sustrage controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de funcţionari, prin sistemul privilegiilor instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului76. Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietăţii de Stat a fost practic scos de sub controlul Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare inclusiv a oricărui alt organ de control de specialitate, financiar, contabil, economic. Prin H.G. nr. 220/1992 şi Legea nr. 74/1995, s-a dispus că medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel de dispoziţie era de natură a-i scoate pe aceştia de sub incidenţa rigorilor responsabilităţii juridice a funcţionarului public şi, în mod deosebit, de la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune capăt acestei situaţii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că medicii din sistemul public, pot răspunde pentru infracţiunile de luare de mită, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal. Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituit infracţiunea de spălarea banilor murdari, omiţând din păcate faptele de spălarea banilor proveniţi din acte de corupţie, omisiune care nu a fost înlăturată până în prezent, deşi mulţi demnitari publici vorbesc de lupta împotriva corupţiei, împrejurare ce putea fi rezolvată printr-o simplă ordonanţă de urgenţă a Guvernului. De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la răspundere pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilităţii ministeriale. Tot în domeniul responsabilităţii ministeriale, considerăm că privilegiul imunităţii parlamentare pentru parlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adăpost de critică, putând fi un scut pentru un ministru, în activitatea ministerială. Aceasta contravine conceptului de „ministru”, care este şi trebuie să fie un servitor public, deci, în serviciul publicului, şi nu un privilegiat. El trebuie să se subordoneze numai legii, şi orice încălcare a acesteia nu trebuie să fie pusă la adăpost de responsabilitatea şi răspunderea celui care este în serviciul public. Activităţile ministeriale sunt activităţi de mare importanţă ce pot avea implicaţii cu pagube însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie să le corespundă o responsabilitate şi răspundere pe măsură, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentară trebuie să ţină de activitatea parlamentară şi să nu poată fi invocată pentru protecţia unui ministru – parlamentar în acelaşi timp - care în serviciul ministerial a încălcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului că prin Constituţie nu s-a instituit incompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi calitatea de ministru (art.71 pct.2 din Constituţia revizuită), ci din contră a fost permisă chiar de Constituţie, ceea ce face imposibilă înlăturarea acestei posibilităţi (compatibilităţi) printr-o lege. Deşi potrivit art. 71 din Constituţie, se dispune că prin lege organică se vor prevedea alte incompatibilităţi pentru parlamentari, încă nu a apărut o astfel de lege. Astfel apreciem ca anormal faptul că un Preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat fiind şi parlamentar s-a bucurat de imunitatea parlamentară generos reglementată de art. 69 din Constituţia nerevizuită77, în activităţile de natură economică din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat, care nu aveau nici o legătură cu activitatea de parlamentar şi prin care se puteau aduce ori sau adus pagube deosebite economiei naţionale. Pe de altă parte, se ştie că este dificil ca puterea executivă să controleze un parlamentar care deţine funcţii de reprezentare profesională, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (de exemplu membru în Consiliile de Administraţie).

A se vedea V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 2629. 77 În art. 69 pct.1 din Constituţia nerevizuită se dispunea: “Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa...În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.” 76

50

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

De asemenea, un parlamentar care îşi conduce afacerile, nu poate afirma că nu a beneficiat de „influenţa” ce o presupune funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a încheiat şi încheie contracte comerciale etc. Socotim de asemenea că nu este la adăpost de critică art. 132 pct. 1 din Constituţie, care pune magistraţii – procurori “sub autoritatea ministrului justiţiei” care este om politic şi face parte din executiv. Potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public ar trebui să fie o autoritate publică autonomă în cadrul puterii judecătoreşti care să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, instituţie care să contribuie şi la buna funcţionare a justiţiei potrivit legii. Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practică a principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora în România fără a omite a constata că actuala Constituţie a României, prevede reglementări superioare calitativ, multor Constituţii din statele occidentale. TEME PENTRU REFERAT: - Deosebirea dintre suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şi suveranitatea Statului; - Despre controlul reciproc al puterilor în România potrivit Constituţiei şi legilor actuale; - Disfuncţionalităţi în instituirea şi respectarea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Murau

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti - 1997, p. 263-285;

2. Ion Deleanu

- Drept Constituţional Europa-1966, p. 59-99;

3. Cristian Ionescu

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti1997, p. 207-201 şi 263-288;

4. Victor Diculescu

- Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999, p. 937-955;

5. Giovanni Sartori

- Teoria democraţiei reinterpretată, Collegium Polirom, 1999, p. 45- 56; 203-229; 289-294;

6. Tudor Drăganu

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca, 1992; p. 121-136;

7. Valerică Dabu

- Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 23-30.

şi

Instituţii

Politice,

Tratat

vol.

I,

Editura

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

51

ANEXA I

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA - SCHEMĂ AJUTĂTOARE -

- putere politică - deţinută de popor, naţiune - putere de stat - deţinută de stat PUTEREA: - putere militară - putere economică

PUTEREA:

- deţinută de militari (exercitată prin metode militare) - deţinută de proprietarii celor mai importante mijloace de producţie care şi conduc principalele relaţii economice

- funcţie - organ - voinţa naţională

TRASĂTURILE GENERALE ALE PUTERII DE STAT: - caracterul de putere - putere de constrângere - putere socială - putere de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă de stat - caracterul organizat - suveranitatea SUVERANITATEA:

- poporului - naţională - de stat

SEPARAREA PUTERILOR PRESUPUNE: - puterea împărţită la mai multe instituţii constituţionale; - delimitarea prin lege a instituţiilor puterii; - autonomia limitată a instituţiilor puterii; - putere legislativă, executivă, judecătorească şi autorităţi publice centrale autonome. PRINCIPIUL EGALITĂŢII PUTERILOR PRESUPUNE: - egalitate constituţională între puteri; - supremaţia Constituţiei şi domnia legii; - toate puterile se subordonează Constituţiei şi legilor date în baza acesteia. COOPERAREA PUTERILOR PRESUPUNE: - subordonarea scopurilor, scopului statului stabilit de puterea politică; - colaborarea dintre acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia; - desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi cu fidelitate faţă de ţară. CONTROLUL RECIPROC AL PUTERILOR PRESUPUNE: - căi de atac legale a uneia faţă de cealaltă, atunci când încalcă legea; - alegerea, ori numirea, revocarea personalului uneia de către alta, potrivit legii; - dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor uneia de către cealaltă, în condiţiile legii; - avizare reciprocă, acord, reglementare separată urmată de mediere conform legii etc.

52

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

PRINCIPIUL AUTOLIMITARII PUTERII STATULUI PRESUPUNE: - puterea statului este limitată de puterea poporului prin Constituţie; - Constituţia să fie elaborată de Adunarea Constituantă (forul cel mai reprezentativ) şi aprobată prin referendum popular; - principiul domniei legii faţă de toate puterile; - supremaţia Constituţiei faţă de orice alt act normativ; - funcţionarea principiului separării puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora; - responsabilitatea şi răspunderea reală a autorităţii publice, a demnitarului şi funcţionarului public.

ANEXA II STRUCTURA PUTERII DE STAT ÎN ROMÂNIA

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

NOTĂ: ------ relaţii de colaborare ____ relaţii de subordonare ______________________ 1)La 2)Se

nivelul judeţelor se organizează Camere de conturi. organizează ca autorităţi autonome alese, în unităţile administrativ teritorial

53

54

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

ANEXA III

SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

____________ Raporturi de subordonare -------------------- Raporturi de colaborare

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

55

ANEXA IV

PRINCIPIUL SEPARĂRII PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN FRANŢA

Cine exercită?

Puterea executivă Preşedintele Republicii + Guvernul Primul ministru Miniştrii

Puterea legislativă Parlamentul Adunarea Naţională + Senat

Puterea judiciară Magistraţii Independenţa lor este garantată de către Preşedinte ajutat de Înaltul Consiliu al Magistraturii

Autorităţi publice autonome Consiliul Constituţional controlează conformitatea legilor cu Constituţia şi rezolvă conflictele electorale Consiliul de Stat este investit cu o dublă misiune: 1) de a rezolva conflictele care opun cetăţeanului statul; 2) de a consilia guvernul în materie de legi; Consiliul Economic şi Social dă, la cererea guvernului, avizul său asupra proiectelor de legi, de ordonanţe sau de decrete şi asupra problemelor economice şi sociale care îi sunt supuse atenţiei

56

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie judecă: - Preşedintele republicii în caz de înaltă trădare. - Membri guvernului şi complicii lor dacă comit crime sau delicte în exerciţiul funcţiilor lor. Curtea de Conturi: controlează conturile publice, precum şi serviciile administraţiei şi ale sectorului public. Camerele regionale de conturi controlează conturile colectivităţii locale. În ce scop?

Al aplicării politicii naţionale şi executării legilor votate de adunările legislative

Reprezentarea cetăţenilor care le-au ales, votarea legilor şi controlul executivului

Înfăptuiesc justiţia şi asigură respectarea ei.

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

57

ANEXA V

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN S.U.A

LEGISLATIVUL CONGRESUL Arhitecţii Capitolului Biroul General de Presă Imprimeria Guvernamentală Biblioteca Congresului Grădina Botanică a Statelor Unite

Departamentul de Stat Departamentul Agriculturii

EXECUTIVUL

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCA

PREŞEDINTELE Biroul Reprezentanţilor Curtea Supremă a SUA Biroul Casei Albe Speciali pentru Curţile de Apel ale SUA Biroul de Negocieri Comerciale Curţile districtuale ale SUA Management şi Consiliul pt. Politică Buget Curţile pt. plângeri ale SUA Consiliul Consilierilor Economică Internaţională Curtea SUA pt. vamă şi Economici patente Biroul pt. Problemele Consiliul Naţional Curtea pt. vamă a SUA Consumatorilor pentru Aeronautică şi Biroul pt. Relaţii Curţi teritoriale spaţiul Cosmic Centru Federal Judiciar Interguvernamentale Consiliul Securităţii Biroul Administrativ al curţilor Consiliul pt. Problemele Naţionale SUA Curente Biroul pt. orientare Curtea pt. taxe a SUA Consiliul pt. Asigurarea economică calităţii Mediului Biroul pt. situaţii de Biroul pt. Politică în pericol domeniul Biroul pt. ştiinţă şi Telecomunicaţiilor tehnologie Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Finanţelor Apărării Justiţiei Afacerilor Interne Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Comerţului Locativ şi Transporturilor Muncii Sănătăţii Educaţiei şi al Dezvoltării Urbane Bunăstării

58

Principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlul reciproc al acestora

BIROURI SI INSTITUŢII INDEPENDENTE

Conferinţa Administrativă a SUA

Comisia Federală Maritimă

Comisia pt. Energie Atomică

Serviciul Federal de Mediere şi Conciliere

Consiliul pt. Aeronautică Civilă

Comisia Federală pt. Energie Consiliul Sistemului Rezervelor Federale

Districtul COLUMBIA Agenţia pt. Protecţia Mediului înconjurător Banca Americană pentru Export - Import Administraţia creditelor agricole Comisia Federală pt. Comunicaţii Corporaţia Federală pentru închirieri locative

Guvernatorii Comisiei Federale de Comerţ Administraţiei Serviciilor Generale Comisiei Comerţului Interstatal

N.A.S.A. Fundaţia Naţională pt. Arte şi Ştiinţe Umaniste Consiliul Naţional al Relaţiilor de Muncă Consiliul Naţional de Mediere Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă

Comisia pentru schimburi şi garanţii

Sistemul pt. Servicii Selective Administraţia Micilor Afaceri Institutul Smithsonian Autoritatea Văii Tennesse Comisia SUA pentru Servicii Civile Agenţia de Informaţii a SUA Comisia SUA pentru Servicii Civile Comisia SUA pt. Tarife Administraţia Vămilor

CAPITOLUL III STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT

Societatea Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţări. Societatea umană este un ansamblu unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană are un caracter organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societăţii umane omul îşi poate realiza cele cinci categorii de necesităţi care îl caracterizează78 şi tinde către binele comun şi fericirea personală. Este de reţinut faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai prin structuri organizate cu funcţii bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, este statul.79

Statul Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin „statuo”, care înseamnă „a pune, a aşeza, a întemeia”, ceea ce în cadrul statului - cetate înseamnă, aşezare pe un teritoriu, întemeierea unei cetăţi cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica”, adică „lucru public”, deci bunuri şi activitate de interes public. „Res publica” definea însă şi ideea de conducere a vieţii publice sau a statului. Aşadar, „status rei publicae” însemna pentru magistraţi şi poporul roman „starea lucrărilor publice” sau altfel spus, „situaţia conducerii vieţii publice”80. Romanii au folosit însă două noţiuni diferite pentru conceptul de Stat şi anume, „res publica” pentru perioada republicii şi „imperium”, pentru perioada imperiului (dominatului). Statul antic se caracterizează înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi folosirea de metode despotice de guvernare. Machiavelli, în lucrarea sa „Principele” arată „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”81. Rousseau spre deosebire de precedesorul său Machiavelli care prin cuvântul Principe înţelegea o persoană, dă acestui cuvânt un înţeles deosebit „ Vom numi deci guvernământ sau administraţie supremă exercitarea legitimă a puterii executive, şi principe sau magistrat omul sau corpul însărcinat cu această administraţie.” 82 În Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţară, principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare.

Potrivit lui Maslow, cele cinci categorii de necesităţi ale omului sunt: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e)de autodepăşire. 78

79

„Statului i se poate întâmpla să se eclipseze, să se sfarme, dar întotdeauna el trebuie să se reconstituie- şi se reconstituie fără greş- ca şi cum ar fi o necesitate biologică a societăţii.” F. Braudel,Jocul schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti 1985, p 254.

A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv, Quebec, 1990, p.61, citat de Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.39. 81 Nicolo Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4. 82 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Antet, 1997, p.53. 80

60

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

În secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea „Les six livres de la Republique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de suveranitatea monarhului ceea ce presupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o evoluţie a conceptului de Stat. În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice voinţa lui Dumnezeu. Acest gânditor îmbrăţişează ideea unui absolutism legitim opus unei despoţii arbitrare. Într-un astfel de regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie să dea ascultare legilor Monarhului, iar Monarhul să dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitarea puterii acestuia în raport cu drepturile naturale ale celorlalţi. Concepţia că statul presupune existenţa a două entităţi aflate în relaţii de subordonare una faţă de alta (guvernaţi şi guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada Renaşterii, ceea ce a constituit un evident progres pentru acea perioadă. În lucrarea „Monarhia”, Dante afirmă că în Cetate, „al cărui scop este vieţuirea în bună stare, este necesar să existe o singură conducere şi aceasta nu numai în dreapta ocârmuire ci şi în cea abuzivă”83. Treptat, s-a accentuat diferenţierea dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de guvernare sau de conducere şi cei obligaţi să se conformeze acestora. Raporturile speciale de subordonare între guvernanţi şi guvernaţi reprezintă o altă trăsătură esenţială a noţiunii moderne de stat. Potrivit unei asemenea accepţiuni, guvernanţii au dreptul să impună numai o anumită voinţă faţă de restul populaţiei, acţionând în numele statului şi nu al lor personal, aşa cum făceau monarhii în antichitate, voinţă care trebuie să corespundă voinţei guvernaţilor. Am putea spune că este vorba de o subordonare reciprocă reglementată prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnă că guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe guvernanţi, să-şi impună o anumită voinţă faţă de ei, iar când guvernanţii încalcă acest mandat, guvernaţii pot să-i schimbe pe guvernanţi şi mandatul lor. Tot în această perioadă se formează noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor Coroanei, de domeniile private ale Regelui, care constituie un alt element al conceptului de Stat. Astfel, domeniile Coroanei, adică ale Statului nu mai puteau fi înstrăinate de Rege, nici măcar membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu de Monarh ca persoană fizică. Se susţine că poporul, ca titular al puterii suverane, nu se poate autoguverna. De aceea, poporul încredinţează exerciţiul puterii sale suverane principelui sau unui grup de guvernanţi pe care îi controlează şi îi poate schimba oricând, dacă aceştia conduc tiranic, ceea ce apare ca o subordonare suis generis. Ca urmare, se susţine că Statul este forma instituţională de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire sociale, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-obligatorie84. Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni precum şi ca subiect şi suport al autorităţii publice85. Profesorul Tudor Drăganu defineşte statul ca o instituţie „având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizare în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională”86. Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt următoarele: a) forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituită istoric; A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi texte." Ed. Toronţiu, Bucureşti, 1942, p.152. 84 Cristian Ionescu, opere cit. p.42 85 A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p.1. 86 Tudor Drăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Târgu Mureş,1990, p.94 83

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

61

b) localizarea geografică; c) existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele şi de către popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii fundamentale; d) prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia, a celei juridice. Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei. Din perspectivă sociologică, Statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căreia o autoritate publică exercită prerogative de comandă sau de putere, înzestrată, totodată, cu vocaţia şi capacitatea organizatorică şi instituţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă generală. Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoană juridică sau persoană morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi şi obligaţii trebuie să vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi obligaţiile poporului, pentru că atunci când nu îndeplinesc această condiţie, poporul în virtutea suveranităţii sale, îi poate schimba pe guvernanţi şi legile nedrepte făcute de aceştia.

Elementele constitutive ale statului 3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană. 1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi din coloana aeriană de deasupra solului şi apelor asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină. Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate, respectiv suveranitatea statală, manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine ; b) exclusivitate; c) opozabilitate faţă de orice alt stat sau persoană de drept public sau privat. Prin plenitudine înţelegem că Statul îşi exercită funcţiile sale în toată plenitudinea lor pe teritoriul său. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează administraţia locală, stabileşte instanţele de judecată, organizează armata şi forţele de poliţie ş.a.) În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, statul exercită singur şi în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat. Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil (neînstrăinabil). Autonomia locală într-un stat unitar este numai administrativă şi în limitele legii fără a afecta teritoriul acestuia. 2. Populaţia unui stat este formată din cetăţeni şi persoane fără cetăţenie. Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o „legătură juridică” denumită „cetăţenie”, care presupune un complex de drepturi şi obligaţii între cetăţean şi stat specifice acestei calităţi. Spre exemplu, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetăţean. Străinul care este cetăţean al altui stat rămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. În categoria de străin intră şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care nu locuiesc în statul respectiv. Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. O astfel de dispoziţie se găseşte şi în constituţiile altor ţări. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, prevedere care se găseşte în mod corespunzător şi în constituţiile altor ţări şi în convenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetăţeni ai unor ţări, cu care România încă nu are Convenţii de întrajutorare juridică au săvârşit infracţiuni economice cu prejudicii mari în România, după

62

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

care s-au ascuns în ţara ai cărei cetăţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei penale, mizând pe o acţiune inadecvată a autorităţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile Convenţiei privind extrădarea. Potrivit art. 54 din Constituţia României, fidelitatea faţă de ţară este sacră. Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme multiple de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios etc. În legătură cu această problemă, există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare-cetăţeni ai statului respectiv - ca pe nişte străini.(ex.: tibetani în China, chinezi în Indonezia, asiatici în Africa etc.)87. Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale, situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite şi totuşi, naţiunea nu este afectată. Astfel, cele două state germane au format, până la reunificare (octombrie 1990) o singură naţiune, deşi unele elemente nu au fost întrunite (de ex. comunitatea de viaţă economică). De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România constituie un element etnic unic, deşi sunt despărţiţi de graniţe; cele două state coreene cu organizări diferite cuprind împreună o singură naţiune. Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei. Din această perspectivă, identificarea Stat-naţiune se relevă, în doctrina constituţională occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună pentru că ea asigură cea mai profundă solidaritate în sânul populaţiei. Recent premierul francez L. Jospin a propus o federaţie a statelor-naţiuni ca model pentru viitorul Uniunii Europene: „Sunt în favoarea Europei, însă rămân ataşat naţiunii mele”, a spus premierul, respingând ideile federaliste ale social-democraţilor germani (SPD) şi ale liderului lor, Schröder. În ceea ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat, naţiunea precede statul naţional. Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi formarea statului naţional în 1859. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvârşit statul naţional unitar român. Grija de a avea în stat o populaţie omogenă nu a dispărut. Această grijă a animat mişcarea sionistă înainte şi după crearea statului Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercările fostului lider comunist bulgar Teodor Jivcov, de a desnaţionaliza un milion de cetăţeni bulgari de origine turcă, politica de desnaţionalizare a românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria88. Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din mai multe rase sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit. Puterea politică suverană este un alt element al Statului şi aceasta înseamnă că Statul nu este supus nici unei autorităţi atât în cadrul intern, cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv puterea de stat. Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul său inalienabil de a legifera în mod liber fără nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate - stat - cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor juridice. Suveranitatea puterii de stat în domeniul legiferării presupune: - că instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe care se întemeiază şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori; - că juridicizează obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, obiective pe care le hotărăşte fără imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale naţiunii; - că stabileşte o ordine juridică în raport de interesele generale, individuale, tradiţii, cultură etc., pe care o impune în condiţiile legii la nevoie prin forţa de constrângere; 87 88

Charles Cadoux. Droit Constitutionnel et institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973, p.57. Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.58.

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

63

- dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător din punct de vedere economic, politic, militar şi administrativ, prin norme juridice. Suveranitatea puterii de stat presupune că şi în domeniile exercitării puterilor judecătoreşti şi executive, autorităţile publice se supun numai Constituţiei şi legilor date `n baza acesteia, fără nici o imixtiune din interior sau exterior. O problemă interesantă este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul legitim al acesteia. O putere de stat este legitimă atunci când se exercită în cadrul legislaţiei constituţionale adoptată şi reactualizată în mod democratic potrivit constituţiei. O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei, ceea ce înseamnă că nu mai reprezintă interesele acestora89. Deci, ca o putere să fie legitimă trebuie să fie aleasă legal, să funcţioneze conform legii, iar legile să fie actuale în raport de voinţa generală, ceea ce presupune suportul popular permanent. Simpla contestare a unui guvern de către partidele din opoziţia parlamentară sau de opinia publică prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevă etc., nu înseamnă automat şi pierderea legitimităţii Guvernului. Raţiuni de ordine publică impun cerinţa stabilităţii instituţiilor constituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publică a unei autorităţii statale nu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor săi cu alţii. Pe de altă parte, un Guvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-au retras sprijinul politic, potrivit procedurii prevăzute de Constituţie (se constată oficial prin votarea unei moţiuni de cenzură) sau ca rezultat al unei revoluţii ori revolte populare. În cazul constatării nelegitimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit cu un alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie. Elementele legitimităţii puterii de stat sunt: - legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie); - legalitatea funcţionării puterii; - actualitatea legilor după care funcţionează puterea. Este important de subliniat că în numele legitimităţii sale, instituţia statală exercită în limite prestabilite dominaţia socială. La rândul său populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi (instituţia statală) în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care de altfel el i-a conferit-o prin sprijinul său electoral. Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernanţi s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de sociologul german Max Weber. Potrivit acestuia, există trei tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia: calităţile personale ale liderului (dominaţia charismatică); tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publică); legală (poporul se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei sale). Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi90.

În declaraţia de independenţă a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii... Oricând o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ." Victor Luncan. Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.22. 90 Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Ştiinţiifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 262-263. 89

64

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat şi structura de stat 3.4.1. Conceptul formei de stat Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire, organizare, conducere şi exercitare a puterii prin stat. Intr-o altă formulare, forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut91. Statul este o „instituţie de instituţii” constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat92. Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundă cu statul. Statul conţine populaţia, teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia. Puterea de stat se exercită conform Constituţiei şi legilor printr-o structură de autorităţi publice şi instituţii care constituie numai o componentă juridico-politică a Statului. Prof. I. Muraru vorbeşte de instituţii relative la putere, în care include autorităţile publice şi instituţiile politice. Prin instituţii relative la putere înţelegem colectivităţi umane constituite pe baza şi în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, precum şi cu personalitate juridică şi competente în domeniul legiferării, organizării, executării şi executării în concret a legii precum şi în domeniul judecătoresc. Forma puterii de stat diferă de la un stat la altul în raport de trei criterii definitorii: a) structura de Stat; b) forma de guvernământ; c) regimul politic. a) Structura de Stat desemnează scheletul autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţei teritoriale personale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legăturile specifice între întreg şi parte. b) Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a structurilor statului (autorităţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului93. c) Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică - puterea de stat şi dintre acestea şi individ, inclusiv mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de consacrare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. În funcţie de aceste criterii putem spune că forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar sau stat federal, a unei monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar. Opţiunea democratică pentru oricare dintre formele puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unui referendum popular. Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacă alegătorii sunt conştienţi de ce şi cum votează, adică nu sunt manipulaţi, şi dacă referendumul este corect organizat şi finalizat. 3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale Principalele caracteristici ale statului unitar sunt: a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local; b) populaţia are o singură cetăţenie. Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109. Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova Bucureşti,1996, p.131. A institui înseamnă a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnă forma de organizare a raporturilor sociale-politice, juridice etc. - parte a suprastructurii, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti-1978, p.577 93 Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernământ" G. Burdeau consideră că forma de stat vizează consistenţa puterii în care statul este titular; forma de guvernământ este determinată de maniera în care sunt desemnaţi agenţii acestei puteri şi modul în care ei o exercită. G. Burdeau, op. cit. p. 50. 91 92

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

65

Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi organizat în unităţi administrativ teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ şi nu constituie state în interiorul statului. Structura unitară a statului este, de regulă, concepută pe principiul centralizării, ea presupunând aşa cum s-a arătat deja, un ansamblu unic de instituţii în care puterea de control aparţine autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale. Aceasta înseamnă că statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie94. Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autorităţile şi instituţiile de pe întreg teritoriul statului, denumite şi acte de putere. Spre exemplu, în monarhiile absolute puterea era exercitată pe principiile stricte de centralizare pentru ca monarhul să controleze, direct sau prin aparatul său specializat, pe funcţionarii administrativi şi modul în care i se respectă deciziile. Centralizarea a fost reazemul absolutismului monarhic. Într-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintă de fapt întreaga naţiune servind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv ale monarhului95. Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei economici deoarece reglementările locale împiedică relaţiile economico-financiare, comerciale, necesare dezvoltării economiei de piaţă. Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. În acest caz aparatul local este supus controlului ierarhic al centrului. Practica a dovedit că o structură statală unitară, concepută pe metodele stricte de centralizare, nu are eficienţa necesară în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern, nu se poate concepe că membrii guvernului pot să cunoască şi să satisfacă interesele locale în foarte bune condiţii. Ar fi o sufocare a guvernului să i se pretindă cunoaşterea şi rezolvarea intereselor publice locale. Ca urmare, sunt necesare autorităţi locale care au un dublul rol: sunt intermediari între guvern şi populaţie; cunosc şi se ocupă şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în faţa celor care îi aleg pe plan local. Aceasta presupune într-un stat unitar o anumită autonomie pentru autorităţile locale, respectiv numai administrativă şi limitată de lege. Din punct de vedere legislativ şi judecătoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie locală, legile fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecăţii. Într-adevăr activitatea judecătorească se desfăşoară şi prin autorităţi locale (tribunale judeţene şi judecătorii), dar judecata se face numai după aceleaşi legi, peste tot existând controlul judecătoresc pe trei trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercită inclusiv de autoritatea supremă judecătorească. În vederea satisfacerii intereselor locale cu respectarea legilor, se foloseşte principiul deconcentrării şi descentralizării la organizarea şi funcţionarea statului unitar. Page: 65 [0]

a) Deconcentrarea Desconcentrarea constă în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat unor autorităţi locale numite de puterea centrală ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel, prefecţii sunt reprezentanţi ai guvernului în teritoriu însărcinaţi: - să asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern pe raza de competenţă a prefecturii; deci, vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu;

94 95

Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973, p.100-102. Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris, 1989, p.98.

66

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

- să exercite controlul cu privire la legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice locale; - să conducă serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi altele prevăzute de lege, care diferă de la un stat la altul. Avantajul deconcentrării constă, între altele, în faptul că agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii putând să ia astfel decizii operative şi eficiente96. Prefecţii se află sub autoritatea guvernului şi controlul ierarhic al acestuia. De menţionat că prefecţii trebuie să respecte legea. Socotim că `n mod greşit prin Ordonanţa nr. 22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese în Legea administraţiei publice locale o dispoziţie cel puţin criticabilă, ca să nu zicem contrară principiului legalităţii, respectiv că prefecţii sunt obligaţi să înfăptuiască „Programul politic al Guvernului”. Or se ştie că potrivit principiului legalităţii, atunci când Programul politic al Guvernului contravine legii, prefectul trebuie să respecte legea şi nu programul politic aşa cum prevedea Ordonanţa sus citată. Programul politic al Guvernului nu creează drepturi şi obligaţii juridice decât dacă o iniţiativă legislativă a Guvernului, prin care se prevăd reglementări conform programului acestuia, este transformată în lege de Parlament şi promulgată de Preşedinte. Or, în astfel de situaţie, drepturile şi obligaţiile juridice izvorăsc din legea respectivă, nu din Programul politic al Guvernului care a stat la baza elaborării legii respective. De menţionat că în noua lege a administraţiei publice locale formal nu se foloseşte conceptul de deconcentrare97, dar în fond este utilizat atunci când reglementează relaţiile dintre Guvern şi prefecţi şi dintre ministere şi serviciile acestora din teritoriu. b) Descentralizarea Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă desconcentrare un al doilea corectiv principal, respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală, colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte ori decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autorităţile publice locale, respectiv primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom, principiu al cărui temei constă în aceea că nu sunt numite de puterea centrală, ci alese de colectivităţile locale. Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu centralizarea şi nu are legătură cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt autorităţile administraţiei publice locale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi primarii. Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan local, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii. Deconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferă de descentralizare fiind un alt principiu al Statului unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente ale ministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne etc., înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor servicii publice, denumite inspectorate sau direcţii, care sunt total diferite de autorităţile administraţiei publice locale, autorităţi ce funcţionează pe principiul descentralizării. Conceptul de serviciu public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin serviciu public98 înţelegem acea activitate desfăşurată în regim de drept public, în scopul satisfacerii continue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desfăşurată de o structură A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991, M.O.nr.79/18.04.1996. Potrivit art.123 pct.2 din Constituţia revizuită prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. 98 A se vedea pe larg V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.86-100. 96 97

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

67

organizatorică special înfiinţată prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi comună, învestită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu personal de specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri: legislative, judecătoreşti şi administrative. Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au în subordine servicii publice pe care le gestionează, le înfiinţează în raport de interesele locale pe care le servesc, servicii prin care contribuie la autonomia administrativă locală. Aceste servicii publice nu se subordonează central şi fiind descentralizate, funcţionează în cadrul autorităţilor administrative locale sau pe lângă acestea. Ele funcţionează `n paralel cu serviciile publice desconcentrate ale ministerelor. c) Autonomia administrativă locală Este un principiu (în consens cu descentralizarea) după care funcţionează numai autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii şi se caracterizează prin următoarele trăsături: - exclude autonomia legislativă şi judecătorească; - autonomia administrativă este stabilită şi reglementată de legiuitor care este unic la nivel central; stabilirea acesteia în afara legii vizează unitatea statului; - autonomia administrativă se exercită numai în limitele legii; - autonomia administrativă urmăreşte satisfacerea intereselor generale locale; - autorităţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de exemplu primarul nu are un şef care să-l controleze şi sancţioneze disciplinar; - controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale este limitat, fiind numai „de legalitate”, denumit „control de tutelă”; autorităţile tutelare nu se substituie autorităţilor tutelate; controlul de legalitate se exercită asupra acestora şi de către prefect prin intermediul justiţiei; - presupune autonomie funcţională şi autonomie teritorială (dar numai în domeniul administraţiei, adică al organizării executării şi executarea în concret a legii). Avantajele descentralizării sunt: - autorităţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele centrale interesele colectivităţii locale, mijloacele şi modalităţile de satisfacere a acestora; - autorităţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea locală, pentru care probabilitatea de a se înşela asupra lor este mică, putându-i sancţiona prin nerealegere sau prin referendum; - autoadministrarea limitată şi-a dovedit eficienţa; - este un rezultat al aplicării eficiente a principiului separaţiei puterilor; - permite valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local. Neajunsurile descentralizării s-au dovedit a fi: - cele două forme ale descentralizării au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj birocratic cu funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustă a funcţionarilor ş.a.) agravată de creşterea complexităţii activităţii statale; - descentralizarea poate fi compromisă de un personal administrativ incompetent ales sau numit pe „plan local”; - săvârşirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative de conducere administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iar formele de control cetăţenesc au uneori caracter formal (dacă există) sunt coruptibile ori nu sunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, beţiv, incompetent etc., nu există un şef care până la alegerile locale să-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce poate influenţa serios eficienţa sa `n activitatea de primar; - pe de altă parte, autonomia poate fi o sursă de conflicte economice, sociale, religioase, culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomie sau între cele care beneficiază de autonomie şi cele care nu au căpătat autonomie;

68

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

- poate apărea tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de statul unitar99, tendinţă ce se poate transforma într-o sursă de conflicte, cu implicaţii deosebite. 3.4.3. Statul unitar complex Statul unitar complex este statul care, fără a pierde unitatea sa de structură prezintă în acelaşi timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică socială, economică şi juridică. Între autoritatea centrală şi particularităţile locale se păstrează un echilibru care asigură funcţionalitatea conducerii sociale. În practică sunt considerate state unitare complexe „uniunea încorporată” şi „regionalismul”. Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii, corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” statului. In această situaţie există un singur parlament, dar acesta votează legi deosebite pentru populaţii distincte şi regiuni distincte din statul respectiv. Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat unitar (o uniune încorporată) în care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, }ara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord). La baza formării uniunilor încorporate se află factorii istorici. În cazul Marii Britanii, cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de către Coroana Statului englez nu a eliminat particularităţile populaţiilor cucerite (}ara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). După prăbuşirea sistemului colonial, unele teritorii au rămas sub autoritatea metropolei. Statul francez, de pildă, încorporează unele teritorii sau departamente situate „peste mări”. Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei, teritoriile de peste mări ale Republicii au o organizare particulară, corespunzătoare propriilor interese în ansamblul intereselor Republicii Franceze. Această organizare este definită şi modificată prin lege după consultarea adunărilor teritoriale interesate. Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulă, largă, unor colectivităţi regionale100. Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrative locale101. Adversarii regionalismului au susţinut că acesta ameninţă însăşi unitatea statului şi că este un factor de dezmembrare a acestuia. Practica a demonstrat că regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme nu să le şi rezolve. Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic a unor interese generale cu particularităţile etnice, lingvistice, tradiţiile şi interesele locale care pot fi însă şi multietnice. Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală, respectiv într-un cadru constituţional deţine puterea de a se autoguverna. Este adevărat că regionalismul politic poate tinde spre federalism. În Franţa şi Italia s-a considerat că regionalismul încurajează forţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor sau federalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux, regionalismul politic presupune atât autonomie administrativă, cât şi autonomie politică, exceptând autonomia legislativă judecătorească şi militară. Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic: Charles Cadoux, op. cit. p. 105-106. Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611-612. 101 României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, care a durat până în anul 1968. 99

100

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

69

- Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia care are propriile instituţii de guvernare, dar care funcţionează conform Constituţiei Italiei. - În Belgia există aşa-zisul „regionalism variabil”, respectiv din punct de vedere teritorial „regiunea Wallonia, regiunea Flamandă şi regiunea Bruxelles”; din punct de vedere lingvistic sunt patru regiuni: de limba franceză; de limba germană; bilingvă şi de limbă neerlandeză; din punct de vedere cultural există regiunile: franceză, germană, neerlandeză şi flamandă. Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural sunt prevăzute în Constituţie, limitele geografice între ele neputând să fie modificate decât printr-o lege adoptată cu o majoritate specială102. 3.4.4. Statul compus Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulă o formă artificială, rezultată din conjuncturi politico-militare care îmbracă forma statului federal sau a uniunii de state. Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să creeze organe comune cărora le conferă numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar. Uniuni de state sunt atunci când două sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă entitate politică distinctă şi pentru a exercita în comun anumite activităţi, în special în domeniul apărării, finanţelor şi relaţiilor internaţionale. În cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) care consfinţeşte uniunea. Uniunea de state este de două feluri: uniunea personală şi uniunea reală. Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului Statului, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire. Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Ţările de Jos şi Luxemburgul (1815-1890); Moldova şi }ara Românească (1859-1862). În uniunea reală, legătura de asociere între statele componente este mai puternică; uniunea este condusă de acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care exercită în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniul diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celălalt. Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi Ungaria (1869-1918); Moldova cu }ara Românească (1862-1864). 3.4.5. Confederaţiile de state Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăreşte obiective identice, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale şi al apărării şi sunt legate prin angajamente reciproce. Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercită atribuţii în numele confederaţiei, însă fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea sa internă, conform cadrului său constituţional. De asemenea, suveranitatea externă a fiecărui stat este exercitată în numele confederaţiei de un organ comun - Adunare, Dietă - care adoptă decizii în unanimitate. Principiul unanimităţii riscă să blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apărea o anumită instabilitate. In plus, dreptul de retragere din confederaţie accentuează şi mai mult instabilitatea acesteia103. Uneori confederaţiile se destramă sau evoluează către un stat federal cum sunt S.U.A. şi Elveţia. Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.243251. 103 Charles Cadoux, op. cit. p. 114. 102

70

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat; uniunea pe principii ideologice etc. 3.4.6. Statul federal Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească. În exterior, numai statul federal are calitatea de subiect de drept. Deci, Statul federal se prezintă ca o asociere de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o largă autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională. În S.U.A., Constituţia federală se impune tuturor constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciază că sunt două modalităţi de constituire a federaţiilor: prin integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entităţi statale; prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas a unei federaţii. Motivele constituirii statului federal pot fi: apărarea comună împotriva unei ameninţări externe; preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine socială internă stabilă, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice, particularităţile geografice etc. Trăsăturile caracteristice ale statului federal sunt: - Unitatea pe plan internaţional. Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie. - Diversitatea constituţională şi judiciară pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie, sistemele sale de organizare judecătorească. Această varietate generează evident o complexitate de raporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscută membrilor federaţiei. - Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigură stabilitatea şi menţinerea statului federal. Organizarea competenţelor în statul federal Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei şi principiul participării. Principiul autonomiei în statul federal presupune: - autonomie în domeniul legislativ; - autonomie în domeniul economic; - autonomie în domeniul jurisdicţional; - autonomie în domeniul administrativ. Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituţia statului federal. De asemenea, anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal, respectiv în domeniul: securităţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional etc. În caz de conflict între autorităţile centrale şi cele locale, se apelează la justiţia federală care le soluţionează. Sunt folosite, de regulă, trei metode de împărţire a competenţelor între statele membre şi Statul federal astfel: - în Constituţia Statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusiv ale acestuia; - precizarea numai a competenţelor atribuite statelor membre rezultând astfel că toate celelalte atribuţii sunt conferite în principiu statului federal; - stabilirea concomitentă prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv statului federal, cât şi cele ale statelor membre. Principiul participării Este de esenţa statului federal faptul că statele membre participă pe baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politică şi juridică indiferent de

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

71

întinderea lor, de bogăţiile naturale şi mărimea numărului populaţiei. De aici rezultă necesitatea creării unor organe federale, însărcinate să înfăptuiască interesele comune, inclusiv o constituţie federală. În ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizează atât printr-un regres al principiului autonomiei, cât şi printr-o alterare a principiului participării, statele federale întărindu-şi puterea faţă de statele membre, deci o tendinţă de centralizare (Germania, de exemplu). Creşterea puterii federale prin subvenţii economice acordate pe plan local, multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele au dus la creşterea rolului Statului federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite ale Americii). 3.4.7. Forma de guvernământ Aşa cum am arătat, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şi monarhii. Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales, de regulă, pentru o anumită perioadă. Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat; în republicile parlamentare, preşedintele este ales de către parlament. Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct şi prin răspundere politică a guvernului faţă de parlament, de exemplu România. Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alocarea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară. Monarhia poate fi: absolută, adică monarhul este singurul organ suprem în stat ori limitată sau constituţională, adică atunci când alături de şeful statului sunt şi alte organe care exercită puterea parlamentul, guvernul şi primul-ministru. În monarhia constituţională prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este emanaţia parlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu, în Anglia). Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite parlamentului. TEME PENTRU REFERAT: - Deosebirea dintre deconcentrare şi descentralizare; - Avantajele şi dezavantajele aplicării principiului autonomiei administraţiei publice locale; - Deosebirea dintre controlul de legalitate şi controlul de oportunitate, precum şi între controlul ierarhic şi controlul de tutelă administrativă; - Despre legitimitatea puterii de stat; - Comparaţie între autonomia administrativă a autorităţii locale într-un stat unitar şi autonomia administraţiei locale într-un stat federal.

72

Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat

BIBLIOGRAFIE - Ioan Muraru - Tudor Drăganu - Ion Deleanu - Paul Negulescu - Cristian Ionescu

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10-1; 2829; 129-137 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu Mureş, 1993, p. 114-142 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 130-161 - Tratat de drept administrativ, Editura Socec, Bucureşti, 1934, vol. I, p. 609-615 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, Vol. I, p. 39-87

CAPITOLUL IV ROLULŞI FUCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE

Statul şi interesele sociale generale Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea, apărarea şi promovarea prin mijloacele prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi a interesului general, a interesului public, a binelui comun, inclusiv a interesului individual. Dar, statul trebuie să fie un instrument special şi specializat al poporului în primul rând pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire, înţelesul interesului general diferă de la un stat la altul, în raport de caracterul statului şi de cât de fidel reprezintă acesta interesele poporului ca deţinător al puterii politice. În principiu, interesul general reprezintă sinteza calitativă a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau naţionale ale poporului privite în integralitatea lor104. După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întinderea teritoriului său105. A lovi într-un stat democrat înseamnă a lovi în interesul general, însă a lovi într-un stat abuziv, stat alienat de menirea sa, înseamnă a apăra interesul general. Pe de altă parte, Statul trebuie să asigure toate condiţiile necesare realizării intereselor individuale atât în raporturile individindivid, cât şi individ-stat şi când este cazul să le apere. 4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului În înfăptuirea interesului general, Statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate pozitivă să se desfăşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţă de către organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activităţi statale se grupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului a căror analiză nu poate fi făcută decât pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal. Criteriul material vizează conţinutul şi natura activităţii care constituie substanţa funcţiei statului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim că prezintă interes. În vederea satisfacerii necesităţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi activităţile necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţă impun gruparea anumitor activităţi înrudite sub forma unor funcţii. Aceste activităţi sunt formate din anumite drepturi şi obligaţii juridice care au o anumită specificitate, presupun o anumită calificare, caracteristici etc., care necesită o anumită organizare, eficientizare, procedură specială de reglementare, organe speciale de executare etc. Orice activitate presupune: subiect activ, subiect pasiv, obiect, metode de acţiune sau inacţiune, scopuri imediate, mediate şi finale, norme de reglementare (juridice, morale, fizice, matematice, ştiinţifice, politice etc.). Unele activităţi sunt înrudite după trăsăturile, caracteristicile etc. ale elementelor activităţii care, dacă sunt asociate, asigură o anumită eficienţă. Astfel, activitatea legislativă (al cărei scop este reglementarea relaţiilor sociale conform voinţei poporului) presupune un conţinut şi o natură comună specifică, respectiv activitatea specifică de elaborare a legii după anumite reguli de către un organ special numit legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altă natură o are activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legii care se face de alte organe, respectiv organele administraţiei publice. Simpla existenţă a legii nu-i suficientă dacă nu este şi executată, aplicată de autorităţi specializate `n acest sens. La fel putem spune şi despre activitatea judecătorească, A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p.152. 105 M. Văraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1928, p.300. 104

74

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

al cărei specific este soluţionarea după principii specifice acesteia şi conforme legii a litigiilor civile, comerciale, administrative, de muncă, fiscale, penale etc., atunci când acestea apar în activitatea de executare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi activităţile externe ale statului, precum şi activităţile economice, sociale etc., care au un alt scop, conţinut şi o altă natură. Criteriul material vizând conţinutul nu se confundă cu caracterul juridic106 care priveşte forma, deoarece toată activitatea statală nu poate fi decât juridică. Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autorităţilor care efectuează activitatea statală, cât şi de forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma dată atât organului care trebuie să desfăşoare activitate, precum şi de forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statală. Spre exemplu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai reprezentativă pentru popor, membrii acesteia să fie aleşii poporului, autoritatea trebuie să funcţioneze după anumite reguli, astfel încât să exprime voinţa poporului în actele pe care le emite, respectiv legile. De asemenea, pentru ca voinţa poporului să devină general obligatorie, trebuie să se exprime în anumite forme şi după anumite proceduri specifice numai legii, care este o regulă de maximă generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şi asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei poporului, asigurarea manifestării ei şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activităţi specifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor107 şi activitatea legislativă a acestuia. În acest sens, putem spune că activitatea legislativă este o funcţie a statului. Dar simpla existenţă a legilor fără organizarea executării acestora, nu duce la realizarea interesului general şi individual conform menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate `n domeniul respectiv, precum şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Acestea sunt autorităţile administrative, iar activitatea acestora se cheamă activitate administrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului. Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificată pe funcţii ale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizează anumite autorităţi după principii şi reguli specifice: autoritatea legislativă, autorităţi ale administraţiei publice, autorităţi judecătoreşti şi autorităţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statului diferă după importanţa activităţii respective, precum şi puterea regulilor care o guvernează. Exemplu: legea este un act al activităţii statale cu anumite caracteristici: se elaborează numai de Parlament, trebuie să exprime voinţa poporului, este general obligatorie, iar respectarea acesteia se asigură prin forţa de constrângere a statului; de asemenea, poate fi abrogată sau modificată numai de o anumită autoritate, respectiv autoritatea legiuitoare şi poate fi declarată ca neconstituţională numai de Curtea Constituţională. Pe de altă parte, un act administrativ normativ se emite numai de autorităţile administrative prevăzute de lege, autorităţi împuternicite şi specializate `n acest sens (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean, primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat numai de autoritatea emitentă, autoritatea ierarhic superioară a acesteia, precum şi prin lege. Un act al autorităţii administrative, dacă este ilegal, poate fi anulat şi de instanţa de judecată după o procedură specială denumită procedura contenciosului administrativ.

Spunem că o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desfăşoară după acele norme juridice a căror respectare este asigurată şi garantată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. 107 Parlamentul trebuie să fie constituit nu numai ca un organ special, dar şi specializat. Caracterul special trebuie să constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care să asigure exprimarea voinţei poporului de către parlamentari. Caracterul specializat trebuie asigurat de nivelul de pregătire al parlamentarilor şi consilierilor, experţilor acestora, în domeniile de reglementare a legii, de modul cum activează `n elaborarea legilor etc. 106

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

75

În general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii, atribuţii constituite după un scop, mijloace şi o natură comună, stabilite de lege şi realizate de o autoritate statală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe108. 4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului După unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv: a) funcţia legislativă; b) funcţia executivă sau administrativă şi c) funcţia jurisdicţională109. După alţi autori, statul ar avea patru funcţii: legislativă; executivă sau guvernamentală; administrativă şi judecătorească110. Separarea funcţiei executive în două funcţii este, în principal, motivată de modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justifică pe deplin calificarea acesteia ca o funcţie propriuzisă. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ în viaţa cotidiană, diversificarea tehnicilor administrative şi constatările „ştiinţei administraţiei” întăresc acest punct de vedere. Într-o asemenea concepţie administraţia (funcţia administrativă) ar reveni guvernului, iar funcţia executivă ar reveni şefului statului, iar în unele situaţii primului-ministru. De observat că o lege votată de Parlament nu poate intra în vigoare, potrivit Constituţiei României, dacă nu este promulgată de Preşedinte - şeful statului - prin decret prezidenţial. Prin decretul de promulgare al unei legi se: - învesteşte legea respectivă cu putere executorie, adică cu obligativitatea „erga omnes” a executării şi respectării ei; - se dispune tuturor autorităţilor cu atribuţii în cauză să treacă imediat la organizarea şi executarea legii. Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare: - legea intră în vigoare, adică devine obligatorie de cunoscut şi de respectat pentru toţi, începând să producă efecte juridice; - autorităţile competente sunt obligate să organizeze executarea, de regulă imediat, a legii în cauză şi să o execute în mod concret111. a) Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a unor reguli conform voinţei poporului, obligatorii pe teritoriul statului şi pentru orice persoană fizică, juridică, inclusiv autorităţile publice şi Statul, reguli denumite legi. Aşa cum am arătat la un capitol anterior, există o ierarhie a legilor în raport de puterea reprezentativă a autorităţii care o adoptă. Constituţia se adoptă de Adunarea Constituantă şi se aprobă prin referendum popular; legea organică se aprobă de majoritatea calificată a Parlamentului, iar legea ordinară de către majoritatea simplă a Parlamentului. Legea reglementează, de regulă, situaţii generale, impersonale şi rareori doar un singur caz, cum ar fi Legea privind exproprierea unui teren pentru cauză de utilitate publică sau Legea privind ratificarea unei convenţii ori tratat. Funcţia legislativă exercitată de un organism specializat în mod exclusiv, a ridicat încă de la bun început (avem în vedere îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat necesitatea codificării cutumei constituţionale) problema evitării hegemoniei corpului legiuitor asupra celorlalte organisme de A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.100-128. 109 Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 24-25. 110 Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 85. 111 Atunci când legiuitorul apreciază că pentru cunoaşterea legii şi organizarea executării acesteia este necesară o perioadă de timp de la publicare, va stabili în mod expres un termen rezonabil, de când legea începe să intre în vigoare. De exemplu, Ordonanţa nr. 73/1999 privind introducerea impozitului pe venitul global, deşi a fost publicată în Monitorul Oficial la 31.08.1999 a intrat în vigoare la 01.01.2000, fiind necesar timp pentru procurarea logisticii, cunoaşterea legii de către populaţie şi în special de cei care au obligaţii în acest sens. 108

76

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

guvernare şi chiar a naţiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrâns de o altă putere ar fi putut deveni discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu propria tiranie. În condiţiile în care Parlamentul îşi revendică puterea de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca forul legislativ să fi pretins o poziţie dominantă în raport cu celelalte instituţii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi răsturnat însuşi scopul fundamental al Parlamentului ca instituţie reprezentativă a intereselor poporului, respectiv înlăturarea absolutismului monarhic. În acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc, reglementează în mod corespunzător această problemă, aşa cum am arătat în capitolul anterior, când am tratat acest principiu. În principiu, funcţia legislativă este exercitată numai de Parlament. În mod excepţional, este admis ca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul să fie abilitat de Parlament să desfăşoare o activitate legislativă prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de urgenţă sau ale Ordonanţei ordinare. Această posibilitate este reglementată expres în Constituţia României în art. 115. Activitatea legislativă a Guvernului este de excepţie, provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de Parlament astfel: - pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat să emită ordonanţe în domenii şi probleme limitativ prevăzute în legea de abilitare dată de Parlament; prin legea de abilitare se împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare şi numai în anumite domenii şi probleme ce nu suferă amânare până la terminarea vacanţei parlamentare; - în caz de urgenţă112 şi excepţional în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul emite Ordonanţe de urgenţă oricând şi în orice domeniu cu excepţia celui rezervat Constituantei sau revizuirii Constituţiei; - aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai până în momentul aprobării sau respingerii de Parlament. b) Funcţia executivă Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Guvernul deţine o „putere de reglementare113 care constă în împuternicirea permanentă prin Constituţie, a acestuia de: - a emite acte normative (administrative) date în executarea legilor; - a emite acte normative (administrative) care reglementează relaţiile sociale din domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care să nu contravină legii. Funcţia executivă constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării legilor şi de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare pe plan central şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este reglementată prin Legea nr. 112/1995, prin care se prevăd cazurile de restituire şi principiile care guvernează concret această activitate, însă modul concret de restituire, respectiv procedura de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene, precum şi activitatea acestora este stabilită prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt date, de regulă, de Guvern, iar în alte cazuri şi de alte autorităţi ale administraţiei publice, când sunt abilitate prin lege. Este cazul Băncii Naţionale a României care emite norme în aplicarea unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (administraţia generală a ţării, diplomaţie, gestiune financiară, adică acte de organizare a executării şi executarea în concret a legii). Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotărârea de Guvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu decizia primarului comunal sau procesul verbal de contravenţie întocmite de agentul de poliţie. Actele executive sunt individuale sau normative. În sistemul Constituţional francez există o ierarhie a actelor administrative numite şi regulamente, astfel: decrete; hotărâri ministeriale; diferite alte hotărâri, decizii şi rezoluţii. Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţă prin care s-a reglementat starea de necesitate, dată în condiţiile mişcării greviste din Valea Jiului. 113 Puterea reglementară a Guvernului se referă numai la actele administrative emise de Guvern respectiv hotărâri, regulamente, nu şi la Ordonanţe. 112

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

77

c)

Funcţia jurisdicţională114 Un stat de drept este de neconceput fără funcţia jurisdicţională. Lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate115. Dacă o viaţă socială normală trebuie să se desfăşoare potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare, în mod firesc trebuie să existe o funcţie şi respectiv un sistem de autorităţi care atunci când legile sunt încălcate să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice, după caz, corecţiile necesare. Această funcţie jurisdicţională a statului este încredinţată unor autorităţi independente şi imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi instanţele judecătoreşti. Actul de justiţie poate fi înfăptuit în bune condiţiuni numai de „al treilea” care este neutru, imparţial, neimplicat în vreun fel în cauză. Căci nimeni nu trebuie să-şi facă dreptate singur pentru că atunci ar avea ”dreptate” numai cei mai puternici. De aceea, dreptatea trebuie împărţită de autorităţi neutre, specializate, în mod egal atât pentru cei slabi, cât şi pentru cei puternici. Concepută astfel ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred şi trebuie să creadă că îi poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii triumfătoare116. „Fiat justiţia pereat mundus” (justiţia să-şi urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piară) este dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii este neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa117 chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele juridice civile sau de drept public ori dintre acestea şi autorităţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui proces, după anumite reguli, prin acte numite hotărâri judecătoreşti. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia cerută trebuie să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită structură şi anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie care presupun controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciară. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare a judecăţii în fond, dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză. Fondul se judecă de o instanţă, apelul de instanţa ierarhic superioară, iar recursul de instanţă ierarhic superioară celei din apel, de fiecare dată numărul judecătorilor din completul de judecată crescând. În doctrina constituţională s-a exprimat şi opinia că cele trei funcţii ale statului ar fi: a) funcţia de exercitare a suveranităţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice şi apărarea ei prin folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea liniilor generale ale politicii externe, colaborarea internaţională cu alte State; participarea la organisme internaţionale, apărarea teritoriului naţional) ; b) funcţia de orientare generală a dezvoltării societăţii; c) funcţia de promovare a progresului. O altă analiză tipologică a funcţiilor statului în doctrina constituţională contemporană distinge trei categorii de funcţii: a) funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea teritoriului naţional, alte intervenţii ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social; Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângă alte jurisdicţii astfel putem vorbi de jurisdicţii civile, penale, comerciale, administrative, constituţionale, de drept al muncii etc. 115 I. Muraru, op. cit. p. 458. 116 I. Muraru, op. cit. p. 459. 117 Potrivit Constituţiei, judecătorii se subordonează numai legii, deci hotărârile lor trebuie să fie în baza şi în executarea legii şi nu a conştiinţei lor care poate fi subiectivă, influenţată politic etc. De aceea orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată numai pe lege şi starea de fapt stabilită pe bază de probe. O judecată motivată numai pe conştiinţa judecătorului este greu de evaluat, de justificat menţinerea, modificarea sau casarea acesteia, în raport cu adevărul judiciar. 114

78

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

b) funcţii juridice: legislativă, executivă şi jurisdicţională; c) funcţii sociologice: constrângerea socială; activitatea de convingere a cetăţenilor în legătură cu compatibilitatea între interesele generale şi cele personale ş.a. Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care sunt, de fapt, monopoluri: monopolul apărării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic; conducerea relaţiilor internaţionale şi emiterea monedei naţionale.

Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune 4.2.1. Partidele politice „Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii”118. Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. Partidele politice îşi au sorgintea încă din antichitate, însă, acestea se impun în viaţa politică odată cu apariţia parlamentarismului, când burghezia, văzând în acestea instrumente de luptă împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-şi instaura şi întări dominaţia. „Conştientizând funcţia socială a partidelor, burghezia şi-a îmbrăcat interesele şi aspiraţiile de clasă într-o haină ideologică şi a făurit programe revoluţionare pentru a le impune prin formele luptei parlamentare”119. Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi, constituind noi forme de control asupra guvernanţilor şi o legătură activă dintre guvernaţi şi guvernanţi. Partidele politice, în lupta pentru putere, contribuie la realizarea puterii politice a poporului şi, în mod deosebit, a controlului acestuia asupra puterii statale. Aceasta depinde de nivelul de cultură şi maturitate politică a poporului, nivel care are un rol deosebit în prevenirea şi reducerea manipulării maselor. Câştigarea electoratului precede câştigarea puterii statale de către un partid, putere care normal ar trebui să se exercite conform voinţei şi intereselor puterii politice a poporului. Partidele politice active se manifestă ca forţe politice, iar atunci când sunt şi parlamentare, participă şi influenţează actele Parlamentului. În acest sens acţionează în primul rând partidele politice care reprezentând majoritatea parlamentară, urmăresc elaborarea legilor în conformitate cu programele lor politice, putându-se astfel realiza ca forţe politice. Pe de altă parte, partidele politice din opoziţia parlamentară participă la actele Parlamentului în dublu sens, ceea ce implică o responsabilitate politică120, astfel: - partidele din opoziţia parlamentară, dacă sunt active şi urmăresc interesele generale, vor avea o puternică susţinere de masă şi astfel în Parlament vor împiedica partidele de la putere să se îndepărteze de „promisiunile electorale” cu care au câştigat alegerile, precum şi să „greşească”; - inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentară poate favoriza abuzul de putere al majorităţii parlamentare, în sensul devierii acesteia de la programul electoral cu care a câştigat puterea Dimitri Georges Lavraff. Les partis politiques en Afrique Noire. Press Universitaires de France. Paris, 1970, p.101 119 Cristian Ionescu, op. cit. p. 311. 120 În Anglia funcţia de şef al opoziţiei este considerată o funcţie importantă în stat, fiind salarizată, aceasta trebuind să facă o opoziţie constructivă. 118

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

79

statală şi, deci, de la interesele generale şi evitarea conducerii statului pentru realizarea intereselor de grup ale membrilor partidelor respective. Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale cum sunt: sindicatele, organizaţii ale minorităţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetăţeneşti, ligile culturale etc.121 Credem că ar fi mai corect să socotim ca forţe politice numai partidele parlamentare, partide care, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în Constituţie şi legile date în baza acesteia, prin care participă mai mult sau mai puţin la exercitarea puterii legislative. (art. 8, 40, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice neparlamentare, deşi fac politică, socotim că nu pot fi considerate ca adevărate forţe politice. De asemenea, credem că sindicatele nu pot fi considerate forţe politice ele fiind constituite nu pentru a face politică, ci pentru a apăra drepturile şi promovează interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor (art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale sindicale pentru scopuri politice apare ca un abuz de putere care creează disfuncţionalităţi în viaţa politică, statală, economică şi socială. Aceasta nu înseamnă că celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politice neparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi respectiv de a critica politica şi puterea de stat. Însă, de la a critica şi până la a pretinde pe alte căi decât cele legale luarea unor măsuri în structura organelor statului (schimbarea guvernului, a preşedintelui, a unui ministru etc.) este distanţă mare. Este adevărat că propunerea schimbării unor funcţionari publici poate fi făcută de către oricine, dar o astfel de cerere nu poate fi obligatorie, deci producătoare de efecte juridice, decât numai `n cazurile prevăzute de lege. Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este „un corp de oameni animaţi de un principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor, interesul naţional”122. Această definiţie este discutabilă, având în vedere raportul dintre interesele membrilor de partid şi interesul naţional care diferă de la un partid la altul. După Dimitrie Gusti „partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”123. După prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile care sunt constituite şi funcţionează în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui program ideologic şi urmând o strategie elaborată124. Prin urmare, trăsăturile partidelor politice sunt: a) aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri) structurată pe criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi urmăreşte obiective programatice; b) aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de „organizaţie stabilă sau durabilă” partidul se distinge de simpla clientelă, fracţiune, clică, camarilă, care dispar împreună cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea delimitează partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi organizaţiile de tineret125; c) organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspiraţiilor latente, a opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativă a tuturor acestora; Cristian Ionescu, op. cit., p. 312. Mihai M. Petrescu. Partide, clase, naţiuni. Editura politică, Bucureşti, 1977, p. 26. 123 Dimitrie Gusti. Partidul politic în Doctrinele partidelor politice. Institutul Social Român. Cultura Naţională, Bucureşti,1922, p.4. 124 I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208. 125 E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I. Muraru în op. cit. p. 207. 121 122

80

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

d) partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii; e) partidul îşi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordial rămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic126. Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociaţie permanentă de indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creat la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop înscris într-un program sau statut, constă în promovarea şi înfăptuirea în competiţia electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date127. Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pătrăşcanu arăta „ Un partid fiind o grupare de oameni care apără anumite interese de clasă şi luptă pentru puterea politică, elementul determinant pentru structura lui este natura intereselor pe care le reprezintă şi pentru satisfacerea cărora îşi desfăşoară întreaga-i activitate. Interesele de clasă, prin conţinutul lor, determină totodată, aderenţa sau lipsa de aderenţă a unui organism politic faţă de regimul social sau politic înlăuntru căruia lucrează, după cum, tot asemenea, interesele îi fixează obiectivele pe care le urmăreşte şi hotărăsc mijloacele de care înţelege să se folosească în atingerea lor în raport cu normele de drept existente”128. În doctrină se arată că limitarea partidelor la interesele de clasă este discutabilă. În prezent, partidele politice sunt tot mai mult interesate să atragă membri şi simpatizanţi (alegători) din toate straturile sociale uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese individuale ale fiecăruia prin progresul general al societăţii; partidele care promit şi realizează acest ideal cuceresc, prin suportul electoral, puterea politică129. Cât priveşte rolul social al partidelor politice se consideră că acestea au patru funcţii: a) funcţia electorală, prin care partidele politice îşi propun candidaţii la funcţiile eligibile în organisme reprezentative la nivelul central şi local şi recrutează prin programele lor electorale aderenţi; b) funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetăţeanului cu problemele societăţii, ale responsabilităţii şi răspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui care este ales sau numit pe funcţia publică; c) funcţia de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediul parlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercită atribuţiile conform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac parte; aceasta nu înseamnă să se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în mod legal, să promoveze iniţiative legislative (guvernul) şi să voteze legi (parlamentul) în concordanţă cu strategia partidului lor, respectiv strategia cu care au câştigat alegerile; d) funcţia de conducere; partidele tind să exercite chiar şi pe cale mediată puterea politică, să-şi asume prerogative de conducere; normal, această funcţie trebuie exercitată, aşa cum am arătat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei. În sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse la putere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalităţi care nu aparţin partidului victorios în alegeri. La unele partide s-au constatat practici specifice clientelismului politic, în baza cărora cei care au „ajutat” în alegeri sunt numiţi pe funcţii publice, deşi nu au competenţa necesară130, cum sunt: I. Muraru, op. cit. vol. I, p. 128. Cristian Ionescu, op. cit., p. 313. 128 Lucreţiu Pătrăşcanu. Probleme de bază ale României. Editura Socec, Bucureşti, 1944, p. 24. 129 Cristian Ionescu, op. cit. p. 316. 126 127

S-a încercat şi se încearcă să se justifice practicile clientelare prin aceea că "trebuie să existe o continuă unitate de vederi şi de acţiune între guvern şi funcţionar, între ministru şi secretarul său general, între ministru şi prefecţi etc., unitate cerută de însuşi mersul afacerilor publice, căci la ce rezultat s-ar putea ajunge dacă ministru ar comanda într-un fel, iar funcţionarul inferior din cauza deosebirilor de vederi şi mai ales de vederi politice ar executa în alt fel". Într-o asemenea situaţie se pretinde că

130

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

81

- înfiinţarea funcţiilor publice ca recompensă pentru anumite persoane şi nu ca urmare a necesităţilor impuse de interesele generale; - desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din sistem persoanele „incomode” şi înfiinţarea altor funcţii în raport de pretenţiile clientelei politice; - încălcarea sub diferite forme a principiului stabilităţii funcţionarului public, prin rotire, mutare, transfer, „promovare” pentru a face loc clientelei politice. „Clienţii” nu fac decât să prolifereze corupţia politică131, incompetenţa în exercitarea funcţiilor primite, dezorganizarea serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii după interesele clienţilor şi nu după cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al clientelismului politic este favorizat de o defectuoasă reglementare a stabilităţii funcţionarului public şi în mod deosebit a responsabilităţii acestuia. P. Alexandrescu Roman arăta că un funcţionar bine pregătit înlocuieşte cinci funcţionari nepregătiţi132. Având în vedere raportul dintre partide şi societate, putem vorbi de: monopartidism, bipartidism şi multipartidism. 1. Monopartidismul133 se caracterizează prin existenţa unui singur partid, care polarizează toate celelalte forţe politice şi sociale sau chiar le încorporează. El este specific regimurilor monolitice, totalitare şi care, de regulă, personifică puterea, o individualizează. Ca premise justificative sunt invocate: cerinţa integrării naţionale, transformarea unicului partid într-un „creuzet al naţiunii”, în „centrul vital al întregii societăţi”, cerinţa mobilizării energiilor pentru modernizarea economică şi socială, realizarea omogenizării sociale a „poporului unic” etc. Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală, având însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic predispus la imobilism; echipa executivă guvernând fără concurenţă, nu va fi stimulată iniţiativa, preocuparea pentru progres etc.; partidele de opoziţie ajung să fie simple grupuri de interese; opoziţia extraparlamentară se îndreaptă împotriva partidului, cu care ea însăşi se confundă, exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune. 2. Bipartidismul poate fi „numeric - în sensul că există numai două partide - sau „calitativ”- adică predomină numai două partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul poate fi „rigid” (sistemul britanic), când şeful guvernului - adică liderul partidului majoritar - este sigur de fidelitatea membrilor săi134 sau „suplu” (sistemul american), când cele două partide nu impun celor aleşi (electori) nici o disciplină de vot. De asemenea, el poate fi „perfect” când există numai două partide (ceea ce este o simplă ipoteză de şcoală), şi „imperfect” când, pe lângă cele „două mari”, există şi alte partide mai mici”135. autoritatea superioară are neapărată nevoie să poată revoca pe funcţionar fără să fie încătuşată de nici o răspundere. Distinsul prof. An. Teodorescu a combătut această teză afirmând că "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca preocupările politice să fie scoase cât mai mult din exerciţiul autorităţii administrative. Neajunsul născut din lipsa de unitate de vederi şi de acţiune dintre autoritatea superioară şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili, este fictiv căci dacă ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de lege împotriva funcţionarului sau, dacă ele sunt nelegale, atunci refuzul de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal."

An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114. 131 V.Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 108-150. 132 P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregătire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public, 1937, XII, p. 336. 133 De regulă regimurile politice caracterizate prin monopartidism degenerează în regimuri totalitare. Sunt şi excepţii cum ar fi Partidul Republican al Poporului fondat de Kemal Ataturk care a funcţionat ca partid unic în Turcia între 1923-1946 şi care nu a devenit totalitar nici prin ideologie şi nici prin structură. 134 Plastic şi picant se exprimă R.B.Schwartzenberg: "majoritatea parlamentară şi guvernământul sunt în situaţia trupelor faţă de statul major". R.B.Schwartzenberg, Socilogie politique. Edition Montchrestien, Paris, 1971, p.387 135 Adeseori, cel de al treilea "strică jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majorităţii parlamentare, de exemplu în Germania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-dualist "deux partis et demis".

82

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

În fine, poate fi un bipartidism „echilibrat”, când alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate, sau „dominant” când treptat, dar ireversibil, se alunecă spre un partid unic. 3. Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, reprezintă indiscutabil regula, dar cu o amploare variabilă; de exemplu, un număr mare de partide era în Austria, înainte de 1914, dar numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc. În România, după 1989, s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice. De regulă, un număr mare de partide politice poate duce la dezorientarea electoratului, pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipă financiară şi altele. Pe de altă parte se poate susţine că dintr-o multitudine de partide apare mai uşor noul, eficientul, progresul etc. 4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind „cea de a treia cameră” sau „guvernul invizibil”, deoarece deşi ele nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi o pot influenţa în fapt prin pressing-ul desfăşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste grupuri de presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de partidele politice, ceea ce evident nu îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul real”. Aceste grupuri de presiune nu reprezintă interesele generale, sintagmă legată indisolubil de popor. Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele care le stau la dispoziţie (presă, literatură, radio, televiziune, manifestări publice etc.), presiuni asupra factorilor politici, inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de acestea. Există o paletă foarte largă de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum sunt organismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice136, financiare, profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar trebui să folosească numai mijloace legale. Expresia „lobby-hol” în limba engleză are semnificaţia politică de „culoar al parlamentului” şi „influenţarea parlamentarilor”. Uneori, fenomenul lobby indică pe oricine intenţionează să influenţeze deciziile puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească). De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat de lipsa de demnitate a parlamentarului sau funcţionarului public, de incompetenţă sau de slăbiciune la electoratul mediatic, de faptul că sunt uşor influenţabili, toate acestea dând incoerenţă în activitatea lor politică. Din nefericire, sunt cazuri când lobbyul se face plecând de la manipulările mas-media şi până la şantaj, blocări de drumuri publice sau finanţări ilegale a unor partide ori demnitari etc. În România, în prezent, legislaţia este deficitară în prevenirea şi decelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului137. Potrivit art. 118 din Legea nr.161/2003 prin grupuri de interes economic –G.I.P. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, înscopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomernciant. Numarul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20. În art. 233 din Legea nr. 161/2003 Grupul de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinata sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori desvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. 137 Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a justiţiei şi se pedepsea cu închisoarea corecţională de la unu la şase luni şi interdicţia corecţională de la unu la doi ani, acela care participă la demonstraţii ori manifestaţii, în preajma sau în pretoriul instanţelor judecătoreşti, cu ocazia cercetării sau judecării unui proces, în scopul de a intimida sau înrâuri şi influenţa `n orice fel judecata". Acest articol este abrogat din anul 1968. În prezent au fost cazuri când asupra unor funcţionari publici (poliţişti, procurori, judecători, miniştri etc.) 136

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

83

În viaţa politică a unui Stat, grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ. Acesta este şi motivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de presiune. Statele Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946 (Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-a stabilit obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de cheltuieli ale oricărei entităţi care „solicită, încasează sau primeşte bani ori alte bunuri de valoare pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în adoptarea sau abrogarea oricărei legi de către Congresul Statelor Unite”. O astfel de reglementare este o piedică în calea corupţiei politice. După prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele politice se pot exprima într-una din următoarele forme: a) pe faţă sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese; b) dimpotrivă, grupurile de interese sunt dependente de partide; c) grupurile de interese şi partidele interpenetrează; d) grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu, independente; e) ele îşi partajează rolurile. 5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a căror activitate, scop şi mijloace sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie să vizeze scopuri politice. Activitatea sindicatelor are un pronunţat caracter profesional. Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor138 şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În art. 7 al Constituţiei Spaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale „contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şi sociale ce le sunt proprii”.Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspiraţia clasei muncitoare de a i se recunoaşte şi respecta de către guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de raporturile de muncă: salarizare, concedii de odihnă, medicale, pregătire profesională, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alte instrumente de protecţie socială, dreptul la grevă, la un program de muncă rezonabil, regimul de muncă în general, al femeilor, tinerilor şi copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceea că ele nu vizează accesul la putere. Din nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu utilizează mijloacele legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai des de grevă, iar uneori de mijloace ilegale, ca blocarea drumurilor etc. TEME PENTRU REFERAT: - Deosebirea dintre partide politice şi grupurile de presiune. - Drepturile Statului şi interesele generale naţionale. - Ce conferă legitimitate unui partid politic? - Deosebirea dintre interesele generale naţionale şi interesele unei clase sociale. - Ce este lobby-ul şi care sunt mijloacele acestuia? - Ce este clientelismul politic? BIBLIOGRAFIE s-au declanşat în presă "atacuri" la persoană pentru ai intimida sau chiar înlătura din funcţie când aceştia în activitatea lor" "loveau" legal în anumite interese. 138 Socotim că în art. 9 din Constituţie lângă cuvântul drepturi trebuia introdus şi expresia “libertăţile” deoarece sindicatele patronatele şi asociaţiile profesionale contribuie şi la apărarea libertăţilor. De pildă în art. 45 din Constituţia revizuită a fost reglementată libertatea economică în sensul că accesul liber al persoanei la o activitate economică, liberă inţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.

84

Rolul şi funcţiile statului. Formele organizării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţii şi organizaţii sindicale. Grupurile de presiune

1. Ioan Muraru 2. Ioan Deleanu 3. Cristian Ionescu 4. Constantin G.Dissescu 5. Anibal Teodorescu 6. Paul Negulescu 7. Valerică Dabu

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami Bucureşti-1997, p.29-30, 287-304 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol.I, Editura Europa-1966, p.207-219 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 90-104 şi 309-331; - Drept Constituţional, Ed. Socec, Bucureşti, 1915, p. 771-783 - Noţiuni de Drept administrativ, Bucureşti 1915, p. 64-81 - Tratat de drept public, Editura Casa Şcolilor, Bucureşti, 1942, p. 85-98 - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 66-10

CAPITOLUL V SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI

Constituţie. Sistem constituţional 5.1.1. Constituţie Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin „constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structură a acestuia. Conceptul de constituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care fundamentează şi organizează societatea. În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice societate în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambulul Constituţiei americane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării, bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie...”139. Observăm că autorul constituţiei trebuie să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un sistem de norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”. Constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de popor liber; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept140. Cristian Ionescu definind constituţia arată că „Legea supremă a oricărui stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”. Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică „acordate” de altcineva decât naţiunea sau poporul respectiv, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem că, mai degrabă, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu sunt adevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului. În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison, „scopul” oricărei constituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de a conduce, binele comun al societăţii iar, în al doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timp exercită conducerea. Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 45. Constituţia conţine acele reguli (concepţia materială) considerate ca fiind foarte importante cărora le dă o formă specială în scopul garantării primatului şi stabilităţii acestora faţă de orice alte reguli (concepţia formală). Marie-Anne Cohendet. Droit Constitutionnel, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 53. 139 140

Sistemul constituţional al României

87

Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfăptuirea „binelui comun” al poporului. Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al luptei politice dintre putere şi opoziţie în cadrul Adunării Constituante. Astfel, aceasta depinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că tezele constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-se votul majorităţii calificate. De asemenea, în faza a doua, Constituţia este votată prin referendum, deci de majoritatea populaţiei cu drept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi apărat prin constituţie poartă amprenta celor două majorităţi rezultate ale luptei politice atât din societate,cât şi dintre reprezentanţii acesteia `n cadrul Adunării Constituante. Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare141. Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă un pact social (acord raţional încheiat între oameni) intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernământ, fără însă ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printro infrastructură instituţională (instituţiile politice şi autorităţile publice) organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (checks and balances) - prevăzute de asemenea, în constituţie142. Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm pe poziţiile unei guvernări absolutiste sau dimpotrivă, a unei guvernări democratice. Prof. Tudor Drăganu precum şi prof. Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege care, având forţa juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi. Criticând această definiţie, prof. Ioan Muraru arată că metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia, în definirea acesteia este dificilă atunci când vom defini unele constituţii cărora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într-o definiţie este necesar să se pună accent pe elementele calitative care să fie caracteristice tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice, învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. Ne permitem să completăm că la această definiţie ar trebui adăugat faptul că în Constituţie nu este urmărit numai interesul general motiv al puterii politice a poporului, ci şi interesul individual, respectiv drepturile şi libertăţile omului. Chiar forma de organizare a poporului vizează realizarea interesului individual , începând cu ceea ce este general pentru toţi. De aceea, credem că o definiţie a Constituţiei ar fi: legea fundamentală a unui stat învestită cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea, exercitarea puterii politice a poporului, precum şi pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 5.1.2. Trăsăturile constituţiei

141 142

Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 131. Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex Bucureşti,1997, p.114.

88

Sistemul constituţional al României

Considerăm că trăsăturile Constituţiei actuale a României corespund pe deplin caracteristicilor unei constituţii democratice. a) Constituţia este legea juridică supremă în stat. Nu este o lege a fizicii sau matematicii, ci este o lege juridică, adică o lege socială, care exprimă voinţa poporului sub forma juridică supremă denumită Constituţie. Caracterul de lege supremă rezultă în primul rând din domeniul de reglementare care prezintă relaţiile sociale esenţiale pe care se fundamentează statul şi puterea politică a poporului în realizarea interesului general şi individual. Caracterul de lege supremă rezultă şi din forţa juridică supremă rezultată din modul de instituire a normelor constituţionale care stau la baza tuturor celorlalte norme juridice. Toate normele juridice se subordonează normelor constituţionale conform principiului ierarhiei actelor juridice143. b) Constituţia trebuie să fie expresia voinţei suverane reale a poporului de a-şi stabili rânduielile economice, sociale şi politice. Aceasta depinde de: - corectitudinea alegerii membrilor Adunării Constituante, procedura alegerii şi a votării `n deplină cunoştinţă de cauză; - fidelitatea reprezentării voinţei poporului de către majoritatea din Adunarea Constituantă; - exprimarea unui vot conştient de către alegător în conformitate cu interesul general şi individual; - alegătorul trebuie să voteze în deplină cunoştinţă de cauză şi nu ca urmare a unei manipulări; - să existe o cultură socială, economică şi politică necesară alegătorilor în urmărirea şi realizarea intereselor lor. Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile desfăşurate pe baza Decretului Lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost învestit să se constituie, de drept, în Adunare Constituantă, pentru ca, în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, să adopte noua Constituţie. Constituţia a intrat în vigoare după votarea acesteia prin referendum în care 77,3% din alegători au votat „pentru” această lege fundamentală în forma prezentată. c) Constituţia receptează şi revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţii româneşti, asimilează - în condiţii concret istorice - experienţa constituţională şi valorile democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţări, precum şi standardele internaţionale ale democraţiei; d) Constituţia este opera unei puteri originare144, primare, iar forţa ei morală se sprijină pe verdictul aprobativ al poporului. e) Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte şi explică existenţa unor declaraţii de intenţii, a unor principii mai degrabă ideologice decât de drept pozitiv, a unor obligaţii de mijloace alături de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de „constituţie socială” şi „constituţie politică”145. f) Constituţia României - ca sistem de norme juridice fundamentale - îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional să comunice cu acesta. Spre exemplu, potrivit art. 20 din Constituţie „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile146 .” Vezi pag. 27. Puterea constituantă, originară, primară, necondiţionată este acea putere chemată să stabilească o nouă ordine juridică. 145 Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 97. 146 În practică au apărut situaţii în care reglementările interne stabilesc un regim mai favorabil în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale decât reglementările din pactele şi tratatele la care România este 143 144

Sistemul constituţional al României

89

Este de observat că este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu Constituţia), pe de o parte, şi pe de altă parte pactele şi tratatele la care România a aderat. Această neconcordanţă reglementată trebuie să fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. În alte domenii au prioritate legile interne, potrivit Constituţiei. Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie). În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei se dispune în art. 11 pct.3 din Constituţia revizuită. g) Constituţia României este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii şi al posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor norme imperative sau norme vocative147. h) Constituţia României nu este rigidă, ea poate fi revizuită în condiţiile strict prevăzute în art. 150-152 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al Statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială sau suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România Necesitatea controlului constituţionalităţii legilor derivă în primul rând din principiul separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În al doilea rând, Constituţia fiind legea fundamentală în stat, toate celelalte legi trebuie să fie conforme, potrivit principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut în art. 1 pct. 5 din Constituţie. Ordonanţele Guvernului, legea ordinară aprobată de jumătate plus unul din membrii prezenţi ai celor două Camere şi legile organice aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere au putere juridică inferioară Constituţiei, datorită procedurii de elaborare, de aprobare şi în mod deosebit de modul de reprezentare a poporului, de către cei care le votează. Viaţa a demonstrat că există riscul ca aceste acte normative să cuprindă dispoziţii care să fie contrare Constituţiei, fapt ce nu poate fi tolerat. Ca urmare este necesar controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului, şi lipsirea de efecte juridice a celor neconstituţionale. Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice autonome, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de către Camera Deputaţilor, 3 de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii. Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată autoritate publică politicojurisdicţională independentă. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor precum şi din alte atribuţii şi proceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Curţii Constituţionale dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică. parte. Ca urmare prin Legea de revizuire a Constituţiei la art. 20 pct. 2 s-a adăugat “ cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.Prin aceasta într-adevăr se urmăreşte apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu aplicarea tratatelor şi pactelor internaţionale numai pentru faptul că sunt internaţionale. 147 În doctrină se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I. Deleanu op. cit. p. 98.

90

Sistemul constituţional al României

În sfera controlului de constituţionalitate intră următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele legislative populare. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un control posterior. Controlul prealabil normal se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională efectuează controlul de constituţionalitate privind legile înainte de promulgare numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice împuternicite de Constituţie, şi anume: preşedintele României, preşedinţii celor două camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare sub acest aspect este exclus controlul din oficiu, aceasta fiind o garanţie contra unui eventual abuz de putere din partea Curţii Constituţionale. Potrivit art. 146 lit. a din Constituţie Curtea Constituţională poate din oficiu să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (vizează deci legile intrate în vigoare), iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce poate fi ridicată numai în cadrul unui proces judiciar. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că, potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei, prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzută de art. 146 (1) din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când într-un proces la instanţele judecătoreşti se pretinde că li s-a încălcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciază ca fiind contrară Constituţiei.148 „Sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate, ceea ce implică, în mod necesar, invocarea unui temei constituţional pentru contestarea legitimităţi constituţionale a prevederii ce face obiectul sesizării. În acelaşi timp, Curtea a stabilit că nu se poate substitui autorului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui anume motiv de neconstituţionalitate, altminteri, în cadrul procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, controlul Curţii Constituţionale ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 144 lit. c din Constituţie (devenit art. 146 lit.d, după revizuirea şi republicarea Constituţiei), care se referă în mod expres la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.” Dacă referitor la obligaţia indicării temeiului constituţional pentru contestarea legitimităţii constituţionale a dispoziţiei legale atacate nu sunt obiecţiuni, în schimb avem rezerve cu privire la limitarea controlului Curţii numai la motivele invocate de autorul sesizării149. Astfel ar putea apărea o situaţie când o dispoziţie a legii deşi este neconstituţională, Curtea să o respingă datorită incompetenţei sau lipsei de pregătire a autorului sesizării, pe motiv că nu este obligată să analizeze sub toate aspectele dispoziţia atacată. Pe de altă parte o respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a unei dispoziţii întăreşte De pildă potrivit art.78 din Constituţie legea se publică în Monitorul Oficial l României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată prevăzută în textul ei. Dacă printr-o lege alta decât cea penală sau contravenţională, se dispune aplicarea ei din momentul publicării atunci această lege este susceptibilă de neconstituţionalitate. 149 Spunem că avem rezerve asupra acestei decizii deoarece credem că este absurd ca atunci când persoana nu a motivat corespunzător excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională să o respingă şi astfel dispoziţia să rămână în continuare în vigoare deşi dacă Curtea ar fi analizat dispoziţia legală ar fi găsit motive suficiente de neconstituţionalitate şi declarând-o neconstituţionă ar evita prejudicierea şi a altor persoane. Socotim că obligaţia Curţii Constituţionale de a analiza sub toate aspectele dispoziţia legală atacată ca neconstituţională rezultă din dispoziţia art.142 pct.(1) din Constituţie în care se dispune: „ Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.”De asemenea în art.1 pct.5 din Constituţie se dispune: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” Deci în opinia noastră Curtea Constituţională este obligată să asigure supremaţia Constituţiei şi prin activitatea sa să garanteze aceasta atunci când este sesizată pe cale excepţiei de neconstituţionalitate chiar dacă cel care a ridicat-o nu a motivat-o corespunzător. 148

Sistemul constituţional al României

91

prezumţia de constituţionalitate a acesteia. Dosarul în cauză se trimite de instanţa judecătorească la Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi apoi, în funcţie de Decizia Curţii Constituţionale, instanţa judecătorească va judeca şi se va pronunţa în dosarul respectiv. Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.150 Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. În legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox, din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară” Constituţiei, atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea, această atribuţie trebuie analizată prin coroborare cu textele din Constituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii Constituţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele de modificare, ci de a se pronunţa dacă ele sunt făcute cu respectarea art. 150 şi desigur, cu respectarea art. 152 unde sunt prevăzute limitele revizuirii, deci numai din punct de vedere procedural constituţional. Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale permite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii. Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor comune şi regulamentele celor două Camere. Delegarea legislativă. Guvernul este delegat să emită ordonanţe cu putere de lege în două modalităţi: a. potrivit art.115 alin.1 din Constituţie , guvernul poate fi abilitat de Parlament să emită ordonanţe ordinare cu putere de lege; b. Constituantul a împuternicit guvernul ca oricând există urgenţă şi situaţie extraordinară să emită ordonanţe de urgenţă. Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.115 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament, printr-o lege specială, să emită ordonanţe ordinare în domenii care nu fac obiectul legilor organice. De asemenea, în cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite Ordonanţe de Urgenţă în domeniul legilor organice151 sau ordinare. Ordonanţele de urgenţă152 intră în vigoare numai după Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost abrogat art.145 pct.1 în care se dispunea:” În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre rexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obicţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.” 151 „În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin.4 art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenţă, deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii constituţionale a instituţiei. De asemenea, Curtea a mai statuat că ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ adoptat de Guvern în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz 150

92

Sistemul constituţional al României

depunerea spre dezbatere în procedura de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile dela depunere sau, după caz de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedura de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 aliniatul (1). Socotim că ordonanţele ordinare ale Guvernului intră în vigoare ca şi o lege adică la 3 zile din momentul publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, şi produc efecte juridice până în momentul respingerii sau aprobării prin lege de către Parlament.153 Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate. Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă poate avea un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Nu pot face obiectul unei iniţiative legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare, revine Curţii Constituţionale. În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale. O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. O altă atribuţie este constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. În anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, adică această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale. excepţional. Consecventă acestei jurisprudenţe, Curtea Constituţională a mai reţinut că posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limiat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă. Emiterea de către executiv a ordonanţelor de urgenţă trebuie să fie , în fiecare caz , justificată de existenţa unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente. În acest sens, Curtea Constituţională, referindu-se la cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, a statuat că acesta este definit în raport de necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.” Decizia nr. 413 din 6.11.2004 (M. Of. nr. 58/23.01.2004) în Curierul judiciar nr.2/2004 p.29. 152 Potrivit art.115 pct.5 din Constituţie, Ordonanţele de urgenţă intră în vigoare în mod diferit faţă de ordonanţele ordinare rspectiv “numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României”; deci în astfel de cazuri, publicarea trebuie să fie concomitentă cu depunerea ordonanţei spre aprobare la Camera competentă sau ulterioară. 153 Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei, dispune art.115 pct.8 din Constituţie.

Sistemul constituţional al României

93

Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de referendum. Curţii Constituţionale îi revine şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendumului. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, este de competenţa Curţii Constituţionale. Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în articolele 1 al. 3, care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează în art. 8, care dezvoltând art. 1 pct. 3, defineşte scopul activităţii partidelor politice, în art.40, care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice. Potrivit art. 40 din Constituţie, sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale. Efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale. Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont dacă suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 146 literele „a” „b” şi „c”din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se trimit Parlamentului care se pronunţă potrivit Constituţiei asupra acestora. Până la revizuire Constituţiei, în ceea ce priveşte legea trimisă spre reexaminare, dacă era adoptată în aceeaşi formă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată, iar promulgarea devenea obligatorie. Ca atare într-o asemenea situaţie, decisiv era votul Parlamentului la care dat fiind cerinţa de două treimi participa şi opoziţia, efectele deciziei Curţii Constituţionale obliga doar la reexaminarea legii în discuţie. Decizia Curţii Constituţionale avea valoarea unui veto suspensiv şi se putea impune aici prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadă parlamentarii. După revizuirea Constituţiei Parlamentul trebuie să se conformeze deciziei Curţii Constituţionale şi să modifice sau abroge legea după caz.154Potrivit art.147 pct.1 din Constituţie: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare , precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Gucernul, după cazt, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispotiţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.”Această dispoziţie constituţională nu este la adăpost de critică, deoarece între puterea acordată de Constituant Curţii Constituţionale şi capacitatea reprezentativă a acesteia este o disproporţie dacă se raportează la puterea de reprezentare a două treimi din Parlament. Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză. Dacă se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată în cauza respectivă, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi realităţi juridice. Ca 154

A se vedea p. 83.

94

Sistemul constituţional al României

atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate în procesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 al. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţionale (art. 26 al. 2). Se poate observa că deciziile Curţii Constituţionale, în aceste situaţii, nu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea lor în cazul concret. Prevederea legală rămâne deci în legislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevedere nu se va putea aplica în viitor. De aceea, legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemenea decizii atât celor două Camere ale Parlamentului cât şi Guvernului. Prin aceasta, autorităţile publice competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun (abrogare, modificare etc.). Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii. Având în vedere implicaţiile unei dispoziţii din lege, declarată neconstituţională, credem că în primul rând Guvernului i-ar reveni sarcina ca în mod operativ, atunci când decizia Curţii Constituţionale este întemeiată, ca pe calea unei Ordonanţe de Urgenţă să rezolve provizoriu situaţia, prin abrogare, modificare sau înlocuire a dispoziţiei neconstituţionale cu o dispoziţie conformă Constituţiei, urmând ca Parlamentul să o aprobe sau să o respingă. În ceea ce priveşte soluţiile date de Curtea Constituţională referitor la o lege se pot ivi următoarele situaţii: a) pentru legile în vigoare încă înainte de 8 dec. 1991, care contravin Constituţiei, Curtea Constituţională constată abrogarea acestora prin art.154 din Constituţie; b) pentru legile elaborate după intrarea în vigoare a Constituţiei, Curtea Constituţională constată şi declară ca neconstituţionale dispoziţiile acestora care contravin Constituţiei ; numai într-o astfel de situaţie, Parlamentul poate constata că dispoziţia în cauză este constituţională, revotând-o cu 2/3 din numărul parlamentarilor. Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite. Cât priveşte efectele juridice ale altor hotărâri ale Curţii Constituţionale, ele trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 146 lit. „g”, „i” şi „j”, adică pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind contenciosul electoral şi cele privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative populare. În fine, aşa cum am mai arătat, în exercitarea atribuţiei de la art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională emite hotărâri, iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri sunt definitive. 5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, decurge existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale: un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. După 1989 s-a reglementat şi posibilitatea de a avea dublă cetăţenie. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform, faţă de cele centrale, concomitent cu o autonomie administrativă. Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.

Sistemul constituţional al României

95

Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea largă, statul este constituit din trei elemente: teritoriu, populaţie (naţiune) şi suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului, termenul naţional pentru că, din punct de vedere riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În populaţie, de regulă distingem trei categorii de persoane şi anume: cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii din urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune. Formarea statului român ca stat naţional unitar, este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman. Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în anul 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni. Forma unitară corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. De aceea, Constituţia României stabileşte, prin articolul 1, că România este stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil. În decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de români s-au aşezat maghiari, evrei, ţigani şi germani, precum şi într-un număr mai mic oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu românii. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate, nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state. 5.1.5. România, stat suveran şi independent Înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii de suveranitate. Pentru explicarea suveranităţii este necesară luarea în consideraţie a cel puţin trei probleme teoretice astfel: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, existenţa a trei noţiuni care, deşi se găsesc într-o strânsă corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea poporului, suveranitatea naţională, suveranitatea de stat şi problema titularului suveranităţii. Suveranitatea, ca atribut al statului, a apărut odată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul Evului Mediu. Se consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în cunoscuta sa lucrare „Les six livres de la Republique” (1576), care, considerând suveranitatea de origine divină, a definit-o ca puterea supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă. În decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, diferite opinii asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi ca una din marile realităţi ale lumii contemporane. Ideea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul suveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc

96

Sistemul constituţional al României

între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitatea acestora. În societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale în înfăptuirea democraţiei. Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine, fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat. Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent, suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat. Apare, evidentă credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte şi suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc înmănuchiate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiuni distincte. În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora şi a regulilor generale admise ale dreptului internaţional. Se adaugă deci, la supremaţie şi independenţă, obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului internaţional. Este foarte adevărat că, din modul cum sunt formulate aceste definiţii, nu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiţii alăturate, supremaţie şi independenţă, dar o asemenea interpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat, pleacă de la ideea reciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul, încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul suveran este obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor. Menţionarea însă, în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce poate fi, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura de specialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că, aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane. Un al doilea mod de definire al suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, ca elemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor, reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. Dar şi această definiţie este criticabilă. 5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social a) România este un stat de drept, se arată în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi realitate, sa impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile

Sistemul constituţional al României

97

publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice prin care li se limitează puterea şi se împiedică abuzul. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Juriştii clasifică statele în: statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. {i astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele inegalabilului Léon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor „Statul, făcând legea, este obligat să o respecte, atât timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut ca un singur particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa.” Ca orice concept juridic şi cel de „stat de drept” a cunoscut amplificări şi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri dintre statul legiuitor, statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cum am văzut poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legislative) în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei Constituţiei. Ca atare, statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie, responsabilitatea şi răspunderea sunt corect reglementate şi respectiv înfăptuite. b) România este un stat democratic. Democraţia155 poate fi examinată din multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii, trăsături. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecătorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se impun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul, cooperarea şi controlul reciproc al puterilor este realizat, unde supremaţia Constituţiei este asigurată. Pentru că în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului legitim. c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice , politice, culturale, un conţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză, dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învăţătură; art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia socială a muncii; art. 47 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49 privind protecţia copiilor şi tinerilor Democraţia vine de la cuvintele „demos” care înseamnă popor şi „cratos” care înseamnă conducere, deci democraţia presupune conducerea de către popor, conform intereselor generale şi individuale.

155

98

Sistemul constituţional al României

şi art. 50 privind protecţia persoanelor handicapate. Caracterul social presupune obligaţia statului de a servi societatea de a despăgubi pe orice cetăţean, persoană vătămată într-un drept al său legal sau ilegal printr-un act al autorităţii, în condiţiile nevinovăţiei persoanei vătămate. Aceasta presupune o socializare a răspunderii faţă de cetăţean156.

Elementele constitutive ale statului român Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea politică suverană. Puterea politică suverană este organizată în cadrul unui sistem, denumit sistemul instituţional al puterii. Teritoriul statului are o anumită organizare în raport cu structura administrativă şi politică a statului, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile acestuia (statului). 5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organizarea administrativă a teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unităţi. Teritoriul fiind una din bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime diferenţa dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării puterii de stat, deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat, la aceasta participând numai cetăţenii. Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţii, deoarece cetăţenia nu este specifică conducerii de stat în diferitele unităţi administrativ teritoriale, ci ea este specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregii ţări, cât şi pe acela al unităţilor administrativ teritoriale. Se mai pot adăuga, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul tezei că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului în unităţi. Vom aminti astfel că, art. 3(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul ... este organizat în unităţi administrativ teritoriale...” (s.n.). Credem că definirea organizării administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuarea nejustificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admis că teritoriul constituie cadrul natural, geografic, al organizării puterii de stat, el determină fizic existenţa statului şi că nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fie organizat. De pildă, lupta palestinienilor pentru redobândirea teritoriului statului Palestina. În aprecierea rolului teritoriului trebuie să se plece de la o apreciere ştiinţifică, exactă, a corelaţiilor sale cu puterea. Consideraţiunile mai sus expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în realizarea organizării administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea acestuia în unităţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamă alături de alte criterii (economic, naţional, social, căi de comunicaţie etc.). Delimitarea este însă teritorială, geografică şi pentru că populaţia este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadrul natural, geografic, de organizare a puterii de stat respectiv, teritoriul are următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formarea unor anumite regiuni sau zone geografice). Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative a teritoriului în sensul de „împărţire a teritoriului în unităţi administrativ teritoriale”. În acest sens se arată că, utilizarea termenului „împărţire” a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului. În legătură cu această observaţie, trebuie să menţionăm că ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei care au definit astfel organizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea împărţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult

156

V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000.

Sistemul constituţional al României

99

cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de Constituţia română de la 1866. O problemă teoretică ce trebuie rezolvată priveşte chiar expresia organizarea administrativă a teritoriului. S-a susţinut că, deoarece organizatoric puterea de stat acţionează în forma organelor statului şi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe ale statului. Se consideră că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat contemporană, deoarece ea este preluată de la vechea orânduire în care puterea executivă realizată prin organele administrative nu era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale servea, în principal, aşezărilor organelor administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actuală de stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiind constituite nu numai la centru, ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem să nu observăm că delimitarea teritoriului este administrativă prin natura sa şi că, pe plan local, acţionează şi alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume cele judecătoreşti. În fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor de structură de stat şi de organizare administrativă a teritoriului. Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care este teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor două noţiuni prin stabilirea deosebirilor ce există între unităţile administrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se arată că, în timp ce subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale157, unităţile administrativ-teritoriale înfăptuiesc funcţii administrative158. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şi distincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la unităţile administrative în cadrul statului unitar etc. Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpat din vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de stat pe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii statale în cadrul statului federal. La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului se face în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitară a puterii se înfăptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu. Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi social culturală, unitate de coordonare şi control din punct de vedere administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite specifice cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune. În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării noastre. Există astfel în ţara noastră un număr de 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în medie de aproape 600.000 km, iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. În funcţie de condiţiile De exemplu, în Germania, landurile au guvernele lor, cu funcţiile guvernamentale specifice exercitate pe teritoriul landului respectiv. 158 Aşa cum am arătat funcţiile administrative se deosebesc de funcţiile legislative şi judecătoreşti. 157

Sistemul constituţional al României

100

naturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi judeţe cu o suprafaţă diferită de proporţiile medii. Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel încât să se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe. Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe de reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică, şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care, geografic, nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţă fiind impusă de importanţa lor economică, socială şi culturală. b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipii au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase sectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului. c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi au sedile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă. 5.2.2. Populaţia României Populaţia este formată din cetăţeni români şi persoane care nu au cetăţenia română, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu sunt cetăţeni ai vreunei ţări), care locuiesc pe teritoriul României. Noţiunea de cetăţenie are, în ştiinţa dreptului constituţional, două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează legătura dintre stat şi cetăţeanul său. Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică, statutul juridic ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, ea constituind obiectul controverselor din literatura juridică. În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătură între individ şi stat”, fie ca o”legătură politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o calitate a persoanei. O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos. Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată.

Sistemul constituţional al României

101

Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale. În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român. Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivităţi. Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice159. Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României. În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie, se impun câteva precizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă. Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi astăzi, de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememorăm câteva reglementări juridice din România vom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit în armata străină (M. Of.) nr. 117 din 6.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of.) nr. 41 din 24.II.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române prin naturalizarea şi la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M. Of.) )nr. 16 din 19.I.1939); începând cu anii 1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr. 21/1991). Renunţarea în timp la termenul naţionalitate poate fi explicată prin aceea că naţionalitatea este o categorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiile posibile din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor juridice ale timpului la care se referă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale. Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române. 1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Totuşi, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu atât în România, cât şi în alte state. Cât priveşte formularea ce am dat-o acestui principiu, ni se pare a fi potrivită deoarece Aceasta nu exclude conceptul de persoane juridice române care sunt diferite de persoanele juridice străine din punctul de vedere al anumitor drepturi şi obligaţii. De asemenea diferă oarecum şi regimul juridic al unui bun obţinut în România, de regimul juridic al unui bun asemănător obţinut în străinătate, cum ar fi din punct de vedere al taxelor vamale, impozitelor, T.V.A., legalităţii deţinerii etc. 159

102

Sistemul constituţional al României

sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre, situaţia fiind asemănătoare şi în alte state. În această ordine de idei trebuie să arătăm că, din drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării, unele pot fi exercitate numai de cetăţenii ţării respective, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse, ca şi în constituţiile altor state următoarele: a) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului şi administraţiei publice locale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor; b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu; c) dreptul de a fi proprietar de terenuri în România160; d) dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă numai calitatea de cetăţean român şi domiciliul `n ţară. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător, procuror, funcţionar şi demnitar public etc.; e) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România; f) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor. 2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi toate îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitate civică. În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor, în ţară. Persoanele care nu au această calitate, respectiv cetăţenii străini şi apatrizi, nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singuri răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt următoarele: a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară; b) obligaţia de a satisface serviciul militar; c) îndatorirea de apărare a patriei. 3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. În alte ţări la muncă egală salariul este diferit, după cum eşti sau nu cetăţean al ţării respective, situaţie care la noi este depăşită de mult. Societăţile comerciale înfiinţate în România ai căror acţionari sunt cetăţeni străini sau apatrizi au dreptul de a fi proprietari de terenuri în România. În prezent, având în vedere aderarea la Uniunea Europeană s-a propus modificarea Constituţiei, în sensul acordării şi cetăţenilor străini dreptul de a fi proprietari de terenuri în România. De altfel, prin Legea 10/2001 şi Legea nr. 1/2000, s-a recunoscut dreptul cetăţenilor străini, care au avut cetăţenia română, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra imobilelor naţionalizate, aspect discutabil, în raport cu actualele reglementări constituţionale. 160

Sistemul constituţional al României

103

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. 5. Cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei. 6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ. Potrivit legislaţiei României, dobândirea cetăţeniei se face prin: naştere în România, repatriere, adopţii, la cerere, precum şi în cazul găsirii copilului neidentificat, cu părinţi necunoscuţi, pe teritoriul României. Conform legislaţiei române, cetăţenia română se pierde prin: retragerea cetăţeniei române; renunţarea la cetăţenia română; adopţia unui copil minor român de cetăţeni străini, stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României; anularea sau desfacerea adopţiei pe cale judecătorească. Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 137/1990 s-a stabilit că foştii cetăţeni români, care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la reprezentanţele diplomatice sau consulare ale României, iar în ţară la Notariatul de Stat al municipiului Bucureşti, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. Legea din 1991 a păstrat aceste reglementări. Desigur soluţia legii române este solid motivată de istorie. Trebuie însă reţinut că statele în general nu agreează dubla cetăţenie în statele unitare deoarece această situaţie poate genera unele implicaţii nedorite. De exemplu Constituţia România ca şi alte constituţii instituie „fidelitatea faţă de ţară” ca îndatorire fundamentală, or persoana cu dublă cetăţenie faţă de care ţară este fidelă, atunci când interesele între cele două ţări sunt contrare. Străinii şi apatrizii. În afara cetăţenilor români, pe teritoriul României există străini precum şi apatrizi. Străin în România este persoana care are cetăţenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetăţean al lumii. Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din legea specială privitoare la aceştia. Legea stabileşte până la detalii condiţia juridică a străinilor, drepturilor şi libertăţilor acestora fiind garantată de Constituţie. 5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România Autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordială a democraţiei - de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul. Sub aspect social, moral şi politic, poporul este titularul suveranităţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul - prin corpul său electoral - se înfăţişează deci într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii - o forţă primară, originară, politică, juridică şi morală - care îi conferă puterii legitimare şi autoritate - şi ca fundament social al acestei puteri. Autorităţile publice, potrivit legii, sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorie Parlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua categorie toate celelalte autorităţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza normelor juridice instituite potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora.

104

Sistemul constituţional al României

Astfel, Parlamentul este „organul161 reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, al. 1), ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 62 al. 1); Preşedintele României este „ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 81 al. 1); consiliile locale, judeţene, orăşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii162 - de către corpul electoral din circumscripţiile respectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art. 121, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca şi consilierii locali (art. 121, al. 1)163. Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât cele arătate sunt învestiţi, desemnaţi164 sau numiţi, fie de către organele reprezentative sau direct reprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor şi Senatul numesc fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 142, al. 3); Consiliului Superior al Magistraturii are 14 membrii aleşi în adunările generale ale magistraţilor validaţi de Senat, 2 reprezentanţi ai societăţii civile aleşi de Senat (art. 133); Senatul şi Camera Deputaţilor numesc Avocatul Poporului (art. 65, al. 2 lit. i). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art.103) şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă sau numeşte, la propunerea primului-ministru, pe ceilalţi membri ai Guvernului (art. 107 pct.3 şi 4); Preşedintele României numeşte pe trei dintre membrii Curţii Constituţionale (art. 142, al. 3); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie magistraţii judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari (art. 125 al. 1 şi art. 134 al. 1); Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 123 al 1). Potrivit cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem între: autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă; autoritatea preşedinţială, îndeplinind funcţia de mediere între „puterile statului”165, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cu Constituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înfăptuiască justiţia; autoritatea constituită în instituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor `n raport cu autorităţile administrative. Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează, unele autorităţi sunt centrale sau naţionale, iar altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autorităţi centrale; consiliile locale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale). Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de articulare a sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trăsături: a) el este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ suprem şi unica putere legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de jurisdicţie constituţională; autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare: prin natura funcţiilor şi a atribuţiilor lui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu un organ administrativ sau numai un Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie să conducă la concluzia - evident greşită - că Parlamentul este "unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile gramaticale - în sensul corelării adecvate cu adjectivul care urmează - s-a recurs la această formulare. 162 A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991şi art. 1 din Legea nr. 70/1991. 163 A se vedea art. 5 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991. 164 Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean "alege", din rândul membrilor săi, delegaţia permanentă. "Alegerea" are, în acest caz, semnificaţia desemnării unor dintre cei "aleşi prin sufragiu" pentru "conducerea operativă a treburilor administraţiei publice judeţene", exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul de "desemnare" are însă o semnificaţie identică cu cea comună în situaţia reglementată de art. 85 al. 1 din Constituţie:"desemnarea" candidatului pentru funcţia de prim-ministru. 165 Sintagma trebuie interpretată în sensul de "organe ale statului", statul neputând avea mai multe "puteri". El are mai multe categorii de organe, învestite cu competenţe specifice adică, drepturi şi obligaţii specifice, susţin unii autori. 161

Sistemul constituţional al României

105

asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat - fără a-i anula astfel trăsăturile specifice în categoria autorităţilor administrative autonome, dar nu este subordonat nici Guvernului şi nici Preşedintelui; b) sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora; c) mediul ambiant - cu care interacţionează sistemul puterii - îl constituie, pe plan intern, sistemul social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a statelor; d) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe funcţii caracteristice; d) ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare, de coordonare, colaborare şi control reciproc; e) sistemul puterii de stat reprezintă o structură definită, însumând legături stabilite între întreg şi parte, precum şi între părţile întregului; f) sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el şi părţile ce-l alcătuiesc, precum şi dintre aceste părţi; g) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme; h) „Cartea tehnică” a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile şi structura. Fiecare dintre aceste trăsături ar trebui „desfoliate”, prezentate argumentele şi exemplificate, ceea ce - sperăm că se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi, descrierea, chiar sumară, a structurii sistemului va fi de natură să complinească simpla enunţare a trăsăturilor acestuia. Structura sistemului constituţional românesc al puterii. „Cartea de identitate” a sistemului puterii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor, prevăzute de Constituţie, între toate categoriile de organe ale statului potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dintre acestea, le consemnăm pe cele mai semnificative: 2. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. 3. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele Republicii. De asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotărăşte asupra demiterii din funcţie a Preşedintelui (art.95 pct.3). 4. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere Guvernului, votul de învestitură al acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzură, Parlamentul - tot în şedinţa comună a celor două Camere - retrage încrederea acordată Guvernului (atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi „provocate” de Guvern, prin angajarea răspunderii lui, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege)166. Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege, informaţiile şi documentele cerute; membrii săi trebuie să participe la lucrările Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernul sau membrii lui trebuie să răspundă la interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Numai Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; 5. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-ministru, Într-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de învestitură - rezultă, implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie să fie totdeauna explicită, ea neputând rezulta - pe cale de interpretare - din simple împrejurări de fapt. 166

106

Sistemul constituţional al României

revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. Preşedintele poate să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natură, el este acela care poate dispune suspendarea din funcţia de ministru a respectivei persoane. 6. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, hotărâ punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare167. 7. În relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei acestuia în patru ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvării celui existent, întrucât el nu a acordat votul de învestitură pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului Parlament, la expirarea mandatului celui existent; atunci când, după suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, urmează ca - prin referendum - să se decidă eventuala demitere a acestuia; în fine, în situaţia când, acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie aprobată prin referendum. 8. Preşedintele Republicii poate - şi el - să solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu privire la probleme de interes naţional. 9. Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unităţilor administrativ-teritoriale aleg consiliile locale şi primarii. 10. Autorităţile administraţiei publice locale pot, după caz, să iniţieze sau să decidă aprobarea, prin referendum local, a „problemelor de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale”168. 11. O parte a corpului electoral, în condiţiile prevăzute de lege, se poate constitui în subiect al dreptului de iniţiativă legislativă, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu excepţia celor prevăzute de legea fundamentală -, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a Constituţiei, dacă prin obiectul ei o asemenea lege este admisibilă. 12. Parlamentul, după adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare. 13. Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative, care pot fi considerate „impulsuri” sau măsuri de „reglare” pentru funcţionarea adecvată a organului „reprezentativ suprem”, între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89 din Constituţie; transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii; consultarea Parlamentului în vederea organizării unui referendum; solicitarea reexaminării unei legi ce i-a fost transmisă spre promulgare; încuviinţarea măsurilor excepţionale; solicitarea aprobării pentru mobilizarea parţială Este o prerogativă a Parlamentului introdusă în textul Constituţiei în urma unui amendament, pentru a marca şi ipoteza responsabilităţii juridice penale a Preşedintelui Republicii. Formal, legea fundamentală s-a abătut astfel de la principiul paralelismului regulilor procedurale constituţionale - sau de la principiul simetriei în drept - mandatul Preşedintelui încetând pe o altă cale decât prin voinţa celor care l-au ales. Abaterea poate fi însă justificată: în ipoteza examinată nu este vorba despre angajarea responsabilităţii politice a Preşedintelui - asupra căreia se decide, într-adevăr, prin referendum -, ci despre responsabilitatea lui penală, care nu poate face obiectul unui referendum. Referitor la „înalta trădare” a se vedea Tudor Drăganu, O infracţiune controversată: înalta trădare, Curierul judiciar, nr.12/2003,p.89-95. 168 Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte dispoziţii ale acestei legi: evident, nu "problemele se supun unui referendum, ci soluţiile preconizate pentru rezolvarea lor; din cuprinsul art. 44 al legii rezultă că iniţiativa organizării unui referendum local nu poate aparţine decât primarului. Dar, cum la nivelul judeţelor nu există primar, ar însemna că, contrar celor prevăzute în art. 10, consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativă, organizarea unui referendum local. (De altfel, între atribuţiile consiliului judeţean nu figurează şi aceea de a organiza un referendum local). Înseamnă că textul art. 10 din lege trebuie interpretat restrictiv, el vizând numai autorităţile publice din comune şi oraşe. Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie să admitem concluzia că iniţiativa referendumului poate aparţine şi consiliului local. 167

Sistemul constituţional al României

14. 15.

16.

17.

18.

19. 20. 21.

107

sau generală a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale încheiate în numele României. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului, pe timpul vacanţei parlamentare. Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja arătate: el exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe de urgenţă; el poate „provoca” un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură, angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii Guvernului au acces la „lucrările” Parlamentului169. In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele două „părţi” constitutive, adică între cele două Camere, există o multitudine de interrelaţii caracteristice. În acest sens şi exemplificativ, menţionăm: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de mediere, atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite de asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului - şi, în asemenea cazuri, prezidează acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice. Pe de altă parte, primul-ministru poate invita pe Preşedinte să participe la lucrările Guvernului, în alte situaţii decât cele arătate mai sus. Totodată, primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele României, angajându-şi astfel propria răspundere politică, alături de acesta. În raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Justiţiei cu Curtea Constituţională menţionăm: numirea membrilor acesteia de către cele două Camere şi de către Preşedinte; sesizarea Curţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, de Guvern, de Curtea Supremă de Justiţie, de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi sesizarea ei de către oricare dintre instanţele judecătoreşti, prin transmiterea spre rezolvare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Curţii de către Parlament să constate existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui. Curtea Constituţională verifică, din oficiu, constituţionalitatea iniţiativelor de revizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin de 25 de senatori, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului (regulamentele fiecărei Camere şi regulamentele lor comune). Avocatul Poporului este numit de Senat şi Camera Deputaţilor în şedinţă comună, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, făcând recomandări privind legislaţia ori pentru luarea altor măsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor fizice lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul Poporului sesizează autorităţile competente, centrale sau locale pentru ca, în condiţiile legii, acestea

Termenul "lucrări" semnifică implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul Parlamentului. Posibilitatea de a participa la lucrările Parlamentului implică desigur şi accesul la lucrările organelor interne ale Parlamentului - comisiile parlamentare.

169

108

22.

23. 24.

25. 26. 27. 28.

Sistemul constituţional al României

să adopte măsuri de natură să înlăture faptele sau actele de nesocotire, încălcare sau ignorare a drepturilor subiective ori intereselor legitime juridic protejate. Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activităţii de judecată, faţă de principiile ce guvernează această activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei, contradictorialităţii, garantării dreptului la apărare, organizării activităţii de judecată de regulă în trei grade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor căi de atac pentru înlăturarea nelegalităţii sau netemeiniciei hotărârilor, opinăm că implicarea lui în această activitate nu poate privi decât celeritatea justiţiei. Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari. Autorităţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţionează pe baza principiului autonomiei.170. Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi cu prefecţii. Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie dreptul acestuia de a proceda în cazurile prevăzute de lege171 şi la propunerea prefectului - la dizolvarea consiliului. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată, de cei interesaţi, în faţa instanţei de contencios administrativ. De asemenea, prin hotărârea Guvernului - susceptibilă de control din partea instanţei de contencios administrativ - un membru al consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacă a săvârşit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacă a compromis, cu rea-credinţă, interesele comunei, respectiv ale oraşului172. În aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedură poate fi demis şi primarul. Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de către Guvern, căruia îi prezintă anual un raport asupra „stării generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului”, respectiv a municipiului Bucureşti173. Consiliile locale comunică prefectului dizolvarea lor de drept; de asemenea transmit acestuia - în vederea examinării sub aspectul legalităţii - actele „adoptate şi emise”; primarul sesizează prefectul atunci când consideră că o hotărâre a consiliului local este ilegală. Prefectul sesizează instanţa de contencios administrativ, dacă consideră că actul adoptat sau emis de o autoritate publică locală - exceptând actele de gestiune curentă - este ilegal. Actul atacat este suspendat de drept. Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale; prezintă anual consiliului judeţean, respectiv celui al municipiului Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale organizate în circumscripţia sa; propune Guvernului, în condiţiile legii, dizolvarea unui consiliu local sau demiterea unui membru al acestuia; poate dispune suspendarea din funcţie a consilierului în privinţa căruia a cerut demiterea; exceptând actele de gestiune curentă ale consiliilor locale, prefectul poate ataca în faţa instanţei de

Astfel cum precizează art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană" - formulare neinspirată, întrucât se vorbeşte de "administraţie" şi se lasă a se înţelege că "administraţia judeţeană" nu e locală - între cele două "administraţii" neexistând raporturi de subordonare. (Punctăm aici un lucru esenţial: autonomia nu poate fi concepută şi dezvoltată în afara imperativelor ce rezultă din principiul legalităţii). 171 Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991. 172 Din această formulare - circumscrisă la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege că procedura de demitere nu priveşte şi pe membrii consiliului judeţean. Diferenţa de tratament juridic n-ar fi însă prin nimic justificată. De altfel, prin referire la cele cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate fi decât aceea că tratamentul juridic al consilierilor este identic. 173 Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice organizate în unităţile administrativteritoriale. În sensul art. 122 din Constituţie, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate. În aceste condiţii, evident că activitatea prefectului nu s-ar fi putut mărgini doar la "coordonarea şi supravegherea" serviciilor publice, cum preciza anterior modificării legea administraţiei publice locale. 170

Sistemul constituţional al României

109

contencios administrativ actele autorităţilor administraţiei publice locale, considerate de el ca fiind ilegale. 29. Consiliile locale sau, după caz, membrii acestora ori primarii se pot adresa instanţei de contencios administrativ pentru verificarea legalităţii hotărârii Guvernului de dizolvare a consiliului, de demitere a consilierului sau a primarului. Fireşte că cele câteva interrelaţii consemnate până aici nu epuizează complexitatea, funcţionalitatea şi dinamismul structurii sistemului puterii de stat. Ele pot însă avea o oarecare forţă de sugestie şi pot fi convertite în argumente în favoarea ideii că acest sistem este organic articulat, autoreglabil prin propria lui structură, un sistem în care circuitele de reglare sau autoreglare, funcţionând pe baza „cărţii tehnice a sistemului” - Constituţia -, pun în valoare unele dintre dimensiunile democraţiei constituţionale şi atribuie acestei democraţii semnificaţia de unic şi radical remediu faţă de fenomenele patologice ale sistemului. Este de observat că atribuţiile mai sus prezentate ale structurilor puterii sunt stabilite `n conformitate cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. În ceea ce priveşte corpul electoral, vom face câteva consideraţii: Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii. Corpul electoral mai poate fi deci calificat ca „putere de sufragiu”174. Corpul electoral este o putere politică autentică. Exercitându-şi puterea sa prin mijloacele democraţiei semi-directe, corpul electoral este acela care constituie cele mai importante instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând Parlamentul. Corpul electoral este alcătuit din toţi cetăţenii români care au drept de vot, adică cei care au împlinit 18 ani şi nu sunt decăzuţi din drepturile lor175. El se organizează pe circumscripţii electorale judeţene şi la nivelul municipiului Bucureşti. Votul este universal, egal, direct, secret şi facultativ („liber exprimat”), astfel cum se consacră prin art. 59, al. 1 şi art. 81, al. 1 ale Constituţiei. Universalitatea votului constituie forma specifică de exprimare a două dintre principiile democraţiei autentice: universalitatea drepturilor şi egalitatea în drepturi, inclusiv egalitatea în faţa legii (art. 15, al. 2 şi art. 16, al. 1). Egalitatea votului este - şi ea - o formă de exprimare a egalităţii între cetăţeni, în sensul că aceeaşi forţă (putere de exprimare) este ataşată fiecărui buletin de vot. Cu alte cuvinte, voturile se numără, nu se cântăresc, ele fiind egale din punct de vedere al puterii de sufragiu. Caracterul direct al votului derivă din atributul său personal exprimând astfel concepţia individualistă a democraţiei pluraliste. Alegătorul trebuie să-şi exprime nemijlocit voinţa, nu prin intermediar. Votul este secret, garantând astfel alegătorului posibilitatea de a decide în deplină libertatea şi intimitate. Votul public este profesat, de regulă, în societăţile unanimiste. Votul este facultativ, adică discreţionar, rămânând la aprecierea titularului său dacă şi-l exercită sau nu. Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi concepţiei liberaliste, dar el este de natură să favorizeze absenteismul176. Acest fenomen nu este însă negativ prin definiţie. Absenteismul sau „votul prin tăcere”, ca formă de exprimare a unei atitudini politice, poate fi un gen de „democraţie refractară”, dar cu riscurile de rigoare. Votul liber exprimat, exclude manipularea; se cunoaşte că de multe ori, încălcându-se libertatea de conştiinţă, se practică manipularea electoratului prin mijloacele media, prin măsuri provizorii populiste, campanii de denigrare sau de „cultivare” etc., cu Cl.Franck, Droit des elections nationales et locales, 1988, apud J.Gicquel, op. cit. p. 596 Cetăţeanul are capacitate juridică `n sensul Constituţiei atunci când are vârsta de 18 ani împliniţi şi nu este decăzut din drepturile sale pe cale judecătorească sau medico-legală. 176 Este motivul pentru care legile electorale ale unor ţări au prevăzut obligativitatea votului (în Belgia, Grecia, Argentina, Australia, Costa Rica şi, pe plan local, parţial, în Austria, Elveţia etc.) 174 175

Sistemul constituţional al României

110

implicaţii ulterioare deosebite chiar asupra celor care, manipulaţi fiind, nu au votat potrivit intereselor lor. Pe de altă parte unii se erijează public în formatori de opinie omiţând faptul că libertatea de opinie şi în mod deosebit de formare a opiniei este garantată de art.29 din Constituţie, art.18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea socotim că expresia „alegeri libere, periodice şi corecte”, presupune printre altele un vot liber format pe bază de informaţii corecte potrivit dreptului la informaţie ( art.31 din Constituţie) dar şi vot liber exprimat. De aceea socotim că în loc de expresia „vot liber exprimat” să se folosească expresia „vot liber format şi exprimat”

Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului 5.3.1. Parlamentul Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente potrivit principiului reprezentării proporţionale. Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Cameră a Parlamentului este condusă de către un birou permanent ales şi format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori, care au următoarele trăsături: a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi chestori; b) sunt organe alese; c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri între grupurile parlamentare; d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor; e) activitatea lor are, practic, caracter permanent; f) răspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor. Preşedintele Camerei Deputaţilor exercită următoarele atribuţii: a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare; b) conduce lucrările Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului; c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează probleme puse în dezbatere, stabileşte ordinea votării şi anunţă rezultatul acesteia; d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent; e) sesizează Curtea Constituţională în cazul neconstituţionalităţii unei legi sau articol din Regulament; f) asigură trimiterea de îndată la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau respinse de Cameră sau, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele stabilite de lege; g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe; h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, precum şi însărcinările date de către Camera Deputaţilor; Preşedintele Senatului, are următoarele atribuţii: a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; b) conduce lucrările Senatului fiind asistat de 2 secretari; c) conduce lucrările Biroului permanent; d) asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului;

Sistemul constituţional al României

111

e) anunţă rezultatul votării şi hotărârilor adoptate; f) asigură legătura Senatului cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie; g) asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României conform art. 97 din Constituţie; h) reprezintă Senatul în relaţiile interne şi internaţionale; i) poate sesiza Curtea Constituţională cu legile sau articolele din Regulament neconstituţionale; j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament sau însărcinări date de Senat. Lucrările de specialitate pregătitoare dezbaterii în Camere sunt efectuate de comisii parlamentare. Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor înfiinţate în scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles că, în ultimă instanţă, deciziile care angajează Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii. Cele două Camere au mai multe tipuri de comisii, astfel: comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă şi comisii de mediere. Comisiile permanente se constituie pe domenii de activităţi care corespund - în limite relative specializării ministerelor. Activităţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt atât tehnice cât şi politice. Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau în alte scopuri indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Spre exemplu, o comisie specială a fost comisia instituită pentru redactarea proiectului actualei Constituţii. Comisiile de anchetă se înfiinţează la cererea unei treimi din membrii Camerei pentru efectuarea unei anchete parlamentare în domeniile de competenţa Parlamentului. De menţionat că anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetă aşa cum sunt Preşedintele României, judecătorii şi alţii. Persoanele audiate nu au statutul juridic de martori, ci numai de invitaţi, ceea ce înseamnă că aceştia nu pot fi traşi la răspundere pentru mărturie mincinoasă, cu toate implicaţiile ce decurg de aici. Comisiile de mediere se formează atunci când diferă în conţinut aceeaşi lege după cum este votată de Senat sau Camera Deputaţilor. Astfel, după configuraţia politică sunt formate din 7 senatori şi 7 deputaţi. Conducerea lucrărilor se face prin rotaţie, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii. 5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României Parlamentul are trei funcţii: legislativă, de informare şi de control. Funcţia legislativă. Durata unei legislaturi este de 4 ani, după care, se alege un nou Parlament. Parlamentul României fiind bicameral, lucrează de regulă separat pe camere, iar în unele cazuri deosebite expres prevăzute de Constituţie şi regulamentele celor două Camere, Parlamentul lucrează cu cele două camere reunite. Potrivit art. 65 pct.2 din Constituţie Parlamentul lucrează ca o singură cameră atunci când soluţionează cele mai importante probleme astfel: a) primeşte mesajul Preşedintelui României; b) aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat; c) declară mobilizarea parţială sau totală; d) declară starea de război; e) hotărăşte suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobă strategia naţională de apărare a ţării; g) examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; h) numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii177; În vechea redactare această atribuţie era exercitată numai cu privire la Serviciul Român de Informaţii, iar în noua redactare sa extins asupra tuturor serviciilor de informaţii. 177

112

Sistemul constituţional al României

i) numirea Avocatului Poporului; j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; k) îndeplineşte alte atribuţii, care potrivit Constituţiei, regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere prevăd că acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al soluţionării textelor legislative divergente, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale şi altele. Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii acestora de comun acord. Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare şi extraordinare. Într-un an sunt două sesiuni ordinare: prima începe în luna februarie şi se termină la sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe la 01 septembrie şi se termină la sfârşitul lunii decembrie. Potrivit art. 66 al. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. In fiecare Cameră, potrivit art. 66 din Constituţie, este necesar să se îndeplinească cvorumul legal, respectiv „prezenţa majorităţii membrilor” ceea ce presupune 50% + 1 din totalul membrilor ce constituie fiecare Cameră în parte şi nu al celor prezenţi. Şedinţele celor două Camere sunt publice. Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. 5.3.3. Etapele procedurii legislative Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită potrivit regulamentului propriu de cele două Camere atât în şedinţe separate, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia şi regulamentul şedinţelor comune prevăd astfel. Potrivit vechii reglementări procedura legislativă era aceeaşi la ambele camere şi avea următoarele etape principale: a) iniţiativa legislativă; b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare; c) dezbaterea în plenul fiecărei camere; d) votarea; e) medierea; f) promulgarea. După revizuirea Constituţiei procedura de legiferare a suferit unele modificări la care ne vom referii în cele ce urmează. a) Iniţiativa legislativă La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor, Guvernului precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot178. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături179 în sprijinul iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetăţeneşti problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată. În vechea reglementare iniţiativa legislativă aparţinea la cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Reducerea acestui număr este de natură a asigura o democratizare sporită a iniţiativei legislative. 179 În vechea reglementare erau necesare 10.000 de semnături. 178

Sistemul constituţional al României

113

În ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţă cu art. 150 din Constituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre ele sau, în municipiul Bucureşti, trebuind să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei. b) Examinarea în comisiile permanente După ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se trimit de îndată, de către Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente. Comisia permanentă sesizată în fond examinează în detaliu proiectul de lege sau propunerea legislativă. După examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative examinate. Raportul se transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta. c) Sesizarea camerelor. Dezbaterea în plenul fiecărei Camere Potrivit art. 75 din Constituţie se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 aliniatul (5), articolul 40 aliniatul (3), articolul 55 aliniatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul(2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului. Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv. În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care potrivit art. 75 alineatul 1 , intră în competenţa sa decizională, prevederea respectivă este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă (art.75 pct. 4). Dispoziţiile art.75 alin. 4 referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. Dezbaterea proiectelor de lege şi propunerilor legislative cuprinde, de fapt, două faze: dezbaterea generală (foarte scurtă) şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea generală urmăreşte să facă cunoscute ideile de bază ale proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se poate aduce, care este precedată de prezentarea de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportului comisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. La dezbaterea generală ia cuvântul câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar fără a se propune amendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei să se pronunţe prin vot. În cazul în care comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se trece la dezbaterea şi votarea fiecărui articol. d) Procedura de vot Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, prin ridicarea în picioare, prin apel nominal sau prin mijloace electronice la vedere. Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimă prin buletin de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o Cameră se semnează de preşedintele acesteia şi se înaintează celeilalte în vederea dezbaterii şi adoptării. Proiectele adoptate de o Cameră şi respinse de cealaltă se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi dezbateri.

114

Sistemul constituţional al României

După a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care l-a respins. O nouă respingere este definitivă. e) Medierea a fost exclusă prin legea de revizuire a Constituţiei. Riscul bicameralismului este acela că, aceeaşi lege poate să fie votată în redactări diferite de cele două Camere. Într-o astfel de situaţie se declanşează procedura medierii printr-o comisie comună de mediere. În cadrul medierii erau practic două posibilităţi: să se accepte textul adoptat de una din Camere; să se propună un text comun al comisiei. În cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul aprobau raportul Comisiei de mediere, legea se trimitea Preşedintelui României spre promulgare. În situaţia în care nu se reuşea medierea, textele în divergenţă se supuneau dezbaterii Camerelor în şedinţă comună şi se decidea prin vot. Aşa cum am arătat medierea a fost înlocuită cu procedura mai sus arătată urmărindu-se celeritatea procesului de legiferare. f) Promulgarea legii. Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedintele României în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată reexaminarea legii, pe motive de legalitate180 sau oportunitate181. De asemenea, Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cerând verificarea constituţionalităţii legii. În aceste două cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. g) Cu privire la data intrării în vigoare a legii Constituţia dispune: Art.15.- (2) legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Art.78.- Legea se publică în „Monitorul oficial al României” şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Art.115.-(5) ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în „Monitorul oficial al României …” Termenul de 3 zile se calculează pe zile libere182 fără ca în calculul său să se includă nici ziua în care el începe să curgă (ziua publicării), nici ziua în care se împlineşte (ziua intrării în vigoare), pentru că numai astfel se presupune că există posibilitate de a fi cunoscută legea respectivă.Ca urmare după data publicării fără a fi socotită şi aceasta se numără 3 zile, iar numai apoi, deci la începurul zilei următoare, legea intră în vigoare. Evident, potrivit art. 15 alin.2, fac excepţie dispoziţiile legale care constituie o normă penală sau contravenţională mai favorabilă, şi care retroactivează. Deci dispoziţiile constituţionale consacră regula intrării în vigoare a actului normativ la 3 zile de la data publicării, ca şi excepţia intrării în vigoare la o dată ulterioară, expres prevăzută în cuprinsul său, precum şi excepţia retroactivităţii prevederilor penale sau contravenţionale mai favorabile; Legile ordinare, legile organice, ordonanţele simple ale Guvernului şi regulamentele Parlamentului, toate acte normative având forţa juridică de lege, intră în vigoare potrivit dispoziţiilor constituţionale de drept comun în materie, adică la 3 zile de la data publicării, cu excepţia intrării în vigoare la o dată ulterioară, expres prevăzută în cuprinsul lor, precum şi cu excepţia retroactivităţii dispoziţiilor penale sau contravenţionale mai favorabile. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului se supun Nelegalitatea în această situaţie trebuie înţeleasă ca neconstituţionalitate, adică legea respectivă este contrară Constituţiei sau legea ordinară este contrară unei legi organice. 181 Oportunitatea în această situaţie înseamnă că legea este potrivită Constituţiei dar şi necesităţilor actuale şi posibilă de aplicat. 182 Curtea Constituţională referindu-se la termenele de exercitarea a dreptului de sesizare de neconstituţionalitate împotriva unei legi înainte de promulgare, a statuat că acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere” Decizia nr.233 din 20 decembrie 1999 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în „monitorul oficial al României”, partea I-a, nr. 638 din 28 decembrie 1999. 180

Sistemul constituţional al României

115

unor reguli constituţionale speciale exprese, în sensul că, sub rezerva depunerii anterioare la Parlament pentru aprobare, ele intră în vigoare la data publicării în „Monitorul oficial al României” sau la o dată ulterioară înscrisă în textul lor. Potrivit art.73 din Constituţie Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. 5.3.4. Funcţia de informare Parlamentul, fiind un organ de decizie politică, economică şi socială potrivit legii, trebuie să dispună de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie să aibă un caracter ştiinţific, bazat pe cunoaşterea exactă a realităţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesară. Numai astfel voinţa politică este eficientă. Trebuie reţinut că solicitarea sau primirea informaţiilor reprezintă o prerogativă constituţională a Parlamentului, cât şi a parlamentarilor. Informarea Parlamentului se realizează prin petiţiile adresate de cetăţeni, prin solicitarea de informaţii de către Camere, prin întrebările sau interpelările adresate de senatori şi deputaţi membrilor Guvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politică generală ale Guvernului, prin invitarea unor specialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altă cale de transmitere a informaţiilor este prezentarea de către unele autorităţi publice specializate a unor rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, S.R.I. etc. În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din Constituţie se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau Comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări. Într-un singur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 111 pct. 1 din Constituţie, atunci când o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecţiuni, lacune, posibilităţi de ocolire din anumite cauze cum ar fi: - deficienţe în informarea Parlamentului; - proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă; - manifestarea unor interese de grup în haină politică; - nivelul redus de pregătire şi experienţă al parlamentarilor, inclusiv al celor care elaborează proiectul şi neacoperit prin consilieri sau experţi suficienţi ca număr dar şi competenţi; - nivelul de conseiere al parlamentarilor; - gradul de cunoaştere a realităţilor de către parlamentari, în relaţii cu alegătorii şi în general cu mediul social; - graba, imitarea neraţională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenţii, neconsultarea specialiştilor atât în teorie, cât şi în practică etc.183 Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenţia în cursul său de sociologie generală din 1970-1971, că neglijarea observaţiei şi reflectării experienţei sociale în activitatea legislativă are ca efect scăderea autorităţii Parlamentului şi chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente, care nu corespund realităţii ci prejudecăţilor. De aici - spunea Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului şi în general a operei de legiferare. La aceasta se adaugă şi implicaţiile negative ale unor legi imperfecte, cu posibilităţi de ocolire, lacune `n răspundere, `n evoluţia societăţii din toate punctele de vedere: economic, social, politic, juridic, moral, etc.

În elaborarea Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe, art. 72 a fost copiat după o directivă a Consiliului Europei, scăpând negaţia “nu” şi astfel articolul în cauză impune o dispoziţie contradictorie cu norma internaţională, şi evident cu intenţia legiuitorului român. Din nefericire din 1996 şi până în prezent nu s-a remediat această eroare, deşi s-au emis foarte multe ordonanţe de urgenţă prin care s-ar fi putut îndrepta şi o astfel de greşeală.

183

116

Sistemul constituţional al României

5.3.5. Funcţia de control parlamentar Funcţia de control parlamentar este la fel de importantă ca şi funcţia legislativă, având suportul în principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Controlul parlamentar nu este un control ierarhic, ci un control special ce rezidă din principiul mai sus arătat şi se exercită în condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare. Echilibrarea raporturilor de putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea Legislativului în principal prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui României în forme şi modalităţi prevăzute în Constituţie şi în regulamentul corpurilor legiuitoare. Este adevărat că, potrivit art. 61 pct. 1 din Constituţie, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, dar asta nu înseamnă că este ierarhic superior celorlalte puteri, cu care de altfel este egal. Într-adevăr cuvântul „suprem” îl situează ca organul cel mai reprezentativ al poporului dintre organele alese. Tocmai şi din aceste motive are atributul de a legifera voinţa poporului, `n limitele şi puterile conferite prin Constituţie, tot de către popor. Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege, fiind specializat şi restrâns numai la anumite autorităţi publice sau organizaţii sociale. De exemplu, instanţele judecătoreşti, biserica, nu sunt controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar activitatea acestora se desfăşoară numai în limitele legilor adoptate de Parlament. In schimb S.R.I.-ul este controlat de Parlament printr-o comisie specială. Caracterul special al controlului parlamentar constă în aceea că: - izvorăşte din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora; - exclude toate trăsăturile unui control ierarhic; - se exercită în forme specifice: rapoarte, informări anuale sau, ori de câte ori se cere, prin comisii speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplică sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzură, suspendarea Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea Preşedintelui etc.); - este un control strict limitat de Constituţie. Întrucât, prin definiţie orice formă de control presupune posibilitatea recurgerii la sancţiuni, în cazul în care în urma controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalităţi în sistemul de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în Guvern ori săvârşirea de către Preşedintele României a unor fapte de înaltă trădare sau a unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, autorităţile executive în cauză vor fi sancţionate politic sau penal. Aşa de pildă, în cazul angajării de către Guvern a răspunderii sale în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege, adoptarea unei moţiuni de cenzură în legătură cu acestea, atrage, potrivit art. 114 al. (2) din Constituţie demisia Guvernului. În schimb, de pildă, dacă Preşedintele României instituie starea de asediu sau starea de urgenţă şi nu solicită Parlamentului aşa cum prevede art. 93 al. (1) din Constituţie, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia, omisiunea şefului statului echivalează cu săvârşirea de către acesta a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, motiv pentru care poate fi suspendat din funcţie de cele două Camere în şedinţa comună în condiţiile stabilite de art. 95 al. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Esenţial este că, atât formele de control, cât şi sancţiunile ce urmează a fi aplicate Executivului să fie expres şi exclusiv prevăzute de Constituţie. În ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control parlamentar, acestea vor fi sistematizate astfel: a) aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă a acestuia de către Preşedintele României ori încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. În această categorie de proceduri se include de asemenea şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţă Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva ţării;

Sistemul constituţional al României

117

b) c) d) e)

acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului; întrebările şi interpelările; anchetele parlamentare; angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României; h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de către fiecare cameră pentru parlamentarii care fac parte din camera respectivă. 5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice

Potrivit Constituţiei, Parlamentul: a) acordă Guvernului votul de încredere; b) alege Consiliul Superior al Magistraturii; c) numeşte membrii Curţii de Conturi; d) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii; e) Camerele numesc câte 3 din cei 9 membrii ai Curţii Constituţionale. În diferite legi speciale sunt prevăzute alte prerogative de numire ale Parlamentului, cum ar fi, de pildă, art. 7 al. 2 din Legea nr. 73/1993, în baza căreia numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice. În literatura juridică se mai vorbeşte şi de alte funcţii ale Parlamentului cum ar fi: determinarea cadrului general al politicii externe, funcţia de organizare internă, precum şi funcţia de control exercitată prin Avocatul Poporului. 5.3.7. Actele Parlamentului Parlamentul adoptă: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, regulamente şi moţiunea de cenzură. În afara acestor acte, preşedinţii celor două Camere au dreptul de a adopta sau, după caz, de a emite o serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora, îndeosebi prin regulamente, respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi hotărâri. Actele juridice ce emană de la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la organele de conducere ale acestora sunt fără îndoială manifestări de voinţă ale unor subiecte de drept public săvârşite în scopul de a da naştere unor efecte juridice, adică de a crea drepturi şi obligaţii. Legea poate fi definită ca fiind actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptat de cele două Camere corespunzător procedurii legislative regulamentare, promulgat de Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial. Trăsăturile legii ca act normativ sunt: - este un act al Parlamentului adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne; - conţine reguli sau prescripţii de conduită socială general-obligatorie şi impersonale, a căror respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului; - exprimă voinţa generală a unei colectivităţi. Profesorul Ioan Muraru defineşte legea ca fiind actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.

118

Sistemul constituţional al României

În raport de procedura iniţiativei legislative, a votării, a obiectului reglementării cât şi al procedurii de intrare în vigoare, legile ca acte ale Parlamentului sunt: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare184 conform schemei: Criteriu de diferenţiere Sediul juridic al materiei (art. 76 din Constituţie) Iniţiativa legislativă

Domeniul iniţiativei şi reglementării

Puterea de reprezentare şi modalitatea de votare Data intrării în vigoare.

Legi constituţionale - Art. 150-152 din Constituţie

- Preşedintele României la propunerea Guvernului; - cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor; - cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar din fiecare judeţ să fie cel puţin 20.000 de semnături ale alegătorilor.

Legi organice

Legi ordinare

- Art. 73, 74 pct.1 din Constituţie

- Art. 73 pct.1 din Constituţie

- cel puţin un deputat sau un senator;

- cel puţin un deputat sau un senator;

- cel puţin100.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării şi respectiv municipiul Bucureşti.

- cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării şi câte 5.000 din fiecare judeţ şi respectiv municipiul Bucureşti. - Orice domeniu constituţional cu - Este strict prevăzut de - În toate domeniile cu excepţia dispoziţiilor privind: Constituţie în art. 73. excepţia celor care ţin caracterul naţional, independent, de domeniul Constituţiei unitar şi indivizibil al statului român şi al legilor organice. forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială, precum şi suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. - Este votat de cel puţin două treimi - Este votată de cel - Este votată de cel puţin din numărul membrilor celor două puţin 50% plus unu din 50% plus unu, din camere. numărul total al numărul membrilor - Se aprobă prin referendum. membrilor celor două prezenţi ai celor două camere parlamentare. camere. - După aprobare prin referendum şi - Data publicării sau - Data publicării sau data publicare. data prevăzută în legea prevăzută în legea publicată. publicată.

De menţionat că, potrivit art. 73 pct. 3 din Constituţie, de domeniul de reglementare al legii organice sunt relaţiile sociale de importanţă deosebită ce privesc sau apar în: Am făcut precizarea „ca acte ale Parlamentului” pentru a evidenţia sensul restrâns al conceptului de lege, ca act juridic exclusiv al Parlamentului şi al deosebirii atât de ordonanţele Guvernului, cât şi de accepţiunea largă a conceptului de lege. 184

Sistemul constituţional al României

119

a) b) c) d) e) f) g) h) i) j)

sistemul electoral;organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; k) statutul funcţionarilor publici; l) contenciosul administrativ; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele patronatele şi protecţia socială; o) organizarea generală a învăţământului; p) regimul general al cultelor; q) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; r) 185celelalte domenii pentru care Constituţia se prevede adoptarea de legi organice. Referitor la efectele juridice produse de Ordonanţele Guvernului în cadrul delegării legislative a apărut problema efectelor juridice produse de aceste ordonanţe din momentul publicării până în momentul respingerii prin lege de către Parlament a acestora. Într-o astfel de situaţie aplicarea principiului dreptului legal câştigat este bine venit. Totuşi Constituţia prin art. 115 alin.8 a dispus: „Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.” Astfel ca în cazul unui mandat obişnuit, confirmat de către mandant, efestele juridice efectele juridice se vor produce ex tunc, în timp ce dacă ordonanţa va fi respinsă, nulitatea sa va acţiona ex nunc, adică din momentul în care votul Parlamentului a făcut-o inoperantă.186De asemenea dezbaterea ordonanţei de către Parlament se face articol cu articol, putând fi modificată şi completată, prin legea de aprobare. O altă categorie de acte juridice emise de Camerele Parlamentului o constituie hotărârile. Prin hotărârile Parlamentului se aprobă şi regulamentele. Hotărârile pot fi normative sau individuale. Este de domeniul hotărârilor celor două Camere, să reglementeze activităţile interne ale acestora şi să producă efecte juridice interne187. Între legi şi hotărârile normative ale Parlamentului nu există nici o asemănare, ci dimpotrivă, deosebiri esenţiale, astfel: a) au o forţă juridică inferioară legii; b) nu parcurg toate fazele procedurii legislative; c) nu sunt supuse procedurii promulgării, şi nu fac obiectul verificării constituţionalităţii de Curtea Constituţională. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni. Potrivit D.E.X. prin moţiune se înţelege o „hotărâre a unei adunări, aprobată prin vot, prin care aceasta îşi exprimă atitudinea, doleanţele sau revendicările în anumite probleme majore”188. Acest termen de moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale Parlamentului prin care se exprimă În vechea reglementare era de domeniul legii organice şi „modul de stabilire a zonei economice exclusive “ 186 Victor Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Editura Lumina lex Bucureşti, 1997, p.349. 187 A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr. 131/1994. 188 Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", DEX, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.657. 185

120

Sistemul constituţional al României

atitudinea acestuia într-o problemă pusă pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptată doar ca instrument de exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a Camerelor. Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de activitate internă a Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin hotărâri este posibil acest lucru. Spre deosebire de hotărâri al căror obiect este divers, moţiunile se adoptă practic în două situaţii: a) pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a făcut obiectul unei interpelări (art. 112 al. 2 din Constituţie); b) în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art. 114 al. 1 din Constituţie). Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni: moţiunea simplă, reglementată de art. 112 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzură, prevăzută de art. 113 şi la care face referire şi art. 114 din Constituţie. Moţiunea simplă este un act care exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de observat că la Senat moţiunile se adoptă cu votul majorităţii senatorilor, ceea ce presupune o putere mai mare de reprezentare, data fiind că este vorba de majoritatea din efectivul total al senatorilor (nu doar din cei prezenţi). Actele politice ale Parlamentului Atât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român au latitudinea să stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au un caracter politic, exprimând voinţa juridică a forului legislativ. 5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor Mandatul reprezentativ presupune că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi nu al partidului din care fac parte. Între mandatul parlamentar şi mandatul de drept civil există deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputaţilor şi al senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una electivă. Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge statutul de independenţă al acestora, iar independenţa este atât de deplină încât poate fi reclamată chiar faţă de propria formaţiune politică. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputaţii şi senatorii sunt independenţi faţă de partidele pe listele cărora au candidat şi faţă de alegători. Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl raportăm la latitudinea deputaţilor şi senatorilor de a părăsi partidul respectiv şi, mai ales, la dreptul acestora - confirmat printr-o decizie a Curţii Constituţionale - de a părăsi grupul parlamentar şi de a trece la alt grup. Aceasta rezultă cu prisosinţă din art. 69 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune: „Orice mandat imperativ este nul”, deci sunt interzise orice ingerinţe în activitatea deputaţilor şi senatorilor (de exemplu de a vota într-un sens sau altul) care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, autorităţilor statale sau organizaţiilor neguvernamentale, aceasta fiind în acelaşi sens cu instituirea protecţiei şi imunităţii parlamentarilor prin Constituţie. Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. În actualul sistem parlamentar, protecţia specială a deputaţilor şi senatorilor se realizează prin: a) regimul de incompatibilitate; b) imunitatea parlamentară şi protecţia parlamentarilor; c) independenţa opiniilor; d) indemnizaţia; e) regimul disciplinar propriu.

Sistemul constituţional al României

121

a) Incompatibilitatea nu se confundă cu neeligibilitatea care înseamnă lipsa vocaţiei de a candida în alegerile parlamentare, a unei persoane care deţine o anumită calitate sau funcţie publică. Astfel sunt neeligibili pentru că le este interzisă asocierea în partide politice, magistraţii, poliţiştii, militarii, avocaţii poporului şi alte categorii prevăzute de lege. Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii, categoria de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru funcţia incompatibilă cu aceasta. Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publică de autoritate189 are un rol esenţial în asigurarea independenţei acestora în exercitarea mandatului încredinţat de popor şi, totodată, buna funcţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel periclitată dacă funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. Aşa cum am mai arătat socotim că excluderea prin Constituţie de la incompatibilitatea parlamentară a calităţii de membru al Guvernului este discutabilă, deoarece nu este normal ca răspunderea ministrului pentru activitatea sa să fie afectată de imunitatea şi protecţia specifică parlamentarului. Rolul parlamentarului, scopul acestuia, modul de exercitare a funcţiei parlamentare diferă esenţial de funcţia de ministru, care are o competenţă deosebită de a gestiona probleme, fonduri şi resurse de importanţă naţională, inclusiv de a reglementa în domenii conferite de lege, cu riscul de a produce pagube deosebite la nivel naţional. Potrivit art. 82 din Legea nr. 161/2003 calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu : a)- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice; b)- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. a); c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit. a); d) funcţia de manager sau membrul al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; e) calitatea de comerciant persoană fizică; f) calitatea de membru al unui grup de interes economic; g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin,cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte; În mod excepţional, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului, la propunerea Guvernului şi cu avizul comisiei juridice, poate aproba participarea deputatului sau a senatorului ca reprezentant al statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membru în consiliul de administraţie al regiilor autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta. Deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice ţi al creaţiei literar-artistice. Procedura de constatare a incompatibilităţii este cea prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului. Potrivit art. 81 din Legea nr. 161/2003 prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau senator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor, celelalte autorităţi şi instituţii publice, funcţii de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care le deţin să candideze în alegeri. 189

122

Sistemul constituţional al României

b) Imunitatea parlamentară şi independenţa opiniilor Denumirea marginală a fostului art. 69 din Constituţie, respectiv „imunitatea parlamentară” am socotit-o şi noi ca nefiind în concordanţă cu conţinutul art. 69 şi nici cu spiritul acestei norme constituţionale aspect ce a fost înlăturat prin legea de revizuire. În art. 69 din Constituţie se dispunea: ”Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.” Din conţinutul acestui articol rezulta următoarele: - art. 69 se referă numai la răspunderea penală şi contravenţională, nu şi la celelalte forme ale răspunderii juridice a parlamentarului: civilă, administrativă etc.; - art. 69 nu exonerează pe parlamentar de răspunderea penală sau contravenţională; - art. 69 instituie de fapt o procedură specială de cercetare, arestare, urmărire penală, contravenţională pentru a-l proteja pe parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.; - după expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi tras la răspundere penală ori contravenţională, în cazul când nu s-a aprobat aceasta în timpul mandatului; potrivit art. 67 pct. 2 din Constituţie, calitatea de deputat sau senator încetează la data întrunirii legale a camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate...; or socotim că de imunitate parlamentară prevăzută de art. 69 nu poate be neficia fostul parlamentar190. Din cele de mai sus rezultă că, art. 69 din Constituţie putea fi denumit „protecţia şi independenţa parlamentară” pentru că acesta pare a fi scopul dispoziţiilor în cauză. Art. 70 din Constituţia nerevizuită era denumit „independenţa opiniilor” şi dispunea: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului”. Din conţinutul acestui articol rezulta o adevărată imunitate a parlamentarului, care era exonerat de orice răspundere juridică numai pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” atât pe timpul mandatului, cât şi după. Numai sub acest aspect credem că puteam vorbi de o imunitate parlamentară, dar limitată numai la răspunderea juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. De asemenea, socotim că în sintagma „opinii politice” nu îşi au locul insultele, calomniile sau injuriile191. În art. 46 din Constituţia Germaniei se dispune: „Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din Comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt mod în afara Bundestagului. Acesta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare.” În Constituţia revizuită imunitatea parlamentară are o nouă reglementare sistematizată prin care sa renunţat la unele privilegii ale parlamentarilor respectiv în art. 72. Astfel deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Într-adevăr reglementând în acest mod se poate afirma că este o imunitate parlamentară numai cu privire la voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Este interesant că Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială extinde procedurile prevăzute de această lege şi asupra foştilor miniştri. 191 Trebuie avut în vedere că în cazul demnităţilor publice, faptele şi actele care constituie insultă şi calomnie faţă de persoanele care le deţin au o sferă mai restrânsă decât în cazul oricărei persoane fizice. V. Dabu, Dreptul comunicării sociale, Editura S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, p. 124-152. 190

Sistemul constituţional al României

123

Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Observăm că exceptând voturilor şi a opiniilor politice exprimate în exercitarea mandatului, se constată că: a) parlamentarii pot fi cercetaţi, urmăriţi penal şi trimişi în judecată fără nici un aviz sau aprobare; b)percheziţionarea, reţinerea sau arestarea parlamentarilor se face numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor; c) urmărirea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor se face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; d)competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; e)în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei; f)Camera sesizată de ministrul justiţiei, când constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. c) Răspunderea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor În Regulamentele celor două camere sunt prevăzute norme privind răspunderea disciplinară a parlamentarilor inclusiv sancţiunile ce li se pot aplica. Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor două Camere atrag următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) înlăturarea din sala de şedinţă; e) interzicerea participării la lucrările Camerei (până la 15 zile) sau Senatului (până la 30 zile). De menţionat că, aşa cum am arătat, răspunderea disciplinară a parlamentarului nu poate fi angajată alături de alte forme ale răspunderii juridice pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. d) Indemnizaţia Parlamentarii primesc o anumită indemnizaţie lunară, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi care au scopul să le asigure independenţa financiară. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi se stabilesc prin lege. În afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de odihnă pe durata vacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boală sau pentru interese personale (cel mult 8 zile în timpul unei sesiuni).

Preşedintele României Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea executivului. El diferă de la un sistem constituţional la altul şi este în directă legătură cu forma de guvernământ, precum şi cu structura executivului. „Dacă prin şeful puterii executive înţelegem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ. Astfel, în forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este, de regulă, ereditară, intervenţia parlamentului este rară şi puţin semnificativă. În republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează aproape în deplinătatea sa. Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte

124

Sistemul constituţional al României

clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului. În regimurile prezidenţiale (ex.: Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană, şeful de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) aceasta revine şefului de stat fără intervenţia parlamentului, în timp ce în altele (SUA de exemplu) ea este realizată de către şeful de stat cu avizul şi consimţământul Senatului.În regimurile zise semiprezidenţiale, în cele monarhice, precum şi în cele parlamentare se pot identifica mai multe situaţii. Într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea acestuia, membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste. Într-un al doilea grup de state (Australia, Indica, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare.Astfel, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal primulministru, este clar că această persoană se poate sprijini pe majoritatea membrilor camerei ca nimeni altul. Aici parlamentul nu joacă direct vreun rol, el ia act de rezultatul jocului politic. Membrii cabinetului sunt numiţi de către guvernatorul general, la propunerea primului-ministru. Primul-ministru îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi forţa partidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente. Desigur, guvernul trebuie să obţină învestitura Camerei comunelor, dar compoziţia şi atitudinea acestei camere identificându-se cu structura politică exprimată în alegeri, rolul parlamentului este aproape protocolar. Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţările de Jos, obţinerea unei majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un rol aparte în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul) considerat a avea şanse reale în opinia sa şi a grupărilor politice din parlament consultate în învestitura parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Rolul parlamentului aici este şi el important, considerat chiar decisiv. În învestirea primului-ministru au un rol mare grupările politice şi coaliţiile de grupări politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma guvernul. Deci, propunerea este în principiu dinainte negociată şi acceptată. Cât priveşte membrii guvernului, aceştia sunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între partidele membre ale coaliţiei guvernamentale. Desigur, primul-ministru desemnat are o anumită influenţă în desemnarea miniştrilor din partea partidului său. În fine, într-un al patrulea grup de stare ( Monaco, Thailanda, Zambia) parlamentul are un rol redus în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează primulministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. Tot emirul după consultări cheamă în guvern membri ai parlamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a contesta asemenea desemnări.” 192 Potrivit Constituţiei, România este o republică semiprezidenţială, rezultat al alegerii şefului statului direct de alegători prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat concomitent cu instituirea modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristică a regimurilor parlamentare. După unii autori193 ca modalităţi de organizare a puterii executive, Constituantul român a instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist, adică şefi ai puterii executive, sunt Preşedintele şi Guvernul cu atribuţii bine delimitate. Avem rezerve asupra acestei teze. În sistemul nostru constituţional instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară - rezultat al alegerii sale, 192 193

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II, Ediţia XI-a, Editura, All Beck,Bucureşti 2004,p.240. Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331.

Sistemul constituţional al României

125

direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea de şef al Statului, patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a statului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării (art. 80 al. 1); funcţia de veghere la respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2); funcţia de mediere (art. 80 al. 2). Credem că dispoziţiile art.82 din Constituţie referitor la funcţia de mediere între puterile statului îl situează pe Preşedinte în afara celor trei puteri. În doctrină se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte doar trei funcţii: de reprezentare, de garant şi de mediere194. În exercitarea acestor funcţii Preşedintele este învestit cu atribuţiuni. Preşedintele reprezintă Statul atât în interior, cât şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o „persoană aleasă” (primarul general al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un număr mai mare de votanţi decât Preşedintele României, deci o mai mare putere de reprezentare. Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta declară mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii. Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi. Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei prin: a) Sesizarea Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituţionalităţii ei (art. 146 lit. „a” din Constituţie); b) Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze `n deplină cunoştinţă de cauză la reexaminarea ei atunci când o cere; restituirea legii pentru reexaminare se face o singură dată; c) Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; d) Numeşte 3 judecători din cadrul Curţii Constituţionale; e) Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de Constituţie; f) Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii şi poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la soluţionarea problemelor de interes naţional; g) Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cărora se votează Ordonanţe de urgenţă sau ordinare, inclusiv în cazul când, printr-un astfel de act normativ, se modifică sau abrogă o lege neconstituţională sau nelegitimă; socotim că în cazul când unele dispoziţii ale legii sunt declarate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, nimic nu ar împiedica Guvernul ca în mod operativ să le analizeze şi, pe calea unei ordonanţe, să legifereze în consecinţă până la aprobare sau respingere de către Parlament ; o astfel de situaţie credem că poate fi considerată ca un ”caz excepţional” care impune urgenţă, conform art. 115 pct.4, 5 din Constituţie. Se ştie că sunt multe dispoziţii ale legii declarate ca neconstituţionale de ani de zile, iar Parlamentul încă nu s-a pronunţat cu privire la acestea, ori menţinerea acestora `n legislaţie contravine Constituţiei, cu toate implicaţiile negative ce decurg din această situaţie. Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijină moralmente, pe principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiul universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici un partid politic. El este un factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii. Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele „veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice” prin: - numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai competenţi, respectiv în demnităţile publice cele mai importante; 194

Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331.

126

Sistemul constituţional al României

- revocă195 sau eliberează din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile prevăzute de lege, la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaborează. - din coroborarea art. 86, 87 cu art. 106-108 şi art. 115 rezultă că Preşedintele României, când consultă Guvernul ori participă la şedinţele Guvernului la cererea primului ministru sau prezidează şedinţele Guvernului poate influenţa: proiectele de legi pe care le hotărăşte Guvernul, în cadrul iniţiativei legislative, ordinea de zi, conţinutul proiectului etc.; argumentat unele hotărâri importante ale Guvernului şi, în mod deosebit, Ordonanţele prin care se poate înlătura lacunele şi imperfecţiunile legilor în vigoare, îndeplinind astfel atribuţia constituţională prevăzută de art.80 pct.2 în care se dispune “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice inclusiv a Parlamentului şi Guvernului “. - consultă sau „se consultă” cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din Constituţie); coroborând art.86 cu art.115 pct.4 rezultă că, în “cazurile excepţionale“ potrivit art.115 pct. 4, Preşedintele se poate consulta cu Guvernul “la problemele urgente şi de importanţă deosebită“ (art.86) şi astfel poate contribui la emiterea unor ordonanţe de urgenţă prin care să se rezolve astfel de probleme, inclusiv cele de neconstituţionalitate a unor legi. - poate analiza împreună cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la propunerea primului ministru, el îl poate revoca (art.86 şi art.106-108 din Constituţie). - poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 109 pct. 2 din Constituţie şi art. 17 din Legea nr.115/1999196); - poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din legea nr. 115/1999); - dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni - în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr. 115/1999) inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr. 115/1999); - revocă miniştrii, conform art. 106 şi 107 al. 2 din Constituţie în condiţiile legii197. Este de observat că în Legea privind răspunderea ministerială, contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nu au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de membru al Guvernului inclusiv ca măsură disciplinară accesorie răspunderii penale sau singulară; - preşedintele României nu poate revoca pe primul-ministru. - dacă primul ministru se află în una din situaţiile prevăzute în articolul 106 din Constituţie198, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile,Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi Legea nr. 115/1999. Din nefericire încă nu sunt reglementate în lege, abaterile disciplinare, sancţiunile şi cine le aplică în special persoanelor care ocupă funcţiile şi demnităţile publice din competenţa preşedintelui. 196 Este de observat că, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială în art. 4 se vorbeşte despre răspunderea disciplinară a membrilor Guvernului, fără a fi reglementată. Socotim că este o lacună care nu poate fi acoperită prin vreo hotărâre de Guvern. Răspunderea disciplinară a membrilor Guvernului trebuie reglementată numai prin lege, aşa cum prevede Constituiţia în art. 108 pct. 3 (abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, cine şi cum le aplică etc.). 197 Ar fi de dorit ca în Legea de organizare şi funcţionare a Preşedinţiei să se reglementeze drepturile disciplinare ale Preşedintelui, condiţiile de exercitare a acestora, cazurile de revocare etc. 198 A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din funcţie a primului-ministru al Guvernului în M.O. nr. 609 din 14.XII.1999. 195

Sistemul constituţional al României

127

atribuţiile primului ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. Conform art. 110 al. 2, Guvernul este demis dacă primul ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 106 cu excepţia revocării, ori este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile; - numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primul-ministru interimar, atunci când primministrul se afla într-o altă situaţie din cele prevăzute de art. 106 din Constituţie cu excepţia revocării ori în caz de retragere a încrederii de către Parlament (art. 110 al. 2 din Constituţie). Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activităţii jurisdicţionale astfel: - promulgă legile privind procedurile jurisdicţionale, putând să le trimită Curţii Constituţionale sau să le restituie Parlamentului pentru reexaminare; deci greşelile, lacunele, imperfecţiunile legii privind procedurile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi de Preşedinte prin exercitarea acestei atribuţii cu concursul consilierilor săi (art. 77 din Constituţie); - numeşte 3 judecători din cei nouă ai Curţii Constituţionale (art. 142 al. 3 din Constituţie); - numeşte, revocă şi poate aproba cercetarea ministrului justiţiei, atunci când acesta nefiind parlamentar, îşi încalcă atribuţiile de serviciu, săvârşeşte infracţiuni; de asemenea îl suspendă, în condiţiile legii; - numeşte şi revocă magistraţii199 la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; - acordă graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale justiţiei. În domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, Preşedintele: - este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; - promulgă sau restituie Parlamentului legile care reglementează acest domeniu după caz; - declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; - în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii; - instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora; - acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral. În domeniul legiferării şi al funcţionării puterii legiuitoare, Preşedintele: - poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie; - poate prezida şedinţele Guvernului atunci când se elaborează ordonanţele inclusiv atunci când acesta (Guvernul) îşi exercită atribuţia de iniţiativă legislativă; - promulgă legile; - poate restitui legea Parlamentului o singură dată spre reexaminare; - poate, înainte de promulgare, să trimită legea la Curtea Constituţională spre verificarea constituţionalităţii acesteia; - în şedinţele de Guvern pe care le prezidează potrivit Constituţiei poate contribui la elaborarea ordonanţelor Guvernului (- acte normative cu putere de lege -, până la aprobarea sau nu a acestora de către Parlament) şi a actelor administrative cu caracter normativ de importanţă deosebită. În domeniul politicii externe, Preşedintele: 199

Potrivit art. 124 al.3 din Constituţie "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".

128

Sistemul constituţional al României

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile; - la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; - primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare. Alegerea Preşedintelui Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de „imunitate”. Prevederile articolului 72 ali.1 din Constituţie se aplică în mod corespunzător. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În cazul săvârşirii unor fapte grave200 prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou preşedinte. Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori Prin fapte grave în sensul art. 95 din Constituţie se înţelege încălcarea unei dispoziţii a Constituţiei, care trebuie să fie gravă, adică să afecteze valorile fundamentale apărate prin Constituţie. Pentru astfel de fapte, Constituţia nu prevede că Preşedintele poate fi tras la răspundere penală. De pildă în 2004 în Lituania, Parlamentul a votat destituirea din funcţia de preşedinte al ţării a lui Rolandas Paksas implicat într-un scandal de corupţie fiind găsit vinovat de Curtea Constituţională de încălcarea legii fundamentale. 200

Sistemul constituţional al României

129

dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1) şi art. 94 lit. „a”, „b” şi „d” se contrasemnează de primul ministru, acestea fiind acte de cooperare ale celor două autorităţi publice şefi ai puterii executive. 5.5 Guvernul 5.5.1. Precizări terminologice În sistemul ”puterilor” statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă cu structurile sale. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în constituţie în primul rând) fie prin expresia „putere executivă”201, fie prin cea de „autoritate administrativă”, fie prin cea de „administraţie de stat”. Constituţia României, sub titlul III intitulat „Autorităţile publice” reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Astfel toate aceste structuri sunt numite direct autorităţi publice. Terminologia folosită exprimă corelarea cu principiul separaţiei, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat. În fond, toate aceste denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru, anume funcţia şi organele de stat (autorităţile publice) care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităţilor statale. Sintagma „autorităţile publice” include „autorităţile administrative”, „autoritatea legislativă”, şi „autoritatea judecătorească”. Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Autorităţile administrative (executive) au în sarcină conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace un rol important. Autorităţile administrative constituie puterea executivă care nu întotdeauna are o structură piramidală. De pildă definiţia dată Guvernului, prin art.1 din Legea nr.37/1990,202 ca organ central al puterii executive a fost criticată deoarece Guvernul nu este şeful tuturor autorităţilor administrative existînd chiar în cadrul puterii executive o anumită separaţie a puterilor şi respectiv o autonomie. „Dacă s-ar admite ideea că este organ central, ar însemna că toate organele care exercită puterea executivă, al cărei organ central este Guvernul, să fie subordonate acestuia, în calitatea sa de organ central. Or, în realitate, în sistemul nostru statal, există şi alte organe de stat care exercită puterea executivă, fără a fi subordonate Guvernului. Dacă Guvernul ar fi organ central al puterii executive şi aceste organe ar trebui să fie subordonate Guvernului. Astfel, puterea executivă este exercitată de către Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii, Banca Naţională a României etc.,despre care nu se poate spune că s-ar afla în subordinea Guvernului. ”203 Aceasta îşi are fundamentul în dispoziţia art. 116 pct.2 din Constituţie în care se arată: „Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.” Autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică (art.117 pct.3 din Constituţie). În art.1 din legea nr.90 din 26 martie 2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor se prevede: „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de parlamentşi care asigură relizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” 201

În art.1 pct.4 din Constituţie se foloseşte expresia de putere executivă,iar în art.116 autorităţi administrative.

202 În art. 1 din Legea nr. 37/1990 se dispunea: „Guvernul României este organul central al puterii executive, care exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul ţării.” 203

A se vedea Ioan Alexandru şi colectiv, Drept Administrativ, Editura, Omnia, Braşov, 1999, p.178.

130

Sistemul constituţional al României

5.5.2. Structura puterii executive În România potrivit Constituţiei şi Legii nr.90/2001se poate afirma că din puterea executivă fac parte: Guvernul format din primul-ministru şi miniştri, ministerele(acestea se bucură de personalitate juridică),autorităţile administraţiei publice din subordinea Guvernului, inclusiv prefecţii, autorităţile administrative autonome, precum şi organisme cu caracter consultativ, consilii, comisii şi comitete interministeriale. În cadrul puterii executive un rol important îl are Guvernul.Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat. În România Guvernul este acea structură a puterii executive care, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul exercită conducerea administraţiei publice în limitele prevăzute de Constituţie astfel: a) prin organele de specialitate din administraţia publică cemtrală şi locală aflate în subordinea Guvernului potrivit art.116 şi 117 din Constituţie pe principiul conducerii de autoritatea ierarhic superioară204. b) prin hotărâri de guvern, ordonanţe ordinare sau de urgenţă, potrivit Constituţiei şi legilor date în baza acesteia poate direcţiona şi chiar reglementa în anumite limite activitatea autorităţilor administrative autonome205. Potrivit art.102 alin.(3) al Constituţiei României, Guvernul României este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând, de regulă, denumirea de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ. Cât priveşte şeful guvernului, el se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, preşedinte, cancelar, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.Sunt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, de guvern (S.U.A. de exemplu). Aici miniştrii se subordonează direct şefului de stat. În sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat şi şeful de guvern (sistem executiv dualist) şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului (el întocmeşte şi prezintă lista acestuia) cât şi în formularea programului acestuia. Deoarece cât priveşte şeful de stat implicarea sa în exercitarea suveranităţii naţionale depăşeşte deseori sfera executivului, el încadrându-se în autorităţile reprezentative (în sensul art.2 din Constituţia României), guvernul este structura de referinţă în studiul raportului dintre puteri, pentru că el conduce în principiu executivul. Aşa cum am mai arătat credem că în spiritul Constituţiei Preşedintele României nu face parte din puterea executivă, aceasta rezultând şi din art.80 pct.3 teza II-a în care se dispune: „Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statutului, precum şi între stat şi societate.”Acesta veghează şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. 5.5.3. Rolul legislativului în formarea executivului.Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia O examinare într-o viziune constituţională a raporturilor dintre legislativ şi executiv presupune explicarea succintă a implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi funcţiei executive, precum şi a creşterii rolului executivului (în orice caz ca tendinţă). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. 204 În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor se dispune în art.28 pct 2 din Legea nr.90/2001. 205 În afara puterii de reglementare, Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome (art. 29 din Legea nr. 90/2001)

Sistemul constituţional al României

131

Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, Preşedintele României numeşte Guvernul. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depun jurământul cerut de lege. Articolul 16 pct.3 din Constituţie a fost modificat prin Legea de revizuire nr.429/2003 în sensul că ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice nu mai este condiţionată de deţinerea unei singure cetăţenii respectiv cea română. Primul-ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la art.82 din Constituţie. Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului. Ministerele se înfiinţează, organizează şi funcţionează potrivit legii numai în subordinea Guvernului. Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. Pot fi membri ai Guvernului persoane care au cetăţenia română, domiciliază în România, nu au antecedente penale, nu sunt incompatibili potrivit legii şi beneficiază de exerciţiul drepturilor electorale206. Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau senator207. De asemenea ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în Potrivit art.2 din Legea nr.90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1). Socotim că această dispoziţie comportă discuţii în raport cu noua formă dată art16 pct.3 din Constituţie prin legea nr.429/2003 în care nu mai există restricţia de cetăţenie română exclusivă pentru ocuparea unei demnităţi publice. 206

207 Potrivit art.23 din constituţia Franţei funcţiile de membru al Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat parlamentar, a oricărei funcţii de reprezentare profesională la nivel naţional şi a oricărei funcţii publice sau a oricărei activităţii profesionale. Interdicţia din Constituţia Republicii Federale Germane este mai cuprinzătoare deoarece potrivit art.66 Cancelarul Federal şi miniştri federali nu pot să exercite nici o altă funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesie şi nici să aparţină, fără aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraâie ale unei intreprinderi bazate pe profit. „Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament. O asemenea situaţie este remarcată în aproximativ 25 de state (din circa 83 supuse analizei) printre care SUA şi Franţa. De aceea aici, dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu rezerve şi chiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind deci un obstacol în colaborarea puterilor.Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).În acest sistem nu se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel, în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic, miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie. Într-un asemenea sistem se încadrează aproximativ 24 de ţări (Australia, Japonia, Zambia).Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu-s obligaţi să fie şi parlamentari, dar cu toate acestea în Liechtenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate.În unele ţări (Belgia, Germani, Anglia) miniştrii sunt în general parlamentari, chiar dacă nici o dispoziţie constituţională nu le-a cere. În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale vom observa că suntem într-un domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi practice. În aceste căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului. Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii şi afinităţii şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflictele constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi eficienţa.Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel îndeplinirea simultană a funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă. Apoi aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În fine, o asemenea soluţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului. S-ar ajunge, într-o interpretare puţin exagerată dar nu şi absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari.”Ioan Muraru, op. cit. p.247.

132

Sistemul constituţional al României

cadrul organizaţiilor cu scop comercial, dispune art.105 din Constituţie. Prin Legea nr.90/2001 sau extins incompatibilităţile pentru funcţia de ministru şi cu privire la: a) exercitarea de acte de comerţ, cu exepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri de valoare; b) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor naţionale; c) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Preşedintele României are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. Articolul 107 alin.(2) din Constituţia revizuită prevede că Preşedintele nu poate totuşi să îl revoce pe Primul-Ministru. Doar în cazul în care Primul-Ministru se află într-una din situaţiile enumerate la art.106 din Constituţie (demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute de lege) şeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, până la formarea noului Guvern. Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt, de asemenea, pertinente. Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de investitură. Această investitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare.Altfel spus trebuie să examinăm dacă învestitura trebuie să preceadă sau să urmeze actului de numire care totdeauna revine şefului de stat. Apoi, dacă această aprobare trebuie să fie explicită sau să rezulte dintr-un consimţământ tacit. În fine trebuie observat dacă învestitura priveşte guvernul în întregime sau pe fiecare membru al guvernului luat individual. În aceste probleme statisticile şi exemplele sunt în mare măsură edificatoare, dar în acelaşi timp, şi discuţiile din parlamente sunt numeroase, deseori speculându-se lacune imprevizibile ale dispoziţiilor constituţionale. Astfel, în unele ţări (Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia) aprobarea parlamentară trebuie să fie explicită. Guvernul odată numit de şeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor pentru a obţine învestitura. În Italia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului. Constituţia italiană prevede că guvernul trebuie să obţină învestitura ambelor camere în 10 zile după formarea sa. În Franţa, preşedintele republicii desemnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului, după care la propunerea primului-ministru, numeşte miniştrii. După formarea guvernului, primul-ministru comunică Adunării Naţionale programul rău. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul, primul ministru trebuie să prezinte demisia guvernului. Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului, aceasta realizându-se tacit. În Anglia, de exemplu, membrii guvernului sunt numiţi de Coroană, parlamentul neputând interveni. Aici primul-ministru poate rămâne, măcar teoretic, în fruntea guvernului chiar împotriva voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucru este greu de realizat pentru că guvernul are nevoie de votul şi sprijinul Camerei comunelor, iar un vot contrar, într-o problemă importantă pentru guvern, antrenează demisia sa. Studierea în cadrul disciplinei noastre a organizării statale a puterii politicii nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru dreptul constituţional importantă este identificarea structurilor executive şi a raporturilor constituţionale dintre acestea şi celelalte autorităţi. Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. În legătură cu aparatul administrativ, numeros dar necesar executivului, se consideră că el nu trebuie privit în afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ nu decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind mai mult sau mai puţin util structurilor de „putere administrativă”. El interesează precumpănitor în relaţia administraţie-cetăţean. Deci nu poate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de

Sistemul constituţional al României

133

eficienţă, dar şi de răspundere. Vom menţiona desigur şi acel aparat administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive. Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează guvernului.Astfel pe lângă Guvern funcţionează o serie de organe de specialitate ale administraţiei publice, denumite generic, comisii naţionale, comitete, consilii, departamente, agenţii, oficii, birouri, secretariate, subsecretariate de stat, instituţii, administraţii etc. Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ-teritoriale unele pe principiul autonomiei iar altele pe principiul subordonării. Unele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi uneori o oarecare subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni. În această situaţie sunt de pildă inspectoratele judeţene de poliţie care sunt subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, şi a căror activitate de asigurarea ordinii publice este analizată de Consiliile locale potrivit art.29 lit.q din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001. 5.5.4.Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionale vom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. În activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului. Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară. Astfel potrivit art.1 pct.5 din Legea nr 90/2001 pentru realizarea programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii: a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare ; b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice; c) funcţia de administrare a proprietăţii statutului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil; d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern; e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărări, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului. Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de vedere politic membrii executivului (a se vedea situaţia primului-ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar. În fine, din punct de vedre instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este indispensabilă organizării executării şi executării în concret a legilor. Iată suficiente argumente ce pledează pentru un raport favorabil executivului208. De asemenea, dificultatea unor determinări foarte nete între De pildă în Franţa prin competenţele atribuite de Constituant se poate vorbii de o preponderenţă a executivului în raport cu legislativul.A se vedea Victor Duculescu, ş.a., Drept constituţional comparat, Ediţia a doua, Vol. I, p. 213.

208

134

Sistemul constituţional al României

legislativ şi executiv rezidă în rolul partidelor politice, în constituirea şi activitatea autorităţilor statale. Este ştiut că partidul învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament, cât şi prin guvern care îşi urmează programul politic aprobat de Parlament . Pentru a contura un răspuns la problema enunţată vom evidenţia câteva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează reciproc. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin mai multe căi: a. Adoptarea legilor.Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Sub acest aspect este de necontestat caracterul supraordonat al activităţii legislative. Aceasta asigură primatul dreptului, cetăţeanul fiind asigurat că legea este numai opera legislativului. Executivul intervine doar în al doilea rând, de o manieră subordonată, în limitele impuse de lege. b. Aprobarea programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului. c. Aprobarea delegării legislative. În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul în care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (a se vedea şi art.115 din Constituţia României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe). d. Controlul activităţii guvernului. Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această funcţie pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Pentru că exercitarea controlului prin ea însăşi pune în mişcare opoziţia, presa, opinia publică şi acest lucru nu este lipsit de importanţă. Desigur acest control trebuie evaluat corect. Aşa cum se constată în literatura juridică rar se întâmplă ca un guvern să fie constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în cauză de către parlament. În statele cu instabilitate guvernamentală (Italia, de exemplu) crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice. Dar existenţa parlamentului şi dreptului său de control, explicit prevăzut în constituţii, constituie un avertisment permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri. Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului. a. Cu prilejul iniţiativei legislative.Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este revelator aici, guvernul îşi exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală. Interes aparte cât priveşte intervenţia guvernului în activitatea legislativă prezintă Franţa. Potrivit art.44 din Constituţia franceză guvernul are dreptul să propună amendamente, iar potrivit art.45, primul-ministru are posibilitatea de a cere constituirea unei comisii mixte paritare care să propună un text în cazul unui dezacord între Camere sau când Guvernul a declarat urgenţă chiar, după o singură lectură a proiectului (pe larg pentru toate situaţiile a se vedea rt.45). b. Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament, aspecte pe care le vom exemplifica la explicaţiile privitoare la şeful de stat. Uneori şeful statului are drept de veto, putând practic bloca o lege. c. Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

Sistemul constituţional al României

135

5.5.5. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe „Raporturile parlament-guvern trebuie explicate azi, având în vedere tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ. Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri, desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da guvernului misiunea, dar şi posibilitatea luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic” (Pierre Pactet). În relaţia legislativ-executiv guvernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial. Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de întrebare cât priveşte o eventuală subordonare. Apoi, în cele mai multe ţări, şeful guvernului (în sistem executiv dualist) este numit de către şeful statului (preşedinte, monarh). Dar aşa cum am observat deja această numire este de regulă ştiută dinainte, pentru că în această funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ (care deţine majoritatea în parlament). Aşa cum se spune deseori liderul „este plebiscitat de electori” (a se vedea sistemul englez). Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor atribuţii legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România). În fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce evident la sporirea rolului executivului.”209

5.6. Autoritatea jurisdicţională 5.6.1. Consideraţii generale În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să „slăbească” guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii, pentru a nu abuza de putere. Într-o asemenea viziune, două aspecte distincte se conturează şi anume: a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvântului; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permite controlul acestora prin judecători independenţi. Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere” este exprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească sau putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct. Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, 209

Ioan Muraru, op.cit. p.248.

136

Sistemul constituţional al României

administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate. Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct exerciţiul puterii, a combaterii abuzului de putere al autorităţilor publice210 în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi a legii în general, adică în realizarea principiului legalităţii. Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica corect atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte (formată pe criteriul competenţei şi specializării), învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că nu poţi fi nici independent, nici imparţial şi deci, obiectiv. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea care trebuie să fie neutru, imparţial şi specializat în materie. Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-l ducă la bun sfârşit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozăviile sale. (Werner Bergengruen). În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. In scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale desfăşurate de alte autorităţi decât cele judecătoreşti, de unde şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei potrivit cărora: 1. „Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.” 2. „Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea judiciară, sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor.” Sintagma „autorităţii (puterii) jurisdicţionale” nu diminuează rolul justiţie, ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi (uneori din oficiu). Este vorba de jurisdicţiile administrative, cum sunt cele din sistemul Curţii de Conturi şi altele. De menţionat că potrivit Constituţiei dacă se apreciază că în jurisdicţiile administrative nu s-a stabilit adevărul, legea trebuie să prevadă căi de acces liber la justiţie. Magistraţii şi împuterniciţii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate şi apoi le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul hotărârilor judecătoreşti rămase definitive A se vedea Dana Apostol. Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice. Editura All Beck, Bucureşti, 1999. 210

Sistemul constituţional al României

137

formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri interesante în care uneori justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia română din anul 1866, potrivit cărora o lege urma să determine cazurile de responsabilitate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărire contra lor, iar până la adoptarea legii „Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa.” În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept, participanţii în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice, iar în caz contrar acestea sunt executate silit prin forţa de constrângere a statului. 5.6.2. Specificul activităţii jurisdicţionale Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, dar o şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale de realizare a scopului statului. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor, inclusiv a autorităţilor publice care pot fi şi ele trase la răspundere pe cale judecătorească, precum şi magistraţii când încalcă legea. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică „dreptul” creat de către Parlament, el nu poate înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea, din diferite motive, reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex şed lex. Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin Constituţie şi legi, fiind de strictă interpretare. Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, a obiceiului admis de lege, a convenţiilor şi contractelor care nu sunt contrare legii. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută pe bază de probe să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii. De menţionat că adevărul stabilit de instanţă este cel rezultat din probele administrate conform legii. În justiţie, celui care cere sau acuză îi revine sarcina să se probeze (Actor incumbat anus probandi). Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare în fond adică `n prima instanţă dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea pe trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi recurs adică de trei instanţe ierarhic superioare. În afară de acestea există căile extraordinare de îndreptare a hotărârilor greşite ale instanţelor. 5.6.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe – principii – fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se enumeră în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor. Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. În legătură cu aceste principii se impun anumite precizări. Astfel există principii aplicabile întregului sistem statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitatea şi sistem de autorităţi. De altfel, aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea,

138

Sistemul constituţional al României

principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu despre principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal. Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text expres sau apropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedură. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale, reguli ce nu pot fi modificate decât printr-o lege de revizuire a Constituţiei după o procedură specială. a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub trei mari aspecte: legalitatea instanţelor şi a practicilor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor şi constituţionalitatea legilor. Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile date în baza acesteia le recunosc asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai strict în limita competenţei conferite de lege şi nu orice lege, ci lege organică. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege. Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 din Constituţia României. Acesta presupune şi principiul constituţionalităţii legii prevăzut de art. 1 alin.5 şi art. 146 lit. a şi d din Constituţie, adică justiţia se înfăptuieşte numai după legi constituţionale. b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare sau a unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 126 pct.(5) stabileşte că „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare..” Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor instanţe specializate cum ar fi de pildă secţiile specializate (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit specificului proceselor), aceasta ţinând de o bună administrare a justiţiei pe principiul specializării. Socotim că principiul specializării instanţelor ar trebui aplicat şi la nivelul judecătoriilor ţinând cont de dificultatea cauzelor penale în domeniul fiscalităţii, al criminalităţii economico-financiare etc. care necesită magistraţi specializaţi. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor părţilor în procese. De aceea prin legea de revizuire a Constituţiei s-a introdus în art.126 pct.5 şi următoarea dispoziţie:”Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.” Observăm că prin această formulare se lasă posibilitatea P arlamentului să reglementeze participarea unor persoane din afara magistraturii la actul de justiţie cum ar fi de pildă curtea cu juri sau asistenţii judiciari. c) Folosirea limbii oficiale, a limbii materne şi a interpretului în justiţie. Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice( art. 128 pct.2). De aceea, li se asigură obligatoriu traducerea printr-un interpret autorizat. Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la aliniatul 2 al art. 128 , inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi (art. 128 pct. 3). Constituţia României conţine dispoziţii în acest sens şi cu privire la cetăţenii străini şi apatrizii. După ce prin art. 128 pct.(1) se stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, în art. 127

Sistemul constituţional al României

139

pct.(2) se arată că cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret autorizat. În procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage nulitatea actelor ce au fost întocmite, urmată de refacerea lor cu respectarea legii. d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei. Încălcarea acestui drept aduce grave prejudicii justiţiabililor şi justiţiei în general, actele de încălcare fiind sancţionate juridic. e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căreia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a acesteia. Este una din cele mai puternice garanţii constituţionale a demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Începând din anul 1991 este prevăzută explicit în art. 23 (11) din Constituţia României. f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul este specialistul în materie care se supune numai legii, fiind şi inamovibil211. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Aceştia nu trebuie să plece de la idei preconcepute, prejudecăţi, ideologii, ci trebuie să judece numai pe probe şi conform legii. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al separaţiei, egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernaţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor) şi în general a abuzurilor de orice fel interzise de lege. Desigur, independenţa judecătorului este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege. Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă strălucire independenţei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedură civilă al profesorului Viorel Ciobanu212(pag. 26) în sensul căruia „Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţin om. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesie are servituţile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuţile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea”. Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 124 pct. (3) stabileşte că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizează clar în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fie independent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19). Dar aceasta nu este o independenţă absolută, ci o independenţă în limitele legii. A înţelege altfel înseamnă predispoziţie la abuzul de putere. Judecătorii pot fi controlaţi, sancţionaţi, pedepsiţi, hotărârile lor infirmate, modificate, casate, dar numai şi numai pe baza şi conform legii213. Consiliul Inamovibilitatea nu înseamnă imunitate şi nici exonerarea de răspunderea juridică şi de aceea magistraţii răspund juridic numai în condiţii speciale prevăzute de lege. Inamovibilitatea înseamnă situaţia legală a unui funcţionar, respectiv a magistratului, care, fiind numit în mod legal, nu mai poate fi revocat, suspendat sau transferat chiar prin promovare, în contra voinţei sale, decât ca pedeapsă în urma unei sentinţe date de un tribunal disciplinar anume determinat de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 123-126. 212 V. Ciobanu. Tratat practic şi teoretic de procedură civilă. Ed. Naţional, Bucureşti, 1996. 213 A se vedea V. Dabu. Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Editura RA, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997, p. 118-153. 211

140

Sistemul constituţional al României

Suprem al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, fapt pentru care este investit cu competenţe specifice pe care le exercită în condiţii de autonomie. Potrivit art.125 pct. 3 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Aceasta precum şi celelalte dispoziţii constituţională presupun că: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură aplicarea unitară a legii de celelalte instanţe prin judecarea recursurilor şi aplicarea unitară a legii în cauze concrete deduse judecăţii acesteia; deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt obligatorii pentru judecători în alte cauze ci numai în cauza în care exercită controlul potrivit competenţei sale; judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii însă greşelile acestora pot fi îndreptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele concrete deduse judecăţii acesteia; practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are valoare orientativă pentru magistraţi în interpretarea şi aplicarea unitară a legii; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având un rol preponderent de ultimă instanţă asigură şi prin aceasta interpretarea şi aplicarea unitară a legii ; de pildă în materie de procedură civilă rolul Curţilor de Apel de ultimă instanţă a fost preluat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai în acest scop; Controlul activităţii judiciare efectuat de inspectorii judecătoreşti sau de instanţele de control judiciar nu afectează independenţa judecătorului întrucât este întotdeauna posterior judecăţii…, iar casarea cu trimitere constituie o nouă învestire a instanţei. De remarcat că, în această din urmă ipoteză, judecătorul care a soluţionat cauza prin hotărârea care a fost casată, nu mai poate participa la rejudecare. Puterea judecătorească se exprimă în decizii de speţă. Spre deosebire de legiuitor, judecătorul nu poate stabili norme de aplicare generală; Puterea judecătorească sed exprimă prin hotărâri aposteriori. Judecătorul acţionează după ce s-a produs un fapt sau una act prin care ordinea de drept a fost încălcată sau un fapt cu potenţial generator de conflict. Hotărârile judecătoreşti au autoritate de lucru judecat în privinţa obiectului dedus judecăţii, pentru cauza litigiului şi între părţile în proces; Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, actele autorităţilor administrative sunt de regulă revocabile.De asemenea, legiuitorul este în drept să abroge sau să modifice legile pe care le-a adoptat. Organele jurisdicţionale au obligaţia să-şi motiveze în drept şi în fapt hotărârile, ca o garanţie de legalitate. Puterea judecătorească nu se exercită decât la cerere, spre deosebire de puterea legislativă şi executivă care, de regulă, acţionează din oficiu. Procedura recrutării judecătorilor este astfel reglementată încât să fie o garanţie a independenţei acestora. În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând bune rezultate pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici. Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa. În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. În ţara noastră, potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 156 pct. 5 din Constituţia României s-a stabilit că „Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi de parlament îşi continuă activitatea până la expirarea mandatului pentru care au fost numiţi. Pentru

Sistemul constituţional al României

141

asigurarea înnoirii Curşii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani”. Desigur aceasta este o dispoziţie tranzitorie. Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională prevăzută numai prin lege organică. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu inamovibili, judecători titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prin necunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sau se pensionează. Iar legea română de organizare judecătorească stabileşte că, dacă în cursul activităţii sale, magistratul vădeşte o evidentă incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80). Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Or judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art. 134). Dar în legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că judecătorii stagiari se bucură de stabilitate214, ca şi procurorii (art. 75). Prin vechea redactare a art. 124, Constituţia stabilea că mandatul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea reinvestirii în funcţie) de unde rezulta că pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentru această durată deci, o inamovibilitate limitată în timp. În dispoziţiile Constituţii revizuite mandatul judecătorilor din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai este limitat aceasta fiind lăsată la aprecierea Parlamentului. O precizare este de asemenea, pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere judecătoreşti se pot face o serie de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe, legat şi de faptul că funcţia de ministru al justiţiei este funcţie politică şi face parte din puterea executivă. Ministrul de Justiţie, după actualele „reglementări”, conduce politica de cadre în justiţie şi parchete cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii, reglementări discutabile în raport cu dispoziţiile constituţionale şi mai ales cele ale Constituţiei revizuite215. Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră. În acest sens Constituţia României, prin art. 125 pct.(2) prevede că propunerile de numire , precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Credem că prin această nouă reglementare propunerile de numire în funcţie sunt de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii atribuţie ce nu mai este în competenţa ministrului justiţiei. Pentru a nu crea prin avansare (fără consimţământ) situaţii nedorite se practică şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecătorească, prin art. 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc. Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti şi modul de reglementare a cazurilor şi procedurilor când poate fi declanşat controlul. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale Prin stabilitate se înţelege situaţia legală a funcţionarului care nu poate fi transferat, pedepsit sau înlocuit decât în anumite cazuri şi cu respectarea formelor prevăzute de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 125. 215 Sunt preocupări ca prin noua lege să se reglementeze atribuţiile Consiliului al Magistraturi în raport cu noile dispoziţii constituţionale. 214

142

Sistemul constituţional al României

eficiente, pentru a asigura pe deplin dreptul de acces liber la justiţie în stabilirea adevărului reglementate de legi constituţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului, potrivit legii. În art.126 pct.5 din Constituţia revizuită se dispune: „Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.”Imparţialitatea şi independenţa instanţei implică, în mod indiscutabil, şi independenţa şi imparţialitatea judecătorilor şi afirmăm noi şi pe aceea a persoanelor din afara magistraturii care, potrivit legii, intră în compunerea instanţelor chemate a soluţiona anumite categorii de litigii. 5.6.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii. Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică, dată în baza şi conform Constituţiei. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine: a) instanţele judecătoreşti, b) Ministerul Public, c) Consiliul Superior al Magistraturii. a) Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta este organizată în 5 secţii - civilă, penală, de contencios administrativ şi militară -, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, având competenţă proprie. b) Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei, aspect criticat în literatura de specialitate. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta în activitatea juridică, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice216. c) Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) propune promovarea şi transferarea judecătorilor ; c) este instanţa de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare al A se vedea pe larg, V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti,2000, p. 46-47. Socotim că Ministerul Public şi respectiv procurorii ar fi trebuit să fie independenţi de orice autoritate inclusiv faţă de Ministrul Justiţiei care este o funcţie politică din puterea executivă. De altfel Ministerul Public este singurul minister prevăzut în mod expres de Constituţie, dar care spre deosebire de alte ministere nu are reglementată prin lege specială instituţia ministrului public, ca autoritate constituţională autonomă care evident să se subordoneze numai legii. 216

Sistemul constituţional al României

143

judecătorilor şi al procurorilor potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Preşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu mai prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi în art. 133 pct.2 lit. a. Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 14 magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor, pentru o durată de 6 ani, şi validaţi de Senat. Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern prin care este organizat (nr. 450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicării a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept”. Socotim că această formulare nu este la adăpost de critică, din punct de vedere al constituţionalităţii şi legalităţii sale (art. 72 lit. h şi art. 51 din Constituţie). 5.6.5. Raporturile cu legislativul şi executivul A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituţional. Atacarea de către procuror a hotărârilor judecătoreşti ilegale şi netemeinice face parte din sistemul de autoreglare al justiţiei, fiind un efect al principiului separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Se ştie că instanţa superioară nu se poate sesiza din oficiu pentru a corecta greşeala instanţei inferioare, iar Ministerul Public este obligat să apere interesele generale, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Socotim că O.U.G. nr. 207/2000 este susceptibilă de neconstituţionalitate sub aspectul dispoziţiei care a înlăturat cazul de recurs pe motivul greşitei individualizări judiciare a pedepsei. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale, cu celelalte puteri, strict reglementate. Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, evident elaborată de Parlament după procedura prevăzută pentru lege organică. Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea organică este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iată deci aspecte care conturează raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent potrivit legii în cauza ce este supusă judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. În prezent justiţia poate aprecia numai cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cadrul proceselor de părţile din proces. Potrivit art. 146 litera a din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesiza Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi înainte de promulgare. Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor ar aparţine exclusiv executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc.). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de guvernământ şi administrative. Este de observat că aceste activităţi se exercită de Consiliul Superior al Magistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării, fiind conforme cu principiul separaţiei

Sistemul constituţional al României

144

puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Dar nu trebuie omis că ministrul justiţiei face parte din executiv şi poate fi angrenat politic într-un partid, ceea ce ar putea avea consecinţe negative, cu privire la funcţionarea justiţiei. TEME PENTRU REFERAT: - Atribuţiile Preşedintelui pentru asigurarea bunei funcţionări a Guvernului. - Atribuţiile Preşedintelui privind înlăturarea legilor nelegitime, lacunelor şi imperfecţiunilor legii. - Trăsăturile Constituţiei. - Când şi cum lucrează Parlamentul României ca o singură cameră. - Funcţia de informare a Parlamentului. - Actele Parlamentului. - Imunitatea parlamentară şi independenţa opiniilor. BIBLIOGRAFIE Constituţia României Prof. univ. dr. Ioan Muraru

- art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106, 108-117. - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 45-124, pag. 129-151, pag. 263-285, pag. 308-467. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340. Prof. univ. dr. I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova, Bucureşti,Vol.I-II Dabu Valerică - Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Editura RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997 Dabu Valerică - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 100-136. Union interparlamentaire, - Les parlements dans le monde, Recuiel des donnees comparative, vol.1, Bruylant, Bruxelles, 1987,p. 109-110. Tocqueville Alexis (de), - Despre democraţie în America, Editura Humanitas, Bucureşti,1992, p. 178-179. Antonie Iorgovan, - Tratat de drept administrativ ( volumul 1 şi 2), Editura All Beck, 2001. Pierre Pactet, - Institutions politique. Droit constitutionnel, 22e edition, Armand Colin, Paris, 2003, p.300-310. Dana Tofan, - Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck, 1999. Georges Vedel, Pierre Delvolve,-Droit administratif, Presses universitaires de France, Paris, 1958, p. 841-1057. Verginia Vedinaş, - Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, 2002.

CAPITOLUL VI SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.1.

Sistemul constituţional al MARII BRITANII 6.1.1. Consideraţii generale

Evoluţia politică a Marii Britanii, oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută, la monarhia constituţională, astăzi fiind considerată pe drept cuvânt una din ţările tipice pentru sistemul politic parlamentar217. Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi naţiunea engleză insularitatea, izolarea relativă de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o măsură considerabilă filozofia şi practica politică, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socială ca şi psihologia actului de „supunere” a indivizilor faţă de autorităţile publice şi faţă de lege. În ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisă, are o bogată practică parlamentară, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor şi libertăţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiază pe obiceiuri care au apărut şi sau dezvoltat de-a lungul timpului dovedindu-şi fiabilitatea. Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivă a Cabinetului şi responsabilitatea individuală a miniştrilor nu se întemeiază pe statute, documente sau hotărâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale formate pe parcursul anilor. Astfel, Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţă deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Astfel de texte juridice sunt: „Magna Charta Libertatum” (1215); Petition of Rights (1628); „Habeas Corpus Act” (1679); „Bill of Rights”(1689); „Act of settlement” (1701); „Reform Act” (1832): „Parliament Act” (1911); Statutory Instruments Act” (1832); „Parliament Act” (1959) ş.a. Alături de aceste acte există şi se aplică un număr mare de tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt cunoscute şi respectate de către toţi actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor este conştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele continuă, să se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţionale fără a se simţi nevoia de a fi calificate, prin norme juridice scrise. În sistemul britanic, practica judiciară îşi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de natură să aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi obligaţiile parlamentarilor. 6.1.2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii - Este o constituţie nescrisă (în sensul formal al cuvântului). - Este o constituţie suplă. Datorită caracterului cutumiar al normelor ce-i conferă conţinutul material, Constituţia poate fi modificată cu uşurinţă şi fără o procedură specială de către Parlament. Nu are importanţă dacă în locul unei norme cutumiare constituţionale se profilează o alta, care stabileşte un alt regim juridic. Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.328.

217

146

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

În Marea Britanie, doctrina şi practica judiciară resping ideea controlului constituţionalităţii legilor218. Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fără nici o cenzură, atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional. Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a actelor juridice, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face deosebire între legea ordinară şi norma constituţională din punct de vedere al puterii normative a acestora. Este o constituţie unanim şi, practic, fără rezerve acceptată de guvernaţi. Având rădăcini adânci în istoria politică a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectată ca un simbol naţional. 6.1.3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor Primele documente privind drepturile omului au apărut în Marea Britanie, fiind sursă de inspiraţie pentru toate documentele adoptate în această materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna Charta Libertatum a constituit la timpul său o adevărată constituţie dictată de regele Ioan fără de }ară, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce iau urmat şi în mod deosebit „Petiţia drepturilor” (1628), impusă lui Carol I de către Parlament, are un caracter mai larg, pentru prima dată subiect al drepturilor apărând „omul liber”, de unde concluzia că acest document se adresează unei categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le instituie „Petiţia drepturilor” sunt de remarcat următoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fără consimţământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fără un temei legal; soldaţii şi marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datorită caracterului său „Habeas Corpus Act” (1679) este apreciată de specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind „a doua Constituţie britanică” după „Magna Charta”. Acest document a fost emis pentru a pune capăt încălcărilor masive ale libertăţilor personale, efectuate de puterea regală absolutistă. Potrivit acestui document, orice deţinut avea dreptul să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea sa în libertate pe cauţiune219. Pentru anumite cazuri grave se prevedea că judecata urmează să aibă loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. În cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia să fie pus în mod obligatoriu în libertate. „Habeas Corpus Act” prevedea sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiile libertăţii persoanei. 6.1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru Coroană, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial „Magnum Concilium” deoarece era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri. Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alături de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ politic foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale au hotărât cu timpul să voteze în propriile lor adunări subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentrată în Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidarităţii s-au constituit două Adunări respectiv, Camera înaltă, formată din nobili, şi Camera Comunelor formată din cavaleri şi reprezentanţii burgheziei. Cristian Ionescu, opere citate, p. 384. Libertatea pe cauţiune este o instituţie juridică prin care un arestat este liberat cu obligaţia respectării anumitor reguli, garantate prin depunerea unei sume de bani. Această sumă de bani se mai cheamă şi cauţiune. 218 219

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

147

La jumătatea secolului al XIV-lea începe să se practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul său feudal, căpătând un adevărat caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi „comunii”, adică, după expresia lui F.W. Maitlant, „aceia care se roagă, aceia care luptă şi aceia care muncesc”220. Această din urmă clasă sau categorie socială a dat şi denumirea ulterioară a „comunelor” sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea să se ocupe de cele mai importante probleme ale ţării şi în primul rând de cele financiare. „Camera comunelor, ca o cameră separată, îşi trage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orăşenilor, care discutau neliniştiţi, cu uşile închise despre ce răspuns colectiv aveau să dea vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseseră confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despre organizarea internă a acestei vechi Camere a comunelor” arăta G.M. Trevelyan221. Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel, iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior să se îndepărteze de aşa-zisa monarhie absolută. În timp ce monarhul absolut din statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un suveran necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai străvechi supus cutumelor juridice, care îi limitau puterea. Nesocotirea acestora de către rege atrăgea nemulţumirea generală. Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei părţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adică vârfurile burgheziei, apărute într-o formă embrionară222. Victoria împotriva regalităţii a fost posibilă aşadar, datorită alianţei politice între nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a avut două consecinţe: - cucerirea drepturilor poporului; - ideea de respect a legii, de către toţi, inclusiv de rege223. De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercită puterea politică în strânsă legătură cu programul politic şi interesele partidului de guvernământ. 6.1.5. Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici. În evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativă şi financiară, având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politică a Camerei Lorzilor rezidă din compoziţia socială formată din marea aristocraţie engleză, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de instituţia regalităţii. Funcţia parlamentară în această cameră era ereditară. Dispunând de prestigiul social şi de o putere economică, considerabilă, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat până la sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice. Dezvoltarea industriei şi a flotei comerciale au dus la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. În anul 1649, Oliver Cromwell - conducătorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera Lorzilor odată cu monarhia, ca să fie reînfiinţată în anul 1660 de regele Carol al II-lea. Între Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav până în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s-a pus capăt cutumei potrivit căreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare. F.W. Maitland. The Constitutional History of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331. G.M. Trevelyan. Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag. 234. 222 J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24. 223 George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216. 220 221

148

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei, nobilimea aristocrată, legată de agricultura neproductivă şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit căreia Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Această evoluţie a fost motivată de faptul că marea majoritate a plătitorilor de impozite era reprezentată în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor. Reforma constituţională din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria Camerei Comunelor, răpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod oficial, lunga decadenţă politică a acestora224. The Parliament Act din anul 1911 a stabilit următoarele schimbări în raporturile dintre cele două camere legislative: a) un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fără acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lună de la adoptarea acestuia de către Camera Comună; b) proiectele legilor publice pot deveni lege fără aprobarea Camerei Lorzilor, dacă acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectură a proiectului în prima sesiune şi a treia lectură în cadrul celei de a treia sesiuni; c) durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor după 2 ani de la începutul mandatului să nu mai fie, practic, respins de către Camera Lorzilor. Din punct de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale referitoare, de pildă, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acesteia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei. Datorită reducerii numărului aristocraţilor, dobândirea calităţii de membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientă şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea. Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al Guvernului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacă în Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal). Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni: - funcţia judiciară. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilă şi penală, putându-se pronunţa şi asupra legalităţii actelor puterii executive; de asemenea judecă pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor. - este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltă cameră; membrii acestei camere au dreptul să vorbească fără limită de timp şi subiect, beneficiind de faptul că sunt imparţiali ca urmare a faptului că, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi presiunii de partid; - funcţie legislativă propriu-zisă, care este foarte limitată, în raport cu cealaltă cameră; astfel are dreptul la iniţiativa legislativă, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cu excepţia proiectelor cu caracter financiar. În ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut. - funcţia constituţională; primeşte mesajul reginei şi autorizează pe Primul-ministru să includă în Guvern pe unii dintre lorzi; - este un simbol al dezvoltării democraţiei constituţionale britanice, cu rădăcini adânci în conştiinţa publică. În prezent s-au făcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba structura Camerei Lorzilor şi a-i majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor225. 224 225

Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388. Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1997, pag. 365

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

149

6.1.6. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bază de scrutin uninominal cu majoritate simplă, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procură şi votul prin corespondenţă. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecătorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activităţile exercitate în Parlament, dar numai pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicarea imunităţii deputaţilor se face numai prin lege. Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul acesteia, ajutat de un grefier. Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie. Nici un membru al Camerei nu poate să intervină în dezbateri decât o singură dată asupra aceleiaşi probleme, afară de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei. Pentru a curma dezbateri inutile există posibilitatea sistării discuţiilor urmate de trecerea direct la votare („closure” proceduri), reţinerea selectivă a unor anumite amendamente („kangaroo” closures) sau încheierea „kangur” a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme („quillotine” devices). Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepărtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din Cameră. Camera Comunelor are nouă comisii ale căror şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată. Proiectele de lege fiscală şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor. Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din Camere se trimit de la o cameră la alta până intervine acordul. Dacă acordul nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuează, afară de proiectele de legi în materie financiară. Iniţiativa legislativă o au: parlamentarii, guvernul, colectivităţile locale, companiile create printr-o lege a societăţilor private şi particularilor. Procedura legislativă cuprinde în sistemul britanic mai multe etape: 1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea şi prima lectură a acesteia, de principiu; 3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să repună textul în discuţie; 4) examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Deosebit de aceasta trebuie menţionată faza aşa numită a „raportului” (afară de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lectură a legii şi adoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Cameră, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui text unic. În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină şi publicarea textului legii. Regina poate să dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată. 6.1.7. Controlul parlamentar {i sistemul englez funcţionează pe principiul „separaţiei puterilor”, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, cu excepţiile mai sus prezentate.

150

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizează în aceea că poate cere fiecărui membru al guvernului să raporteze în faţa acestuia în legătură cu modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile. Miniştrii răspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot răspunde însă şi individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupă. Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trădare, dare sau luare de mită, înşelăciune etc., este cunoscută sub denumirea de „impeachment” şi se desfăşoară de către ambele camere legislative, fapt care presupune declanşarea urmăririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru răspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apăra pretinzând că nu a cunoscut o anumită problemă pentru care este chemat să răspundă (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.) În anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale. 6.1.8. Monarhul În Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimă prin maxima „Regele domneşte, dar nu guvernează.” Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabă un simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată imunitate în materie penală şi civilă. Monarhul are următoarele atribuţii: a) desemnarea ca prim ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat alegerile generale; de asemenea numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecători, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi); b) sancţionarea legilor; într-adevăr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani; promulgarea legilor; c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere; d) acordă ordinele şi decoraţiile; dizolvă Camera Comunelor, la cererea primului ministru; e) declanşarea stării de război şi încheierea păcii; f) încheierea tratatelor; g) recunoaşterea altor state şi guverne. 6.1.9. Primul-ministru Prin „Reform Act” din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor. Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este liderul partidului său, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină la propunerea sa; demite miniştrii dacă circumstanţele solicită acest lucru; selectează pe acei miniştri care urmează să constituie cabinetul; prezidează şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor (Speaker), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Observăm că persoane care ocupă funcţia de prim ministru, deci funcţia de şef al executivului, deţin şi funcţia de şef al Camerei Comunelor, respectiv funcţie în puterea legislativă. 6.1.10. Cabinetul Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimă victoria electorală a uneia dintre cele două partide politice. Partidul care a câştigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel majoritatea parlamentară, care poate asigura buna funcţionare a cabinetului.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

151

Cabinetul are următoarele atribuţii: a) executive; astfel el hotărăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţării acţionând pe două direcţii: „convingerea” Parlamentului să adopte/aprobe o anumită măsură iniţiată de guvern; după adoptarea măsurilor propuse, să acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea măsurii respective, adică a legii aprobate de Parlament; b) în procesul legislativ are iniţiativa legislativă; aproximativ 90% din numărul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului său guvernamental; c) cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva decât să voteze proiectul ce i se transmite de Guvern. 6.1.11. Opoziţia Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. În anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful opoziţiei. Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol constructiv, fiind o obligaţie constituţională. Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a libertăţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale greşite, într-un cuvânt contribuie la exercitarea puterii, folosindu-se de mijloacele şi instrumentele legale ce îi sunt la dispoziţie. Critica nedreaptă, injustă, poate duce la manipulare cu unele efecte favorabile, dar efemere, însă cu implicaţii negative `n timp atât pentru cel care critică, cât şi pentru cel criticat şi cel manipulat. Drepturile constituţionale ale opoziţiei sunt şi obligaţii constituţionale în acelaşi timp.

6.2.

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL FRANŢEI

Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789 a reprezentat smulgerea puterii din mâinile monarhiei şi preluarea acesteia de majoritate. Ludovic al XVI-lea a trebuit să accepte aceasta. Privilegiile acordate nobililor au fost abolite în 4 august 1789 de către Adunarea Naţională Constituantă. Noile principii au fost sintetizate în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 26 august 1789. La 10 august 1792 a fost înlăturată monarhia iar la 21 septembrie 1792 Convenţia Naţională a proclamat Republica. 6.2.1. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958. După perioada de imobilism şi ineficienţă a celei de a IV-a Republici, generalul De Galule, în calitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care a cuprins două idei fundamentale: a) necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale ale şefului statului căruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetăţenii francezi şi organele statului, iar pe de altă parte, misiunea de a fi „garantul independenţei naţionale ale integrităţii teritoriale al respectării acordurilor, convenţiilor şi a tratatelor” (art. 5 din Constituţie); b) configurarea unui Parlament „raţionalizat” ale cărui funcţii să fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, precum şi în anumite domenii ale vieţii sociale. Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, absolută a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri. Este de reţinut că totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii puterii executive. Importanţa socială a funcţiei prezidenţiale este pusă în evidenţă cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice de

152

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăţeni226. Opţiunea legiuitorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicată şi de faptul că îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise să dovedească faptul că este în stare să soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa după al doilea război mondial227. În prezent, această stare este criticată motivându-se că situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât să existe o egalitate între acesta şi Guvern. Se consideră că criza algeriană (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia franceză) şi accesul la putere a guvernului De Galule, au fost motivele care au determinat stabilirea actualului raport între cele două puteri. Francezii au lansat o expresie respectiv „faptul majoritar”, adică acea stare de fapt în care culoarea politică a majorităţii din Parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii. Dar conceptul de „fapt majoritar” a avut o evoluţie interesantă în Franţa. În anul 1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jacques Chirac (preşedinte de dreapta), a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentară de stânga. Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l „regim prezidenţialist”. Acesta se caracterizează prin: a) separaţia aproape strictă a celor trei puteri; b) preponderenţa puterii executive faţă de cea legislativă; c) concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii; d) iresponsabilitatea politică a şefului statului; e) alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct; f) numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului; g) dizolvarea Adunării Naţionale de către executiv; h) responsabilitatea politică a Guvernului faţă de Parlament. Potrivit Constituţiei franceze, numărul partidelor politice nu este limitat, singura condiţie este ca acestea să accepte „principiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei”. În rândul partidelor politice franceze sunt două curente: de stânga şi de dreapta. Programul politic al stângii are diferenţieri de la socialişti la comunişti, în: a) limitarea proprietăţii private; b) naţionalizarea industriei; c) descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii regionale şi locale. d) încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea întreprinderilor în care lucrează, inclusiv la procesul de adoptare a deciziilor (autogestiune); e) respectarea libertăţilor individuale şi a drepturilor politice; f) întărirea responsabilităţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central şi local, egalitatea şanselor; g) promovarea unei politici externe independente şi întărirea capacităţii militare de apărare a ţării228. Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulburări sociale grave, care fac necesară intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila 447). 227 Jean Gicquel, André Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions Montchrestien, Paris, 1985, p. 671. 228 Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, p. 104-105. 226

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

153

Dreapta franceză în principiu se pronunţă pentru: a) menţinerea şi apărarea proprietăţii private; b) măsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale menite să apere interesele deţinătorilor de capital şi ale marilor industriaşi; c) respectarea principiilor Bisericii catolice; d) menţinerea disparităţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de clasă; e) întărirea statului şi centralizarea puterii; f) întărirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte raporturile Franţei cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa Comună. Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii poate dizolva orice partid sau grupare politică atunci când aceasta desfăşoară o activitate subversivă (de exemplu, atentează la unitatea naţională sau la forma republicană de guvernământ). 6.2.2. Preşedintele Republicii Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celor două Camere la care se adaugă membrii Consiliilor generale şi ai Adunărilor teritoriale de peste mări. După modificarea Constituţiei din anul 1962, Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal, direct pentru un mandat de 7 ani. „Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub urmărire penală decât de către cele două Camere care hotărăsc prin votul direct, deschis, al majorităţii absolute a membrilor ce le compun; el este judecat de către Înalta Curte de Justiţie” se dispune prin art. 68 din Constituţie229. Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii: a) competenţe personale ale Preşedintelui; b) atribuţii de decizie; c) dreptul de veto. a) Competenţele personale ale Preşedintelui Franţei Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunării Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate. b) Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei - veghează la respectarea Constituţiei şi asigură prin arbitraj funcţionarea normală a puterilor publice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul Constituţional în legătură cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera că printr-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertăţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua orice decizii pe care le consideră necesare pentru arbitrarea, soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autorităţii de stat conform legilor votate de Parlament. - numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeşte demisia acestora. - promulgă legile; - cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor două camere poate declara dizolvarea Adunării Naţionale; - se preocupă de asigurarea autorităţii de stat constituţionale conform art. 16 din Constituţie230; Articolul este prezentat în forma dată prin Legea Constituţională nr. 93-952 din 27.07.1993. Art. 16 din Constituţia Franţei prevede: "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului său şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normală a puterilor publice constituţionale este întreruptă, Preşedintele Republicii ia măsurile cerute de aceste împrejurări, după consultarea oficială a Primului-ministru, a preşedinţilor adunărilor, ca şi a Consiliului Constituţional. El informează naţiunea cu privire la aceasta, 229 230

154

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

- are dreptul de a graţia (art. 17); c) are dreptul de veto. Preşedintele promulgă legile; în cazul în care îşi exercită dreptul de veto, acesta solicită Parlamentului rediscutarea legii şi o nouă deliberare sau sesizează Consiliul Constituţional pentru a judeca dacă legea respectivă este constituţională. 6.2.3. Parlamentul Aşa cum am arătat, după cea de-a IV-a Republică, activitatea Parlamentului a fost raţionalizată în favoarea Guvernului, stabilindu-se limite constituţionale a căror depăşire o constată Consiliul Constituţional. Activitatea Parlamentului a fost limitată astfel: a) supunerea de către Preşedintele Republicii, spre aprobare prin referendum a oricărui proiect de lege privind organizarea autorităţii de stat, permite acestuia să ocolească astfel forul legislativ, atunci când este necesar (art. 11 din Constituţie). b) dizolvarea de către Preşedintele Republicii a Adunării Naţionale (Senatul nu poate fi dizolvat); c) controlul constituţionalităţii legilor şi al regulamentelor celor două camere ale Parlamentului de către Consiliul Constituţional (art. 61); d) stabilirea organizării bicamerale a Parlamentului pentru a împiedica concentrarea puterii legislative de către o singură cameră şi a favoriza astfel controlul reciproc al acestora; e) delimitarea precisă a domeniului legii, cu alte cuvinte a materiilor care pot fi reglementate numai prin lege şi anume: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor; naţionalitatea, statutul şi capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertăţile, regimul electoral, stabilirea crimelor şi delictelor ca şi stabilirea pedepselor; principiile fundamentale ale organizării apărării naţionale ş.a. (art. 34 din Constituţie). Toate celelalte materii pot fi reglementate de către puterea executivă. Potrivit art. 38 din Constituţie „pentru executarea programului său, Guvernul poate să ceară Parlamentului autorizaţie de a adopta prin ordonanţe, pe o perioadă limitată, măsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii.” Ordonanţele Guvernului sunt adoptate după consultarea Consiliului de Stat şi intră în vigoare din momentul publicării; ordonanţa devine caducă dacă proiectul legii de ratificare a acesteia nu este depus la Parlament înainte de data stabilită prin legea de abilitare. Realităţile politice actuale par însă să infirme necesitatea menţinerii unui parlamentarism raţionalizat, sens în care, în prezent, în Franţa, se discută majorarea atribuţiilor Parlamentului în raport cu executivul, conform principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Parlamentul Franţei are două camere: Senatul (321 senatori) şi Adunarea Naţională (277 deputaţi). Adunarea Naţională este aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret, pentru un mandat de 5 ani, care poate continua până la constituirea noului for legislativ, dacă nu a fost dizolvat de preşedinte. Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnă că alegătorii desemnează membrii unui colegiu electoral231 care, la rândul său, va alege senatorii în cele 322 de circumscripţii. Membrii Adunării Naţionale reprezintă naţiunea iar senatorii reprezintă colectivităţile locale şi pe francezii rezidenţi în străinătate. Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numărul total al senatorilor. printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinire a misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat cu privire la aceste măsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepţionale." 231 Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor municipale.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

155

Datorită modului de recrutare al senatorilor se favorizează marile aglomerări urbane municipalităţile şi nu se permite manifestarea directă a electoratului. Senatul este considerat mai puţin democratic, reprezentativ decât Adunarea Naţională. De altfel, cele două camere nu sunt egale; Adunarea Naţională are atribuţii mai multe decât Senatul232. Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale: a) formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Naţională; b) datorită mandatului de 9 ani, înlătură influenţele concentrării puterii de către un preşedinte influent sau de către un partid care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară. Astfel, Senatul are rolul de a echilibra raportul de forţe, nepermiţând Adunării Naţionale să adopte măsuri discreţionare singură sau cu sprijinul Guvernului atunci când acesta `şi exercita iniţiativă legislativă; c) contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională, fiind un control reciproc al puterilor separate `n cadrul aceleiaşi puteri (legislativă). Lucrările camerelor sunt conduse de către un preşedinte, care pentru Adunarea Naţională este ales pe durata legislaturii, iar pentru Senat pentru o durată de 3 ani. Senatul nu poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii. În ceea ce priveşte statutul parlamentarului francez sunt stabilite următoarele reguli: - Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit, cercetat, arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor sale (aceasta fiind adevărata imunitate parlamentară). - In materie criminală sau corecţională, nici un membru al Parlamentului nu poate face obiectul unei arestări sau al oricărei alte măsuri care îl privează sau îi restrânge libertatea, decât cu autorizarea Biroului adunării din care face parte. Această autorizare nu este cerută în caz de crimă233 sau de delict flagrant ori de condamnare definitivă. Detenţia, măsurile privative de libertate sau restrictive de libertate, ori urmărirea unui membru al Parlamentului sunt suspendate pe durata sesiunii, dacă adunarea din care face parte o cere. - Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu activităţile publice; cumulul orizontal al mai multor demnităţi: deputat, senator, preşedinte al republicii şi parlamentar este interzis; de asemenea, este incompatibilă cu calitatea de membru al Consiliului Constituţional, al Consiliului Economic şi Social, al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Guvernului, precum şi cu funcţii într-o întreprindere privată234. - Interdicţia cumulului se extinde la funcţionarii internaţionali, la conducătorii întreprinderilor naţionalizate şi a stabilimentelor publice naţionale. Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului că bicameralismul francez este inegalitar. (Victor Duculescu, op. cit. p. 207). 233 În dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a căror săvârşire este sancţionată cu pedepse criminale) şi delicte (a căror comitere este sancţionată cu pedepse corecţionale). 234 Parlamentarul nu trebuie să întrerupă orice legătură cu profesia pe care a exercitat-o înainte de alegere. Astfel, de pildă, un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua să-şi exploateze oficiul său, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul să nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnităţi, sunt puse anumite restricţii exercitării profesiei de avocat, şi cumulul nu este posibil cu o funcţie într-o întreprindere având legături financiare (subvenţii sau garanţii de împrumuturi) cu persoane publice (Victor Duculescu, op. cit. p. 208). Se poate observa că `n sistemul parlamentar francez, spre deosebire de cel românesc, calitatea de parlamentar este incompatibilă cu calitatea de ministru, împrejurare ce asigură un conţinut eficient responsabilităţii ministeriale, înlăturând pentru acesta haina protecţiei parlamentare. 232

156

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

Pentru opiniile sau voturile exprimate de către parlamentar în exercitarea funcţiilor sale acesta nu răspunde în nici un fel. Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemănător celui prevăzut de Constituţia României, ca şi procedura legislativă a acestuia. În sistemul constituţional francez mai există şi Consiliul Constituţional care se alege şi funcţionează asemănător Curţii Constituţionale a României, având atribuţii grupate pe trei categorii: jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizarea sau consultarea privind anumite proceduri constituţionale şi controlul constituţionalităţii legilor.

6.3.

SISTEMUL CONSTITUŢiONAL AL GERMANIEI 6.3.1. Organizarea federativă.

Din anul 1935 până în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a revenit la organizarea federativă a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activităţii legislative, executive şi judecătoreşti. La nivelul Parlamentului federal se reglementează, din punct de vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apărarea naţională; relaţiile internaţionale; problema cetăţeniei ş.a. Landurile sunt autonome şi beneficiază de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat. Instituţia Parlamentului are o organizaţie bicamerală: Bundestag şi Bundesrat. Alegerea membrilor primei camere se face prin vot universal, egal, direct şi secret. Fiecare alegător dispune de două voturi. Un vot îl acordă persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electorală unde este arondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care domiciliază. Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor. Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual. Membrii Bundestagului reprezintă întregul popor şi sunt independenţi de cei care i-au ales. Deputaţii se bucură de statutul clasic al parlamentarilor. În plus sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie referitoare la persoanele de la care deţin informaţii sau vizând datele pe care le-au folosit în exercitarea mandatului lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în vigoare este inadmisibilă sechestrarea de documente. În art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede: „1) Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a făcut-o în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau să fie tras la răspundere în alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu se aplică pentru injuriile defăimătoare. 2) Un deputat nu poate fi tras la răspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afară numai dacă a fost arestat în flagrant delict sau în cursul zilei următoare comiterii faptei. 3) Încuviinţarea Bundestagului este, de asemenea, necesară pentru orice altă îngrădire a libertăţii personale a unui deputat sau pentru pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din Constituţie). 4) Orice acţiune penală şi orice urmărire în baza art. 18 împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrădiri ale libertăţii sale personale trebuie suspendate la cererea Bundestagului”.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

157

6.3.2. Procedura legislativă Procedura legislativă se desfăşoară paralel în Bundestag şi Bundesrat, legea adoptată fiind rezultatul colaborării celor două adunări parlamentare. Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă se poate exercita de Guvernul federal precum şi de membrii Bundestagului şi Bundesratului. Depunerea unui proiect de lege la Bundesrat este motivată de faptul că proiectul de lege nu trebuie să afecteze caracterul federal al organizării statale sau competenţele exclusive ale landurilor. În termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a fost notificat, Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru iniţierea procedurii legislative propriu-zise. În această fază, Bundesratul nul va examina în detaliu. După primirea proiectului de la Bundesrat, în primă fază este supus unei examinări normale din partea deputaţilor din Bundestag. Cu acest prilej se enunţă principiile generale ale viitoarei legi. După această primă lectură, proiectul este înaintat unei comisii permanente de specialitate formată din membrii diferitelor partide reprezentate în Bundestag. În comisie proiectul este discutat în detaliu, prezentându-se şi amendamente. Membrii comisiei votează orice modificare adusă proiectului. Concluziile dezbaterii şi formele definitive ale textelor convenite în comisie se consemnează într-un raport şi se prezintă din nou Bundestagului. În a doua lectură, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu prilejul dezbaterilor se discută şi se votează articol cu articol. In situaţia în care se consideră că trebuie clarificate alte probleme legate de proiect, acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia lectură constă în aprobarea finală a proiectului în întregul său. După adoptare în Bundestag, proiectul este trimis Bundesratului. Camera Superioară poate adopta proiectul în forma aprobată de Bundestag sau poate cere constituirea unei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în forma care i s-a remis. Când Comisia propune modificarea proiectului, modificările sunt supuse aprobării Bundestagului. După ce comisia a prezentat concluziile, Bundesratul are posibilitatea de a opune veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul Bundesratului poate fi înlăturat dacă proiectul este votat din nou de majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului este foarte limitat. 6.3.3. Controlul parlamentar În România controlul parlamentar asupra celorlalte instituţii ale puterii este limitat substanţial prin Constituţie. Responsabilitatea politică a Guvernului federal în faţa Parlamentului poate fi asumat în două situaţii. În primul caz, Primul-ministru (cancelarul) solicitată Bundestagului un vot de încredere care poate fi acordat de majoritatea deputaţilor. În caz contrar, Cancelarul beneficiază de dreptul de a propune Preşedintelui Republicii, într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. În termenul de 41 de zile, Bundestagul poate propune Preşedintelui un nou Prim-ministru evitând astfel dizolvarea. În situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar această Cameră nu desemnează un nou Cancelar, Cancelarul căruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere Preşedintelui să declare, cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativă. Menţionăm că starea de necesitate legislativă nu presupune acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativă presupune că Guvernul poate adopta în regim de urgenţă, numai cu aprobarea Bundesratului, acte normative cu caracter primar, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativă, adoptă o moţiune de cenzură împotriva Guvernului, fapt ce antrenează înlăturarea acestuia. În moţiunea de cenzură aprobată se va desemna şi noul Cancelar, această condiţie fiind obligatorie.

158

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

6.3.4. Preşedintele Republicii Preşedintele federal este ales pe 5 ani de către Adunarea Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentării proporţionale în adunările reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi reales decât o singură dată. Preşedintele federal are următoarele prerogative: a) reprezentant al Germaniei pe plan internaţional; b) încheierea tratatelor internaţionale; c) acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici; d) numirea şi revocarea judecătorilor; e) exercitarea dreptului de graţiere; f) promulgarea legilor; g) atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal. Acesta nu răspunde din punct de vedere politic de actele sale. Preşedintele federal este însă răspunzător pentru încălcarea Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentată de cel puţin 1/4 din membrii oricărei camere legislative. Decizia de punere sub acuzare trebuie adoptată cu votul a 2/3 din numărul membrilor Camerei în care s-a iniţiat procedura. Competenţa de a judeca şi stabili vinovăţia Preşedintelui revine Tribunalului Constituţional Federal. Dacă acest organism constată că preşedintele este vinovat, poate decide revocarea din funcţie a acestuia. 6.3.5. Guvernul Federal Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştrii federali. Cancelarul Federal este ales de Bundestag fără dezbateri, la propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie să fie numit ulterior de Preşedintele Federal. Dacă cel propus nu este ales, Bundestagul poate, în termen de patrusprezece zile după turul de scrutin, să aleagă un Cancelar Federal cu mai mult de jumătate din membrii săi. Dacă alegerea nu se realizează înlăuntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este ales cel care obţine cele mai multe voturi. Dacă cel ales întruneşte voturile majorităţii Bundestagului, Preşedintele trebuie să-l numească în şapte zile de la alegere. Dacă cel ales nu întruneşte această majoritate, Preşedintele Federal trebuie, în termen de şapte zile, fie să propună un nou candidat, fie să dizolve Bundestagul. Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Bundestag, la propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştrii federali depun înaintea Bundestagului jurământul. Cancelarul Federal hotărăşte liniile directoare ale politicii generale şi poartă răspunderea pentru aceasta. În limitele acestor linii directoare, fiecare ministru federal conduce departamentul său în mod independent şi pe propria răspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii federali decide Guvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale după un Regulament interior hotărât de Guvernul Federal şi aprobat de Preşedintele Federal. Cancelarul Federal are putere de conducere şi de comandă asupra forţelor armate. Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot să exercite nici o altă funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesiune şi nici să aparţină, fără aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de administraţie unei întreprinderi bazate pe profit. Bundestagul nu poate să pronunţe neîncrederea în Cancelarul Federal decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor săi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal să-l revoce pe cel în funcţie. Preşedintele Federal trebuie să se conformeze cererii şi să-l numească pe cel ales. Intre propunere şi alegere trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore. Dacă o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda încrederea nu a fost aprobată de Bundestag cu majoritatea membrilor săi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

159

Federal, poate, în termen de douăzeci şi una de zile, să dizolve Bundestagul. Dreptul de dizolvare se stinge de îndată ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea membrilor săi. Între propunere şi scrutin trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore. Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau sfârşit, în mod automat, la realegerea unui nou Bundestag; funcţia de ministru federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice motive a funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal, iar la cererea Cancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştrii federali sunt obligaţi să continue conducerea instituţiilor respective până la numirea unor succesori. 6.3.6. Puterea judecătorească Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit „Puterea judecătorească”. Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor, ea este exercitată de Tribunalul Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de tribunalele landurilor. Tribunalul Constituţional Federal statuează: 1. asupra interpretării Legii Fundamentale în caz de litigii privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii de Legea Fundamentală sau de Regulamentul interior al unui organ federal suprem. 2. în caz de divergenţă de opinii sau de dubiu asupra compatibilităţii formale sau materiale a dreptului federal sau a dreptului de land, cu Legea Fundamentală, sau asupra compatibilităţii dreptului de land cu orice alt drept federal, la cererea Guvernului Federal, a unui Guvern de land sau a unei treimi din membrii Bundestagului. 3. în caz de divergenţă de opinii dacă o lege corespunde condiţiilor domeniului legiferării concurente landurilor235 la propunerea Consiliului Federal (Bundesratul), a unui guvern de land sau a Reprezentanţei Populare a unui land. 4. în caz de divergenţă de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor Federaţiei şi ale landurilor, în special în ceea ce priveşte aplicarea dreptului federal de către landuri şi a controlului federal. 5. în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri, dintre diferitele landuri sau în interiorul unui land, afară de cazul când este deschis recursul la o altă jurisdicţie. 6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de oricine consideră că a fost lezat de puterile publice într-unul din drepturile sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legea fundamentală. 7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de asociaţii de comune pentru violarea, printr-o lege, a dreptului de autogestiune, în virtutea articolului 28 (pentru violarea printr-o lege de land numai în măsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea Tribunalului Constituţional al Landului). Tribunalul Constituţional are dublu grad de jurisdicţie (judecă în primă şi în ultimă instanţă). Totodată, jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor tribunalelor obişnuite cărora le anulează sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentală. Tribunalului Constituţional federal îi revine, de asemenea, competenţa de a judeca acuzaţiile ce se aduc Preşedintelui federal şi judecătorilor.

6.4.

SISTEMUL CONSTITU}IONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII 6.4.1. Democraţia americană şi sistemul său de valori

În Germania domeniul legiferării este împărţit în două: domeniul de legiferare exclusiv al Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent, de competenţa landurilor. 235

160

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

În general, autorii sunt de acord că sursele gândirii politice a coloniştilor sosiţi pe „Noul Continent” au constat în acea perioadă în: a) preceptele Bisericii puritane; b) documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii; c) dreptul englezesc; d) experienţa politică dobândită în urma celor două revoluţii din Anglia din 1640-1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei au fost limitate de burghezie. Acestor surse primare li s-au adăugat convingeri politice proprii modului de viaţă al coloniştilor potrivit cărora, legitimitatea actului de conducere nu este conferită de şeful Statului Monarhul - ci de voinţa poporului, deţinătorul suveran al puterii236. Legitimitatea se întemeiază, în concepţia americană, pe preeminenţa ideii de drept, pe respectul neabătut al normelor constituţionale şi al marilor principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca „un stat are nevoie de un guvern de legi şi nu un guvern de oameni”237 sau „ nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimţământul acestuia”238, ori „prima îndatorire a guvernanţilor este să-i oprească pe cei care periclitează drepturile inalienabile ale individului printre care sunt dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul de a căuta fericirea şi dreptul de a avea credinţă”239 sunt numai câteva principii care au stat la baza formării democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln făcea o precizare importantă în ceea ce priveşte distincţia ce există între guvernământ şi administraţie: „unul este perpetuu, cealaltă este temporară şi schimbătoare. Un om poate fi loial guvernământului său şi totuşi să se opună unor principii specifice şi metode de administraţie.”240 Legătura organică dintre guvernământ şi democraţie reprezintă unul din punctele cele mai puternice al concepţiei americane reflectată în constituţii şi alte documente politice. În acest sens, Lyndon Jonson arăta că scopurile guvernământului trebuie să fie preocuparea neobosită pentru bunăstarea şi demnitatea fiecărui individ, iar Adlay E. Stevenson arăta, la rândul său, că încrederea publică este indispensabilă pentru credinţa în democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma că singurul drept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de către cei guvernaţi. Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţă, a fost hotărârea fermă a coloniilor americane de a se împotrivi despotismului şi tiraniei autorităţilor administrative desemnate de Coroana Britanică. Nu era însă o luptă împotriva abuzurilor săvârşite de Guvernatorul sau de armata engleză în înfăptuirea legilor britanice, ci o luptă împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernământ britanic. Aceasta explică importanţa acordată de americani principiului separaţiei puterilor care este o alternativă la regimul absolutist.241 Preşedintele James Madison arăta în această privinţă că „acumularea tuturor puterilor legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”242.

Cristian Ionescu, op. cit., vol. I. Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations, Columbia University Press, New York 1989, p. 67. 238 Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinsă în Constituţia Statului Massachusetts. 239 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 150. 240 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 143. 241 Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis and Interpretation Congressional Research Servie, Library of Congress, Washington D.C. 1987, p. XVII-XVIII. 242 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 153. 236 237

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

161

Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul separaţiei lor, arăta „Parlamentul nu este congres de ambasadori ce exprimă interese diferite şi ostile..., ci adunarea deliberativă a unei naţiuni care are un singur interes, ca un întreg”243. Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de „legi înţelepte şi drepte” ca fiind acelea care ajută ca ţara să devină mai fericită şi mai prosperă, aspect care contribuie la legitimitatea legii244. Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor făcea o constatare de mare actualitate şi astăzi, arătând că într-o democraţie este esenţială capacitatea de a selecta oamenii cei mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative ale ţării, fiind astfel o pledoarie pentru votul uninominal. „Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectiv atunci când el răspunde în faţa poporului său”245. O gândire de o valoare deosebită este cea a lui Theodore Roosevelt care arăta „loialitatea noastră se datorează în întregime Statelor Unite. Ea se datorează preşedintelui numai şi în măsura în care el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este de datoria noastră să-l sprijinim când serveşte bine ţara. Este datoria noastră să ne opunem lui când o serveşte rău”246. După părerea lui Harry Truman exprimată în anul 1956, preşedintele american este singurul lobbist pe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare să angajeze pe alţii ca să le reprezinte interesele, dar cineva trebuie să se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane247. În anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori să fie preşedinte astăzi? Răspunsul este nu gloria şi faima; astăzi sarcinile slujbei depăşesc privilegiile. Aceasta nu pentru că instituţia prezidenţială oferă unei persoane şansa „de a fi” cineva, ci deoarece îi oferă şansa „de a face ceva”248. Ne permitem să credem că totuşi gloria şi faima a fost şi este un scop mobilizator atunci când acestea izvorăsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea ce faci. Sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituie federaţia americană. Abraham Lincoln arăta la Chicago în 1858, că tot aşa precum individul este împuternicit de natura să facă ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în măsura în care nu interferează cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, are dreptul de a face ceea ce doreşte în legătură cu preocupările sale, fără a interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal, în principiu, nu are dreptul de a interveni în alte probleme decât aria problemelor generale care privesc ţara ca un întreg249. Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme John Marshall arătase, în anul 1819, în speţa Mc Culloch v. Maryland că „nici un visător politic nu a fost vreodată atât de nesăbuit încât să gândească să sfarme frontierele care despart statele şi să topească poporul american într-o masă comună”250. În ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astfel structurat încât să asigure imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Consacrare a principiului separaţiei puterilor încă din anul 1803, Curtea Supremă de Justiţie americană a statuat că un „act incompatibil cu Constituţia este nul”, ramurii juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea. Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189. Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 55-56. 245 Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional comparat", Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1999. 246 Ibidem, p. 283. 247 Ibidem, p. 285. 248 Ibidem, p. 282. 249 Ibidem, p. 331. 250 Ibidem, p. 332. 243 244

162

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovată justiţia, publicistul american Philip Randolph estima că salvarea unei rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie să vină dinlăuntrul său. Libertatea nu este concedată, ea se câştigă. Justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington, înscrie o idee dragă tuturor americanilor şi anume aceea că „justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai dacă sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul cetăţenilor”251. La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural, Declaraţia adoptată de Adunarea din Virginia înscrie principiul potrivit căruia toţi oamenii sunt prin natură liberi şi independenţi şi au drepturi inerente, pe care trebuie să le păstreze atunci când se unesc într-o societate. Declaraţia mai înscrie principiul că toate puterile decurg din împuternicirea dată de popor şi, în consecinţă, demnitarii nu sunt decât mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernământul trebuie să fie instituit pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului, naţiunii sau comunităţii. O ideea de excepţională importanţă este aceea care postulează că dacă un guvern s-ar dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri, majoritatea comunităţii are un drept indubitabil, inalienabil şi de necontestat de a-l reforma, a-l modifica sau înlătura”252. Din cele prezentate rezultă principalele valori ale democraţiei americane, valori care sunt raportate la cetăţeanul şi poporul american şi care devin valori internaţionale numai atunci când se raportează şi la cetăţeanul şi poporul fiecărui stat. 6.4.2. Constituţia americană „Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sfârşitul secolului trecut, cum am mai spus, aveau aceeaşi religie, aceeaşi limbă, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui duşman comun, aveau deci puternice motive pentru a stabili o legătură strânsă între ele şi pentru a se contopi într-o singură şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele, având dintotdeauna o existenţă separată şi o administraţie gata constituită, îşi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnică unei uniuni trainice şi complete care ar fi făcut să dispară însemnătatea ei individuală într-un prestigiu comun253. Legiuitorul constituant a optat pentru o structură statală federală, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui stat unitar, cum sunt: a) sentimentul naţional şi limbă comună; b) lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioară (cele 13 colonii nu pot fi considerate state în sensul modern al cuvântului între 1776-1787); c) piaţă comună şi monedă unică; d) obiective de politică externă similare; e) probleme de apărare naţională comune; f) lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.254 La 17 iulie 1787 Constituţia americană a fost adoptată, apoi Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau cuprinse în Constituţia federală, ceea ce a grăbit ralierea statelor americane la acest document. Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat în 1791 potrivit căruia „puterile care nu sunt delegate de Statele Unite, de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.” Ibidem, p. 184. Living Document of American History, selected by dr. Steele Commanger, United States Informations Service, p. 10. 253 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas Bucureşti,1992, p. 168. 254 Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques, Economico, Paris, 1983, p. 208209. 251 252

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

163

Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea propria Constituţie, precum şi reglementări de interes local aplicabile circuitului civil în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecătoresc etc. Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti pentru neconstituţionalitate255. În prezent, conţinutul federalismului american poate fi caracterizat prin următoarele trăsături: a) Autonomia constituţională a fiecărui stat; b) Larga manifestare a iniţiativei populare; c) Descentralizarea administrativă256; 6.4.3. Autonomia constituţională În cadrul organizării federale, fiecare stat beneficiază de o Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. In fruntea ierarhiei administrative a fiecărui stat se află un guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de doi sau, după caz, de patru ani, potrivit reglementărilor locale. Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator. În unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegători. In raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto („item veto”). Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o compunere bicamerală: Camera Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor două corpuri legislative este de doi sau patru ani, în funcţie de reglementările constituţionale locale. În ceea ce priveşte prerogativele acordate celor două Camere, Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor. Activitatea legislativă cuprinde domenii foarte diverse de interes local. În fiecare stat este creată o reţea se instanţe judecătoreşti, în fruntea cărora se afla o Curtea Supremă, ea însăşi subordonată Curţii Supreme Federale257. 6.4.4. Iniţiativa populară Iniţiativa populară constituie o formă a democraţiei semi-directe (democraţiei participative). În opinia cunoscutului expert american în prognoza socială, John Naisbitt, principiul călăuzitor al democraţiei participative este acela că oamenii trebuie să ia parte la procesul decizional care le afectează într-un fel sau altul viaţa. Democraţia participativă se poate manifesta prin diferite iniţiative de interes local sau chiar naţional ori prin referendum popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul local. Iniţiativa organizării referendumului o pot avea organizaţiile cetăţeneşti sau chiar corpul legiuitor. ~n ceea ce priveşte iniţiativa populară a cetăţenilor este necesar ca aceasta să întrunească adeziunea (sub formă de semnături) a aproximativ 10 – 12% din numărul total al populaţiei cu drept de vot. între referendum şi iniţiativa populară există o diferenţă de continuitate, deoarece iniţiativele cetăţenilor declanşează o procedură de votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisă este supusă votului reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument prin care cetăţenii îşi exprimă opinia privind diferite proiecte legislative iniţiate de organismele competente. Prin intermediul unei iniţiative populare cetăţenii unui stat pot cere, de pildă, revocarea mandatului unui funcţionar local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau chiar al Guvernului etc. Charles Debbach şi alţii, op. cit., p. 208-209. Cristian Ionescu, op. cit., vol. I, p. 425. 257 Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas, Paris, 1982, p.109 255 256

164

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

6.4.5. Descentralizarea administrativă în Statele Unite Aceasta presupune: - administraţie proprie pe plan local; - statele au buget local propriu; - statele pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie locală etc. Organismele federale asigură soluţionarea problemelor de interes naţional, putând interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele federale şi locale vor fi soluţionate de instanţă. Federalismul american exprimat în formula „State Rights” (Drepturile Statelor) s-a determinat prin centralizarea puternică a autorităţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative (Congresul), al celei executive (Administraţia), precum şi al celei judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-au diminuat, în timp ce autoritatea centrală s-a întărit. În justificarea acestei centralizări se arată: a) intervenţia directă a guvernului federal este necesară în viaţa economică la nivel naţional cu repercusiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de interes local, precum şi `n sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali tradiţionali din diferite state; b) susţinerea de către autorităţile federale, a unor programe locale de asistenţă socială pentru unele categorii de persoane defavorizate; c) sprijinirea de către guvernul federal a unor programe de anvergură în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice; d) implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea organizată ş.a.; e) problemele protecţiei mediului înconjurător; f) asumarea, de către Uniune, a rolului de mare putere militară şi politică mondială; g) probleme legate de întărirea capacităţii militare a Uniunii . Interesant este faptul că sporirea prerogativelor puterii centrale s-a făcut cu acordul şi cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauză când Administraţiei, când Congresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilităţi pe plan local258. 6.4.6. Partidele politice În Statele Unite ale Americii funcţionează mai multe partide: Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele. Dar aderenţa electorală, precum şi câştigarea puterii politice, detaşează net primele două partide politice. La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia statelor membre ale federaţiei şi limitarea autorităţii acesteia, iar a Partidului Republican, lupta pentru întărirea autorităţii centrale. În prezent, aspect remarcat de analiştii americani ca şi de cei străini, cele două mari partide politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes naţional sau local. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele politice americane îndeplinesc patru funcţii principale: a) Funcţia electorală, care constă în formularea unor programe electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizarea alegătorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor. 258

Charles Debbarch şi alţii, op. cit., p. 209.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

165

b) Funcţia de conducere/opoziţie, exercitată concomitent de partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie. c) Funcţia de selectare. Această funcţie constă în îmbinarea intereselor cât mai largi ale valorilor naţionale şi forjarea într-o forţă politică coerentă şi unitară, capabilă să domine sau să determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însăşi. d) Funcţia de educare politică şi civică a cetăţenilor. Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizează prin: - Faptul că nu se pune accentul pe doctrină şi ideologie. - Caracterul pragmatic, militând pentru eficienţă, priorităţi economice, electorale, politice, financiare. - Faptul că acţionează mai ales în perioadele electorale. - Lipsa unei baze sociologice sau de clasă; apartenenţa unor cetăţeni la un partid sau altul este dictată de „oportunităţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegătorilor în jurul unor personalităţi”259. - Promovarea, după câştigarea alegerilor, pe diferite funcţii în administraţie se face punând accentul pe „merit sistem” şi nu pe „spoil sistem”260, respectiv pe competenţă nu pe clientelism politic. În Statele Unite, grupurile de presiune sunt foarte active, exprimând interesele şi revendicările membrilor lor, deşi nu urmăresc câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiile agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi ale puternicelor sindicate AFL-CIO. În S.U.A. există chiar o lege care precizează condiţiile desfăşurării activităţii de către lobby-uri. In anul 1946 a fost adoptată o lege care o înlocuieşte pe cea din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul favorizării, împiedicării sau influenţării adoptării unei legi de către Congres, trebuie să se înscrie pe lângă Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie să furnizeze lista oamenilor care le finanţează şi lista celor pe care acestea îi finanţează. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau închisorii. Statisticile arată că în S.U.A. se înregistrează o creştere a influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacă în anul 1937, 16% dintre americani se considerau în afara partidelor, în anul 1992, procentul acestora a ajuns la 27%. 6.4.7. Preşedintele Alegerile prezidenţiale comportă de obicei mai multe faze: a) alegerile primare într-un anumit număr de state; b) convenţiile naţionale ale celor două partide; c) deschiderea companiei electorale; d) desfăşurarea scrutinului, când alegătorii îi desemnează pe electori, aceştia dispun de un mandat imperativ de a alege o anumită persoană în funcţia de preşedinte al S.U.A.; e) alegerea preşedintelui de către electori; f) învestitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui. Comparând instituţia Preşedintelui cu cea a Congresului şi a Curţii Supreme de Justiţie, vom constata că puterea în stat este deţinută practic de Preşedinte, că acesta beneficiază de o largă autonomie şi independenţă în domenii majore ale guvernării faţă de celelalte organisme, că între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare, fiecăruia revenindu-i o fracţiune din putere, că este Victor Duculescu, op. cit., p. 68. "Spoils sistem" presupune accesul la obţinerea unei funcţii publice numai cu sprijin politic, folosindu-se în sisteme în care se regăseşte clientelismul politic, formal juridic acest sistem a fost înlăturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din anul 1883. A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619.

259 260

166

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

împiedicată orice ingerinţă a unei puteri în sfera de activitate a alteia, că instanţa judiciară supremă joacă rolul unui arbitru între cele două puteri aflate într-un conflict constituţional, din care de multe ori Congresul iese „şifonat”261. Ales odată la patru ani prin votul electorilor, Preşedintele nu răspunde în faţa Congresului şi nu poate fi silit să demisioneze dacă este „în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim-ministru într-un regim parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unor noi alegeri. ~n sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca şi în sistemele europene - un „Consiliu de miniştri”, organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt în luarea hotărârilor îl are Preşedintele. În acest sens Abraham Lincoln a rostit o celebră formulă: „şapte - da, un nu al Preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu”262. Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştrii) care sunt colaboratori individuali ai Preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţă de Preşedinte. Preşedintele poate, în mod discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. În jurul Preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii, precum şi comisii printre care enumerăm: Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securităţii, Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia pentru Comerţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc. Preşedintele nu are iniţiativă legislativă însă are dreptul de veto, care poate fi înlăturat în situaţia în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritate de două treimi. Se consideră a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui: a) funcţia de şef al statului; b) funcţia de şef al puterii executive; c) funcţia de comandant şef al forţelor armate; d) funcţia de şef al diplomaţiei; e) funcţia de participare la activitatea legislativă; f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii; g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie. 6.4.8. Congresul Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are, în principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul activităţii executivului. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct, potrivit legilor electorale ale fiecărui stat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui mandat de deputat este de 2 ani. Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2 pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numărul senatorilor este înnoită din doi în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şi impozitelor, în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat. La rândul său, Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale. Puterile Congresului se exprimă prin: a) puterea de legiferare; b) puteri fiscale; c) puterea de investigaţie; d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite; 261 262

Clinton Rossiter, The American Presidency. Time Reading Program, New York, 1963, p. 71. Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a, Paris, 1997, p. 312.

Sistemele constituţionale ale Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Statelor Unite ale Americii

167

e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale. 6.4.9. Curtea Supremă de Justiţie În sistemul american, jurisdicţiile americane includ: - Curtea Supremă de Justiţie; - Tribunalul de Apel; - Tribunalul de district; - Tribunale teritoriale districtuale; - Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional; - Tribunalul cu privire la plângerile federale; - Tribunalul pentru impozite; - Curtea pentru apelurile veteranilor. Curtea Supremă de Justiţie este compusă din 9 magistraţi, din rândul cărora este numit preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având astfel un caracter politic. Potrivit Constituţiei, puterea judecătorească este competentă a lua în discuţie orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor şi a unor tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecătorească judecă şi constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei. Controlul persoanelor asupra constituţionalităţii legilor se realizează numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate deci, atunci când sunt într-un proces şi li s-a vătămat un drept din cauza unei legi contrare Constituţiei, pot invoca excepţia de neconstituţionalitate. TEME PENTRU REFERAT: - Comparaţi puterile conferite de Constituţie Preşedintelui României şi Preşedintelui S.U.A. - Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, în S.U.A.. - Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora în Franţa. - Garantarea drepturilor şi libertăţilor în Anglia. BIBLIOGRAFIE 1. Victor Duculescu

- Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360; 390-415 2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463 3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I şi II, Editura Europa Nova-1966 4. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I şi II, Editura Actami, Bucureşti-1995 5. Tudor Drăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.I şi II, Târgu Mureş,1993, 1995; 6. Giovanni Sartori - Teoria Democraţiei Reinterpretată, Editura Polirom, 1999 7. Alexis de Tocqueville - Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995 8. Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998.

CAPITOLUL VII RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

Consideraţii generale. Se ştie că, libertatea fără responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea este ineficientă fără răspunderea juridică. Pe de altă parte, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şi Dreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Statul în care nu funcţionează toate instituţiile cu responsabilităţi şi răspunderi este condamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formală. În orice Constituţie, şi `n documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, conceptele de garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) „garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică; această forţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a celor cărora ea le este încredinţată”. Or garantarea, ocrotirea şi asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă această forţă publică nu ar acţiona în limitele unor alte concepte constituţionale, respectiv responsabilitate, răspundere şi constrângere juridică. În multe constituţii, conceptele de responsabilitate şi răspundere sunt folosite în mod expres sau implicit. Aceste concepte sunt strâns legate de noţiunile folosite de constituant cum sunt: garantare, ocrotire, asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a bunei funcţionări a statului. Reglementarea concretă a responsabilităţii şi răspunderii, a procedurii de instituire şi înfăptuire a acestora este de domeniul legii, deci a Parlamentului, dar numai în cadrul, limitele şi principiile prevăzute de Constituţie. Raportând la Constituţie modul şi eficienţa reglementării şi înfăptuirii responsabilităţii şi răspunderii juridice, s-ar putea afirma că la 10 ani de la apariţia Constituţiei (1991), încă mai sunt elemente ale unei crize de responsabilitate şi răspundere juridică. De aceea, socotim că studierea modului de reglementare a instituţiilor responsabilităţii şi răspunderii juridice în diferite sisteme constituţionale este necesară şi de mare actualitate. În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue263 a noţiunilor de „responsabilitate”, „răspundere” şi „constrângere”, vom face câteva consideraţii, încercând să lămurim conţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu, care ar fi semnificaţiile şi utilitatea fiecăreia dintre ele264. Celebrul dicţionar „Larousse” de exemplu, consemnează pentru termenul de „responsabilitate” mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori de către o persoană care depinde de el sau de un animal ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorităţii superioare; necesitatea, pentru un ministru, de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îi refuză încrederea...; responsabilitatea colectivă265 - faptul de a considera pe toţi membri unui grup ca responsabili solidari, pentru actul comis de către unul din membrii grupului”266. Din această definiţie "Lipsa de distincţie între termenii răspundere şi responsabilitate pare să fie un fenomen general, comun nu numai în literatura juridică, ci şi în aceea etică, filozofică, sociologică şi chiar lingvistică." Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti - 1976, p. 26. 264 A se vedea V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000. 265 În timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat responsabilitatea colectivă a comunelor şi a locuitorilor sau numai a comunei, ori locuitorilor, pentru mişcări şi organizări de revolte. Iar prin Legea poliţiei rurale din 1864, în România se prevedea că atunci când într-o comună s-a dat foc, sau a fost o tâlhărie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau să sară să prindă autorii, pentru că altfel vor fi răspunzători. 266 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802. 263

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

169

desprindem ideea că responsabilitatea constituie o obligaţie impusă sau recunoscută de lege persoanei private sau publice, de a face ori de a da socoteală pentru ea sau pentru altul aflat în grija sa, ceea ce presupune o garanţie a responsabilităţii. Observăm că totdeauna responsabilitatea are caracter general declarativ, dar socotim că, în mod greşit, în această definiţie se arată că responsabilitatea operează după săvârşirea faptului declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat. Acelaşi dicţionar, pentru termenul „responsabil”, consemnează două sensuri: „cel care trebuie să răspundă”, să fie garant pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia, pe care le determină; persoană care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi superioare sau celor care i-au acordat mandatul267. Se observă prin urmare că responsabilitatea este anterioară răspunderii care este de fapt o materializare a responsabilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de lege. În dicţionarul enciclopedic român, termenul de „răspundere” nu figurează ca atare, fiind semnalat numai într-una din formele sale particulare „răspunderea materială a angajaţilor”, iar termenul de „responsabilitate” este definit ca o „consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune”268. Această definiţie situează în mod eronat „responsabilitatea” ca fiind ulterioară faptului, respectiv ca o consecinţă a nerespectării unei obligaţii. Noi credem că această definiţie este mai aproape de conceptul de „răspundere” decât de „responsabilitate”269. „Obligaţia” generică din această definiţie - care nu este altceva decât responsabilitatea - este anterioară faptei, fiind prevăzută mai întâi în lege. „De remarcat că prin formularea dată, însuşi sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet, unilateral, privit numai din perspectiva încălcării, nu şi a respectării - chiar impuse - a normei juridice, ca şi cum responsabilitatea ar fi un fenomen, care intervine întotdeauna „post festum”, un factor care acţionează numai pe tărâmul răului deja înfăptuit (consecinţă a nerespectării unei obligaţii) şi nu un fenomen care în primul rând veghează curent şi permanent la respectarea normelor şi raporturilor sociale în condiţiile funcţionalităţii lor normale”270. Pe de altă parte, Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii române pun semnul egalităţii între „responsabilitate” şi „răspundere”, definind „responsabilitatea” ca o obligaţie de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva271, definiţie destul de imprecisă272, după cum vom arăta în cele ce urmează. Prof. C.G. Dissescu în studiul „Putere şi responsabilitate guvernamentală”273 tratează „responsabilitatea” ca un principiu şi o asociază cu principiul separaţiei puterilor, arătând că „responsabilitatea juridică” este „fixarea, măsurarea consecinţelor unui act” ipotetic, prin lege. În dreptul german, G. Hancy şi Wagner leagă noţiunea de răspundere de un sentiment de responsabilitate: „aceasta presupune o măsură a conduitei cerute de lege, un mod specific de obligare socială al individului, responsabilitatea devenind în fond o cerinţă care face ca drepturile şi obligaţiile individului să fie determinabile şi respectiv determinate în cazuri concrete”.(s.n.) Aşa cum arăta prof. C.G. Dissescu, în Grecia, libertatea s-a născut o dată cu responsabilitatea şi, în special, o dată cu răspunderea. Totuşi, principiul responsabilităţii a avut cea mai mare dezvoltare şi amploare la Roma, unde funcţiile publice erau anuale. Eliberarea din funcţie după un an, ca Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802. Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49. 269 In acelaşi sens a se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei T.U. Bucureşti-1981, p. 276. 270 Mihai Florea, op. cit. p. 28. 271 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49. 272 Vezi opinia contrară a d-lui dr. Valentin I. Prisăcaru în Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex - 1993, p. 383-385. 273 Constantin G. Dissescu, Noua Constituţie a României, Institutul Social Român, Editura Cultura naţională, Bucureşti-1922, p. 41. 267 268

170

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

urmare a nerealegerii, este considerată de C.G. Dissescu ca o formă de „responsabilitate” a funcţionarului statal. Această ultimă opinie prezintă interes deosebit la noi, mai ales în prezent, deoarece în reglementarea actuală a autonomiei locale, primarii274 au o responsabilitate atenuată şi astfel prevenirea, îndreptarea greşelilor, abuzurilor sau răspunderea pentru acestea este greu de realizat atâta timp cât eventuala nerealegere intervine după patru ani; în acest timp, un primar necinstit sau incompetent poate crea imense pagube comunităţii, inclusiv drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Credem că reducerea mandatului de primar de la 4 la 2 ani ar putea fi un element stimulator pentru creşterea responsabilităţii primarilor şi a eficienţei administraţiei publice locale în spiritul reglementărilor constituţionale. De asemenea, argumentul că mandatul de 2 ani ar fi insuficient ca primarul să justifice încrederea şi speranţele alegătorilor săi nu rezistă criticii deoarece primarul poate fi reales, putând astfel să-şi continue realizarea programului, dacă „trece examenul noilor alegeri”. De pildă a fost criticată limitarea controlului social specializat275 asupra primarului prin reducerea responsabilităţii numai la cazurile de suspendare sau demitere a acestuia pentru: - condamnare definitivă la o pedeapsă privată de libertate (art. 49 din Legea nr. 69/1991, modificată în prezent abrogată); - arestarea pe o perioadă mai mare de 6 luni, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie276; - anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat, a unor dispoziţii date cu rea credinţă277 şi contrar intereselor generale ale statului278 sau cu încălcarea Constituţiei şi legilor ţării. În unele state din S.U.A. primarul se alege anual odată cu judecătorul şi şeriful prin votul electoratului din localitatea respectivă, fapt ce îi determină să se simtă mai responsabili, pentru actele şi sarcinile ce le revin. 275 Este vorba de unele reglementări ale Legii nr. 69/1991 modificată, în vigoare până la 23.04.2001 ; situaţia a fost rezolvată prin Legea nr.215/2001. 276 Credem că, potrivit vechii reglementări, menţinerea în funcţie a unui primar arestat mai mult de 6 luni pentru o infracţiune săvârşită din culpă, spre exemplu uciderea din culpă, era în detrimentul comunităţii şi contravenea art. 16 din Constituţie; acest aspect privind responsabilitatea administrativă a acestuia, consider că a primit o reglementare mai bună prin Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală. 277 Observăm că în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bună credinţă" ce pot fi calificate ca "acte incompetente", legiuitorul nu a reglementat procedura de urmat, aspect ce credem că nu era la adăpost de critică. Socotim că nu este normal să fie tolerată incompetenţa unui primar având în vedere importanţa acestei funcţii, precum şi faptul că printre altele acesta este împuternicit de lege să constate încălcări ale legii, fie ele contravenţii sau chiar infracţiuni. Or se ştie că responsabilitatea autorităţii legitimează autoritatea, o întăreşte, contribuind la eficienţa acesteia. 278 Dispoziţiile art. 33, pct. 1, precum şi ale art. 41, pct. 1 din Legea nr. 69/1991 modificată, nu instituia o responsabilitate administrativă a primarului sau consiliului local pentru anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat a unor dispoziţii date cu rea credinţă contrar intereselor colectivităţii locale, ceea ce afecta foarte serios protecţia intereselor publice. Problema ar avea soluţie numai în cazul când prin dispoziţia respectivă o persoană se consideră vătămată într-un drept al său şi-l acţionează în judecată pe primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. De aceea, prin Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, nr. 22/29 mai 1997, s-a modificat art. 33, în sensul că în redactarea acestuia, pe lângă interesele generale ale Statului s-au introdus şi "interesele generale ale comunei, ale oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti". Prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă se făcea o reglementare oarecum mai bună şi a art. 41, în sensul că: - prin excluderea condiţiei de "rea credinţă" la deciziile repetate anulate irevocabil de instanţă, s-a extins sfera responsabilităţii primarului şi la actele ilegale săvârşite de acesta din culpă, inclusiv cu bună-credinţă; de asemenea, s-a reglementat şi responsabilitatea primarului în calitatea de funcţionar public, pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al Statului". Din păcate, aceste modificări nu au rămas în vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţă nr. 22/1997 a fost respinsă de Parlament. 274

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

171

Observăm că în conformitate cu art. 72 lit.f din Legea nr.215/2001, înfăptuirea răspunderii administrative şi chiar penale a primarului depinde de durata procesului penal, care poate depăşi patru ani (durata actualului mandat al primarului), ceea ce nu este de natură să impună o comportare corespunzătoare, responsabilă, a acestuia în spiritul Constituţiei şi al legii şi, în mod deosebit, în interesul comunităţii. Aceasta ridică probleme referitoare la încetarea de drept a mandatului în cazul condamnării definitive la o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, abateri ca: lipsa de interes în activitate, nepregătirea, incompetenţa, abuzurile mărunte, consumul excesiv de alcool, nereceptivitatea, favoritismul, încălcarea regulilor unei licitaţii legale etc., nu sunt sancţionate de lege dacă sunt săvârşite de primar. Deci, pentru aceste abateri, legiuitorul nu a instituit încă o responsabilitate a primarului şi implicit nici o răspundere de natură a le preveni sau combate în mod operativ, deşi Constituţia o cere. Pentru înlăturarea acestei scăpări a legiuitorului, Guvernul, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 22 din 29 mai 1997 instituise responsabilitatea primarului prin modificarea art. 41 din Legea nr. 69/1991, republicată şi asupra cazurilor de „neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează”. Socotim că nici prin această formulare nu se instituia o responsabilitate, pentru primar, de natură a asigura o protecţie corespunzătoare intereselor colectivităţilor locale şi ale Statului şi o eficienţă sporită a activităţii primarului. În Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23.04.2001, intrată în vigoare la 23.05.2001, s-a dat o reglementare mai bună responsabilităţii primarului, în spiritul dispoziţiilor constituţionale. Astfel mandatul primarului încetează de drept în următoarele cazuri: a) demisie; b) incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială; d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 77 alin 2, respectiv de arestare; e) când a fost ales prin fraudă electorală (sau încălcarea Legii privind alegerile locale; f) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; g) de punere sub interdicţie judecătorească; h) pierdere a drepturilor electorale; i) când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin din lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ întrun interval de trei luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă; j) deces. Mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a unui referendum local, instituţie introdusă prin noua lege. Potrivit art. 77 alin. 2 din noua lege, mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Suspendarea durează numai până la încetarea situaţiei prevăzute în art. 77 alin. 2 din Legea nr. 215/2001. Şi aceste reglementări sunt discutabile sub raportul dispoziţiilor constituţionale care reglementează responsabilitatea şi răspunderea primarului, deoarece nu satisfac cerinţele constituţionale şi, ca urmare, nu asigură un echilibru între competenţele şi puterile primarului pe de o parte, şi responsabilităţile lui pe de altă parte. Astfel numai dacă ne referim la câteva reglementări constatăm că: procedura referendumului local pentru încetarea mandatului primarului este foarte greoaie, o persoană condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate rămâne pe funcţia de primar, nu sunt prevăzute responsabilităţi pentru dispoziţii cu caracter individual greşite sau intenţionate etc. Am făcut această paranteză pentru a evidenţia că reglementarea responsabilităţii şi răspunderii juridice a autorităţilor publice pentru drepturile vătămate ori pentru lezarea interesului public, cât şi pentru înfăptuirea acestora sunt esenţiale pentru un stat de drept, în mod deosebit pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor, precum şi a intereselor lor legitime, fiind instituţii juridice de importanţă constituţională.

Responsabilitate şi răspundere. Importanţa delimitării conceptuale. Într-o lucrare de drept civil francez279 din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractul Henry Lalou, La responsabilité civile, Dalloz, Paris-1928, p. 13. Astfel, Henry Lalou a legat ideea de "responsabilitate" de cea de "obligaţie", care rezultă dintr-o încălcare a legii, ca urmare a săvârşirii unui 279

172

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

verbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o anumită obligaţie asumată prin contact. În Instituţiile lui Gaius se arată că o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o întrebare şi un răspuns precum: - „Făgăduieşti tu solemn că vei da?” (Dari spondes) -”Făgăduiesc solemn!” (Spondeo); ”Vei da?” -”Voi da!”; -”Promiţi?” -”Promit!”; -”Te legi?” -”Mă leg!”; -”Promiţi cu bună credinţă?” -”Promit cu bună credinţă!”; -”Vei face?” - „Voi face!”280. În limba latină, „spondeo”, „respondeo”, „sponsum”, „sponsa”, „sponsio” înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei281. De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care înseamnă lucru, motiv, cauză, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc.282. Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege de a face sau a nu face ceva, ori de a suporta ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare. În literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridică sunt diferite. Alessandra Levi arată că responsabilitatea juridică nu este altceva decât obligaţia subiectului de a îndeplini o datorie (o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioară ce nu a fost îndeplinită283. Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de obligaţii care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui căruia îi este imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv, responsabilitatea este juridică, iar în celelalte cazuri responsabilitatea este numai morală”284. Intr-o altă opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sancţiunea juridică285. După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de represiune, venind din partea societăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de o reacţie instituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau actele prevăzute de lege286. De asemenea, în opinia majoritară a autorilor români, „responsabilitatea” este definită prin intermediul categoriei de „obligaţie”, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara un prejudiciu287. delict sau cvasidelict, tratând numai una din formele responsabilităţii juridice, respectiv responsabilitatea civilă. 280 Gaius, Instituţiunile (sub redacţia lui Aurel N.Popescu), Editura Academia Română, Bucureşti-1982, p. 220. 281 Gaius, op. cit. p. 220, nota 45. 282 În Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, p. 1692, se arată :Cuvântul responsabil vine de la "responsus", construcţie ce pleacă de la "respondere", introducerea sa în limba franceză se situează către anii 1100, cuvântul "responsabilitate" nu este introdus decât după anul 1783 şi înseamnă obligaţia de a repara. 283 Alessandra Levi, Teoria generale del diritto, Padova, Cedam-1967, p. 389. 284 André Decenciere-Ferrandiere, La responsabilité des Etats à raison des dommages subis par des etrangers, Paris, Rousseau, 1925, pag. 11. 285 Gheorghe Baboş, Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti1983, pag. 264. 286 Sofia Popescu, Fundamentul responsabilităţii juridice, referat prezentat la a X-a ediţie a zilelor juridice româno-franceze din 05.06.1996. 287 Prof. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia - 1993, p. 175, Răspunderea presupune o raportare Cetăţii prin "autorităţile sale la agentul acţiunii sociale"(în speţă a Parlamentului faţă de Guvern) pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a "agentului acţiunii sociale" faţă de Cetate,faţă de regulile şi autorităţile acesteia(în speţă Guvernul faţă de Parlament). Această subtilă distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectată şi de Constituţie,care,nu

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

173

Astfel, prof. I. Oancea priveşte responsabilitatea penală în sensul de obligaţie a celui care a săvârşit o faptă ilicită de a suporta sancţiunea juridică, precum şi ca pe un raport juridic, fără a opera o distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridică înseşi288. I. Iovănaş, înţelege responsabilitatea juridică drept „o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite care constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune”289. Alţi autori apelează pentru definirea răspunderii juridice la categoria de situaţie juridică290. Este de observat că definiţiile expuse au o trăsătură comună în sensul că toate consideră responsabilitatea ca o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; după părerea noastră, sancţiunea nu reprezintă decât un instrument de realizare a responsabilităţii juridice291. Este adevărat principal, dar mai sunt şi altele. Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsabilitatea juridică constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof. Mircea Costin, care susţine că responsabilitatea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare între Stat ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv292. Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele imprecizii, în sensul că nu face distincţie între responsabilitate, răspundere şi constrângere, responsabilitatea fiind redusă la raportul juridic de constrângere, or, după cum vom încerca să demonstrăm, între acestea există deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea responsabilităţii numai la autorul faptei ilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi persoană. Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub trei forme: - responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai multe principii293; întâmplător,în art.108,se referă la "Răspunderea membrilor Guvernului",adică la tragerea la răspundere politică şi penală a acestora pentru faptele ilicite săvârşite ca membri ai Guvernului, iar în art.113 se referă la "Angajarea răspunderii Guvernului", adică la manifestarea de către Guvern a spiritului său de responsabilitate. In prima situaţie, Guvernului, în ansamblu şi fiecărui membru în parte, i se aduc acuzaţii de ordin politic sau penal, pe când în a doua situaţie se poate spune că Guvernul este cel care cere să i se aducă acuzaţii, iar dacă acestea nu există sau cei care le aduc nu obţin adeziunea majorităţii parlamentarilor(adică moţiunea de cenzură este respinsă)atunci,să-i fie aprobate de către Parlament cele solicitate (un program,o declaraţie politică generală, un proiect de lege, după caz) arată dl. Prof. univ. dr. A. Iorgovan în Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira, Bucureşti-1996, p. 501. 288 A se vedea prof. I. Oancea, Noţiunea răspunderii penale. Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe Sociale şi Juridice nr. 6/1959, p. 133. 289 I. Iovănaş, Consideraţii teoretice cu privire la răspunderea administrativă în dreptul R.S.R., Teza de doctorat, Cluj - 1968, p. 49. 290 I.Gliga, Consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice în S.U.A., Babeş Bolyai, Cluj- 1970, p. 100 291 A se vedea şi dr. Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 40. 292 A se vedea dr. Mircea Costin, Responsabilitatea juridică în dreptul R.S.R., Editura Dacia, Cluj - 1974, p. 27. Domnia sa arată că responsabilitatea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.". 293 Într-o opinie contrară, răspunderea penală este definită ca "obligaţia unei persoane fizice de a răspunde de consecinţa actelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie de a lucra cu vinovăţie. Dr.N.Giurgiu,Răspunderea şi sancţiunea de drept penal,Editura Neuron,Focşani-1995, p. 7.

174

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

- responsabilitatea civilă pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusă de lege de a răspunde de pagubele pe care noi le-am cauzat; - responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definită ca fiind responsabilitatea civilă specială a acestora294. Indiferent de unele neclarităţi, reţinem că autorul se referă nu la o simplă obligaţie ci la o instituţie juridică guvernată de mai multe principii295. Analizând diferitele forme ale responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, ajungem la constatarea că responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi obligaţii corelative, cum susţine un autor296, după părerea căruia răspunderea juridică este „instituţia” ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui public”. {i această definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între responsabilitate şi răspundere, aspect la care ne vom referi pe larg în cele ce urmează. Din practică observăm că sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nu răspunde, deoarece fapta prejudiciabilă nu este cunoscută de cei în drept297, sau partea vătămată nu vrea să reclame, ori a intervenit prescripţia298 etc. De exemplu, în cazul când Statul, deşi a plătit particularului daune cauzate de greşeala funcţionarului public, apreciind că este în interesul serviciului (fiind un risc al serviciului), nu-l acţionează „în regres” pe funcţionarul vinovat şi evident, acesta nu răspunde, deşi este responsabil pentru fapta respectivă. In astfel de situaţii, mai putem vorbi de răspunderea juridică a acestui funcţionar? Noi credem că nu. Dar când suntem în prezenţa unui caz concret, în care la plângerea părţii vătămate instanţa a stabilit despăgubirile ce le acordă, precum şi eventual o sancţiune pentru funcţionarul X? Considerăm că de-abia acum când instanţa a stabilit răspunderea lui X faţă de Z, ne aflăm în faţa răspunderii juridice a funcţionarului X, deci a responsabilităţii materializate de autoritatea competentă. Să presupunem că X,în pofida hotărârii judecătoreşti definitive de stabilire a răspunderii, refuză să-şi execute obligaţiile ce-i revin din această hotărâre în cazul Y. Într-o astfel de Max Legrand, Dictionaire uzuel de droit. Par Max Legrand, Libraire Larousse, Paris, p. 646. După Sourdat, dreptul nu conţine un alt principiul mai fecund decât cel al responsabilităţii. Sourdat, Traité general de la responsabilité ou de l'action en dommages - enter et en dehors des contrats, Ed. IV, p. 3. 296 Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice, Revista Dreptul nr.4/1994, p. 41. 297 De exemplu, poliţistul, procurorul, judecătorul sau orice funcţionar public care a luat mită, deşi este declarat de lege responsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor necesare, nu poate fi tras la răspundere; parlamentarul care a săvârşit cu vinovăţie un accident de circulaţie este responsabil, dar nu răspunde dacă nu i s-a ridicat imunitatea parlamentară; funcţionarul public care este responsabil de săvârşirea unei abateri disciplinare nu răspunde dacă şeful său îi tolerează fapta, ori nu a aflat de ea; la fel, un membru al Guvernului, care în exercitarea funcţiei sale a săvârşit o faptă penală, este responsabil de aceasta, însă nu răspunde dacă, potrivit art. 109 pct. 2 din Constituţie, una din Camere sau Preşedintele României nu decid să ceară organelor în drept urmărirea penală. Intr-un astfel de caz, chiar dacă răspunderea nu "există" deocamdată, responsabilitatea persistă şi dacă în cadrul termenului de prescripţie, noile Camere sau un nou Preşedinte al României decid cererea de urmărire penală, există posibilitatea să se înfăptuiască şi răspunderea penală pentru actualul sau fostul membru al Guvernului. 298 Spre exemplu, potrivit art. 13 din O. G. nr.2/2001, răspunderea contravenţională nu mai intervine dacă în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei nu s-a aplicat sancţiunea. "Aplicarea sancţiunii pentru contravenţii se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei." Potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2001, executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii . Or este evident că, în cazul depăşirii acestor termene, nu mai poate fi înfăptuită răspunderea contravenţională a funcţionarului public, deşi acesta potrivit legii este responsabil de contravenţia săvârşită. 294 295

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

175

situaţie, va trebui să se apeleze la constrângerea lui X, prin executarea silită, pentru realizarea răspunderii, uzând de forţa Statului, caz în care avem de-a face cu răspundere înfăptuită prin constrângere. Observăm deci, că orice om liber şi stăpân pe faptele sale are întotdeauna responsabilitate, dar răspunderea efectivă nu o are decât în cazuri concrete, stabilită pe baza legii de către instanţa sau autoritatea administrativă competentă după caz. In practică, instanţa de judecată sau autoritatea administrativă, atunci când aplică legea în cazul concret, stabileşte mai înainte dacă subiectul are responsabilitate299 şi numai după aceea verifică dacă acesta răspunde pentru fapta respectivă în împrejurările date, ceea ce învederează încă o dată diferenţa dintre responsabilitate şi răspundere. De exemplu, în dreptul administrativ, în vederea tragerii la răspundere pentru o faptă a sa (greşeală personală sau de serviciu) trebuie mai întâi să se verifice dacă persoana este sau nu funcţionar public şi dacă prin lege i s-a declarat şi delimitat responsabilitatea, respectiv competenţa de a răspunde, adică: - dacă la data faptei ocupa legal funcţia publică; - dacă faptul sau actul administrativ au fost săvârşite în executarea atribuţiilor sale legale de serviciu sau în legătură cu serviciul; - dacă există temei legal, deci un act normativ prin care acesta este declarat responsabil pentru faptele sale. După această primă etapă de stabilire a existenţei responsabilităţii, în cazul în care se vizează răspunderea funcţionarului public, se verifică dacă există vreo cauză care o înlătură (răspunderea) ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate300 etc. In situaţia în care nu există nici o cauză de înlăturare a răspunderii, urmează stabilirea vinovăţiei, respectiv a greşelii personale de serviciu, determinarea prejudiciului şi, în final, a răspunderii concrete prin actul autorităţii administrative sau hotărâre judecătorească. Observăm că, în acest caz, temeiul răspunderii juridice administrative a acestui funcţionar public, este actul autorităţii administrative sau hotărârea judecătorească dată în cauză, inclusiv actul sau faptul juridic săvârşit, cauzator de răspundere. Din cele de mai sus rezultă, prin urmare, că responsabilitatea juridică este o instituţie de drept prin care legiuitorul exprimă vocaţia la răspundere juridică a unor persoane301, pentru eventualele fapte şi acte juridice săvârşite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate în administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituţia juridică prin care orice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial răspunzătoare pentru anumite fapte şi acte juridice ce le poate săvârşi în elaborarea, organizarea, executarea, respectarea legii şi înfăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate (care este o răspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la răspundere), răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită procedură de autoritatea competentă (instanţă sau autoritatea administrativă) finalizată într-o sancţiune însoţită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixarea despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranţă aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege. De exemplu, nu a fost instituită responsabilitatea juridică pentru: - miniştrii, până la adoptarea Legii responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999; - poliţistul care deşi descoperă în "teren" o contravenţie la Legea evaziunii fiscale, nefiind împuternicit de lege să o constate şi să o sancţioneze, nu este responsabil şi deci nu răspunde pentru neîntocmirea unui document de constatare şi sesizare a organului competent; 299

- procurorii şi judecătorii, pentru unele fapte neprevăzute în Legea nr. 92/1992 (încălcarea sistematică a atribuţiilor de serviciu, tergiversarea lucrărilor, nedeclararea recursului sau a apelului în mod nejustificat, nejudecarea de urgenţă şi cu precădere a cauzelor în care inculpaţii sunt arestaţi etc.) . 300 A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, Drept administrativ,Editura SYLVI Bucureşti-1996, "Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională", p. 187. 301 Sensul conceptului de “persoană” folosit în această definiţie este acela de persoană fizică, persoană juridică, indiferent că este de drept public sau privat.

176

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

Deşi nu ne-am propus să facem o comparaţie sub toate aspectele între responsabilitate şi răspunderea juridică302, mai adăugăm la cele de mai sus ideea că responsabilitatea juridică izvorăşte din Constituţie şi legile date în baza acesteia şi se fundamentează numai pe acestea303, pe când răspunderea juridică îşi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în actul autorităţii administrative de stabilire a acesteia care, evident şi acestea trebuie să fie conform legii. Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă304. A declara responsabilitatea prin Constituţie şi lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere şi de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea vătămată de posibilitatea realizării dreptului ei. Simpla prevedere şi reglementare prin Constituţie şi lege a responsabilităţii juridice nu echivalează cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii părţii vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelor competente şi a procedurii de transformare a responsabilităţii în răspundere, precum şi modul de înfăptuire a acesteia, face inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de Constituţie. Astfel de situaţii constatăm, de exemplu, în prezent, în cazul responsabilităţii primarului care acţionează ca reprezentant al Statului (art. 69, pct. 1 din Legea nr. 215/2001305). In această situaţie s-au găsit poliţiştii la 18 mai 1994, data intrării în vigoare a Legii nr. 26/1994 şi până la 11 iulie 1995 când a intrat în vigoare Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi ulterior regulamentele Consiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecată; magistraţii, de la data intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991306 şi până la 13.08.1992, când a intrat în vigoare Legea de organizare judecătorească prin care Răspunderea penală se deosebeşte clar de responsabilitatea penală, imputabilitate, culpabilitate şi raportul juridic represiv, reprezentând numai consecinţa juridică a săvârşirii faptei penale de către infractor", arată Narcis Giurgiu, în Răspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura Neuron, Focşani1995, p. 17. 303 În literatura de specialitate se vorbeşte de răspundere şi responsabilizare. Pentru ca activitatea justiţiei, în ansamblul său, să fie de mai bună calitate, să corespundă rolului său social, nu este suficient să fie sancţionaţi - penal, disciplinar sau patrimonial, prin obligarea la despăgubiri - un anume număr de magistraţi, ci este nevoie ca toţi magistraţii să se simtă în permanenţă responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor eventuale. Aceasta presupune responsabilizarea lor prin instituirea responsabilităţii pentru anumite fapte şi acte de comportament negative. A se vedea: Ana Boar, "Judecătorul - putere şi răspundere", în revista Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D. Ludet, "Quelle responsabilité pour les magistrats?", în "Pouvoirs" nr. 74/1995, p. 133. 304 Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda arată: "Răspunderea disciplinară a funcţionarului public se naşte numai după ce acesta a săvârşit abaterea disciplinară (prin acţiune sau inacţiune), aceasta constituind deci, temeiul juridic al declanşării răspunderii sale disciplinare şi al aplicării dacă este cazul, a unei sancţiuni disciplinare", dr. Mircea Preda. Tratat elementar de drept administrativ român. Editura "Lumina Lex", 1996, p. 209. 302

De pildă în art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicată se instituia responsabilitatea primarului în faţa Guvernului, când acţionează ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul Administraţiei Publice Locale controla "exercitarea de către primar a atribuţiilor delegate" şi propune "măsuri corespunzătoare" Guvernului. Totuşi, până în prezent, nu a apărut actul normativ care să reglementeze modul de înfăptuire a răspunderii primarului în acest domeniu şi să prevadă care sunt acele măsuri corespunzătoare eventual disciplinare.

305

A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care instituia demiterea primarului pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al statului", reglementare pe care o considerăm incompletă, dar care nici cel puţin aşa nu a fost aprobată de Parlament. 306 In art. 134 pct. 2 din Constituţie se arată "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată , prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. ". Evident că de la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1991

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

177

s-a reglementat în mod concret procedura materializării responsabilităţii în răspundere şi organele care o înfăptuiesc. Orice persoană de drept public poate fi responsabilă penal307, civil sau administrativ, pentru faptele sale, dar nu pentru toate acestea răspunde; spre exemplu, răspunderea juridică a funcţionarului public poate fi înlăturată din lipsă de probe, sau îndeplinirea termenului de prescripţie, de inacţiunea părţii vătămate, ori de cazul fortuit etc. Responsabilitatea juridică are caracter general ipotetic, pe când de răspundere juridică putem vorbi numai în cazul concret după ce aceasta a fost stabilită de autoritatea competentă. Responsabilitatea juridică este anterioară faptei săvârşite, spre deosebire de răspundere care apare numai după producerea faptului sau actului juridic generator308. Răspunderea se stabileşte de către autoritatea competentă, ulterior responsabilităţii, respectiv după săvârşirea faptei, iar constrângerea administrativă intervine numai atunci când răspunderea nu se realizează de bună voie. După unii autori, responsabilitatea este legată de dimensiunea „internă a agentului, pe când răspunderea de dimensiunea „externă” a acestuia309. Răspunderea este un efect al responsabilităţii agentului (persoană publică, funcţionar public, persoană privată), pentru fapta generatoare de răspundere310. Constrângerea administrativă este o înfăptuire cu forţa a răspunderii juridice. Si din punctul de vedere al efectelor juridice, sociale şi chiar economice există deosebire între responsabilitate şi răspundere juridică. Simpla declarare a responsabilităţii juridice nu este suficientă pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, până nu se materializează în răspundere concretă, nu produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când răspunderea juridică concretizată presupune în mod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângător. Drepturile şi obligaţiile sunt virtuale în cadrul responsabilităţii juridice, pe când în cazul răspunderii juridice sunt cuantificate, delimitate pentru ca apoi să fie materializate; evident, numai în cadrul activităţii de materializare311 poate interveni constrângerea administrativă. Faţă de diferenţierile responsabilitatea disciplinară a magistratului nu se putea transforma în răspunderea, până la înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, singura instituţie competentă să stabilească răspunderea disciplinară a magistratului. Orice alte dispoziţii legale contrare referitor la aceasta erau abrogate încă din anul 1991 prin art. 150 din Constituţie. 307 Este adevărat că în dreptul românesc încă nu s-a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum s-a făcut spre exemplu în dreptul francez, însă există deja preocupări în acest sens. 308 "Astfel, dacă responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie a unei persoane fizice în vârstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie (funcţionând deci, ca una din condiţiile generale de existenţă ale oricărui subiect activ al infracţiunii, independent de săvârşirea vreunei fapte penale şi indiferent de asumarea vreunei obligaţii de a răspunde penal), răspunderea penală apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în temeiul săvârşirii unei infracţiuni şi presupune întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a suporta rigorile legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op. cit., p.7. 309 M. Florea, op. cit., p. 27. 310 Înlăturarea confuziei ce se face în practică între responsabilitate şi răspundere are o deosebită importanţă. De exemplu, sunt multe autorităţi publice, instituţii publice, care în aprecierea activităţii lor, în diferite analize ale stării de legalitate, operează numai cu cifre reprezentând persoane sancţionate şi amenzi stabilite, deci un indicator de responsabilitate concretizată şi nu de răspundere înfăptuită. În realitate, se trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmăreşte şi nu se operează cu numărul şi valoarea amenzilor încasate, a despăgubirilor plătite şi a confiscărilor rămase definitive. Spre exemplu, sunt foarte multe cazuri când răspunderea juridică contravenţională nu se înfăptuieşte deoarece, procesulverbal de contravenţie a fost anulat de instanţă sau s-a prescris executarea sancţiunii. 311 "Dar o hotărâre judecătorească nu are nici o valoare dacă nu este aplicată, dacă nu poate fi executată, hotărârea fără nici o executare este o simplă părere a judecătorilor. Valoarea hotărârilor o dă

178

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

semnalate, credem că se impune o folosire precisă a conceptelor de responsabilitate şi răspundere, atât în dreptul pozitiv, în practica judiciară, cât şi în doctrina juridică. Or înfăptuirea conceptelor constituţionale de „garantare-ocrotire” este strâns legată de modul de reglementare a responsabilităţii, răspunderii şi constrângerii juridice, precum şi de modul de înfăptuire a acestora. Astfel, dată fiind importanţa acestor instituţii juridice, responsabilitatea şi răspunderea sunt prevăzute expres sau implicit `n constituţiile statelor, fiind esenţiale. De exemplu, în art. 44 din Constituţie dreptul de proprietate este garantat, însă o astfel de garanţie nu este reală până ce Parlamentul nu emite legi suficiente care să concretizeze instrumentele de garantare, responsabilităţi, răspunderi, până nu instituie drept abateri, contravenţii, infracţiuni toate faptele prin care se atinge dreptul de proprietate, organele care să-i descopere, să-i cerceteze, să-i judece şi să-i tragă la răspundere pe cei care le încalcă etc. Socotim că au fost eronate propunerile de modificare ale art. 41 al. 1 din Constituţie care susţin înlocuirea sintagmei „dreptul de proprietate” cu „proprietatea”. O astfel de propunere putea duce la o confuzie între dreptul de proprietate şi obiectul proprietăţii. Obiectul proprietăţii poate dispare prin furt, distrugere, dar dreptul de proprietate nu, acesta constituie un temei al reparării prejudiciului, prin acţiunile judiciare prevăzute de lege.

7.3.

Responsabilitatea juridică şi constrângerea administrativă

În dicţionarul Petit Larousse se arată că verbul „contraindre” vine de la latinescul „constringer” şi este definit ca „obligarea cuiva prin forţă să facă un lucru”312 or, în dicţionarul de neologisme313, termenul „constrângere” este definit ca „acţiunea” de constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul „a constrânge” este definit astfel: „a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a forţa”. Reţinem că în ambele definiţii acţiunea este însoţită de o forţă, ceea ce în Dreptul Administrativ se traduce prin forţa Statului, singurul împuternicit prin Constituţie de a dispune de constrângerea publică. Pe de altă parte, se ştie că nimeni nu poate fi constrâns doar pentru „intenţie”, ci numai pentru o faptă concretă, exterioară, prevăzută de lege. În practică, actul de constrângere este condiţionat de descoperirea faptei păgubitoare, a daunei, de concretizarea voinţei exprimate legal de a folosi forţa şi de existenţa şi voinţa autorităţii împuternicite să realizeze constrângerea. În lipsa oricăreia din aceste condiţii, constrângerea nu poate interveni, iar dacă ar interveni, ea ar fi lipsită de o bază legală. Nu trebuie să se confunde constrângerea cu temerea314 indusă ca urmare a sancţiunii prevăzute de lege (în cadrul responsabilităţii) pentru o faptă viitoare, deci posibilă. Pe de altă parte, temerea de sancţiunea pentru fapta săvârşită poate să existe până când intervine fenomenul uitării, dacă nu s-a declanşat în termenul legal procedura constrângerii corelativă cu răspunderea stabilită de organul competent, respectiv dacă nu sunt îndeplinite condiţiile obligatorii la care ne-am referit mai sus. Este adevărat că existenţa normei juridice sancţionatoare, prin temerea ce o induce, are un caracter preventiv atât pentru individ, cât şi pentru societate, dar atâta timp cât nu este folosită forţa în executarea unei hotărâri definitive, socotim că nu ne aflăm în prezenţa unei adevărate constrângeri administrative. Aşa cum am arătat, sunt foarte multe norme juridice încălcate de persoane pentru care, din diferite motive, nu a fost folosită constrângerea315 şi, astfel, nici răspunderea juridică în aceste cazuri nu s-a înfăptuit.

posibilitatea ei de a fi realizată: sabia justiţiei înseamnă executarea". Prof. Paul Negulescu, Tratat de drept public, Tomul II, Casa Scoalelor-1943, p. 8. 312 Petit Larousse, op. cit., p. 248. 313 Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti 1978, p. 256. 314 Considerăm că între această "temere" şi "constrângere morală" sunt diferenţe, ce nu permit confundarea acestora. 315 De exemplu, când partea vătămată nu a intentat acţiunea, ori a intervenit prescripţia, sau nu a reuşit să probeze greşeala personală de serviciu a funcţionarului etc., nu poate interveni constrângerea.

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

179

De altfel, credem că aici este „nodul gordian” al prevenirii încălcării legii, deci şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dilema prevenirii apare ca răspuns la întrebarea: ce este mai eficient, să majorăm sancţiunile şi respectiv pedepsele, sau să asigurăm operativitatea în descoperire, un procent cât mai mare de fapte şi autori descoperiţi, concomitent cu asigurarea reparării prejudiciului şi aplicarea unor pedepse modice? In gândirea juridică s-a exprimat de multe ori ideea că în locul severităţii sancţiunilor este preferabilă promptitudinea represiunii (Cesare Beccaria). Din păcate, se constată că la redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de drept administrativ316 s-a avut în vedere prima soluţie, evident cu toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta. Dar ce este constrângerea administrativă? Profesorul Antonie Iorgovan defineşte constrângerea administrativă ca fiind „ansamblul măsurilor (actelor juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale) luate (efectuate) de autorităţile administraţiei publice, în baza legii, cu folosirea puterii de Stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau după caz, pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi”317. După unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei din 1991, măsurile de constrângere se clasifică în două mari categorii: a) măsuri de constrângere administrativă318 b) măsuri de constrângere judecătorească. Argumentul de fond era formulat astfel: de vreme ce înfăptuirea responsabilităţii juridice presupune aplicarea unei constrângeri, atunci logic, trebuie să ajungem la concluzia că şi instanţele judecătoreşti aplică măsuri de constrângere, stabilind răspunderea civilă, penală, administrativă319 etc. In această opinie se pune semnul egalităţii între „constrângerea judecătorească” şi activitatea instanţelor prin care se stabileşte răspunderea civilă, penală, administrativă etc., ceea ce ni se pare discutabil. De asemenea, se susţine că instanţa când „aplică” măsurile prevăzute în art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şi amendă) cât şi cele din art. 198 din Codul de procedură penală, efectuează constrângerea judecătorească asupra celor vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce urmează. Mergând pe acelaşi raţionament, şi în baza Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar putea susţine că în aplicarea articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducătorul autorităţii administrative să trimită lucrările cerute, ori să execute hotărârea judecătorească definitivă sub sancţiunea amenzii de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată şi a plăţii către reclamant a daunelor pentru întârziere. Ca

În ultimul timp se elaborează tot mai multe acte normative prin care pentru contravenţii sunt prevăzute amenzi mari şi închisoare până la şase luni, folosite pentru a induce o temere, în speranţa prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşi creşte frecvenţa contravenţiilor, diminuează temerea şi deci eficienţa preventivă a acestor acte normative. Interesant şi semnificativ ni se pare raţionamentul lui E. Speranţia cu privire la raportul dintre frica de pedeapsă şi prevenirea infracţiunilor şi contravenţiilor care, structurat, se prezintă astfel: -când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica; - când creşte frica, creşte respectul legii; - când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei; - când scade frecvenţa pedepsei, scade frica; - când scade frica, scade respectul legii; - când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia. 316

Si din acest raţionament rezultă necesitatea tratării diferenţiate a responsabilităţii, răspunderii şi respectiv a constrângerii. A se vedea E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj-1936, p. 377, citat de V.Dabu, în Poliţişti, procurori şi judecători, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti.1997, p. 51.

Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol. III, Editura Proarcadia, Bucureşti-1993, p. 186. Analiza acestei definiţii considerăm că nu face obiectul acestei lucrări şi, ca atare, ne vom limita numai la prezentarea modului cum este definită constrângerea administrativă, de distinsul autor citat. 317

A se vedea I.Iovănaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1977, p. 276. 319 I.Iovănaş, op. cit. p. 327. 318

180

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

urmare, şi în acest caz am avea de-a face cu constrângerea judecătorească. Asupra acestei din urmă concluzii avem unele rezerve. Astfel, specific contenciosului administrativ este executarea operativă a procedurilor şi hotărârilor judecătoreşti definitive, instanţa implicându-se direct prin cele două instrumente, respectiv aplicarea amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi stabilirea de daune cauzate de întârziere. Dar hotărârea, amenda şi daunele de întârziere pot fi plătite de „bună voie”, direct, ori la simpla intervenţie a executorului judecătoresc, situaţie în care, evident, credem că nu putem vorbi de constrângere. Numai în caz de refuz şi opunere320 la executarea silită a plăţii amenzii şi daunelor de întârziere când, prin urmare, dispoziţia şi respectiv hotărârea judecătorească definitivă nu poate fi executată, este necesară forţa de constrângere a poliţiei, deci a autorităţii administrative. În concepţia unor autori sfera constrângerii extra-administrative (judecătoreşti) este extinsă şi la măsurile de constrângere dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte constrângere procesualjuridică, spre a evoca o constrângere neadministrativă321. Consider că această opinie este discutabilă deoarece instanţele şi Parchetul nu posedă forţa de constrângere a statului322 şi nu realizează în principal constrângerea; spunem aceasta deoarece autorităţile judecătoreşti, numai în secundar, înfăptuiesc acte administrative323 şi numai în A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995. Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-administrative şi la măsurile de constrângere pe care le dispuneau organele procuraturii în cadrul procesului complex de realizare a răspunderii juridice, de restabilire a ordinii de drept, de apărare a ordinii şi libertăţii cetăţenilor. Tocmai de aceea am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridică, spre a evoca constrângerea neadministrativă (în sensul că era realizată de alte organe de Stat decât cele administrative). Fosta procuratură a dispărut ca instituţie, în locul ei a apărut Ministerul Public, care în concepţia legiuitorului nostru constituant, este o instituţie statală ce face parte din sfera autorităţii judecătoreşti, chiar dacă procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din Constituţie). Ca atare, măsurile de constrângere dispuse de Ministerul Public, cel puţin sub aspect formal, ne apar tot ca măsuri de constrângere judiciară. Criteriul formal al organului competent a aplica măsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se dovedeşte în unele situaţii insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administrative, de constrângerea judiciară. Acest criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic aplicabil măsurii de constrângere respective. Astfel, vom constata că anumite măsuri - deşi aplicate de Ministerul Public sau de o instanţă judecătorească - este greu să nu le calificăm sub aspectul naturii juridice (şi) prin intermediul categoriilor ştiinţei dreptului administrativ (măsuri de executare silită, sancţiuni administrative, sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Editura Nemira - 1996, p. 202. 322 C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridică, după ce ne spune că ordinea juridică se caracterizează prin ideea de obligativitate impusă activităţilor omeneşti, că această obligativitate se caracterizează prin forţă, că forţa este caracteristică unei organizări sociale, Statul ajunge la aceeaşi concluzie, a autolimitării legale, atunci când afirmă că autolimitarea suveranităţii, care nu este decât forţa sau puterea de comandă a Statului, se realizează prin funcţie legislativă, că forţa materială de constrângere, prin care se execută şi se realizează în fapt comandamentele legii, atribuită funcţiunii executive şi, că rezolvarea conflictelor de drepturi şi suprimarea conflictelor dintre particulari este rezervată funcţiuni jurisdicţionale. Curs de Drept Constituţional, Bucureşti - 1940, p. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia lui Andrei Rădulescu exprimată în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul Cultura Naţională, Bucureşti - 1922, pag. 197, "Executarea presupune un mijloc de constrângere: ca să ajung însă la această executare, la mijlocul de constrângere, trebuie să nu mai fie discuţie asupra aplicării legii ... De altfel, ideea de a împărţi dreptatea, de a da fiecăruia ce este al său, este anterioară constrângerii, executării." 323 Administraţia publică este o activitate de organizare a executării, şi de executare în concret a legii, prin activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul 320 321

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

181

aceste situaţii am putea vorbi de o activitate de constrângere, dar nu judiciară, ci administrativă. În acest sens, se exprimă şi dl. prof. Antonie Iorgovan, care arată: „În anumite situaţii, îndeosebi în cazurile procesuale, instanţele judecătoreşti precum şi Ministerul Public, recurg la anumite măsuri care ne apar ca măsuri administrative (s.n.), din punct de vedere al naturii fizice, al criteriilor intrinseci şi, oarecum, al măsurilor procesuale penale sau civile, după caz, din punct de vedere al scopului ce l-a avut în vedere, implicit al regimului juridic menit a realiza această finalitate, regim al procedurii penale, sau după caz, al procedurii civile. Astfel, sub aspectul naturii juridice, o atare măsură de constrângere poate să primească o calificare prin intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi o calificare prin prisma altei ramuri de drept, fără ca una să o excludă pe cealaltă, ci dimpotrivă”324. Aceeaşi idee o regăsim şi la specialiştii în dreptul penal şi procesual penal care arată că „persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal, pot fi trase la răspundere administrativă (s.n.) civilă sau penală”. După cum se observă, distinsul autor la care ne referim face o deosebire clară între sancţiunile juridice aplicate de instanţă, fiind categorisite după natura lor ca: administrative, penale sau civile, pentru a se concretiza formele de răspundere juridică respective, sancţiuni ce vizează persoanele fizice şi sancţiunile procedurale ce privesc actele încheiate prin nerespectarea legii325.

Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice În literatura juridică se folosesc termenii de „temei” sau „fundament” al responsabilităţii. Temeiul este un termen de tehnică juridică folosit de legiuitor. Spre exemplu, în art. 17. alin. 2 din Codul penal român, se arată: Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, în sensul că răspunderea penală nu poate exista în lipsa unei fapte săvârşite cu vinovăţie, prevăzută şi pedepsită de legea penală. Iar în art. 23 pct. 12 din Constituţie se prevede: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Deci, spre deosebire de răspunderea penală, temeiul responsabilităţii penale îl constituie legea care prevede faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968 abrogată prin O.G. nr. 2/2001, contravenţia este singurul temei al răspunderii contravenţionale. „Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de faţă” se arăta în art. 1 din legea nr.32/1968.326 De exemplu, în dreptul francez, potrivit legii din 5 iulie 1972, Statul este declarat responsabil pentru greşelile personale de serviciu ale magistraţilor (temeiul responsabilităţii)327. Concomitent, în aceeaşi lege, şi magistraţii sunt declaraţi responsabili pentru greşelile organelor administraţiei publice dar, în subsidiar, şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a puterii statului - sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti - precum şi în cadrul unor organizaţii particulare care împlinesc activităţi de interes public şi care dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de autorităţi administrative". Prof. univ. dr. Alexandru Negoiţă, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti - 1993, p. 12. 324 Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit., p. 20. 325 Prof.univ. dr. I. Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, p. 215 şi N.Voiculescu, Sancţiunile procesuale penale în A.U.B. nr. 1/1971, p. 121, citat de prof.univ.dr. A.Iorgovan în Drept Administrativ, Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia, p. 1979. Într-o opinie contrară, acestea (amenzile) sunt considerate "sancţiuni procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, p. 404. 326 În art.1 din O.G.nr.2/2001 contravenţia este definită de legiuitor ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. 327 Franci Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation, Paris-1994 p. 74.

182

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

lor personale de serviciu. Insă, în acelaşi act normativ s-a prevăzut că acţiunea părţii vătămate se îndreaptă numai împotriva Statului responsabil. Dar Statul, numai după ce a plătit paguba (deci s-a înfăptuit răspunderea - devenită temei pentru altă răspundere), poate să-l acţioneze pe magistratul responsabil şi să transforme responsabilitatea acestuia în răspundere. La noi în ţară, după 1948, nu a existat o reglementare a responsabilităţii autorităţii publice şi deci nici o răspundere efectivă a acesteia pentru pagubele cauzate prin acte administrative, până la apariţia Legii nr. 1 din anul 1967, şi ulterior a art. 35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990. Singurele dispoziţii legale care puteau fi invocate erau cele ale art. 1201 din Codul de procedură civilă, respectiv „în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea de către instanţele judecătoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de un organ al administraţiei de stat, persoanele interesate vor putea face o plângere la tribunalul popular, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei.” Or legea prevedea cazuri foarte restrânse de atacare a actelor administrative în probleme ca cele de spaţiu locativ, de muncă, contravenţii şi stare civilă. Acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 59/1993. Deci, Constituţia şi legea dată în baza acesteia sunt temeiul responsabilităţii juridice. Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existenţă respectiv: penală, civilă, administrativă, constituţională etc. Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept, general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridică prevăzută de lege.328 Dacă la principiile generale se mai adaugă spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţine responsabilitatea juridică specifică ramurii respective. Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Un prim principiu general329 al responsabilităţii juridice îl constituie principiul legalităţii responsabilităţii juridice care presupune: - recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii, în primul rând prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza acestora (art. 1 al Constituţiei din anul 1991); - prevederea şi garantarea prin lege, de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelor efective de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale omului. Exercitarea, exclusiv de către stat, a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al răzbunării şi al „dreptului individului de a-şi face dreptate singur”, cu împuternicirea şi obligarea exclusivă a statului de a înfăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi nu se precizează responsabilităţi în lege, este evident că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Nu este suficientă prevederea responsabilităţii în lege, dacă nu se reglementează şi nu se asigură toate condiţiile pentru transformarea acesteia în răspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, orice fiinţă umană are dreptul la securitatea sa şi Statul are obligaţia să îl asigure. Iar conform art. 7, „Toţi oamenii...au dreptul la o protecţie egală a legii” or, în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declară şi fixează prin lege responsabilitatea juridică; - nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1 din Constituţie), iar toţi cetăţenii au aceleaşi obligaţii prevăzute de Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie), deci sunt După cum am arătat, socotim că principiul responsabilităţii izvorăşte, în mod deosebit, din principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. După M. Văraru, "principiul responsabilităţii asigură echilibrul forţelor, le menţine pe toate pe aceeaşi linie, şi face atent în fiecare moment pe cel neglijent asupra îndatoririlor sale". M. Văraru, Tratat de Drept Administrativ, Editura Librăriei Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, p. 133. 329 A se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p.50-58. 328

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

183

“responsabili”. „Recomandările” ce decurg din instituirea responsabilităţii juridice de a avea o anumită conduită, au valoare de obligaţii juridice, cu caracter general; - exercitarea drepturilor şi libertăţilor se face numai cu bună credinţă, fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 57 din Constituţie); - accesul liber la justiţie este un drept fundamental recunoscut de Constituţie, iar prin alte legi sau prevăzut dispoziţii pentru asigurarea înfăptuirii acestuia, printre care sunt şi cele care reglementează responsabilităţi pentru anumite organe de a-l asigura, precum şi responsabilităţile pentru cei predispuşi a-l încălca. Egalitatea în drepturi330 constituie un al doilea principiu important al responsabilităţii juridice care presupune că: - toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, în sensul că sunt şi trebuie să fie la fel de responsabili juridic; - nu trebuie să existe privilegii331 sau discriminări în faţa responsabilităţii juridice pentru nici o persoană, şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici; - nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent că sunt sau nu autorităţi publice; - criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuare a responsabilităţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial, religios etc., ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi. Un alt principiu îl constituie cel al personalităţii, în sensul că se declară responsabilă numai persoana (fizică sau juridică)332 care a săvârşit fapta sau actul juridic; de la acest principiu există şi unele excepţii dar numai cele prevăzute de lege (de exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia sau pentru fapta lucrului, ori a autorităţii sau instituţiei publice pentru fapta funcţionarului său etc.). Principiul libertăţii de voinţă333 a acţiunii ori inacţiunii constituie un alt principiu al responsabilităţii juridice. Nu poate exista responsabilitate dacă nu există libertate de a alege comportarea care ar evita responsabilitatea. Responsabilitatea juridică trebuie să existe numai atunci când subiectul, de bună voie, a ales conduita contrară normei juridice. In acest sens, este valabilă maxima „Cu cât libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea creşte”. Deci, spaţiul răspunderii este coextensiv cu cel al libertăţii. De la acest principiu există o excepţie în cazul răspunderii obiective, adică al răspunderii fără vinovăţie. Un alt principiu general al responsabilităţii juridice îl constituie principiul umanismului. Umanismul dreptului presupune o ierarhizare făcută de legiuitor a elementelor - scop ale responsabilităţii A se vedea art. 16 din Constituţia din 1991. În lumina art. 16 pct. 2, art. 53, art. 119 şi următoarele din Constituţie, se prevăd şi raporturi juridice între autorităţile publice şi persoanele fizice, ori juridice sau în interiorul acestora, raporturi în care există subordonare între autorităţile publice şi ceilalţi subiecţi ai unor raporturi juridice - raporturile juridice de drept public, etc… 331 În prezent, există unele privilegii instituite prin lege despre care, aşa cum am arătat, credem că sunt contrare principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii consacrate prin art. 16 din Constituţie. Aceste privilegii privesc: judecătorii, procurorii, notarii publici, controlorii financiari ai Curţii de Conturi, procurorii financiari şi judecătorii financiari, sub aspectul condiţionării cercetării şi trimiterii în judecată a acestora, de obţinerea unor avize care, în cazul că sunt negative, nu pot fi atacate şi respectiv anulate, cu implicaţii deosebite asupra responsabilităţii acestora. În acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27. 332 Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridică nu răspunde penal. In Dreptul penal francez însă, persoana juridică poate răspunde penal. 330

"In toate cele trei ipostaze ale răspunderii omul este confruntat cu trei instanţe care-l întreabă şi faţă de care este răspunzător:- Dumnezeu ca donator al libertăţii şi ca sursă a ei: Ce ai făcut cu libertatea pe care ţi-am dat-o? - societatea (alţii): De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile legale, religioase, morale, la care ai consimţit ca limite de exersare a libertăţii tale şi a noastră? 333

- în faţa mea, ca primitor al libertăţii şi ca modelator al eului meu: Ce am făcut cu libertatea pe care am primit-o? " A se vedea Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti-1997, p. 136-137.

184

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în vedere nu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia. Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi face responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar nu a făcut. După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor” asupra naturii obiectului, scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergenţe care, în ultimă instanţă, sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu poate fi dezvăluit fără cunoaşterea mobilului şi motivelor334 generatoare, în raport de care se stabileşte şi responsabilitatea. În acest sens pledează şi ideea conform căreia nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare335. Capacitatea mediului de a genera noi şi noi nevoi, a fost relevată de Hegel care afirma: „Orientarea vieţii sociale spre multiplicarea nedeterminată şi specializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plăcerilor, ca şi diferenţierea trebuinţei naturale de cea artificială nu are hotar.” După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şi apartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e) de autodepăşire. Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi, se cheamă balanţa motivaţională, ce stă la baza comportamentului. Cu alte cuvinte, necesităţile sociale obiective336, atât ale persoanei cât şi ale societăţii, au un rol deosebit în determinarea comportamentului persoanei (persoanei private sau publice), inclusiv în privinţa incidentă asupra legilor337 care guvernează relaţiile dintre acestea. Spre exemplu, fundamentul pagubei constă în gradul de frustrare a satisfacerii necesităţilor sociale ale persoanei private sau de drept public, iar al despăgubirilor este determinat de gradul de recunoaştere a nivelului de frustrare a necesităţilor sociale subiective ale victimei, în timp ce sancţiunea îşi are izvorul în nevoia de constrângere şi educaţie impusă de necesităţile sociale obiective ale societăţii. De exemplu, "Mobilul actului administrativ este ceea ce determină organul administraţiei publice să uzeze de competenţa sa în emiterea actului", arată dl. prof. univ.dr. Al. Negoiţă. Acesta (mobilul) este scopul competenţei conferite funcţiei, fiind indisolubil legat de interesele generale pe care le satisface. "Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său" - susţine distinsul autor - "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv". Deci, motivul trebuie să fie efectul mobilului şi cauză a actului. Dacă mobilul sau motivul sunt ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit. p. 145. 335 "In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţă totală care devine în timpul pubertăţii independenţă relativă, pentru a se transforma în timpul adolescenţei în responsabilitate socială. Astfel de transformări ale personalităţii trebuie să implice schimbări majore ale motivaţiei." Gordon W. Allport, Structure et developement de la personalite‚ Cătălin Mamali, Balanţa motivaţională şi coevoluţia, Editura St. Cres, Bucureşti-1981, p. 40. 336 "Societatea este fondată pe pluralismul puterilor, comportând un risc inevitabil a înfruntării şi dezordinii. Or, dezordinea, dă celor slabi dominarea zgomotoşilor şi puternicilor. De aici vine nevoia de ordine şi securitate." V.Giscard d'Estaing, Democratie Francaise, Editura Fayard-1974, p. 136. 337 "Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa organelor autorităţilor publice (s.n.), care acţionează pentru realizarea acestor necesităţi". Prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 51. Or, în raport de competenţa autorităţilor publice, se stabileşte şi responsabilitatea acestora. 334

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

185

Pe de altă parte, nu poate fi realizat un drept, dacă nu este reglementată o obligaţie corelativă acestuia pentru o altă persoană, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De asemenea, nu poate fi înfăptuită responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autorităţi publice dacă aceştia nu au puterea, respectiv competenţa prevăzută de lege să prevină şi înlăture fapta generatoare de răspundere. Spre exemplu, apreciem că este incorect să-l faci responsabil pe şef, nemijlocit (funcţionar public), de greşelile subordonaţilor săi, dacă acesta nu dispunea de instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinte autoritatea instituţională) pe care să le fi folosit pentru prevenirea săvârşirii unor fapte ilegale de către subordonaţi. În prezent, în poliţie (încă militară) sunt astfel de cazuri, când puterea este concentrată exclusiv în mâna şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt sancţionaţi, de regulă, şefii de birouri, servicii, în condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare a subordonaţilor, nu pot efectiv să prevină evoluţia negativă a abaterilor deşi cunosc cel mai bine cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar să existe întotdeauna un echilibru între puterea materializată în autoritatea instituţională a funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia. Principiul existenţei şi dezvoltării sociale338 impune satisfacerea nevoilor sociale obiective care se realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia în răspundere concretă, a cărei realizare se face339 şi prin forţa de constrângere a Statului, după caz. Scopul Statului şi, în mod deosebit, al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-o bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei persoane340; în cazul în care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-o repare, deoarece, conform principiului constituţional al solidarităţii sociale, Statul şi-a asumat această responsabilitate prin raţiunea sa de a fi. Unii autori au susţinut că fundamentul juridic al responsabilităţii statului rezidă din ideea de echitate ca expresie a principiului "neminem laedere". Promotorul acestei teorii, H. Bérthlemy, spune că "în pură echitate, oricare ar fi cauza acestor daune, repararea lor este necesară, pentru că nu ar fi just ca unul singur să sufere de pe urma măsurilor luate în interesul tuturor" iar Cornien, comisar al guvernului francez, în concluziile pe care le pune în faţa Consiliului de Stat francez, în afacerea Cornien, spune că: "Temeiul responsabilităţii statului atât faţă de terţi, cât şi faţă de agenţii săi, nu stă într-un text pozitiv de drept civil, ci într-un principiu superior de dreptate, din care decurg înseşi textele pozitive, pe care judecătorii le vor aplica. Este vorba aşadar de o legislaţiune de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul Administrativ Român, vol. I, Bucureşti - 1925, p. 316. 339 "Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandă, cu regula de organizare şi de gestiune a serviciilor publice. Pe scurt, dreptul public este dreptul obiectiv al serviciilor publice. Ca şi dreptul privat, care încetează a mai fi fondat pe dreptul subiectiv al individului, pe autonomia de voinţă a persoanei - şi care este acum bazat pe funcţia socială care se impune oricărui individ - Dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv statului, pe suveranitate, ci se bazează pe noţiunea de funcţie socială a guvernanţilor, având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, Drept Constituţional Român, Editura Hyperion XXI, Bucureşti-1993, p. 32. 340 "Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asigurată de felul în care acest sistem reuşeşte să-şi regleze structurile şi acţiunile în raport de nevoile societăţii. Pentru a reuşi aceasta, este nevoie de o cunoaştere deplină a necesităţilor pe care le are sistemul social global... Pe baza cunoaşterii nevoilor societăţii, sistemul administraţiei publice îşi reglementează structurile şi modalităţile de acţiune, responsabilitatea, (s.n.) potrivit cu particularităţile pe care le prezintă mediul social în raport cu care acţionează administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 22-23. "Responsabilitatea statului. Este suficient ca regulata funcţionare a mecanismului de Stat să cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca Statul să fie obligat să-l repare, indiferent dacă se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua credinţă." Curtea de Apel III, Bucureşti, dec. 64 din 14 februarie 1935, în Repertoriu de Jurisprudenţă Administrativă Bucureşti, 1935, p. 525. 338

186

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

Principiul reparării integrale a prejudiciului, presupune atât repararea prejudiciului efectiv damnum emergens - cât şi a beneficiului nerealizat - lucrum cessans. De asemenea, repararea trebuie făcută atât pentru prejudiciile materiale cât şi cele morale. Spre exemplu, în domeniu dreptului administrativ, potrivit art. 52 pct. 1 din Constituţia României, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei341. Principiul reparării prompte a prejudiciului. Realitatea învederează în adevăr faptul că, în intervalul cuprins între cauzarea unui prejudiciu şi începerea reparării acestuia, în patrimoniului persoanei lezate se pot produce noi şi noi urmări dăunătoare care, la rândul lor, pot fi cauza altor daune. In accepţiunea sa propriu-zisă, înlăturarea în întregime a prejudiciului trebuie să urmărească restabilirea prin reparare, a situaţiei anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe care, chiar atunci când potenţial ar fi posibilă, trecerea timpului o poate îngreuna sau zădărnici. Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul administrativ, procedura transformării responsabilităţii în răspundere este mai operativă, termenele sunt mai scurte, procedurile mai simplificate în administrarea probaţiunii, iar garanţiile mai ferme. În ultima perioadă de timp, în dreptul pozitiv şi-au făcut apariţia norme care reglementează responsabilitatea administrativă sub două aspecte. În primul rând prevăd drepturile cetăţenilor şi obligaţia generală a Statului de a le garanta. În al doilea rând, prin dispoziţii cu putere constituţională, se instituie responsabilitatea administrativă atât a Statului, a funcţionarului public cât şi a persoanei particulare în calitate de guvernat342, (art. 48 din Constituţia din 1991). Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991, este prevăzută funcţia de apărare socială a Statului şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „România este stat de drept democratic şi social (s.n.) în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea (s.n.) şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Introducerea cuvântului „social”343 în acest articol are scopul de a evidenţia mai bine responsabilitatea Statului în ideea de apărare socială, în spiritul dreptăţii, idee care se regăseşte şi în Constituţia Franţei (art. 2), a Germaniei (art. 20), şi a Spaniei (articolul 1). „Din faptul că organele Statului au devenit garanţia afacerilor colectivităţii, decurge obligaţia lor de a acţiona în exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea, inacţiunea autorităţii public, a funcţionarului său, devine un temei juridic pentru răspunderea Statului”344. Astfel, în art. 48 din Constituţia României, este definită o formă a responsabilităţii administrative prin instituirea obligaţiei autorităţii publice la recunoaşterea dreptului pretins, prin anularea actului ori repararea "Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990 potrivit cărora instanţa, soluţionând acţiunea în contencios administrativ poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ sau să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris iar în cazul admiterii acţiunii, va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cauzate, rezultă că, prin Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastră, un contencios de plină jurisdicţie." Dr. V.I. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-1995, p. 150. 342 Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, p. 249, a definit Statul ca "o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernaţilor." 343 In Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti-1994, p. 22, dr. Neculaescu Sache, sub un anumit aspect, vorbeşte de o accentuare a "socializării reparării pagubelor prin tehnicii care proliferează pe măsura progresului tehnologic, de la asigurările sociale până la asigurările obligatorii de daune, la constituirea diferitelor forme de garanţie etc., în definitiv, toate semne ale unui înalt grad de mutualitate, de creştere a solidarităţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activităţi nu-s animate de scopuri eminamente speculative. Asemenea tehnici de socializare a reparaţiilor pagubelor ... denotă, pe lângă solidaritatea socială şi preocuparea de a indemniza cât mai rapid şi satisfăcător victima, precum şi o anumită socializare a cauzalităţii daunelor..." 344 Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. p. 32. 341

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

187

pagubei în cazul ipotetic de vătămare într-un drept printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptăţite. Responsabilitatea juridică penală îşi are temeiul în mai multe articole din Constituţie, începând cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic să instituie „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”(art. 73 lit.h) şi continuând cu toate articolele în care se vorbeşte de garantarea, ocrotirea, asigurarea, apărarea a unui drept sau a unei libertăţi, în baza cărora trebuiau incriminate faptele şi actele periculoase pentru drepturile şi libertăţile apărute (art. 22-52, 54, 57 ş.a. din Constituţie). De asemenea, responsabilitatea politică, penală, civilă, administrativă a Guvernului şi membrilor acestuia îşi are temeiul în art. 109 din Constituţie. Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi în alte legi, sunt folosite conceptele de responsabilitate şi răspundere, în mod diferit. De pildă în art.52 pct.3 se dispune: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, în art. 109 din Constituţie intitulat: „Răspunderea membrilor guvernului”, găsim termenii de „responsabilitate ministerială” atunci când se dispune: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”345. Aceasta înseamnă că în legea privind responsabilitatea ministerială trebuia să se reglementeze atât responsabilitatea ministerială, cât şi răspunderea membrilor guvernului, concepte care sunt total diferite. Deci, temeiul responsabilităţii ministeriale îl constituie, pe lângă această dispoziţie constituţională, legea specială care o reglementează în baza principiilor generale şi speciale ale acestui tip de responsabilitate juridică. Tot din formularea art. 109 observăm că responsabilitatea are caracter general, iar răspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii administraţiei publice locale (Legea nr. 69/1991), se foloseşte termenul de responsabilitate a organelor administraţiei publice locale, când le fundamentează activitatea pe propria responsabilitate, pe principiul autonomiei administrative de organizare, funcţionare şi gestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă. De asemenea în art.6, art.7 pct.3, art.14 pct.4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 se vorbeşte de principiul responsabilităţii ca principiu de bază al administraţiei publice. Într-o lege mai recentă, respectiv Legea privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), în art. 8 lit. „b”, găsim o reglementare mai exactă şi o folosire corespunzătoare a termenilor de responsabilitate şi răspundere. Astfel, cuvântul „responsabil” este folosit atunci când legiuitorul declară responsabile cadrele militare de misiunile ce le sunt încredinţate, „Cadrele militare...fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate”. Iar termenul de răspundere apare în construcţia „neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor.” Este vorba de ordinele de a executa „acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Şi aici, răspunderea apare ca ulterioară responsabilităţii şi se stabileşte de autoritatea competentă care, în cazul de mai sus, este împiedicată prin lege să o înfăptuiască. În art. 7pct.2şi3 din Legea nr.188/1999 modificat prin Legea nr. 161/2003 când se defineşte funcţia publică se foloseşte sintagma „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor”. Astfel, putem considera că temeiul responsabilităţii juridice îl constituie Constituţia, legea şi principiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul răspunderii juridice este altul. După părerea noastră, temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative: a) săvârşirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracţiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, abatere constituţională, contravenţie, act administrativ ilegal şi chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege etc.; Din nefericire în actuala Lege a răspunderii ministeriale nr.115/1999 contrar Constituţiei, nu sunt reglementate cazurile de răspundere disciplinară şi nici sancţiunile disciplinare pentru abaterile săvârşite de membrii Guvernului. Or aceasta echivalează cu o neexecutare de către Parlament şi Guvern a dispoziţiei constituţionale care instituie răspunderea şi responsabilitatea juridică a membrilor Guvernului, sub toate formele ei (art. 109 din Constituţie). 345

188

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

b) Constituţia şi legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele abilitate şi actele sau faptele generatoare; c) hotărârea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit şi înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de drept public sau privat). De exemplu nereglementarea responsabilităţii administrative poate avea multiple consecinţe negative. Astfel, în lipsa responsabilităţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi să administreze, se naşte ideea că actele funcţionarilor publici, oricât de abuzive ar fi, sunt de neînlăturat, ba chiar deasupra legilor; de asemenea, apare convingerea că numai prin prevenirea dorinţelor superiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le ocupă şi nu prin respectarea legii. De aceea, desele cazuri de nereglementare a responsabilităţii demnitarilor şi funcţionarilor 346 publici care, din păcate, prin numărul lor au devenit regulă, constituie una din condiţiile care favorizează proliferarea corupţiei şi tolerarea incompetenţei şi, în general, o criză de responsabilitate şi răspundere.

Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări347 Dat fiind importanţa responsabilităţii juridice, este instituită în multe ţări prin norme cu putere constituţională, cu valoare de principiu alături de alte principii constituţionale cu care se presupune reciproc. De pildă principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apărare socială a statului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei germane. În articolul 20 se prevede „Republica Federală a Germaniei este un stat federal democratic şi social” (s.n.), iar în articolul 1 se arată „Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi proteja în consecinţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi imprescriptibile ca fundament al comunităţii umane, a păcii şi justiţiei în lume”. Din aceste dispoziţii observăm că puterilor publice le este încredinţată responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este intitulat „Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a obligaţiilor de serviciu” detaliază responsabilitatea administrativă în formele cunoscute, astfel: „Dacă vreunul din funcţionari, în exercitarea sarcinii publice ce îi este încredinţată, încalcă obligaţiile ce îi sunt impuse de această sarcină în ceea ce priveşte un terţ, responsabilitatea incumbă, în principiu, statului sau organismului în serviciul căruia se găseşte. Dacă fapta este comisă cu intenţie, sau ca o greşeală gravă dreptul la recurs este rezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse căile judiciare.” În art. 19 pct. 4 se prevede: „Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publică, poate recurge la căile judiciare. Recursul la jurisdicţia ordinară este deschis, dacă o altă jurisdicţie nu este competentă”. Articolul 65, denumit „Repartizarea responsabilităţilor”, dispune: „Cancelarul federal fixează liniile directoare ale politicii şi îşi asumă responsabilitatea acestora (s.n.). În aceste limite, (s.n.) fiecare ministru federal dirijează departamentul său într-un mod autonom şi sub propria responsabilitate (s.n.)”. În art. 22 din Constituţia Belgiei se prevede: „Legea determină care sunt agenţii responsabili (s.n.) pentru violarea secretului corespondenţei încredinţat poştei”, iar în art. 24 se arată: „Nu este necesară nici o autorizaţie prealabilă pentru a exercita urmărirea contra funcţionarilor publici, pentru faptele administraţiei lor, în afară de cele statuate în ceea ce-i priveşte pe miniştri”. De exemplu, sunt unele norme care sunt declarate obligatorii pentru funcţionarul public, dar fără sancţiune ca element al responsabilităţii. Un exemplu edificator este H.G. României nr. 671/1991 privind regulile de comportare ale funcţionarilor publici. Din nefericire multe acte normative excelează în a sancţiona numai faptele cetăţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi îndeplineşte atribuţiile de serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzează un pericol social ce depăşeşte limitele unei abateri disciplinare. 347 Les Constitutions de l'Europe de Douze, La documentation française, Paris-1992. 346

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

189

Astfel, în Belgia, numai pentru cercetarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor este necesar avizul sau autorizarea prealabilă, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiază de un astfel de tratament juridic. Constituţia din Danemarca, în art. 13, proclamă: „Regele este iresponsabil; persoana sa este inviolabilă şi sacră; miniştrii sunt responsabili de conduita lor în faţa guvernului. Responsabilitatea este reglementată prin lege”, iar în art. 14 se arată că „fiecare ministru care a contrasemnat, este responsabil de acea decizie”. Din primul articol al Constituţiei spaniole se desprinde principiul solidarităţii sociale, al apărării sociale, precum şi faptul că toate puterile statului, inclusiv în domeniul responsabilităţii, emană de la popor „în raport de necesităţile sociale obiective”. „Spania se constituie într-un stat de drept social şi democratic, care apără ca valori superioare de ordin juridic libertatea, justiţia, egalitatea şi pluralismul politic”. Iar în art. 9 pct. 3 se dispune: „Constituţia garantează principiul legalităţii, ierarhia normelor juridice, publicitatea normelor, neretroactivitatea dispoziţiilor sancţionatorii nefavorabile sau restrictive de drepturi individuale, securitatea juridică, responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia tuturor acţiunilor arbitrare din partea lor (s.n.)”. De asemenea, în art. 56 punctul 3 se prevede: „Persoana regelui este inviolabilă şi nu este supusă responsabilităţii”, iar în art. 106 pct. 2 se dispune: „particularii, numai în termenele stabilite de lege, vor avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele cauzate bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor de forţă majoră, de fiecare dată când pagubele vor fi consecinţa funcţionării serviciilor publice”. Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117: „Justiţia emană de la popor şi este administrată în numele regelui prin judecători şi magistraţi care constituie puterea judiciară şi sunt independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi exclusiv legii”, precum şi ale art. 121 care dispune: „Pagubele cauzate prin erori judiciare, precum şi cele care rezultă din funcţionarea anormală a administrării justiţiei, dau dreptul la o indemnizaţie în sarcina Statului, conform legii”. În Constituţia franceză, chiar prin art. 2, Franţa este declarată o Republică indivizibilă, laică, democratică şi socială, iar în art. 21 se arată: „Primul ministru dirijează acţiunile guvernului. El este responsabil (s.n.) pentru apărarea naţională.” Încă din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 rezultă că drepturile acestora se nasc odată cu indivizii şi mor numai o dată cu ei. „Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi”, „Garanţia drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică”. Iar în art. 15 se prevede:”dreptul societăţii de a cere socoteală tuturor agenţilor publici de administraţia lor”. Potrivit art. 17 din Constituţia Japoniei, orice persoană care a suferit o vătămare prin actul ilegal al unui funcţionar public, are dreptul să reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de la autorităţile publice, după cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16 din aceiaşi Constituţie, se arată că fiecare om are dreptul la petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la destituirea funcţionarilor publici etc. Rezultă cu prisosinţă că fundamentul responsabilităţii administrative, penale, constituţionale, civile şi, în general, al responsabilităţii juridice a autorităţilor publice a funcţionarilor acestora, a oricărei persoane, îl constituie legea supremă - Constituţia şi legile care îşi au izvorul în aceasta şi care consacră principiile umanismului, solidarităţii şi apărării sociale, ale echităţii şi dreptăţii, egalităţii în drepturi, libertăţii de voinţă, concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum şi între putere şi responsabilitate şi altele. De asemenea, reţinem că responsabilitatea juridică nu poate produce efecte juridice fără reglementarea răspunderii juridice şi înfăptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridic concret.

Despre formele responsabilităţii juridice „Răspunderea juridică tinde să ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în totalitatea sa, în materia dreptului public şi a dreptului privat, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor

190

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

momentelor şi a tuturor situaţiilor; răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre”348. După cum se ştie, forma şi structura răspunderii juridice este determinată de natura raportului juridic şi deci a normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut, prin norma de drept este reglementată responsabilitatea juridică. Astfel, în funcţie de tipul de principii şi norme juridice ce o reglementează, responsabilitatea este cunoscută sub două forme distincte: a) responsabilitatea de drept public; b) responsabilitatea de drept privat. De menţionat că în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridică, păstrându-şi caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracă forme diferite. Astfel, o altă împărţire a responsabilităţii juridice se poate face în funcţie de modul concret de reglementare a acesteia, care este specific fiecărei ramuri de drept după cum urmează: responsabilitate constituţională349, responsabilitatea civilă, responsabilitate penală, responsabilitate administrativă, responsabilitate specifică dreptului muncii etc. După subiectul responsabilităţii, aceasta poate fi colectivă sau individuală. Responsabilitatea individuală poate îmbrăca forma responsabilităţii cetăţeanului350, responsabilităţii funcţionarului, responsabilităţii funcţionarului public351, responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari (medic, notar, poliţist etc.), responsabilitatea demnitarului. Din punct de vedere al vinovăţiei subiectului, responsabilitatea se mai poate împărţi în: a) responsabilitatea obiectivă (adică instituită prin voinţa legiuitorului pentru anumite situaţii când trebuie protejat subiectul pasiv chiar în lipsa vinovăţiei subiectului activ); de exemplu, responsabilitatea obiectivă a puterii publice, pentru fapta serviciului public sau a funcţionarului ori demnitarului public352, săvârşită fără vinovăţie; socotim că, în actuala reglementare, nimic nu se opune a se admite responsabilitatea statului şi a autorităţilor publice, pentru pagubele cauzate prin acte administrative legale. Credem ca aceasta rezultă din principiul solidarităţii sociale preluat în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 52 din Constituţie. Analizând art. 52 din Constituţia din anul 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează răspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv din art. 52 din Constituţia revizuită, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal al actului administrativ. Astfel, în art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei ori legilor în vigoare”. Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal”, precum şi Louis Joserand. Prefaţă la lucrarea lui André Brune, Raports et domaines des responsabilités contractuelle et delictuelle, p. 5, (citat după Ion M. Anghel, Francise Deak, Marin F. Popa Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti - 1973, p. 12, nota 1). 349 Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti - 1995, p. 9 şi următoarele. După alţi autori, "suspendarea şefului de stat sau revocarea unui membru al Guvernului ori revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a votării unei moţiuni de cenzură, sunt sancţiuni cu dublă natură juridică, aşa încât răspunderea pe care ele o concretizează ne apare ca fiind o instituţie constituţional-administrativă" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, p. 676. După dr. V.Prisăcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate răspunde decât politic, iar sancţiunea acestei răspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea ce atrage demiterea acestuia.": V.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996, p. 102. 350 Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetăţeanului străin, a apatridului, a azilantului etc. 351 Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între responsabilitatea funcţionarului şi responsabilitatea funcţionarului public şi chiar responsabilitatea altor categorii de funcţionari (miniştri, primari etc.) 352 A se vedea Jean-Francois Davignon, La responsabilité objective de la puissance publique, L'université des sciences sociales de Grenoble - 1976. 348

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

191

„anularea actului”. De aceea, credem că art. 52 din Constituţia de la 1991, permite repararea pagubei cauzate prin actul legal, fără să fie necesară anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit să fie atacat un act pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 123 pct. 5 din Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic obligat prin decizia Primăriei să nu vândă băuturi alcoolice pe timpul unui miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despăgubiri pentru daunele cauzate prin decizia Primăriei, care este un act legal, sau cel vătămat printr-o lege de expropriere poate cere despăgubiri, deşi legea în cauză nu este „ilegală” sau, mai corect spus, neconstituţională. b) responsabilitatea subiectivă (adică se bazează pe vinovăţia subiectului sub aspectul intenţiei sau culpei cu formele ei neglijenţă, ori uşurinţă). În dreptul civil se mai face distincţie, în sensul unei reglementări diferite a răspunderii civile353, între răspunderea contractuală şi răspunderea extracontractuală, precum şi: a) responsabilitatea pentru fapta proprie; b) responsabilitatea pentru fapta altuia; c) responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului. După conţinutul răspunderii ce o generează, responsabilitatea poate fi: materială, disciplinară, contravenţională, constituţională şi penală, iar după pagubele cauzate, responsabilitatea mai poate fi: responsabilitate pentru daune morale şi responsabilitatea pentru daune materiale. Pe de altă parte, responsabilitatea materială poate fi de mai multe feluri: responsabilitatea materială de natură civilă354, responsabilitatea materială de natură administrativă355 şi responsabilitatea materială specifică dreptului muncii356. "Ca instituţie juridică, responsabilitatea civilă constă în ansamblul reglementărilor legale - a principiilor şi regulilor care se degajă din acestea - privitoare la transpunerea efectivă în viaţă, în raporturile sociale, a obligaţiei generale pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia." Ion Albu V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca - 1979, p. 24. 354 Prin responsabilitate materială de natură civilă, înţelegem responsabilitatea materială reglementată de normele de drept civil. 355 Prin responsabilitate materială de natură administrativă, înţelegem responsabilitatea materială izvorâtă şi reglementată de normele dreptului administrativ. Răspunderea materială administrativă apare în cadrul raportului juridic de drept administrativ. Spre exemplu, răspunderea materială a militarilor, reglementată de Decretul nr. 207/1976. 353

Potrivit dreptului muncii, răspunderea materială este definită ca ansamblu reglementărilor legale - de fond şi procedurale referitoare la obligaţia persoanelor încadrate, de a repara prejudiciului produs unităţii, în timpul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în legătură cu munca sa. Răspunderea materială, în dreptul muncii, se deosebeşte de răspunderea civilă prin următoarele trăsături: a)- derivă din contractul de muncă şi anume din partea sa legală prestabilită, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că este condiţionată în mod necesar de existenţa contractului, iar pe de altă parte, că reglementarea ei are la bază norme imperative; b)- este o răspundere individuală, personală, pentru fapta proprie; dacă mai multe persoane concură prin fapta lor, la producerea prejudiciului, obligaţiile lor de reparare a pagubei sunt conjuncte; solidaritatea răspunderii constituie o excepţie, reglementată ca atare, în mod expres, de lege; c)- este sub un întreit aspect o răspundere limitată: persoana încadrată răspunde, de regulă, numai pentru daunele efective, nu şi pentru foloasele nerealizate; de asemenea, ea răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare; retribuţie, asupra veniturilor din muncă; d)- la baza răspunderii materiale stă vinovăţia, care trebuie să fie dovedită de unitate; prezumţia de vinovăţie este reglementată de lege ca o excepţie; e)- de regulă, repararea pagubei se face prin echivalent bănesc; f)- recuperarea prejudiciului se efectuează după o procedură specială;

356

În baza principiului consacrat în art. 187 din Codul muncii, în cazurile în care dispoziţiile legislaţiei muncii cu privire la răspunderea materială sunt neîndestulătoare, ele se întregesc cu normele dreptului civil, dacă acestea sunt compatibile cu specificul raportului juridic de muncă. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu şi colectiv, Dreptul la muncă. Codul muncii comentat şi adnotat, Editura Politică, Bucureşti - 1998, p. 358

192

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

{i responsabilitatea disciplinară este de mai multe feluri: responsabilitate disciplinară de natură administrativă şi responsabilitate disciplinară specifică dreptului muncii, etc. După calificarea funcţionarului şi specificul reglementării, responsabilitatea mai poate fi: responsabilitatea militarilor, responsabilitatea poliţiştilor, responsabilitatea magistraţilor, responsabilitatea medicilor, responsabilitatea notarilor, responsabilitatea parlamentarilor etc. Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al conţinutului, responsabilitatea juridică mai poate fi: responsabilitate generală a funcţionarului public şi responsabilitate specială a unor categorii de funcţionari publici. Responsabilitatea generală a funcţionarului public este reglementată în statutul funcţionarilor publici357, care prevede reguli generale pentru toţi funcţionarii publici358. Prin legi speciale sunt reglementate norme derogatorii pentru anumite categorii de funcţionari, în raport de specificul funcţiei publice (prefect, primar, parlamentar, ministru etc.) Responsabilitatea juridică diferă şi în funcţie de natura raportului juridic în care poate să apară, precum şi de calitatea subiecţilor raportului juridic. Astfel, într-un fel este reglementată responsabilitatea materială a funcţionarului public faţă de un terţ care poate să fie de natură civilă, atunci când nu are legătură cu serviciul funcţionarului, sau de natură administrativă, atunci când funcţionarul public era în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Tot la fel diferă responsabilitatea disciplinară a funcţionarului privat, de responsabilitatea disciplinară a funcţionarului public. Este interesant de văzut cum este reglementată responsabilitatea funcţionarului de stat, care diferă după cum acesta este funcţionar public sau simplu funcţionar, în mod deosebit a acelui funcţionar care îşi desfăşoară activitatea în domeniul privat al statului. Spre exemplu, în dreptul penal359, „funcţionarul public” este definit ca fiind orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal.” În art. 145 din Codul penal se arată că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Prin „funcţionar”, în sensul dispoziţiilor penale, se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice, decât cele prevăzute de art. 145 din Codul penal. De menţionat că noţiunea de funcţionar public din dreptul penal, este mai largă decât aceeaşi noţiune din dreptul administrativ. Actualul Cod penal reglementează diferit responsabilitatea pentru săvârşirea unei infracţiuni, după cum făptuitorul este funcţionar sau funcţionar public, prevăzând pedepse mai mult sau mai puţin grave. Spre exemplu: când infracţiunile prevăzute de art. 246-250 din Codul penal sunt săvârşite de un funcţionar public, legea prevede pedepse destul de grave, dar când aceste infracţiuni sunt săvârşite de un funcţionar, fie că este de stat sau nu, potrivit art. 258 din Codul penal, maximul pedepselor se reduce cu o treime. La alte infracţiuni, cum ar fi delapidarea, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă şi altele, tratamentul penal este acelaşi atât pentru funcţionarul public, cât şi funcţionarul privat. În domeniul contravenţional, responsabilitatea poate fi: responsabilitate contravenţională a persoanei fizice, responsabilitate contravenţională a persoanei juridice, şi responsabilitate contravenţională a funcţionarului, a parlamentarului etc. De exemplu, responsabilitatea contravenţională a funcţionarului este instituită pentru unele încălcări ale normelor juridice ce Proiectul Statutului funcţionarului public aprobat pentru înaintarea Parlamentului prin Hotărârea Guvernului României nr. ESTE 71 din 28.04.1992, a fost retras (1997), pentru o nouă redactare şi resesizarea parlamentului. În final a fost aprobat un alt proiect prin Legea nr. 188/1999. 358 Statutul funcţionarului public constituie dreptul comun în materia reglementărilor privind categorii speciale de funcţionari publici. 359 A se vedea V.Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi fărădelege. Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997. 357

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

193

reglementează chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un astfel de caz este cel al H.G. 127/1994, care stabileşte şi sancţionează drept contravenţii mai multe încălcări ale atribuţiilor funcţionarilor publici (art. 1, pct. 1, lit. „c”, pct. 2 lit. „a”360, pct. 3, lit. „h”, „i” sau art. 1 lit. „b”, pct. 11 din H.G. nr. 794/1993) privind sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De asemenea, sunt unele situaţii când contravenţia poate să fie săvârşită atât de orice cetăţean, cât şi de funcţionarul ori demnitarul public; în cazul celor din urmă, pentru anumite categorii de contravenţii, sancţionarea ar trebui să aibă limite mai mari, datorită calităţii şi responsabilităţii acestora. Când responsabilitatea disciplinară este reglementată de normele de drept al muncii, iar raportul de muncă are la baza legea şi contractul de muncă, avem de-a face cu responsabilitatea disciplinară specifică dreptului muncii, responsabilitate ce nu se confundă cu responsabilitatea disciplinară din dreptul administrativ. Alta este situaţia în cazul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public faţă de autoritatea publică din care acesta face parte (pe baza raportului de subordonare ierarhică) deoarece reglementarea acesteia se regăseşte în statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de drept administrativ. În cadrul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public apar mai multe forme ale acesteia, diferit reglementate de lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici a căror responsabilitate juridică este reglementată de unele principii generale din statutul funcţionarului public, din Constituţie şi alte legi, cât şi de acte normative elaborate special pentru fiecare din acestea (categorii diferite de funcţionari publici), (statutul cadrelor militare, statutul magistraţilor, statutul aleşilor locali, statutul poliţiştilor, statutul medicilor, regulamentul camerelor etc.), ceea ce presupune şi forme diferite ale responsabilităţii funcţionarului public. De asemenea, responsabilitatea materială a unei persoane fizice, poate fi în următoarele situaţii: - responsabilitatea materială a persoanei fizice care apare în cadrul unui raport juridic de drept civil; - responsabilitatea materială - civilă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public ca persoană fizică de drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adică atunci când acţionează fără nici o legătură cu raportul juridic în care se află cu autoritatea publică din care face parte; - responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate autorităţii publice din care face parte; - responsabilitatea materială de natură administrativă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate unei persoane private în cadrul raportului juridic de drept administrativ (aceasta poate interveni numai pentru funcţionarul public sau în solidar cu autoritatea publică din care face parte potrivit Legii nr. 29/1990 şi a art. 48 din Constituţie); - responsabilitatea civilă a funcţionarului public care este reglementată de dispoziţiile Codului civil (adică, atunci când săvârşeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al statului). De asemenea, responsabilitatea administrativă are următoarele forme: Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 la 250.000 lei pentru persoane fizice şi de la 250.000 lei la 500.000 lei pentru persoanele juridice, nerealizarea de către agenţii economici şi serviciile publice de specialitate a atribuţiilor specifice privind asigurarea protecţiei mediului în sectoarele de care răspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G. 127/1994). Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea nr. 32/1968 abrogată prin O.G. nr.2/2001, "Contravenţiile săvârşite de angajaţii organizaţiilor de stat la locul de muncă se constată atât de persoanele prevăzute în actele normative care stabilesc şi sancţionează contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori asimilaţii acestora, anume împuterniciţi de conducătorul organizaţiei, dacă ele au fost săvârşite de personalul din subordine. Aceleaşi persoane constată şi contravenţiile săvârşite în incinta organizaţiilor de stat de către cei care nu sunt angajaţi ai acestora". 360

Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor

194

- responsabilitatea autorităţii publice, care la rândul ei poate fi materială ori contravenţională; - responsabilitatea funcţionarului public care poate fi: materială, disciplinară ori contravenţională; - responsabilitatea administrativă a persoanei fizice şi juridice sub formă materială sau contravenţională, respectiv în cadrul raportului juridic de subordonare. Din cele prezentate rezultă că responsabilitatea juridică este o instituţie deosebită a dreptului constituţional, strâns legată de drepturile şi libertăţile omului precum şi de organizarea şi funcţionarea Statului şi dreptului, în diferite sisteme constituţionale. Formele responsabilităţii şi răspunderii juridice sunt determinate de specificul reglementărilor ce se impun pentru garantarea, apărarea, asigurarea diversităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, cât şi ale celorlalte drepturi şi libertăţi, indispensabile unei vieţi sociale, economice, politice şi democratice. Putem spune că instituţiile responsabilităţii şi răspunderii juridice constituie cheile de boltă ale sistemului garanţiilor constituţionale, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului precum şi pentru o bună funcţionare a statului şi înfăptuire a dreptului. TEME PENTRU REFERAT: - Deosebirea dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică. Importanţa acesteia. - Principiile responsabilităţii juridice. - Fundamentul responsabilităţii şi fundamentul răspunderii juridice. - Responsabilitatea obiectivă şi responsabilitatea subiectivă. - Responsabilitatea juridică-instituţie a dreptului constituţional BIBLIOGRAFIE 1. Dr. Ion Popescu

- Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, Slăniceanu Brăila, 1999, p. 388-501 2. Mihai Florea - Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 3. Henry Lalou - La responsabilité civile, Dalloz, Paris ,1928 4. André Decenciere Ferrandiere - La responsabilité des l’Etats à raison des dommages subis par des étrangers, Paris, Rousseau, 1925 5. Narcis Giurgiu - Răspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura Nemira, Focşani-1995 6.Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Editura Global Lex, Bucureşti, 200 7. Mircea Preda - Tratat elementar de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1996. 8. Valerică Dabu - Poliţişti, procurori şi judecători. Între lege şi fărădelege. Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997

CAPITOLUL VIII DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE. GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

8.1.

Noţiunea de drepturi fundamentale

Aşa cum am arătat în capitolul I, Dreptul constituie posibilitatea recunoscută de societate , sau comportamentul impus de aceasta prin intermediul statului în a satisface necesităţile sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a pretinde ori primii ceva, asigurate prin forţa de constrângere a statului. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane, grup, societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii, să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea, sub sancţiunea constrângerii statale. Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi alte valori ale individului, colectivităţii şi societăţii în scopul satisfacerii trebuinţelor, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfăptuirii acestora. „Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa factorului social şi factorului individual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asigurată decât respectându-se interesele naţionale” arată Al. Otetelişanu361. Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai puţin importante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului, colectivului şi ale societăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile pe care le satisfac. Există o diferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de creanţă sau orice alt drept obişnuit. De pildă subiectul dreptului de creanţă poate să renunţe la exercitarea dreptului său fără implicaţii deosebite, ca în cazul dreptului sau libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atunci când acesta este esenţial pentru fiinţa umană, adică fără de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este un drept fundamental, pe când dreptul de creanţă este un drept obişnuit la care individul poate renunţa fără să-i afecteze existenţa. După Spinoza, libertatea politică nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este obligat conform normelor dreptului natural să se supună bunului plac al altuia. Aşa cum am arătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi, apărându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele, onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi garantate, apărate, decât numai în cadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Ca urmare, şi drepturile care le apără pot fi fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe care o apără. Dar sintagma de drept fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. Astfel, fundamentul oricărui drept trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul nu poate exista”362. Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util, echitate sau morală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu Al. Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului, Revista Dreptul, număr festiv, 1942, Bucureşti, p. 82. 362 Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bază ale ştiinţei Dreptului", Revista Dreptul (număr festiv) vol. I, Bucureşti, p. 79. 361

196

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

toate drepturile sunt fundamentale. R. Jhering, în multe lucrări ale sale ne spune că dreptul este un interes garantat de lege. Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar o astfel de împărţire nu este imuabilă. De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigură, au fost considerate ca fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre exemplu, în perioada sclavagistă, proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul la viaţă al sclavului nefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice. Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc următoarele condiţii: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi363 şi legile fundamentale (constituţii). a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. P. Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prin lege, din care decurg, în principal, prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi la care el poate, în principiu, renunţa364. El situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte „dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate - şi uneori chiar trebuie - să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu normele de convieţuire socială365. De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale. b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte drepturi esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în ansamblu său, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi. Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea cetăţenilor. c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică superioară, de nivel constituţional. Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege inferioară Constituţiei fie ea şi organică366. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi fundamentale prin Constituţie presupune: - importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de Adunarea Constituantă; În "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţă a S.U.A. "(1776) Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte de dreptul la viaţă, la libertate etc... 364 P.Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81. 365 I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 187. 366 Decizia Curţii Constituţionale nr.4/1992 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 182 din 30 iuli 1993. 363

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

197

- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau anula, ci numai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute în Constituţie;367 - modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot face numai respectând procedura de revizuire a Constituţiei; - dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui drept fundamental, rămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice numai acel principiu sau acest statut; - neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinară, nu poate atrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea ce legea nu interzice, nu poate fi împiedicat”. Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. De observat că în Constituţie se consacră atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale, ceea ce presupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi drepturile fundamentale. Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art.22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. In schimb, Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei, libertatea opiniilor368, libertatea credinţelor, libertatea gândirii, (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 39) etc. Se pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, drept şi libertate, deşi nuanţată, desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natură juridică, fiind de fapt o singură noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domnia sa, are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare. În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales, protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic, arată prof. I. Muraru369. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului De pildă când prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 modificată prin ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, Parlamentul şi Guvernul au stabilit reglementări care aduceau atingere dreptului fundamental de acces liber la justiţie, prevăzut de Constituţie, Curtea Constituţională fiind sesizată de o instanţă la cererea unui agent economic lezat în dreptul său, prin Decizia nr.208/2000 a constatat că prevederile art. 2-7 din Legea nr. 105/1997 modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999 sunt neconstituţionale. Astfel dispoziţiile declarate neconstituţionale prevedeau o procedură prealabilă administrativă, obligatorie de parcurs pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor impuse şi amenzilor aplicate de organele Ministerului de Finanţe, care afectau dreptul de acces liber la justiţie în sensul că: a) contestaţiile şi plângerile erau soluţionate de structuri din cadrul aceleiaşi puteri, din care făceau parte şi agenţii constatatori;b) nu era prevăzut un termen rezonabil de soluţionare, şi ca urmare putea fi prejudiciat agentul economic, deoarece calea de atac nu suspenda obligaţia de plată, care era executată în termen de 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţarea de plată. 368 Aici credem ca opinia are sensul de punct de vedere, apreciere, judecată, reflecţie, consideraţie. 369 I. Muraru, op. cit., p. 175. 367

198

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptul că acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte. În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între drepturi pe de o parte, şi libertăţi, pe de altă parte. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „posibilitatea de a face ceea ce îngăduie legile; dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”370; Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a societăţii şi naturii371. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vrea altul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri străine”372. Conceptul de libertate desemnează nu numai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o posedă individul faţă de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţă pe care îl consideră ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o valoarea morală. După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul alege el însuşi comportamentul său373, deci este o putere pe care o exercită el însuşi. Potrivit art.4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 ce face parte din Constituţia Franţei se dispune: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte alte limite decât acelea care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”Iar în art.5 se prevede: „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de către lege nu poate fi împiedicat, şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă.” De aceea, între drept şi libertate considerăm că există o diferenţă, astfel: - libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalţi subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să împiedice exercitarea nestingherită a puterii respective (libertăţii) de către posesorul acesteia; - libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, respectiv de a face ceva corelativ acesteia, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă presupune obligaţiile debitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune obligaţia autorităţilor de a organiza şi realiza exercitarea acestui drept ( obligaţia de a face) inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantul dispune că dreptul la muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului de muncă de către stat; - spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative, adică de a face, a da, a cere, a nu cere, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune şi obligaţii pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat să o garanteze, respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe când dreptul presupune obligaţii pozitive şi pentru alte persoane; - conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit prin lege, în sensul stabilirii prerogativelor pentru autorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi, corelative acestuia, inclusiv ale statului deci comportamentele acelora care au dreptul, sunt obligaţi corelativ acestuia şi care îl garantează, cum ar fi în cazul dreptului la despăgubiri pentru expropriere, dreptului la învăţătură, dreptului la pensie etc.; Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Ştiinţifică-Bucureşti, 1957, p. 82-83; Immanuel Kant definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului, limitată însă de respectul libertăţii celorlalţi. 371 DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a, Univers EnciclopedicBucureşti, 1994, p. 570. 372 Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1. 373 Jean Rivero, Les libertes publiques, Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20. 370

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

199

- obiectul unui drept este precizat, or aceasta presupune concretizare, delimitare, reglementare prin lege, pe când obiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este limitată de drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi; în afara acestor limite comportamentul în cadrul libertăţii este infinit şi nu poate fi descris într-o lege; - dreptul este situat într-un interval închis pe când libertatea este un interval complet deschis. Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea considerăm că a vorbi de un drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce ideea de reglementare a gândirii, a credinţei, a ceea ce gândeşti sau crezi, ceea ce ni se pare absurd. Socotim că este neinspirată şi expresia „dreptul la libertate”, libertatea preexistând dreptului iar dreptul de regulă presupune o oarecare limitare. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.”374 Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, este nelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin unele limitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Spre exemplu: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie or această prevedere presupune anumite limitări. Astfel,socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie de documente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale375. Ca libertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la viaţa intimă, familială sau privată, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură şi altele. Credem că deosebirea dintre drept şi libertate este utilă în teorie, în practica legislativă şi în practica judiciară, cu efecte deosebite. Astfel: este o diferenţă între expresiile: „dreptul la muncă este garantat” şi „libertate de a muncii este reglementată”; în primul caz statul este obligat să asigure locuri de muncă, pe când în al doilea caz nu; dreptul la informaţie reglementat de art.31 din Constituţie presupune şi obligaţia de a informa, pe când libertatea de a primi informaţii, nu presupune fără o prevedere expresă a legi, obligaţia de a informa pe cel care are libertatea de a primi informaţii376; libertatea de formare a opiniei377, libertatea de credinţă, libertatea de conştiinţă nu pot fi limitate prin lege378, spre deosebire de drepturi care pot şi sunt limitate în anumite condiţii prin lege. Art. 1 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. În art.2 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului se prevede: „Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică, sau de altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie.” 376 Sub acest aspect socotim că dispoziţiile art. 10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt la adăpost de critică atunci când prevăd: „ 1.Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie, şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”Astfel socotim că în mod greşit este inclusă libertatea de opinie în libertatea de exprimare, deoarece numai libertatea de exprimare poate fi limitată prin lege nu şi libertatea de opinie. Numai libertatea de exprimare a opiniei poate fi inclusă în libertatea de exprimare dar cu unele distincţii de rigoare, deoarece exprimarea opiniilor este de regulă foarte puţin limitată. 374 375

200

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

Socotim că distincţia dintre libertăţi publice şi libertăţi private este necesară şi utilă379. Aşa cum am arătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre deosebire de situaţia când această libertate se exercită în public. Potrivit Codului penal, calomnia constituie infracţiune numai dacă este săvârşită în public. De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai sus prezentate. Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului”. Sunt deci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi domeniu, totuşi, într-o terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean al unui stat; astfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale, politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este, căpătând astfel şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, Constituţia României consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Cetăţenii au drepturile oricărui om şi în plus drepturile politice, în statul ai cărui cetăţeni sunt. Apatrizii şi cetăţenii străini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea reţine că drepturile omului, pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor, pe planul realităţilor interne; în domeniul reglementărilor juridice există reglementări internaţionale şi reglementări interne. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii. Referitor la drepturile omului, în special în domeniul dreptului penal, sunt unele situaţii când, din nefericire, prin această sintagmă se înţelege numai drepturile omului infractor, omiţându-se faptul că drepturi are şi omul victimă, omul victimă potenţială precum şi orice om membru al societăţii380. De exemplu, în domeniul dreptului procesual penal, numărul cazurilor permise de lege pentru corectarea unei sentinţe penale, respectiv de apel sau recurs, sunt mai multe în favoarea omului infractor decât ale omului victimă a acestuia.

Noţiunea de îndatoriri fundamentale Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea scopurilor societăţii, „Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.” se dispune în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Dct. Nr. 212 din 31 decembrie 1974, publicat în Buletinul Oficial al R.S.România nr. 146 din 20 noiembrie 1974. 378 A se vedea art. 2 ,art. 18, art.19 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, art.18 şi art. 19 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 379 În sens contrar, a se vedea: Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Edition Dalloz, 1996, p. 2. "Si les libertés sont qualifiés de publiques, ce n'est pas pour les opposer à des libertés privés". 380 V.Dabu, Poliţişti procurori şi judecători, Între lege şi fărădelege, Editura Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1997 p. 7. 377

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

201

constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii. Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie, respectiv de obligaţie fundamentală faţă de societatea din statul căruia cetăţeanul îi aparţine. Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, în multitudinea de raporturi juridice - inclusiv cele constituţionale - în care intră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale. Căpătând această valoare ele sunt înscrise ca atare în Constituţie. Stabilim astfel o altă trăsătură a îndatoririlor fundamentale, şi anume aceea că ele sunt expres formulate prin chiar textul Constituţiei. În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice pentru realizarea intereselor generale. Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a Statului381. Îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate.

Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai multe teorii. Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consideră că drepturile şi libertăţile fundamentale ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc. Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte drepturi care sunt creaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare acestora din urmă. Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate. In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege382. O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale pe de o parte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este importanţa economică, socială şi politică a acestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în general, rezultată din puterea juridică a actului normativ care le consacră. Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cu celelalte drepturi subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.

381 382

I. Muraru. op. cit., p. 177. I.Muraru, op. cit., p. 178.

202

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. De observat că această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi o neconcordanţă cu Constituţia. Pe de altă parte prin Legea de revizuire a Constituţiei în instituirea priorităţii reglementărilor internaţionale s-a introdus şi o excepţie când prioritate au dispoziţiile Constituţiei şi legilor interne care în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor conţin dispoziţii mai favorabile. Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele. România a aderat în anul 1994 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, orice persoană vătămată într-un drept al său care, după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a făcut dreptate, poate în termen de 6 luni să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul la repararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile judiciare. Statul român pune în aplicare hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza şi cu procedurile prevăzute în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia îndreptând greşelile justiţiei în cauza respectivă.Potrivit art.3 şi art.8 Statutul Consiliului Europei nerespectarea de către un stat a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor omului dată în soluţionarea unei cauze concrete, poate duce la încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei.

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de specialitate se mai fac şi alte clasificări, astfel: O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc., adică acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup social. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, dreptul la muncă, etc. Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea se împart în: a) inviolabilităţi; b) drepturile şi libertăţile social-culturale; c) drepturile exclusiv politice; d) drepturile şi libertăţile social-politice; e) drepturile garanţii383. O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este făcută în: a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică;

383

Ioan Muraru, op. cit., p. 190.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

203

b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de regulă individual; c) drepturi ale colectivităţilor de persoane; d) drepturi garanţii; e) îndatoriri fundamentale. Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective.

Principiile constituţionale aplicabile fundamentale ale cetăţenilor români.

drepturilor,

libertăţilor

şi

îndatoririlor

Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de Constituţie, aceste principii se aplică drepturilor şi libertăţilor omului indiferent de cetăţenia sa. Principiile, aşa cum am arătat, sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au dovedit fiabilitatea de-a lungul timpului. În cele ce urmează vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute în Constituţia României. 8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de care aparţine îşi revendică drepturile faţă de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivit legii. 8.6.2. Neretroactivitatea legii. În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale384 mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal câştigate. Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi actele săvârşite după data intrării în vigoare a acesteia385. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită anterioară intrării în vigoare a unei legi, conduită contrară reglementărilor acestei legi. Subiectul de drept nu putea să prevadă modul în care va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data Prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 15 pct. 2 a fost introdusă sintagma „sau contravenţionale”în care s-a extins principiul retroactivităţii legii mai favorabile de la legea penală şi la legea contravenţională. 385 O lege intră în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioară publicării, dată prevăzută în legea respectivă. 384

204

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

săvârşirii faptei), al cărei respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le putea cunoaşte. Soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la art. 62 alin. 1 din Legea nr. 521/2002 pe care a respins-o Curtea Constituţională statuat: „O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.” Credem că această decizie trebuie interpretată în aşa fel încât să nu contravină principiului dreptului legal câştigat Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil art. 1, în sensul căruia „legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în Codul penal, în art. 11, în sensul căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. De la acest principiu sunt doar două excepţii când legea se aplică şi retroactiv, astfel: a) când noua lege penală sau contravenţională386 este mai favorabilă atunci aceasta se aplică retroactiv; de exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă. b) în cazul legilor interpretative. În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se respectă. Principiul neretroactivităţii legii asigură: - stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege); - previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere; - asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia. În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se dispune:”Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”. Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârşi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se observă respectarea principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o altă lege ulterioară. 8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări387 şi sunt Din perspectiva art.6 al Convenţiei Europene a drepturilor Omului distincţia dintre contravenţii şi infracţiuni nu este operantă toate aceste fapte fiind considerate ca având caracter penal şi deci li se aplică aceleaşi principii şi dispoziţii în măsura în care nu sunt derogări cum ar fi de pildă dreptul la un proces echitabil. Ca urmare legea contravenţională mai blândă retroactivează fapt ce s-a reflectat şi în revizuirea Constituţiei. 387 În ceea ce priveşte preselecţiile pentru un concurs, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că condiţionarea admiterii la concurs de media de absolvire a facultăţii nu constituie discriminare. „Atâta vreme cât prevederile Legii nr.92/1992, cu toate modificările ulterioare, lasă la altitudinea Ministerului 386

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

205

trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Egalitatea în faţa legii conduce la cererea ca toţi oamenii să aibă aceeaşi pondere atât în elaborarea cât şi aplicarea legii. Evident că aceasta nu este o regulă absolută ci ea se aplică în contextul celorlalte dispoziţii constituţionale.De pildă în art.44 pct. din Constituţia revizuită se dispune:”Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.” Curtea Constituţională a statuat că „principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit când acesta se justifică în mod raţional şi obiectiv.”388 Astfel se vorbeşte de un drept la diferenţă care coexistă cu egalitatea în drepturi. Avem rezerve faţă de decizia Curţii Constituţionale prin care s-a declarat ca neconstituţionale dispoziţiile penale care condiţionează aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere de recuperarea prejudiciului.389 Socotim că nu este scutită de critici motivarea Curţii Constituţionale, potrivit căreia „accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivativă de libertate, la care este îndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi al dreptului penal, nu-i poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului” deoarece ar crea un regim de discriminare pe criteriul averii.Repararea integrală a pagubei nu înseamnă neapărat plata Justiţiei condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului, nu se poate considera ca restrictivă de drepturi introducerea unui barem minimal de participare, fondat tocmai pe o preselecţie valorică, obiectivă, singura „discriminare” astfel instituită fiind aceea dintre candidaţii mai bine pregătiţi şi cei mai slab pregătiţi, criteriu care promovează însă valoarea profesională şi care constituie exact finalitatea urmărită în cadrul procesului de selecţie stabilit.” Curtea Supremă de Justiţie,S. cont. Adm., dec.,nr. 32/2003, în Curierul judiciar, nr. 2/2003, p. 115. 388 Decizia nr. 49 din 10 martie 1998 în Curtea Constituţională, Decizii şi Hotărâri, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti 1998, p. 1083, şi Decizia nr. 457 din 2.12.2003 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 49/20.01.2004. 389 În art.81 alin.4 din Codul penal se dispune: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.”Aceasta presupune că în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a cauzat o pagubă şi condamnatul nu a despăgubit partea vătămată, acesta nu va putea beneficia de măsura suspendării executării pedepsei. Credem că acest mod de reglementare nu afectează principiul egalităţii în drepturi pentru că între cel care a recuperat paguba creată de el şi cel care nu a recuperat-o există o diferenţă şi atunci şi tratamentul făcut de legiuitor trebuie să fi diferit. 389 În ceea ce priveşte preselecţiile pentru un concurs, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că condiţionarea admiterii la concurs de media de absolvire a facultăţii nu constituie discriminare. „Atâta vreme cât prevederile Legii nr.92/1992, cu toate modificările ulterioare, lasă la altitudinea Ministerului Justiţiei condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului, nu se poate considera ca restrictivă de drepturi introducerea unui barem minimal de participare, fondat tocmai pe o preselecţie valorică, obiectivă, singura „discriminare” astfel instituită fiind aceea dintre candidaţii mai bine pregătiţi şi cei mai slab pregătiţi, criteriu care promovează însă valoarea profesională şi care constituie exact finalitatea urmărită în cadrul procesului de selecţie stabilit.” Curtea Supremă de Justiţie,S. cont. Adm., dec.,nr. 32/2003, în Curierul judiciar, nr. 2/2003, p. 115. 389 Decizia nr. 49 din 10 martie 1998 în Curtea Constituţională, Decizii şi Hotărâri, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti 1998, p. 1083, şi Decizia nr. 457 din 2.12.2003 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 49/20.01.2004. 389 În art.81 alin.4 din Codul penal se dispune: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.”Această dispoziţie penală a fost declarată neconstituţională pe motiv că se încalcă egalitatea în drepturi între condamnatul care a recuperat prejudiciul şi condamnatul care nu a recuperat prejudiciul.

206

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

despăgubirilor, aceasta fiind doar o modalitate de reparare a prejudiciului. În principal, repararea prejudiciului se face în natură, prin restituirea lucrului ori restabilirea situaţiei anterioare (art.14 din C. proc.pen.). În cazul infracţiunilor contra persoanei o asigurare de răspundere civilă este o condiţie minimă de responsabilitate a celor care desfăşoară activităţi cu risc pentru viaţă, integritatea corporală ori sănătatea altor persoane. Condiţionarea aplicării unor modalităţii de executare a pedepsei în regim neprivativ de libertate, de repararea pagubei este o tendinţă a multor legislaţii europene390, ca fiind o modalitate de protejare a intereselor victimelor, care beneficiază şi ele de aceeaşi protecţie constituţională. Aplicarea diferenţiată a legii în raport de recuperarea prejudiciului cuzat nu este o discriminare pe criteriul averii condamnatului, cum ar fi de pildă în cazul reparării în natură, restabilirea situaţiei anterioare şi chiar al reparării prejudiciului prin plata acestuia. Un alt articol declarat neconstituţional de Curtea Constituţională este art.362 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală în care se arată: „Pot face apel: a) ..,b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal; c) partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală; Astfel în decizia Curţii se arată: „Critica de neconstituţionalitate este îndreptată împotriva dispoziţiilor art.362 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, care îngăduie părţii vătămate să facă apel în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală. Curtea Constituţională constată că această limitare este contrară principiului egalităţii în drepturi, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept. Sub un alt aspect, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. De asemenea, textul de lege nesocoteşte garanţia constituţională a dreptului la apărare, aceasta vizând şi dreptul la apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţi la procesul penal.”391 8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română392 şi domiciliul în ţară”. Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni distincte. Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult decât o funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional în care, după opinia prof. Ioan Muraru, intră: şeful de Stat, deputaţii, senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesară deoarece statutul acestora este reglementat în mod diferit. Art. 16(3) din Constituţie se referă nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice care presupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora este obligatorie depunerea jurământului prevăzut de art. 54 din Constituţie. Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice de către o persoană sunt necesare următoarele condiţii cumulative: Fr. Tulkens, M. Van de Kerchove, Introduction au droit pénal. Kluwem, Éditions Juridique, 1997, p. 6267. 391 Decizia nr.100 din 9 martie 2004, publicată în M:Of. nr. 261 din 24 martie 2004 a Curţii Constituţionale, în Pandectele române nr.2/2004, p.18. 390

În vechea redactare a acestui articol se folosea sintagma „numai cetăţenia română” ceea ce nu permitea ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice civile sau militare de către persoane cu dublă cetăţenie.

392

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

207

- să fie cetăţean român; - să aibă cetăţenia română, chiar şi dublă cetăţenie; - să aibă domiciliul în ţară (locuinţă stabilă, de fapt şi de drept); - exercitarea funcţiei şi demnităţii publice să se efectueze cu „fidelitate faţă de ţară” şi cu „bună credinţă”; - să depună jurământul prevăzut de lege. Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţă de ţară, dar şi o responsabilitate pe măsură. Astfel, infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 din Codul penal, nu poate fi reţinută în sarcina unui cetăţean străin şi nici a unei persoane fără cetăţenie care nu domiciliază în România393; aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului, prevăzută de art. 156 din Codul penal. 8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile autorităţilor. Statutul de cetăţean român asigură dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român de a solicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a acestora de a le acorda protecţia necesară, atât în interior, cât şi în exterior. În acest sens, protecţia cetăţeanului român în străinătate presupune: - dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept din ţara respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc. - consultanţă generală în exercitarea drepturilor în străinătate; - ambasada poate să notifice,să ceară explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara străină se încalcă drepturile cetăţeanului român; - efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român (legalizări de acte, autentificări de procuri, eliberarea de documente de călătorie, de acte de identitate etc.); - asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi autorităţile din ţara străină; - asistenţă judiciară etc. - cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extrădat potrivit Convenţiei internaţionale privind extrădarea. Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile altor state, privind protecţia cetăţenilor români în străinătate pe principiul reciprocităţii. În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile constituţionale, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţară cum ar fi de pildă votul, plata impozitelor, etc.. 8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România. Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi...” Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce înseamnă că nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar în Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea ori indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi." 393

208

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

plus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din Constituţie. În prezent, cetăţenii străini încă nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra pământului. Însă, aşa cum am arătat, au fost şi sunt unele propuneri de modificare a Constituţiei pentru a le acorda şi cetăţenilor străini dreptul de a dobândi proprietatea asupra pământului în România. În acest sens prin art.44 pct.2 din Constituţie se dispune: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”Totuşi nimic nu împiedică pe cetăţeanul străin sau apatridul să înfiinţeze o societate comercială în România care ca persoană juridică română are dreptul de a dobândi şi a avea în proprietate terenuri în România. Este de netăgăduit că străinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare acestora, respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află în România. 8.6.7. Extrădarea şi expulzarea. Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază de fapte prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extrădare nehotărâtă în mod legal de justiţie este un abuz, o încălcare a dreptului la liberă circulaţie, garantat de Constituţie şi Convenţiile internaţionale. Aşa cum am arătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care rezultă din documentele juridice internaţionale şi constituţiile altor ţări şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în care această regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între Statele Unite ale Americii şi Anglia, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Cu toate acestea prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 19 s-a introdus alin.2 cu următorul conţinut: „Prin derogare de la prevederile alin.(1) cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”Credem că prin această dispoziţie s-a vizat nu o abdicare de la principiul protecţiei propriilor cetăţeni ci o flexibilitate care să permită o adaptare mai uşoară a legislaţiei în perspectiva aderării la Uniunea Europeană.394 Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană (numai cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei. O astfel de dispoziţie constituţională este mai greu de înţeles în condiţiile în care alte state se străduiesc să obţină imunitate pentru cetăţenii săi faţă de jurisdicţia Curţi Penale Internaţionale. 394

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

209

În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11 din Constituţie). Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului aparţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un străin care se găseşte legal pe teritoriul unui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională sau etnică este interzisă”395.Atunci când prin expulzare condamnatul sau familia sa ar suferii rele tratamente în ţara sa, aceasta este contrară art.3 şi art.9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu se poate dispune.396 8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se interpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului Omului (1948). Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această interpretare îl avantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când dispoziţia din dreptul intern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată.397 Spre exemplu, socotim că dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se prevede că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în Constituţia României cât şi în Norme internaţionale. Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţă între acestea şi legile interne, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Deci acest articol (20) nu soluţionează un concurs între o dispoziţie a Constituţiei României şi o normă juridică internaţională adoptată şi de Parlamentul României. Prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 11 s-a introdus alin.3 în care se dispune:”În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.” Referitor la regula priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor,am 398 susţinut că trebuie interpretată ca o regulă de la care există excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile din dreptul intern sunt superioare faţă de cele internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, se aplică cele române. Ulterior în anul 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 20 pct. 2 din Constituţie, la principiul priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti s-a introdus excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile când bineînţeles se vor aplica acestea şi nu reglementările internaţionale. De asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru apărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac. Este de observat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte săvârşite în România numai după legislaţia României şi tratatele şi convenţiile la care a aderat şi care astfel fac parte din dreptul intern. În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei reglementărilor interne şi internaţionale are soluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în art. 54, prevede că „Dacă Consiliul Constituţional sesizat I. Muraru, op. cit., p. 203. Curtea Supremă de Justiţie, S.pen. nr. 600 din 1.02.2002, în Curierul judiciar, nr.2/2003, p.126. 397 A se vedea , V. Dabu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura S.N.S.P.A.Bucureşti 2001,p. 181. 398 Idem p.181. 395 396

210

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

de către Preşedintele Republicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintre adunări a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei, autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar Constituţia Spaniei prevede în art. 95 că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până la modificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor. A treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România este parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod deosebit cu principiul neretroactivităţii legii. Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şi fapte încheiate ori săvârşite înainte de 1994 (când România a aderat la această convenţie), este discutabilă,contrară nu numai principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” se prevede „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricare alte Convenţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât mai mult, nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru orice semnătură care va ratifica ulterior, Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare”. Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrară art. 15 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului de drept” în care se dispune astfel „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această Convenţie.”. 8.6.9. Accesul liber la justiţie. Un alt principiu al exercitării drepturilor, libertăţilor, îndatoririlor şi al apărării valorilor constituţionale îl constituie şi principiu accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21 pct.1 în care se dispune : „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.” În art.8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege.”399 În art.2 pct.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se dispune: „ Statele părţi la prezentul pact se angajează: a) să garanteze că orice persoană ale cărui drepturi sau libertăţi recunoscute în prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acţionând în exerciţiul funcţiilor lor oficiale; b) să garanteze că autoritatea competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărâ asupra drepturilor persoanei care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte posibilităţile de recurs jurisdicţional; c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.” Observăm că Pactul spre deosebire de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului extinde accesul liber şi pentru apărarea libertăţilor însă nu se referă şi la interesele legitime.De Acestă dispoziţie se referă numai la drepturi nu şi la libertăţi fiind tributară concepţiei că libertăţile sunt drepturi. De asemenea sintagma „instanţe judiciare competente” credem că include toate instanţele care sunt înfiinţate şi funcţionează potrivit legii. 399

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

211

asemenea în art 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se face referire atât la drepturi cât şi la libertăţi şi se foloseşte sintagmle „recurs efectiv” şi „instanţe naţionale”: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.” Constituţia României prin art.21 pct.1 asigură accesul liber la justiţie pentru apărarea atât a drepturilor şi libertăţilor cât şi a intereselor legitime. Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face dreptate. Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi imparţială este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit acestui principiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Justiţia care se înfăptuieşte de autorităţile judecătoreşti, în numele legii, este un serviciu public al statului, iar costurile se suportă de la buget”.400Dar „accesul liber la justiţie nu înseamnă că trebuie să fie considerat în toate cazurile gratuit” susţine Curtea Constituţională.401Ca urmare, „regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Taxa de timbru este o modalitate de acoperire, în parte, cheltuielilor pe care le implică serviciul public al justiţiei.” Accesul liber la justiţie ca principiu pune accentul pe libertatea accesului la justiţie a oricărei persoane fie fizică fie juridică înclusiv persoana juridică de drept public.Socotim că principiul liberului acces la justiţie se referă la: d) accesul la orice instanţă judecătorească prevăzută în art. 126 din Constituţie respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege; e) accesul la Consiliul Superior al Magistraturii ca instanţă de judecată402, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor (art.134 pct.2 din Constituţie); f) accesul la Curtea Constituţională prin intermediul excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial ( art.146 lit. d din Constituţie); g) accesul la instanţele de arbitraj comercial ( art.146 lit. d din Constituţie); h) accesul la orice jurisdicţie specială administrativă (art.21 pct.4 din Constituţie)403 i) accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.404 Decizia Curţii Constituţionale nr.41/12.04.1995, publicată în CDH 1995-1996, p.92; Decizia Curţii Constituţionale nr.18/29.01.1997, publicată în CDH 1997, p.290; 401 Ibidem. 402 Socotim că coroborând dispoziţiilor art. 134 pct.2 cu ale art.146 lit. din Constituţie putem crede că în faţa Consiliului Superior al Magistraturii când acţionează ca instanţă de judecată în materie disciplinară se pot ridica excepţii de neconstituţionalitate.În sens contrar a se vedea Corneliu Liviu-Popescu, Suprimarea prin revizuirea constituţională a unei garanţii privind liberul acces la justiţie, în sensul imposibilităţii atacării în justiţie a unor hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, Curierul judiciar nr.2/2004, p.67. 403 A se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.II din 15.o2.1995 publicată în M. Of. nr. 47/13.03.1995; Decizia, nr. 366 din 30.09.2003, M. Of. nr. 781/6.11.2003. 404 Potrivit art.3 din Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ratificat de România prin Legea nr.33 din 25 februarie 1999 publicată în M. Of. nr. 88 din 2 martie 1999 se prevede: „Părţile contractante vor respecta dreptul persoanelor vizate la art. 1 paragraful 1(părţile, reprezentanţi sau consilieri ai acestora, martorii, experţii şi alte persoane chemate de Curte sau invitate de preşedintele acesteia să participe la procedura respectivă) din prezentul acord de a 400

212

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

De pildă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „ Întârzâerea şi neexpedierea corespondenţei unui deţinut cu instanţa europeană constituie ingerinţe în dreptul la respectarea corespondenţei care, întrucât nu au bază legală ori se întemeiază pe un act normativ nepublicat, reprezintă o violare a art. 8 din Convenţie. Statele care au obligaţia pozitivă să furnizeze deţinuţilor materialele necesare pentru corespondenţa lor cu instanţa europeană, iar nerespectarea ei constituie violarea art.8 din Convenţie. Actele de intimidare asupra reclamantului, vulnerabil ca urmare a stării de detenţie, constituie violarea art. 34 din Convenţie.”405 Potrivit aceeaşi decizii : „Curtea aminteşte că, pentru ca mecanismul plângerii individuale instaurat în art.34 să fie eficient, este esenţial ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Comisia, fără ca autorităţile să-i supună la presiuni de vreun fel pentru a-şi retrage sau modifica plângerile. Prin cuvântul presiune trebuie să se înţeleagă nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiei lor sau a reprezentantului lor în justiţie, ci şi actele sau contactele indirecte şi necorespunzătoare de natură să-i facă să-şi schimbe hotărârea sau să-i descurajeze în demersul lor de a se prevala de calea de atac oferită de Convenţie.”406 Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultă că legile şi Constituţia nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept denumite interese legitime. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare principiului legalităţii şi, în general, ale statului de drept. Aceasta nu înseamnă că va fi respinsă aprioric o acţiune, motivându-se că interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime, deci să judece şi dacă interesele sunt legitime să le ocrotească. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instanţa, constatând aceasta, va refuza motivat apărarea acestora. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. De menţionat că accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi îngrădit de nici o lege. Limitarea procedurilor contencioase în domeniul contravenţional numai în faţa autorităţii administrative printr-o lege, este neconstituţională. (De exemplu: contestarea proceselor verbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu şi la justiţie). Potrivit legii române orice persoană, pentru apărarea interesului său legitim, se poate adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adică la trei instanţe, pe ierarhia acestora (judecata în fond, judecata în apel şi judecata în recurs) aşa cum garantează art. 128 din Constituţie. În afara acestora justiţiabilul mai poate folosi şi alte căi judiciare interne pentru apărarea dreptului său (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare etc.) cât şi la Curtea Europeană a coresponda liber cu Curtea. (2).În cazul persoanelor arestate, exercitarea acestui drept implică, în special următoarele: corespondenţa acestora trebuie să fie transmisă şi să le fie remisă fără întârzâeri prea mari şi fără să fie modificată; acestor persoane nu li se va putea aplica nici un fel de măsuri disciplinare ca urmare a transmiterii, pe căile specifice, de documente Curţii; aceste persoane au dreptul, pe tema unei plângeri şi a oricărei proceduri ce rezultă din aceasta, să corespondeze cu un avocat admis să pledeze în faţa instanţelor ţării în care sunt deţinute şi să discute cu acesta fără să poată fi ascultaţi de o altă persoană.” 405 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a IV-a- cameră, Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Cotlet contra României, cererea nr 38565/1997. în Curierul judiciar nr.7/2003, p. 42. 406Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Cauza Petra,c.,România, în Curierul judiciar nr.7/2003, p.47.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

213

Drepturilor Omului. Legea de revizuire a Constituţiei a introdus două noi texte care se adaugă reglementărilor deja existente în art. 21 din Constituţie. Primul amendament introdus prin această lege ridică la nivel de principiu constituţional „dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”Raţiunea introducerii amendamentului respectiv constă în alinierea reglementărilor constituţionale şi legale din dreptul intern la principiile dreptului comunitar cât şi importanţei acordate de constituant acestor două drepturi care astfel devin drepturi fundamentale.407 Rezonabilitatea termenului de judecată sau de arestare408 este lăsată la aprecierea instanţei în raport de complexitatea cauzei ,vinovăţia învinuitului sau inculpatului în prelungirea procesului şi altele. În cazul încălcării termenului rezonabil la durata arestării, persoana va fi pusă în libertate şi i se va acorda despăgubirii după caz.409 Al doilea amendament introdus în art.21 prin Legea de revizuire priveşte instituirea caracterului facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, venind astfel în sprijinul celor lezaţi în drepturile lor prin acte administrative de autorităţile publice. 8.6.10. Prezumţia de nevinovăţie. Prin prezumţie se înţelege concluzia logică pe care legea sau organul judiciar o desprinde cu privire la existenţa unui fapt necunoscut şi care nu poate fi dovedit în mod direct sau este greu de probat, din stări sau împrejurări de fapt cunoscute. În art. 23 pct. 11 din Constituţia României, este prevăzută prezumţia de nevinovăţie astfel: „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Deci starea de nevinovăţie a persoanei se presupune că există până la dovada contrarie făcută în condiţiile legii. Instituirea acestei prezumţii este de natură a apăra şi asigura drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei. Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Ca urmare, prezumţia de nevinovăţie presupune: - o persoană poate fi acuzată numai în limitele legii, pe bază de probe şi indicii de vinovăţie, şi numai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite intră sub incidenţa Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, denunţarea calomnioasă, represiunea nedreaptă, calomnia etc.; - persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, fiind prezumată ca nevinovată până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; - o persoană necondamnată judecătoreşte definitiv trebuie tratată cu respectarea tuturor drepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate; Dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil face parte din dreptul intern românesc încă din 1994 când România prin Legea nr. 30 a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În art. 6 al acestei Convenţii se prevede:”orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege , care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.” 408 În cazul arestării durata maximă a acesteia în timpul urmăririi penale este de 6 luni, iar termenul rezonabil în cadrul celor 180 de zile fiind apreciat de la caz la caz. 407

De pildă într-o decizie Curtea Europeană soluţionând o cauză referitoare la încălcarea termenului rezonabil de autorităţile italiene, a dispus: „În termeni Legii Pinto, orice persoană care este parte într-o procedură judiciară ce cade sub incidenţa art. 6 paragraful 1 din Convenţie, poate introduce un recurs, în scopul de a obţine constatarea încălcării principiului termenului rezonabil şi să obţină, astfel, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă care să acopere prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale suferite.”(Curtea Europeană a Drepturilor Omului,Hotărârea din 6 septembrie 2001, Cauza Brusco contra Italiei, în Revue Universelle des Droits de l’Homme, 2001, p 181.) În Italia în art.2 din Legea „Pinto” din 18 aprilie 2001 se dispune: „Orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a încălcării Convenţiei, ratificată prin Legea nr 848 din 4 august 1955, în materie de termen rezonabil, conform art.6 paragraf 1 din Convenţie, are dreptul la satisfacţie echitabilă”. 409

214

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

- sarcina administrării probelor de vinovăţie o au, în principal, organele abilitate ale statului care trebuie să o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încălcarea acestei dispoziţii poate constitui infracţiunile de: denunţare calomnioasă, mărturie mincinoasă, abuz în serviciu etc. 8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi. Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) art. 4 „Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalţi membrii ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege”. În art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat „Interzicerea abuzului de drept” se arată că „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie”. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege şi sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; restrângerea trebuie să fie proporţională cu cauza care a determinat-o. Art. 53 din Constituţia României permite restrângerea exercitării unor drepturi în următoarele condiţii cumulative. - restrângerea trebuie să se facă numai prin lege şi respectiv lege organică, atunci când Constituţia o cere (cum ar fi în cazul regimului proprietăţii prevăzut de art. 72 lit. k). Astfel sunt excluse alte acte normative (legea ordinară, ordonanţa ordinară a Guvernului, hotărâri de Guvern, ordine ale miniştrilor etc.); - restrângerea să se facă numai dacă se impune (adică dacă nu se poate altfel); - restrângerea să se facă numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;410 - restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. - Restrângerea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu. - Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.411 De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Limitarea folosirii restrângerii drepturilor” se prevede: „Restrângerile care în termenii prezentei Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute”. Este de observat că în art. 53 al Constituţiei este reglementată numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normă cu putere constituţională orice activitate care ar înlătura dreptul sau libertatea respectivă, adică …. „atingere a existenţei dreptului sau a libertăţii”. Iar în art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede „Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi În art.53 pct.1 din Constituţie nu este prevăzut ca scop al restrângerii drepturilor sau libertăţilor, prevenirea infracţiunilor. 411 Ultimele două condiţii au fost introduse prin Legea de revizuirea Constituţiei. 410

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

215

interpretată ca implicând unui stat, unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta Declaraţie.”. În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului legal câştigat. TEME PENTRU REFERAT: a) Principiul neretroactivităţii legii şi implicaţiile acestuia. b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie. c) Comentaţi art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului: „Libertate constă în a putea face tot ceea ce nu vatămă altuia; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.” Comparaţi textul citat cu art. 57 din Constituţia României. d) Comparaţi art. şi art. 53 din Constituţia României cu art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în care se arată: „Exercitarea acestor libertăţi (libertatea de exprimare) ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.” e) Comparaţi art. 25 din Constituţie (libera circulaţie) cu art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „ 1) Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui alt stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2) Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. 3) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4) Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.” BIBLIOGRAFIE 1. Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte, Vol. II, I.R.D.O. Bucureşti, 1999, p. 49-56; 69-71 2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 172-184 3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura Europa Nova-1996, Bucureşti, p. 126-193 4. Tudor Draganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş,1993; p. 72-82. 5. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,

216

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

Bucureşti-1997, p. 172-206 6. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti1999 7. Dabu Valerică - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura SNSPA, Bucureşti 2001.

CAPITOLUL IX DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ

Dreptul la viaţă Viaţa este bunul cel mai de preţ al omului, însuşi omul. Existenţa dreptului la viaţă determină existenţa celorlalte drepturi ale fiinţei umane. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul şi-a apărat viaţa, individual sau în colectiv, prin mijloacele de care a dispus în acest scop. Când oamenii şi-au dat seama că existenţele lor individuale se condiţioneză reciproc, viaţa umană a devenit o valoare socială şi s-a impus ocrotirea ei ca atare. Dreptul la viaţă este dreptul fundamental cu care începe inventarul drepturilor omului, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi.Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 evidenţiază că toţi oamenii sunt făcuţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găseşte cel la viaţă. Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în Constituţiile celor mai multe state (art. 22 în Constituţia României). Astfel în art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede: „Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei”. În Tezele Constituţiei din 1991 s-a propus ca acest drept să fie consacrat în următoarea formă: „Dreptul omului de a se naşte şi de a trăi este absolut şi inviolabil. Viaţa omului începe odată cu zămislirea sa.” În comparaţie cu textul ce s-a adoptat în final, textul propus aducea ca element suplimentar ideea că viaţa omului începe odată cu zămislirea sa. S-a apreciat că acceptarea unui asemenea amendament ar fi avut drept consecinţă încriminarea întreruperii cursului sarcinii în aceleaşi condiţii ca şi pedeapsa în caz de omucidere fapt pentru care nu a fost adoptat.După cum se ştie, pe plan internaţional, înspecial într-o serie de state având împortante populaţii catolice (Italia, S.U.A.), se poartă în momentul de faţă ample discuţii în legătură cu permiterea întreruperii sarcinii sau prohibirea acesteia. Problema este controvesată care presupune soluţie la: -de când se naşte dreptul la viaţă al fetusului, din momentul concepţiei, la şase luni din momentul concepţiei, sau de la naştere; - când şi cum se exercită dreptul părinţilor de a decide să aibă copii; - raportul dintre dreptul cuplului de a hotărâ asupra procreerii şi dreptul la viaţă al fetusului conceput. Complexitatea acestei probleme şi discuţiile contradictorii pe plan internaţional nu au permis să se ajungă până în prezent la o soluţie definitivă. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului este un drept inalienabil al omului. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului412 se dispune: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. 412

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

219

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.” Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 „Toţi au dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant. Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în legile penale militare în timp de război.” Spre deosebire de Constituţia României, a Franţei, a Italiei şi Suediei,unele Constituţii ale statelor nu consacră în mod expres dreptul la viaţă, ci numeroase alte drepturi cu obligaţii corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viaţă. Astfel, corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin obligaţii esenţiale ca: asigurarea condiţiilor minime de existenţă pentru ca cetăţenii să aibă o viaţă decentă; protecţia mediului în care trăieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui; prevenirea şi combaterea infracţiunilor contra vieţii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc. Aceste obligaţii ale statului se materializează în: - adoptarea de legi care să prevadă drepturi şi obligaţii necesare garantării dreptului la viaţă; - înfiinţarea şi asigurarea funcţionării unor structuri care să asigure aplicarea şi respectarea legilor necesare grantării dreptului la viaţă, prevenirii oricărei fapte care ar putea constitui o atingere a dreptului la viaţă; - asigurarea condiţiilor necesare realizării dreptului la viaţă. Ca urmare, dreptul la viaţă poate fi privit în două accepţiuni: într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă, viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică413. În această ultimă accepţiune, dreptul la viaţă este asigurat prin întregul sistem constituţional. Constituţia României reglementează dreptul la viaţă în ambele sensuri. Astfel, în art. 22 se prevede că dreptul la viaţă este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la viaţă, cum sunt: dreptul la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la ocrotirea sănătăţii, interzicerea muncii forţate , dreptul la un nivel de trai decent etc. Totodată, Constituţia României reglementează obligaţii ale Statului corelative dreptului la viaţă, cum sunt obligaţiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viaţă, astfel: - prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa persoanei şi viaţa publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte, uciderea din culpă, genocidul etc.); - asigurarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială necesare unui trai decent (locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigurări etc.); - protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a persoanelor handicapate; - protecţia proprietăţii private şi publice; - ocrotirea sănătăţii; - ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; - interzicerea pedepsei cu moartea; - interzicerea muncii forţate.

413

Ioan Muraru, op. cit., p. 208.

220 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituţia României exprimă tendinţa dominantă în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă, susţin unii autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit414. Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia României prin care se interzice pedeapsa cu moartea, nu admite nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de război. În Constituţia Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisă, „cu excepţia cazurilor prevăzute de legile militare pe timp de război.” De asemenea, spre deosebire de Constituţia României, Protocolul nr. 6 al Constituţiei Europene a Drepturilor Omului prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea pedepsei cu moartea şi anume „pedeapsa cu moartea în timp de război”. Interzicerea pedepsei cu moartea cu menţinerea excepţiei pe timpul războiului, se regăseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15). Este adevărat că nimeni nu doreşte războiul, dar orice stat care se respectă este îndreptăţit să ia în calcul şi un astfel de risc, şi să-şi creeze o legislaţie raţională, legislaţie care să servească interesele naţiunii. Un război poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude timpul necesar pentru modificarea Constituţiei, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz de război. Unei astfel de excepţii socotim că trebuie să i se găsească locul şi în Constituţia României din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al acesteia se vorbeşte de „agresiunea armată îndreptată împotriva ţării şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţă”, ca ipoteze prevăzute în Constituţie a fi reglementate în scop preventiv. În constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisă atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, motivându-se că încă nu sunt condiţiile necesare pentru interzicerea acesteia. O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacă art. 20 pct. 3 din Constituţia României care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care admite moartea rezultată dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Socotim că aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituţie, deoarece situaţiile reglementate de acesta nu au nici o legătură cu interzicerea pedepsei cu moartea. In astfel de cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor acţiuni legitime necesare şi fără alternativă. Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994. Iar conform art. 20 pct. 2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia şi legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană se apără de fapt drepturile şi libertăţile omului în condiţii speciale prevăzute şi în alte legii, astfel: a) În art. art. 44 din Codul penal în vigoare415 până în anul 2002, legitima apărare avea o reglementare diferită referitoare la cazurile în care moartea cauzată agresorului, nu era sancţionată. In acest sens, era în stare de legitimă apărare acela care săvârşea fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, care punea în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Era de asemenea considerat în legitimă apărare I. Muraru, op. cit., p. 208 În anul 2002 art. 44 pct. 2 din Codul penal a fost modificat prin Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 publicată în M. Of. nr. 261 din 18 aprilie 2002. 414 415

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

221

şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal, coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, defineau cazurile când cauzarea morţii unei persoane nu se sancţionează dacă se săvârşeşte în condiţiile cumulative: - ale legitimei apărări şi - pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale. Potrivit acestei reglementării, chiar dacă erau îndeplinite condiţiile legitimei apărări, cauzarea morţii agresorului nu era scuzabilă atunci când agresorul punea în pericol orice altă valoare din cele prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În astfel de situaţii, se aprecia că viaţa agresorului este mai importantă decât apărarea unor anumite valori şi astfel nu se admitea suprimarea vieţii persoanei pentru apărarea unui bun mobil sau imobil care putea fi reparat recuperat, plătite despăgubiri pentru el etc.. Prin Legea nr.169/202 în art. 44 din Codul penal s-a introdus alin. (21) în care se dispune: „Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.”Prin aceasta s-a extins conceptul de legitimă apărare şi în cazul când în mod flagrant o persoană pătrunde fără drept prin violenţă, viclenie, efracţie, sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la forţă, moartea cauzată nu este imputabilă. Această prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 17/1996 care reglementează folosirea uzului de armă în astfel de situaţii. Cazurile de folosire a armamentului416 în astfel de condiţii sunt strict prevăzute de lege, numai dacă este absolut necesar, dacă nu există alte mijloace legale, în condiţiile legitimei apărări şi a somaţiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare şi o stare legală de deţinere. c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţie, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă, pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice. Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul capitol, se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.” Din aceste ultime dispoziţii rezultă că dacă agentul autorităţii publice a vizat zone vitale ale persoanei (cap, inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa nemai încadrându-se în condiţiile Legii române nr. 17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care, deşi agentul a respectat condiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, şi-a expus zonele vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilă. Din acest punct de vedere, faţă de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996 este mai precisă şi în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este supus riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Se poate pune în discuţie problema dacă dreptul la viaţă implică, de exemplu, posibilitate sau libertatea pentru individ de a hotărâ să-şi pună capăt zilelor sale, în special, dacă el este confruntat cu anumite suferinţe prelungite sau având legătură cu anumite circumstanţe din viaţa sa. În special, se pune, în acest caz, evident, problema eutanasiei şi a avortului justificat de motive medicale sau din altele. 416

Este vorba numai de persoanele autorizate să deţină şi să folosească armamentul pentru apărare.

222 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

Considerăm că poziţia adoptată de individ faţă de astfel de probleme este condiţionată de convingerile filozofice, morale sau religioase ale fiecăruia.417

Dreptul la integritate fizică şi psihică. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declaraţia Universală care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul „tratamente crude”, spunând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”. El nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: „In special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.” Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura care este o obligaţie pozitivă. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege; dacă „atingerea” se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii emisă potrivit condiţiilor art. 52 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.). În spiritul Constituţiei, pentru protecţia integrităţii fizice, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şi sancţionat faptele contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, a înfiinţat organele împuternicite cu prevenirea, constatarea şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codul penal şi articolele corespunzătoare din Codul de procedură penală sunt dispoziţii legale elaborate în acest sens.) În codul penal mai sunt sancţionate tortura supunerea la rele tratamente, cercetarea abuzivă, purtarea abuzivă şi altele.Referindu-se la dreptul la integritate fizică şi psihică al persoanei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea a afirmat dreptul oricărui deţinut la condiţii de detenţie conform demnităţii umane, pentru a asigura modalităţii de executare care să nu îl supună pe cel în cauză unor pericole sau încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, adăugând că, pe lângă starea de sănătate a deţinutului, trebuie asigurată bunăstarea lui într-un mod adecvat faţă de exigenţele practice ale privării de libertate. Dacă nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut pentru motive de sănătate, art.3 impune în orice caz statelor să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin administrarea tratamentelor medicale necesare.418Referindu-se la încătuşarea arestatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată: „Curtea aminteşte că portul cătuşelor nu pune în mod normal probleme faţă de art.3 , dacă este legat de o detenţie legală şi nu antrenează utilizarea forţei, nici expunerea publică, dincolo de ceea ce poate fi în mod rezonabil considerat ca fiind necesar. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere în special riscul de fugă sau de rănire ori vătămare.”419 Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor omului. Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice implică, în mod firesc, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 pct. 2 din

Dr. Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. Revista Dreptul nr. 5/2003 p.37. 418 Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Raport din 28 ianuarie 1994, Cauza Hurtado c, Elveţia, în Curierul judiciar, nr. 2/2003, p. 60. 419 Idem p.61. 417

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

223

Constituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, conţinând obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau tacit. De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative, administrative, judiciare şi orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicţia lor. Din punct de vedere penal, tortura este incriminată şi sancţionată în art. 2671 din Codul penal român, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 25 de ani sau detenţia pe viaţă. De observat că, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se spune „Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice”. Garantarea dreptului la integritatea fizică şi psihică se face nu numai faţă de autorităţile publice şi agenţii acestora prin art. 2671 din Codul penal, dar şi faţă de orice altă persoană, prin incriminarea infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. (art. 180-184 din Codul penal român).

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private. Întemeierea clasică a regimului de viaţă publică modernă a cuprins, cel puţin de la John Locke încoace, şi o justificare a dreptului la o sferă privată (right to privacy) deoarece indiferent dacă ceea ce face persoana acasă la ea este bun sau rău, moral sau imoral, dreptul ei la viaţa privată trebuie respectat.John Stuart Mill afirma că singura justificare a intruziunii în viaţa privată a persoanei este pericolul lezării altor persoane , în timp ce nici convingerile generale despre Bine sau corectitudine morală, nici Binele personal al celui afectat de intruziune, nu sunt motive suficiente pentru o atare intruziune. În concepţia politicilor neoliberale se susţine că dreptul la viaţă privată a evoluat concomitent cu “lupta de eliberare a individului de sub ingerinţele statului”.420Tehnica de înregistrare a imaginii şi sunetului a dus la apariţia conceptelor de supraveghere nemotivată, a supraveghere permanentă nediscriminativă şi supravegherea motivată. De pildă supravegherea permanentă nediscriminativă a comportat şi comportă vii dispute între angajatorii care doresc să-şi supravegheze angajaţii pe de o parte şi angajaţii sau apărătorii dreptului la sfera privată pe de altă parte care se opun acesteia. Conducerea firmei susţine că nu poate fi nimic rău în supravegherea video a angajaţilor în timpul orelor de serviciu, de vreme ce persoanele în cauză îşi fac datoria şi nu comit nici o infracţiune sau altă faptă păgubitoare, de ce s-ar teme şi plânge de o atare supraveghere? Argumentul pare întemeiat, în măsura în care pe perioada orelor de serviciu angajaţii nu sunt de fapt în spaţiul lor privat ca timp şi loc în care operează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. Cu toate acestea se acuză că angajatorii efectuînd supravegherea permanentă pleacă de la prezumţia de vinovăţie cum că angajatul nesupravegheat va face lucruri reprobabile ceea ce ar fi inadmisibil, precum şi că viaţa privată ar conţine şi viaţa la locul de muncă. Probleme au apărut şi în legătură cu supravegherea video a spaţiului public cu camere de luat vederi în pieţe, zone comerciale, intersecţii, benzinării, băncii, aeroporturi etc.. Adepţii supravegherii pretind că persoanele cinstite, cu comportament corect, nu au motive de nemulţumire dacă sunt filmaţi, şi că numai cei implicaţi în acţiuni ilicite fiind susceptibili de a suporta consecinţele supravegherii, contestă supravegherea permanentă 420

Mario G. Losano, Legea italiană în privinţa vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti 2004,p.9.

224 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

nediscriminativă.421 Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată nu presupune o facultate recunoscută de legiuitor infractorului de a ascunde o infracţiune, adică o faptă socialmente periculoasă prin care se încalcă drepturile libertăţile şi alte valori ocrotite de lege, faptă prevăzută şi pedepsită de lege. Însă acest drept presupune dreptul omului corect cinstit cu comportament civilizat, de a nu fi deranjat , inoportunat, stresat, urmărit, văzut, ascultat, fără temei bine determinat şi în condiţiile legii. Se constată tot mai des o reconsiderare a rolului statului în apărarea dreptului la viaţa intimă familială şi privată. În economie neoliberalismul şi globalizarea au transferat periculozitatea de la Stat la marile companii multinaţionale îndeosebi în domeniul informaticii, informării, secretul vieţii private422. Companiile transnaţionale se pot sustrage uşor reglementărilor unui stat care a înţelels să apere prin reglemntări dreptul la viaţă intimă familială şi privată. “Se întoarce astfel ceea ce a fost întotdeauna paradoxul respectării vieţii private: în momentul în care principalul pericol pentru apărarea secretului vieţii private părea a veni din partea Statului , tocmai Statului trebuie să i te adresezi pentru a obţine o protecţie eficace a vieţii private.”423 Evoluţia în limitarea puterilor statului în raport cu individul iar uneori chiar cu individul infractor şi-a atins apogeul.424 “Individul tinde astăzi să pretindă de la societate respectul propriilor drepturi dar şi să uite că are şi îndatoriri faţă de societate. Dacă sub dominaţia puterii Statului a înclinat balanţa în favoarea individului era o măsură îndreptăţită, astăzi, în faţa dominaţiei individului, este drept ca această balanţă să se reechilibreze în favoarea comunităţii.”425 Caracterul social al vieţii, exigenţele acestuia, realizarea stării de bine prin prevenirea încălcării drepturilor, libertăţilor şi altor valori ocrotite de lege, impun cu necesitate supravegherea nediscriminatorie, în anumite locuri publice în condiţii strict prevăzute de lege (de timp, de loc,etc.) şi cu retricţii pentru folosirea informaţilor obţinute prin care s-ar încălca nejustificat şi nelegal dreptul la viaţa intimă familială şi privată.Supravegherea nediscriminatorie poate fi numai din punct de vedere vizual şi auditiv sau şi prin afectarea unor alte drepturi şi libertăţi cum ar fi libertatea de mişcare, dreptul de proprietate şi altele. Este cazul când conducătorii auto sunt opriţi în trafic de poliţişti, legitimaţi, interpelaţi, controlaţi în portbagaj şi asupra stării tehnice a autoturismului, dacă au consumat alcool etc., acte ce constituie o intruziune în sfera privată a acestora.426Intruziunea sub forma supravegherii, controlului, opririi, impunerii unor comportamente poate avea o justificare sub două aspecte: protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi concomitent cu dreptul şi libertăţilor celui intruzionat; protecţia drepturilor şi libertăţilor celui intruzionat; De pildă în scopul protecţiei drepturilor şi libertăţilor celorlalţi concomitent cu dreptul şi libertăţilor celui intruzionat în art. 31 din Legea nr. 218/2002 sunt prevăzute unele drepturi ale poliţiştilor de a efectua anumite activităţi care afectează dreptul la viaţa intimă familială şi privată a persoanei dar numai în cazul unor încălcării ale dispoziţiilor legale sau când sunt indicii temeinice că se pregăteşte sau s-a săvârşit o faptă ilegală astfel: a) “să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală; De pildă uneori poliţia rutieră îşi rezervă dreptul de a opri şi controla conducătorii auto fără motive speciale, ceea ce după opinia noastră ar contraveni dreptului la viaţa privată şi la libera circulaţie. 422 Sunt societăţii private care tind să facă negoţ cu secretul vieţii private, iar tot mai mulţi agenţi media fac comerţ cu infomaţia vorbindu-se din ce în ce mai des de televiziuni comerciale. 423 Mario G. Losano, Legea italiană în privinţa vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti 2004,p.10. 424 De pildă în procedura penală inculpatul are mai multe drepturi (la apel, recurs etc.) decât partea vătămată, familia acesteia, şi chiar societatea reprezentată în proces prin procuror. 425 Mario G. Losano, Legea italiană în privinţa vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti 2004,p.10. 426 Potrivit art. 26 pct.18 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, printre alte atribuţiuni Poliţia Română are şi atribuţia : „supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, şi colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea organizării şi sistematizăriicirculaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la trafic;” 421

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

225

b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificare situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă; c) ..... d) ..... e) ..... f) să efectueze, cu respectarea dispoziţiilor legale, controale ale persoanelor şi bagajelor, precum şi ale vehiculelor aflate în circulaţie, atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posibile acte teroriste; g) să efectueze controale şi razii427 atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste;” Evident că aşa cum dispune art. 31 pct.2 din Legea nr. 212/2002 “În exercitarea drepturilor conferite de prezenta lege poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi Convenţia europeană a drepturilor omului.” Observăm că poliţistul nu poate să uzeze de aceste drepturi conferite de lege, nemotivat şi în afara legii pentru că altfel ar săvârşi un abuz de drept afectând dreptul la viaţa privată a celui oprit, legitimat, identificat, condus, controlat la bagaje etc. Sunt indicii temeinice când există date din care rezultă presupunerea că se pregăteşte sau s-a săvârşit o faptă ilegală care presupune necesită intervenţia autorităţii. În ceea ce priveşte lezarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată ale individului, în scopul protejării lui faţă de actele sale sau ale altuia în sensul de a li se face bine cu forţa opiniile sunt împărţite. Într-o opinie se susţine că statul nu este îndreptăţit să intervină în viaţa privată a persoanei pentru ai asigura cu forţa starea de bine. În acest sens se invocă principiul lui J.S. Mill potrivit căruia statul nu are dreptul să intervină, deoarece violarea sferei private nu se poate face, în mod legitim, nici în numele unui nebulos Bine general, nici în numele binelui propriu al celui asupra căruia se intervine.428De pildă anterior zilei de 11 septembrie 2001429, 13 state din S.U.A. nu au instituit puncte de control pentru verificarea consumatorilor de droguri au a persoanelor care conduc sub influenţa băuturilor alcoolice pe motivul că s-ar încălca dreptul la viaţa privată. Într-o altă opinie se poate susţine că în cazuri excepţionale şi prevăzute de lege statul este îndreptăţit să intervină în sfera privată a persoanei pentru apărarea acesteia faţă de actele ei sau ale altora. Obligarea celor care conduc motociclete să poarte cască de protecţie,obligarea muncitorului să poarte echipament de protecţie, internarea obligatorie a bolnavului psihic periculos, cu tentative de suicid, obligarea la tratament în cazul bolilor transmisibile, obligarea la portul centurii de siguranţă când circuli cu autoturismul prin care se vizează protecţia obligatului, prin Evident că pentru efectuarea de percheziţii în cadrul raziilor este necesară autorizarea instanţei de judecată. 428 A se vedea dr. Adrian-Paul Iliescu în „Aspecte filozofice şi morale ale dreptului la viaţa privată” Mario G. Losano „Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private” Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 15. 429 După 11 septembrie 2001 Congresul S.U.A.a adoptat la 25 octombrie 2001, Legea „Patriot”prin care se instituie „Mai multă forţă şi coerenţă prin instrumente legislative necesare prevenirii şi împiedicării actelor teroriste”.Această lege conţine printre alte măsuri şi o serie de activităţi incluse în titlul II „Întărirea măsurilor de supraveghere” lege criticată că afectează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. De pildă în secţiunea 1012 referindu-se la conducătorii de vehicule sunt prevăzute verificări asupra persoanei care dacă prezintă „risc de securitate” nu i se acordă dreptul de a conduce.Sau introducerea obligaţiei pentru orice cetăţean care intră legal în S.U.A. să se supună scanării biometrice (ampretării) iar celelalte date personale să fieintroduse în bazele de date ale Sistemului Integrat de Identificare Automată a Amprentelor al FBI sau altor agenţii. 427

226 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

impunerea acestor imixtiuni în viaţa sa privată sunt contestate afirmându-se că sunt intruziuni nepermise în viaţa privată a persoanei. De pildă obligarea hinduşilor din S.U.A. să poarte cască în timpul conducerii motocicletei contravine convingerilor lor religioase deoarece îi împiedică să poarte turbanul. Avem rezerve faţă de astfel de opinii care exagerând dreptul la viaţă privată, periclitează dreptul la viaţa însăşi or este evident pentru oricine că în lipsa vieţi nici nu se mai poate vorbi de existenţa unui drept la viaţă privată cum de altfel orice drept şi libertate de care se poate bucura persoana cât este în viaţă.Pe de altă parte sunt cazuri când statul în anumite scopuri a intervenit cu reglementări care afectau dreptul la viaţă privată cum ar fi de pildă interzicerea anticoncepţionalelor,430interzicerea totală a avorturilor care nu au rezistat faţă de dreptul la viaţa intimă, familială şi privată a persoanei legile în cauză fiind abrogate.În doctrină s-a pus problema raportului dintre dreptul la viaţa intimă, familială şi privată pe deoparte şi celelalte drepturi pe de altă parte. Astfel s-au formulat două opinii.Într-o primă opinie se susţine că dreptul la viaţa intimă, familială şi privată este un drept sacru şi absolut, superior celorlalte drepturi şi libertăţi431. În această acepţiune Statul nu poate în mod legitim să introducă restricţii în exercitarea dreptului la viaţa intimă, privată şi familială, pentru a ocroti drepturile şi libertăţile individului sau ale terţilor. Într-o altă opinie se vorbeşte de un echilibru între dreptul la viaţa intimă, familială şi privată pe de o parte şi drepturile şi libertăţile individului sau ale altora pe de altă parte. Amitai Etzioni pentru a identifica dacă s-a respectat echilibrul între dreptul la viată intimă, familială şi privată şi binele comunitar redus la apărarea securităţii şi sănătăţii cetăţenilor ( care de fapt conţine anumite aspecte ale drepturilor şi libertăţilor indivizilor) propune folosirea a patru criterii În faţa unui caz concret a ceste criterii se aplică în cascadă:dacă o politică socială nu satisface primul criteriu se trece la al doilea şi apoi, în caz negativ, la celelalte.432 Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, de a respecta dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot să se înfăţişeze nu numai ca violări ale spaţiului în care se desfăşoară activitatea persoanei, dar şi ca încălcări ale domeniului rezervat gândurilor, manifestărilor intime, prin violarea secretului corespondenţei, a comunicărilor, a convorbirilor (prin interceptare) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la distanţă de imagini, sunete legate de viaţa personală a celui vizat, sau prin înregistrarea de la distanţă a convorbirilor purtate, a destăinuirilor făcute, ori prin obţinerea de fotografii în locuri private sau cu privire la fapte private, care ar putea dezvălui manifestări intime ale persoanei. Constituţia României, în art. 26, foloseşte terminologia „viaţa intimă, familială şi privată”, fără a le defini. Din moment ce le-a folosit, constituantul înseamnă că le-a recunoscut semnificaţii diferite, astfel încât reglementarea să fie precisă şi completă sub acest aspect. În art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: „1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” În 1965 în S.U.A., cazul Griswold vs. Connecticut recunoaşte un drept constituţional la viaţa privată, şi că interzicerea folosirii anticoncepţionalelor violează acest drept sub aspectul dreptului la intimitatea conjugală. Ca urmare între anii 1972 şi 1977 au fost înlăturate şi obstacolele legislative privitoare la distribuirea contraceptivelor persoanelor necăsătorite sau minore, extinzându-se, astfel, dreptul la intimitatea conjugală pentru toţi cetăţenii. Tot în S.U.A. începând din 1973 avortul încetează a mai fi un subiect controlat de Stat pentru a se transfera în sfera de decizie individuală, chiar dacă legislaţia statului poate limita acest drept individual în anumite cazuri şi stabili distincţii între diferitele trimestre ale sarcinii. 431 Mario G. Losano „Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private” Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 5. 430

432

Amitai Etzioni, The Limits of Prevacy, Basik Book, New York, 1999, p.10-15.

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

227

Observăm că în această Convenţie nu se vorbeşte de dreptul la viaţa intimă, lăsând să se înţeleagă că acesta este inclus în dreptul la viaţa privată şi familială. Socotim că reglementarea din Constituţia României este mai reuşită având în vedere problemele ridicate de evoluţia dreptului, în general, şi a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, în special. În noul Cod penal francez, la art. 226-1, se vorbeşte de „intimitatea vieţii private” atunci când defineşte ca infracţiuni pentru care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce atingere intimităţii vieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea vizuală sau fonică de imagini sau sunete, fotografii etc. din intimitatea vieţii private a altuia433. În doctrina italiană s-au depus, de asemenea, eforturi pentru a se clarifica conceptul de intimitate (riservatezza) introdus, pentru prima dată, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974434. După primele comentarii ale legii mai sus citate s-a desprins concluzia că, prin intimitate, legiuitorul italian a urmărit să ocrotească interesul individului de a cuprinde în sfera vieţii sale private acele manifestări care nu ar dori să ajungă la cunoştinţa altor persoane (Bricola, Palazzo) sau ocrotesc interesul individului de a păstra pentru el, în mod exclusiv, orice informaţie asupra propriilor acţiuni (Mantovani). Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminată fapta aceluia care prin instrumente de captare vizuală sau sonoră îşi procură ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa privată care se desfăşoară în domiciliul unei persoane sau în alte locuri aparţinând acelui care are dreptul de a interzice aceasta. În Codul penal spaniol (art. 197) se incriminează fapta aceluia care, pentru a descoperi secretele unei persoane, atinge intimitatea acesteia şi îşi însuşeşte, fără consimţământ, scrisori, înscrisuri, mesaje sau orice alte documente sau bunuri. Codul penal american ocroteşte dreptul persoanei la intimitate, incriminând pătrunderea ilicită în locuri private cu intenţia de a asculta sau supraveghea o persoană, instalarea de dispozitive de ascultare, fotografiere etc., inclusiv de la distanţă435. Constituţia Spaniei, în art. 18 pct. 1, prevede: „Este garantat dreptul la onoare, intimitate personală şi familială şi la propria imagine.” Observăm că se vorbeşte de intimitate personală, distinct de intimitate familială. Tot în acest articol, la pct. 4, se arată „Prin lege se va limita folosirea informaticii pentru a garanta onoarea şi intimitatea personală şi familială a cetăţenilor şi exerciţiul deplin al drepturilor acestora.” Aşa cum am arătat, reglementarea dată de Constituţia României în acest domeniu este mai precisă şi completă. Astfel, putem vorbi de un drept la viaţa intimă, un drept la viaţa familială şi un drept la viaţa privată. Aceste drepturi trebuie să-şi găsească în lege reglementări specifice diferite. După prof. I. Deleanu „viaţa intimă” semnifică dreptul individului de a trăi aşa cum înţelege, respectând însă şi drepturile altora436. În încercarea de a delimita oarecum dreptul la viaţa intimă, de dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţă privată, vom pleca de la definiţia dată într-un dicţionar francez adjectivului „intim”, respectiv „interior şi profund”, care constituie esenţa unui lucru care leagă sau este legat de un sentiment profund437. Dreptul la viaţa intimă este o posibilitate care conţine prerogativele, manifestări legate de singurătatea persoanei şi de persoanele sau lucrurile admise în intimitatea sa, prin acte, expresii, fapte, gesturi etc., nedestinate publicităţii. Astfel, în intimitate, orice persoană, inclusiv funcţionarul public, îşi poate exprima orice gând, opinie şi chiar injuria, fără ca fapta sau actul său să atragă o răspundere juridică; deci, fapta sau actul săvârşit în intimitate, de regulă nu lezează interesul public sau al altei persoane şi, ca atare, nu sunt incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în intimitatea persoanei. Viaţa intimă nu poate fi cenzurată, de aceea cele afirmate în intimitate nu pot atrage răspunderea pentru infracţiunea de calomnie sau mărturie mincinoasă. Viaţa intimă conţine acte şi fapte care exced vieţii de familie. Viaţa intimă ţine în primul rând de persoană şi astfel, se face o distincţie între intimitatea Ivea Mayaud, Noul Cod Penal, Dalloz-1992, Paris, p. 1852. L.Delphino, Dirito penale, parte speciale, IX Edizione, Napoli, 1996, p. 785. 435 American Law Institute, Model Penal Code, Philadelphia, P.A.1985, p.195. 436 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat Vol. II, Editura "Europa Nova", Bucureşti, 1996, p. 138. 437 Dictionaire du français, Imprimé en France, Imprimerie Herissey Evreux, 1995, p.598. 433 434

228 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

personală şi intimitatea familiei, care se desfăşoară după alte reguli. Dreptul la viaţa intimă nu cunoaşte alte limite decât cele care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Prin viaţa familială înţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei, aparţinător familiei. La nivel de familie şi viaţa acesteia, există un grad de intimitate care trebuie respectat de toţi şi ocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei, atât în interiorul acesteia, cât şi în exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricărei persoane cât şi ale autorităţilor statului. Dreptul la viaţa familială presupune respect şi ocrotire a intimităţii conjugale, secretul de familie şi alte drepturi prevăzute în Codul familiei, ocrotite de Stat. Dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, este un drept complex, care cuprinde tot ce nu aparţine dreptului public, dreptului la viaţa intimă şi dreptului la viaţa familială. Viaţa privată include dreptul la identitate - dreptul de a nu se dezvălui, fără consimţământul expres al persoanei, numele adevărat, adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului liber, a elementelor patrimoniului său, obiceiuri cotidiene etc.438. Secretul contractelor civile, comerciale, din domeniul privat439, ţine de dreptul la viaţa privată440. Su anumite aspecte viaţa persoanei rămâne privată indiferent de locul unde este persoana.De pildă dreptul la viaţa privată al persoanei cercetate poate fi încălcat prin înregistrarea cu dispozitive secrete de înregistrare audio şi video în sediul poliţiei şi la locul de deţinere, chiar autorizate cînd discuţiile se poartă între persoana în cauză şi informatorul poliţiei. În aceste împrejurări informaţiile obţinute prin utilizarea în acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind împotriva voinţei acuzatului, iar utilizarea lor în proces ca fiind contrară dreptului acuzatului la tăcere şi privilegiului împotriva autoincriminării.441 Dreptul la viaţa intimă, dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, sunt ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni, a actelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi prevederea procedurilor şi organelor care să descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate de încălcarea acestor drepturi, precum şi modalităţile de reparare a acestora. În sens larg, dreptul la viaţa privată include atât dreptul la viaţa intimă cât şi dreptul la viaţa familială442. Totuşi, aşa cum a procedat constituantul, este necesară reglementarea şi protejarea distinctă a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de încălcare ale acestora, presupun alte condiţii de incriminare, sancţionare, cercetare şi judecare. 9.4 Dreptul la propria imagine

Ion Deleanu, op. cit., p. 136. Ulpian spunea: uius studii duoe sunt positiones: publicum et privatum. Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat: privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet.(Instituţiile, din Corpus iuris civilis, De iustitia est de iure, IV). 440 A se vedea şi art.10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei. 441 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IV-a-cameră, Hotărârea din5 noiembrie 2002, Cauza Allan c., Regatul Unit, în Curierul Judiciar nr.2/2003, p.52. 442 Referindu-se la dreptul persoanei arestate preventiv de a participa la funerariile părinţilor săi chiar sub pază Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea reiterează că art.8 nu garantează dreptul necondiţionat al unui deţinut de a părăsi locul de detenţie pentru a asista la funerariile unei rude. Curtea este conştientă de problemele de natură financiară şi logistică ale învoirilor sub escortă, dar, având în vedere importanţa mizei, adică refuzul dreptului de a participa la funerariile părinţilor, Curtea este de părere că statul pârât putea să refuze exercitarea lui numai pentru motive imperioase şi doar dacă nu ar fi existat nici o soluţie alternativă, precum învoirea sub escortă.” Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia IV-acameră, Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Cauza Polski c. Polonia, în Curierul judiciar nr. 2/2003, p.58. 438 439

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

229

Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” Dreptul la propria imagine443 este un drept complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul acestui drept, ca fiind acea imagine publică creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de către persoana fizică. Orice persoană are o imagine proprie nedestinată publicităţii, imagine care trebuie respectată şi apărată de legiuitor precum şi o imagine publică acceptată de aceasta. Spre exemplu, anumite trăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivă că nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori de alte persoane cum sunt:preotul, medicul, avocatul etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi făcute publice numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Sunt numeroase cazurile când unele personalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume importante, înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privată, pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional. În Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale. De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţământul acesteia”. Iar în art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ. Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţământul acestuia. De precizat că trebuie făcută deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publică, pe de o parte, şi persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor acestora la viaţa intimă, familială, privată şi propria imagine. Persoana publică este aceea persoană care, fără a deţine o funcţie sau demnitate publică, satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie fac parte artişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este problema lor, iar aceste interese nu au caracterul intereselor publice satisfăcute în mod instituţionalizat.444 Imaginea este o reprezentare, o reflectare a realităţii fie mentală fie materială. După unii imaginea este reprezentarea percepută doar în măsura în care durează în absenţa intuiţiei şi face obiectul unor tratamente pentru a fi fixată, de către memorie, sau pentru a fi deformată, de către imaginaţie. Imaginea ocupă în acest caz un loc într-un decupaj noţional care o opune pe de o parte percepţiei, în calitate de contact efectiv cu o realitate prezentă, şi, pe de altă parte, conceptului, sursă detemporalizată a unei informaţii lipsită de orice element empiric.Imaginea se plasează în acest caz pe post de intermediar între percepâia adevărată şi conceptul lucrului perceput. M. Denis defineşte imaginea ca fiind o modalitate de reprezentare mentală care are drept caracteristică, conservarea informaţiei perceptive sub o formă ce posedă un grad ridicat de similitudine structurală cu percepţia. M. Denis, Image et cognition, PUF, 1989, p.9. 444 În sistemul francez s-au dat decizii prin care o persoană deci nu funcţionarul sau demnitarul public, devenind persoană publică şi-a asumat riscul desvăluirii unor aspecte din viaţa sa intimă. Este, în acest sens, binecunoscuta dispută judiciară dintre marele pictor Picasso şi Francoise Gilot, în anii ’65, care s-a finalizat în faţa Curţii de Apel din Paris. Francoise Gilot, autoarea unei cărţi savuroase din multe puncte de vedere, cu amănunte „picante” din experienţa unor anii petrecuţi alîturi de marele artist, a fost adusă în faţa justiţiei de către Picasso tocmai pentru accentele „picante” puse în romanul său -Vivre avec Picasso - pe seama comportamentului artistului. Aceste relatări au fost considerente atac la viaţa privată. După lungi dispute judiciare, Curtea de Apel din Paris a respins cererea pictorului, considerând, cu privire la extinderea vieţi private, că măsura este cu totul alta dacă este vorba de un individ oarecare decât atunci când ne 443

230 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează prestaţia acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei. În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi funcţionarul public sunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de interes public. Or, tot ceea ce poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie să ajungă la cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să ceară să se ia măsurile în consecinţă, în deplină cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazul unei demnităţi sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventual şantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat. Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile austriece la amenda penală de 15.000 şilingi, pentru că a făcut public faptul că Bruno Kreisky, cancelar federal în funcţie, a aparţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea război mondial. Sesizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificată de interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituirea amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului445. În România în vederea protecţiei dreptului la propria imagine în domeniul comunicării audiovizuale Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis Decizia nr.248 din o1.o7.2004 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine. Potrivit art.30 pct.6 din Constituţie libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Radiodifuzorii au obligaţia să respecte dreptul sacru la demnitate umană şi la propria imagine şi să nu profite de ignoranţa sau de buna-credinţă a persoanelor. Pentru protecţia dreptului la propria imagine Consiliul Naţional al Audiovizualului instituie sau reaminteşte prin decizia sus citată şi alte decizii o serie de principii şi reguli astfel: respectarea prezumţiei de nevinovăţie este obligatorie în orice program audivizual; orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească penală446 definitivă şi irevocabilă. dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. În sensul deciziei C.N.A. mai sus citate sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale ori naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi care nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Nu orice interes sau curiozitate a publicului trebuie satisfăcută; invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor financiare ale radiodifuzorilor; Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări ale persoanelor reţinute pentru cercetări, arestate sau aflate în detenţie, fără acordul acestora. Fac excepţie de la această regulă situaţiile în care filmarea sau înregistrarea este incidentală şi este realizată în locuri publice. Potrivit art. 290 alin.2 din Codul de procedură penală dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, poate declara şedinţa aflăm în prezenţa unui artist de renume mondial, care nu numai că a făcut obiectul publicaţiilor de orice fel, în toate ţările, cu privire la viaţa şi opera sa, mai mult, dar care niciodată nu s-a temut să înfrunte exigenţele imperioae şi indiscrete ale actualităţii şi ale presei vorbite, scrise sau filmate şi că, în acest fel, s-a oferit el însuşi, într-o largă măsură atenţiei publicului. Acela care joacă în mod voluntar un rol public trebuie să accepte riscurile, în special de a vedea acest rol defăimat şi contestat. Curtea a preferat să protejeze libertatea de exprimare , în loc să protejeze un rol. 445 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial",Bucureşti, 1994 p.222. 446 Credem că reducerea în decizia C.N.A., numai la hotărârii penale nu este în concordanţă cu art.23 din Constituţie deoarece o persoană poate fi condamnată în domeniul contravenţiilor şi printr-o hotărâre civilă.

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

-

-

-

-

-

-

231

secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. În timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. Nu pot fi difuzate materiale audiovizuale, realizate şi puse la dispoziţia radiodifuzorilor de către poliţie sau parchet, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracţiuni sau fără acordul familiilor acestora. Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viaţa privată şi de familie a persoanei fără acordul acesteia; De la această regulă fac excepţii situaţiile în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:existenţa unui interes public justificat; existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat; efectele amestecului în viaţa privată şi de familie a persoanei să nu intre sub incidenţa prevederilor art.10 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Este interzisă difuzarea de imagini ale persoanei, filmate în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără consimţământul acesteia. De asemenea este interzisă difuzarea de imagini ale proprietăţii private, filmate în interiorul acesteia, fără acordul proprietarului; Fac excepţie de la această regulă situaţiile în care imaginile difuzate: pot preveni săvârşirea unor infracţiuni; surprind sau pot proba săvârşirea unei infracţiuni; protejează sănătatea publică. De asemenea este interzisă difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse, cu următoarele excepţii: materilul audiovizual astfel obţinut să fie esenţial în stabilirea credibilităţii şi autenticităţii unui fapt de interes public justificat; materialul audiovizual astfel obţinut nu putea fi realizat în condiţii normale, iar conţinutul acestuia prezintă un interes justificat pentru public; filmarea sau înregistrarea consemnează un fapt cu incidenţă penală ori morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii. Înregistrările destinate emisiunilor de divertisment tip „cameră ascunsă” nu trebuie să pună persoana în situaţii înjositoare sau de risc şi pot fi difuzate numai cu acordul persoanelor care au făcur obiectul filmării; Difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespondenţei, ajunse în posesia radiodifuzorilor, este permisă în următoarele situaţii: răspunde unor necesităţi de siguranţă naţională, ordine publică sau asigură prevenirea unor fapte penale; probează comiterea unei infracţiuni; protejează sănătatea sau morale publică;filmarea sau înregistrarea consemnează un fapt cu incidenţă penală sau morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii; În cazul în care este permisă difuzarea radiodifuzorii sunt obligaţi să încunoştiinţeze persoana în cauză înaintea difuzării materialelor audiovizuale şi să solicite punctul de vedere al acesteia. În cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale concrete, acestea trebuie susţinute cu dovezi; dacă acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor, acestea trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; Realizatorii emisiunilor au obligaţia să respecte dreptul persoanei la propria imagine şi să pună în vedere interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice cel puţin probele care le susţin. Difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situaţia de victimă se face cu acordul acesteia iar a imaginilor persoanei fără discernământ sau decedate cu acordul familiiei. Este interzisă difuzarea de imagini care exploatează sau scot în evidenţă traumele ori traumatismele unei persoane. În cazul martorilor la comiterea unei infracţiuni, la solicitarea acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea deplină a identităţii lor. Orice persoană are dreptul la respectul intimităţii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. În cazul situaţiilor de suferinţă umană, a dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violenţă, radiodifuzorii au obligaţia de a nu se amesteca nejustificat în viaţa privată. Difuzarea materialelor audiovizuale conţinând imagini ale persoanelor aflate la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de

232 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

-

-

-

-

-

sănătate, problemele de diagnostic, pronostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana este fără discernământ ori decedată, cu acordul familiei sau al aparţinătorilor. Este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care aceştia au fost supuşi abuzurilor fizice, psihice, sunt acuzaţi de comiterea unei infracţiuni ori sunt victimele infracţiunilor, cu excepţia răpirii sau dispariţiei. Este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care se reconstituie infracţiuni sau abuzuri de orice fel ori evenimente dramatice de natură să-i afecteze; Este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani care au asistat la evenimente dramatice,petrecute în comunitate sau în familie, ori la comiterea unor infracţiuni; Minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni sau victime ale infracţiunilor ori abuzaţi fizic, psihic sau sexual, pot participa ori pot fi prezentaţi în programele de ştiri, emisiuni de dezbateri sau reportaje audiovizuale, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:existenţa prealabilă a consimţămţământului lor, a consimţământului părinţilor sau al reprezentanţilor legali, în formă scrisă;asistarea pe parcursul înregistrării sau transmisiei de către un părinte sau un reprezentant legal, avocat, în cazul cercetării sau arestării; eliminarea oricăror elemente care ar putea duce la identificarea lor în cazurile în care minorii sunt victimele unor infracţiuni ori ale abuzurilor fizice, pshice sau sexuale. În cazul minorilor cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani acuzaţi de comiterea unei infracţiuni sunt necesare acordul în scris al acestora şi asistarea de către avocat, în situaţia în care sunt cercetaţi penal, reţinuţi sau arestaţi. În cazul minorilor cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, care sunt victime sau martori la comiterea unor infracţiuni ori care au fost abuzaţi fizic, psihic sau sexual, sunt necesare acordul acestora iar la solicitarea minorilor, eliminarea oricăror elemente care ar putea duce la identificarea lor. Minorul, părinţii sau reprezentantul legal trebuie să fie informaţi cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau înregistrare. Interviurile şi declaraţiile luate minorilor sub 16 ani trebuie făcute cu responsabilitate şi discernământ, astfel încât aceştia să nu fie chestionaţi pentru a li se smulge păreri asupra problemelor intime de familie sau pentru alise cere opinii în probleme care depăşesc puterea lor de judecată. Este interzisă difuzarea de interviuri sau declaraţii luate minorilor în vârstă de până la 14 ani, realizate pe baza provocării unor stării emoţionale menite să sporească, cu orice preţ, spectulozitatea producţiilor. Este interzisă difuzarea de emisiuni al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al minorelor în vârstă de până la 16 ani sau expunerea acestora în ipostaze nepotrivite vârstei. Este interzisă difuzarea emisiunilor în care minori sunt folosiţi de părinţi, rude, reprezentanţi legali sau avocaţi în scopul de a obţine avantaje personale sau de a influenţa actul de justiţie. Radiodifuzorii au obligaţia de a lua toate măsurile astfel încât minorii implicaţi în orice mod în emisiuni de radio sau de televiziune să nu fie expuşi nici unui risc fizic, psihic sau moral care ar putea decurge din realizarea respectivelor emisiuni.447 Este interzisă, în cadrul programelor de ştiri, al dezbaterilor sau al reportajelor, difuzarea de imagini, inclusiv fotografiii care redau:

A se vedea şi Horârea Guvernului nr. 1.018 din 10 septembrie 2002 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la obligaţiile ce revin serviciilor publice specializate pentru protecţia drepturilor copilului în vederea garantării respectării dreptului la imagine şi intimitate al copilului aflat în plasament sau încredinţate. 447

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

233

a) minori decedaţi ca urmare a infracţiunilor de omor, a unui accident auto, a unui accident casnic, minori care sau sinucis; minori decedaţi în spital;448 b) minori în vârstă de până la 14 ani aflaţi în una din următoarele situaţii: internaţi în spital pentru intervenţii chirurgicale dificile; bolnavi de sida; bolnavi incurabili;449 c) minori în vârstă de până la 16 ani acuzaţi sau reţinuţi pentru practicarea prostituţiei ori aflaţi sub influenţa drogurilor sau a băuturilor alcoolice; Nerespecarea a o serie de reguli din cele mai sus arătate afectează dreptul la propria imagine şi se sncţionează cu amendă potrivit Deciziei nr. 248 din o1.o7.2004, Decizia nr. 57 din 13 martie 2003, şi art.90 art.91 din Legea nr.504/2002. Drepturile la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul la imaginea proprie sunt garantate din punct de vedere penal prin: - instituirea ca infracţiune a divulgării secretului profesional, în care se includ şi acte şi fapte din viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, de care autorităţile sau anumite persoane prevăzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţă; - secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial, sub aspectul respectării dreptului la viaţa intimă, familială, la propria imagine sau viaţa privată a părţilor în proces; - astfel, judecătorii au obligaţia de a declara secretă şedinţa de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun deserviciu legii sau justiţiei450; (art. 290 al. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură penală). Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingere vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. - instituirea altor fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192 din C.p.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.), insulta (art. 205 din C.p.) ş.a. Deci, orice act sau fapt din viaţa intimă, familială sau privată a demnitarului şi funcţionarului public care nu poate influenţa negativ prestaţia socială a acestuia, este protejată. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la protecţia vieţii intime, familiale, private şi la propria imagine, potrivit legii. Pentru a preveni încălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. În această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Într-o întreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.”

Potrivit art. 7 alin. 3 din Decizia nr.57/2003 a C.N.A.privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe fac excepţie de la această regulă imaginile realizate în timpul vieţii care pot fi difuzate, cu consimţământul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, iar în cazul minorilor cu notorietate publică pot fi difuzate şi imagini din timpul vieţii. 449 Potrivit art. 7 alin. 2 din Decizia nr.57/2003 a C.N.A.privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe fac excepţie de la această regulă minorii supuşi unei intervenţii chirurgicale cu caracter de excepţie sau în premieră, precum şi reportajele sociale, cu condiţia eliminării oricăror elemente care ar putea duce la identificarea minorilor, apelurile umanitare şi campaniile cu scop caritabil. 450 Ioan Muraru, op. cit., p. 218. 448

234 Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. Este, de fapt, un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept este încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit. Astfel, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) se arată că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe căutări, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi451. Acesta este dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau, după cum zic unii, libertatea corporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De aceea, ea apare explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi. Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său apare ca o veche revendicare feministă, strâns legată de libertatea sexuală în evitarea riscului maternităţii. În timp acest drept a cuprins în conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o nouă etică), transexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică (transferul de gene, clonarea). De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea obligatorie, analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea viitorilor soţi de aşi comunica reciproc starea sănătăţii, obligaţia sau refuzul individului de a se lăsa îngrijit medical, experimentarea medicală pe om, suicidul - inclusiv prin greva foamei452 ş.a. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchetă, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, sau de altă natură, de a accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de inginerie genetică etc. Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu453. În art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, într-o manieră modernă faţă de constituţiile altor ţări şi convenţiile internaţionale în materie. Astfel, „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.” În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acest drept are o reglementare implicită; singur în art. 7 al Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice „ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său unei experienţe medicale sau ştiinţifice”454.

Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie Ioan Muraru, op. cit., p. 218. Astfel, dacă legislaţia în privinţa avortului estre foarte largă în Anglia, Elveţia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, S.U.A. ş. a. ea este foarte restrictivă în Italia, Spania, Portugalia şi îndeosebi în Irlanda. Franţa şi Germania se situează sub acest aspect într-o zonă intermediară. 453 Ioan Muraru, op. cit., p. 129. 454 A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane publicată în Monitorul Oficial din 13.01.1998 precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale, asupra greviştilor foamei. Malta, 1991, în Gheorghe Scripcan, Bioetica, Editura Polirom, 1998, p. 164. 451 452

Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică

235

Art. 48 din Constituţia României dispune „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.” În art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se consacră dreptul persoanei de a se căsătorii şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept”, începând, cum spune articolul menţionat, „de la vârsta pubertăţii”. Textul îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei Universale care mai precizează că dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie există „fără nici o restricţie în privinţa rasei cetăţeanului sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca „element natural şi fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”. Faţă de normele internaţionale mai sus citate, art. 48 din Constituţia României pare a fi în discordanţă, sub aspectul obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi de fond ale căsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 48 alin. 1 din Constituţie implică, neîndoielnic, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii din moment ce se spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Soţii sunt egali faţă de lege, de exemplu, în ce priveşte ocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei etc. Filiaţia maternă este stabilită prin simplul fapt al naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturile copilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei; căsătoria între tatăl şi mama copilului îi conferă acestuia statutul juridic al unui copil născut în timpul căsătoriei etc. Astfel, nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara căsătoriei şi cel din căsătorie. TEME PENTRU REFERAT: - Despre obligaţiile corelative dreptului la viaţă. - Despre compatibilitatea dispoziţiilor din Constituţia României referitoare la pedeapsa cu moartea şi cele prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Dreptul la viaţa intimă a persoanei publice, al funcţionarului şi respectiv demnitarului public. - Dreptul la propria imagine. BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Muraru 2. Ioan Deleanu 3. Gheorghe Scripca 4. Valerică Dabu 5. Victor Duculescu 6. I.R.D.O. 7. Victor Luncan

- Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p.207-220 - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova - 1966, p.132-140 - Biotica. Ed. Polirom, 1998, p.43-57 - Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” Bucureşti, 1994, p. 173-223 - Drept Constituţional Comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999 - Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte, Bucureşti, 1999 - Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

CAPITOLUL X DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei În art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974 este reglementată libertatea şi siguranţa persoanei astfel „Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale, şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale, va fi adus, în termenul cel mai scurt,455 în faţa unui judecător sau al unei autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce plângere în faţa unui tribunal456, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală. 2. Respectarea principiului soluţionării "în termen scurt". 253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca şi în cazul interpretării noţiunii de "durată rezonabilă" prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din Convenţie - trebuie să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărei cauze. În această privinţă, Curtea notează că Guvernul a evidenţiat o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecată atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest termen şi, pe de altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea notează că Guvernul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului. 254. Deşi nu contestă faptul că participarea reclamantului la şedinţa de judecată în care se analizează legalitatea arestării sale preventive constituie una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină "într-un termen scurt" o hotărâre - pozitivă sau negativă - asupra legalităţii măsurii dispuse împotriva sa. 255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere necesar să amâne examinarea cauzei până la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus). 256. În plus, Curtea reaminteşte că un control judiciar rapid al legalităţii arestării, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, & 76). Or, relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate, invocând nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus în penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie (paragraful 185, de mai sus). 257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectată, în cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004. 455

„Curtea reaminteşte că, prin garantarea unei căi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra 456

238

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are dreptul la o despăgubire.” “Dreptul la libertate” şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată conform legii, de către un tribunal, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege: c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată457 înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege458,

legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer c. Olandei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, & 35). Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul 5 alineat 4 să ofere garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar ea trebuie să îmbrace un caracter judiciar şi să ofere persoanei în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, Hotărârea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11 - 12, & 22). 252. …Or, Curtea apreciază că, în principiu, un asemenea interval - trei luni şi douăzeci şi opt de zile - este incompatibil cu noţiunea de "în termen scurt", prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.

„Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndată, a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, susmenţionată, p. 24 şi 25, & 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii c. Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33 - 34, & 61), un control judecătoresc rapid asupra arestării preventive constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy, susmenţionată, & 76). 241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestării preventive de către Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totală a arestării preventive anterioare aducerii reclamantului în faţa unui "magistrat" în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni. 242. Curtea reaminteşte că, în Hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă de patru zile şi şase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivităţii, în ansamblul său, împotriva terorismului (Brogan, susmenţionată, & 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauză, că era necesară arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de patru luni, fără ca el să fi fost condus în faţa unui "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3 457

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

239

cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală. din Convenţie a fost încălcat în cauză.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.

Deşi face parte din categoria magistraţilor, procurorului i-sa retras dreptul de a dispune arestarea acesta fiind considerat că se subordonează puterii executive şi deci nu ar fi independent. În acest sens s-a pronunţat într-o speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. „Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive. 236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, & 76). Pentru a se considera că un "magistrat" exercită "funcţii judiciare", în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, & 31). Astfel, "magistratul" trebuie să fie independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, susmenţionată, & 31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveţiei, Hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, & 43 şi Brincat c. Italiei, Hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, & 21). 237. Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecinţă, este necesar a se examina dacă, în circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. 238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (Hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, & 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionată, & 31). 239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit "de îndată" ("aussitot"), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004. 458

240

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”459 Prin Constituţia revizuită alin.4 al art.23 a primit o altă redactare

Într-o hotărâre Curţii Europene a Drepturilor Omului se arată: „Reclamantul se plânge că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală. El invocă articolul 5 alineat 5 din Convenţie, care prevede: "Orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie". 259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat că reclamantul putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul suferit pe calea unei acţiuni în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Guvernul a subliniat că reclamantul poate oricând (în sensul că la momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea introduce această acţiune, n.n.) să facă apel la această procedură, întrucât termenul general de prescripţie de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţării Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu se împlinise încă. 260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data 5 iunie 2001, Guvernul precizează că dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală au un caracter special şi sunt aplicabile situaţiilor limitativ prevăzute în textul său. Or, în opinia Guvernului, această reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face uz de alte căi de recurs care i-ar permite obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins. În special, Guvernul relevă faptul că în dreptul român, comitenţii sunt responsabili, în temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor ce le-au fost încredinţate (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a chemat în judecată Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de comitenţi, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare arestării, măsură apreciată nelegală. 261. Reclamantul consideră că, la data introducerii cererii sale, nu era reglementată în dreptul românesc o procedură care să-i permită obţinerea de despăgubiri pentru arestarea sa nelegală. Mai mult, el relevă faptul că în 1999, a dat curs recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost introdusă în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat Guvernul. 262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este respectat dacă persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizată în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1 - 4 (Wassink c. Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, & 38). Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5 presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de către o autoritate naţională, fie de către organele Convenţiei. Luând în considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că articolul 5 alineatul 5 este aplicabil în cauză. 263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obţină despăgubiri pentru prejudiciul pretins, adică, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil. 264. În ceea ce priveşte prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte că ea nu procedează la o examinare in abstracto a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, Hotărârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, & 24). Sub acest aspect, Curtea notează că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de la data pronunţării Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996. 265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în despăgubiri a reclamantului de două ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată împotriva sa era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu motivaţia că termenul de prescripţie de un an prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit. 266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestării sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra interpretării acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionată, & 39). Ea precizează, de asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor instanţelor interne; rolul său se rezumă la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, & 32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii cererii. 267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedură penală, reclamantul poate introduce o cerere în despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de o rezoluţie de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală. 268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instanţelor naţionale care să susţină argumentul potrivit căruia o acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa cum este cazul reclamantului, că arestarea preventivă a fost nelegală. În aceste circumstanţe, Curtea constată caracterul incert al căii de recurs indicate. 269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă forma unei excepţii de neepuizare a căilor de recurs interne care fiind invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1755 - 1756, & 19). În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practică judiciară în care o persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legală menţionată de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justiţiabil a sesizat o instanţă internă, în temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici datată, nici semnată şi că nu se poate stabili cu certitudine că o asemenea acţiune a fost, în mod real, introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul examinării acesteia din urmă. 270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, Hotărârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, & 44). 271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul 5 din 459

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

241

astfel: „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”. În vechea redactare se arăta: „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile.” Astfel din categoria magistraţilor dreptul de a dispune arestarea îl are numai judecătorul. Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, pe de o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujba cetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii460. Astfel, o reglementare modernă şi clară se găseşte în art. 23 din Constituţia României. O primă dispoziţie constituţională este aceia că, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.” Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după procedurile expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează ilegal celuilalt; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decât acele limite care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă461. În practică, libertatea individuală poate fi limitată corect sau incorect prin: a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările sunt făcute în numele libertăţii, ca garanţii ale libertăţii); b) o lege abuzivă; c) activităţi ale individului sau grupului (abuz de libertate); d) abuzuri ale autorităţii. Caracterul de fiinţe sociale admite ca limitări ale libertăţii individuale numai acelea prevăzute de o lege dreaptă, prin care se asigură şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Legea dreaptă care limitează libertatea individuală în societate, o şi apăra în acelaşi timp, faţă de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele b, c şi d, actele de încălcarea libertăţii individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate, judecate şi sancţionate. Protecţia libertăţii individuale presupune: - o anumită limitare a exercitării libertăţii individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru a nu afecta libertatea altuia; - limitarea drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce nejustificat şi nelegal libertatea individuală, ci să o protejeze; - reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfăptuire a justiţiei şi administraţiei, garanţii contra eventualelor abuzuri ale autorităţilor; - instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor care afectează libertatea individuală. Gradul de protecţie a libertăţii individuale, dă gradul de siguranţă al persoanei. După prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale462. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite realizarea represiunii faptelor antisociale, dar, în acelaşi timp, asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară. Convenţie.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.

Ion Muraru, op. cit., p. 210. A se vedea Constituţia Republicii Franceze, Editura ALL. Bucureşti, 1998, p. 40. 462 I. Muraru. op. cit., p. 211. 460 461

242

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

În ceea ce ne priveşte, socotim că în sintagma „siguranţa persoanei” trebuie incluse două mari categorii de garanţii, astfel: a) garanţiile faţă de abuzul sau neglijenţa autorităţii b) garanţiile faţă de orice persoană, care ar putea să atenteze la libertatea individuală. Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune: - reglementarea activităţii autorităţilor în raport cu individul; - instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat în raport cu autorităţile; - instituirea de responsabilităţi şi răspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea individuală şi principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii, infracţiuni a oricăror încălcări de către autorităţi şi funcţionarii săi a libertăţii individului). Garantarea libertăţii individuale faţă de orice persoană, presupune: - instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile corespunzătoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea individuală; - descoperirea, cercetarea şi tragerea operativă la răspundere a celor care încalcă libertatea individuală; - stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind asigurarea securităţii persoanei. În art. 23 pct. 2 din Constituţia revizuită se dispune: „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”. Aceasta înseamnă că numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării şi deci acestea nu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv hotărârile de Guvern, instrucţiunile şi ordinele miniştrilor sau actele normative emise de autorităţile publice locale. Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem numai situaţiile bine precizate, în care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Pentru a prevenii abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite. Astfel, constituantul i-a permis legiuitorului (Parlamentul) ca prin lege să reglementeze pătrunderea sau rămânerea în domiciliul persoanei fără învoirea acesteia, numai în următoarele cazuri: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. În practică s-a pus problema dacă percheziţia domiciliară se poate efectua potrivit legislaţiei în vigoare până la 1 iulie 2003,463 înainte de începerea procesului penal. Socotim că percheziţia domiciliară este un act care afectează “inviolabilitatea domiciliului” reglementată de art. 27 din Constituţie; ca urmare, aceasta se poate efectua în condiţiile prevăzute de art. 27 din Constituţie, care permite aceasta numai „în formele prevăzute de lege”. Este de observat că art. 100 din Codul de procedură penală care reglementează efectuarea percheziţiei face trimitere la art. 98 din Codul de procedura penală. Or, art. 98 din Codul de procedura penală plasează percheziţia numai în faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În cazul infracţiunii flagrante, percheziţia domiciliară se efectua fără autorizarea magistratului conform art. 101 pct. 3 din Codul de procedura penală (în redactarea avută înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei)464 dar şi în La 1 iulie 2003 prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat art.100 din Codul de procedură penală. După intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei , prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat art.101 din Codul de procedură penală în sensul că în cazul infracţiunii flagrante acum este necesară autorizaţia judecătorului dispoziţie ce ni se pare discutabilă având în vedere că până se obţine autorizaţi de 463 464

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

243

acest caz, momentul începerii urmăririi penale este identic cu momentul constatării infracţiunii flagrante. De asemenea, legiuitorul potrivit art. 96 coroborat cu art. 100 din Codul de procedura penală, când reglementează refuzul predării mijloacelor de probă şi percheziţia, situează aceste acte în cadrul procesului penal. În alin. ultim al art.100din Codul de procedură penală astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/ 2003 a fost reglementată în mod expres această problemă astfel: „Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.” Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor465 flagrante. In temeiul acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală instituţia percheziţiei. Potrivit acestui cod, „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor instanţa de judecată, la cererea procurorului în cursul urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii, poate dispune, în scris şi motivat,efectuarea acesteia”. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului , sau în cursul judecăţii. Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. Deşi Constituţia revizuită nu interzice percheziţia domiciliară fără nici o autorizare în caz de infracţiune flagrantă, sau cu consimţământul scris al persoanei la domiciliul căreia se efectuează, legiuitorul a introdus obligativitatea autorizării instanţei şi în astfel de cazuri466; Socotim că în spiritul Constituţiei, legiuitorul organic ar trebui să revină şi să autorizeze prin efectul legii percheziţia domiciliară în caz de infracţiune flagrantă deoarece: Constituantul nu a impus autorizarea judecătorului şi în cazul infracţiunii flagrante; Constituantul tratează diferenţiat percheziţiile în cazul infracţiunii flagrante, permiţându-le în timpul nopţii (art.27 pct.4); referindu-se la parlamentari constituantul în art. 72 pct. 3 din Constituţia revizuită dispune: „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.”Sub acest aspect se poate considera că elaborând modificările Constituţiei în timp ce percheziţia domiciliară în cazul infracţiunii flagrante era permisă fără autorizarea magistratului, a extins această în mod expres şi în cazul parlamentarilor. la judecător cel surprins în flagrant poate dizolva şi arunca stupefiantele în chiuvetă distruge urmele sau continua săvârşirea infracţiunii ce ar afecta chiar viaţa victimei. În art. 27 pct. 2 lit.(b) din Constituţie s-a dat dreptul legiuitorului de a permite prin lege accesul în reşedinţa unei persoane pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. Or până nu se reglementează o astfel de situaţie prin lege, autoritatea nu poate intra în domiciliul sau reşedinţa persoanei în scopul înlăturării primejdiei privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile persoanei. În art. 13 pct.2 din Constituţia Germaniei se prevede: „Percheziţiile pot fi ordonate numai de judecător, iar în caz de primejdie prin întârziere şi de alte organe prevăzute de legi şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de ele.”În art. 18 pct.2 din Constituţia Spaniei se dispune: Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără consimţământul acesteia sau în baza unei hotărî judecătoreşti, cu excepţia infracţiunilor flagrante.” Potrivit art. 33 şi 35 din constituţia Japoniei percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia judecătorului în caz de infracţiune flagrantă. 465 În art. 27 pct. 4 din Constituţie în redactarea din 1991, se folosea sintagma „delictului flagrant”sintagmă care nu era la adăpost de critică. A se vedea V. Dabu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. SNSPA, Bucureşti, p.206. 466 Prin Legea nr. 281/2003 a fost modificat art. 101 din Codul de procedură penală dându-i-se o nouă redactare în care a dispărut următoarea referire la infracţiunea flagrantă: „În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia procurorului.”Această nouă reglementare credem că nu este la adăpost de critică.

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

244

Constituantul prin art. 27 pct. 3 a împuternicit Parlamentul să stabilească condiţiile şi formele în care se efectuează percheziţia. Întru-cât scopul percheziţiei este prevenirea distrugerii probelor infracţiunii, prelevarea, ridicarea şi conservarea acestora, întreruperea actului infracţional flagrant, salvarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sau a bunurilor puse în pericol prin infracţiunea flagrantă credem că legiuitorul organic ar trebui să reautorizeze prin efectul legii percheziţia în cazul infracţiunii flagrante. Socotim că reautorizarea prin lege a percheziţiei în cazul infracţiunii flagrante, şi-ar avea temeiul constituţional în dispoziţiile art. 27 pct.2 literele b şi c din Constituţie în care se dispune: „înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;”o astfel de reglementare s-ar încadra şi în dispoziţiile art.53 din Constituţie care reglementează cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi. Este de observat că în scopul asigurării desfăşurării instrucţiei penale precum şi al apărării drepturilor şi al libertăţilor cetăţenilor, a securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice , numai prin lege, numai dacă se impune,şi numai dacă este necesar într-o societate democratică se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţii. În temeiul Constituţiei, s-au introdus restricţii în plus la efectuarea percheziţiei domiciliare la parlamentari când este necesară încuviinţarea Camerei din care fac parte. În afară de aceasta, prin lege s-au prevăzut unele restricţii la calitatea magistratului care autorizează percheziţia în cazul militarilor, procurorilor, judecătorilor, notarilor, avocaţilor; (de exemplu, pentru avocaţi autorizarea percheziţiei domiciliare o dă numai prim-procurorul unităţii de parchet, nu şi ceilalţi procurori). În practică s-a ridicat problema dacă dispoziţiile art. 101 al. 2 din Codul de procedură penală în vigoare până la 1 iulie 2003467 referitor la efectuarea percheziţiei domiciliare pe baza consimţământului scris al percheziţionatului, sunt constituţionale. Socotim că această dispoziţie este constituţională deoarece: - în art. 23 pct. 2, constituantul dispune că percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, ceea ce înseamnă că legiuitorul este împuternicit în acest sens, şi dacă aşa a hotărât legiuitorul, aceasta este în limitele Constituţiei; - în art. 27 pct. 1 teza II, constituantul dispune că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia; or legiuitorul în temeiul „învoirii acesteia”, a introdus condiţia mai restrictivă prin sintagma „consimţământul scris al acesteia” în cazul percheziţiei, ceea ce înseamnă că percheziţia nu poate fi efectuată pe baza unei învoiri verbale, ci numai scrise dacă legiuitorul prevede aceasta; - în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, sunt interzise imixtiunile arbitrare sau ilegale în domiciliul persoanei. - Persoana îşi exercită o libertate putând consimţi scris dacă apreciază necesar efectuarea percheziţiei domiciliare, pentru a evita procedura instituită de Codul de procedură penală prin care i s-ar încălca mai multe drepturi în caz de nevinovăţia sa ( procedura învinuirii, chemării la sediul organului de urmărire penală, angajarea unui avocat, etc.)468 Reţinerea persoanei este o măsură prin care o persoană este privată de libertate până la 24 de ore, potrivit Constituţiei României, 469dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzut de lege. -

La 1 iulie 2003 a intrat în vigoare Legea nr. 281/2003 care a dat o nouă formulare art. 101 din C.proc.pen. în care nu mai este reglementată percheziţia domiciliară pe baza consimţământului scris al percheziţionatului dispoziţie după opinia noastră discutabilă. 468 Sub acest aspect credem că nici un impediment nu ar fi dacă legiuitorul organic ar permite percheziţia domiciliară dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta. 469 În art. 17 din constituţia Spaniei durata arestării preventive dispuse de organul de urmărire penală este de 72 de ore, arestatul va trebui să fie pus în libertate sau la dispoziţia autorităţii judiciare. 467

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

245

În dreptul românesc sunt cunoscute două măsuri de reţinere, una poliţienească şi una procesual penală470. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994, persoanele suspecte de acţiuni prin care se periclitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz, prezentarea acestora, de îndată, în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura mai mult de 24 de ore. Cea de a doua măsură a reţinerii este o măsură procesual penală, preventivă, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de maximum 24 de ore, potrivit Constituţiei României. Această măsură este reglementată în detaliu în Codul de procedură penală. Totuşi, putem reţine că dispoziţiile constituţionale prevăd anumite reguli stricte pentru „reţinere”, care nu au fost lăsate la aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata maximă a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea471 care reţine este obligată să-i aducă de îndată la cunoştinţă reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o oră şi zece ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică, juridic, răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă, dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci, ea nu era necesară. Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să reglementeze procedurile reţinerii până la detalii, un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare ale acestei măsuri. Prin art. 144 din C.p.p. modificat prin Legea nr.281/ 2003 s-a dispus că:” Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art.31 lit.b ) din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.” Prin aceasta s-a redus timpul de reţinere numai la 24 de ore cea ce presupune să existe o poliţie foarte performantă. De menţionat că în multe state măsura reţinerii nu este reglementată constituţional, fiind lăsată la nivelul legii. Ca urmare, în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele, măsura reţinerii este reglementată cu o durată mai mare de 24 de ore, fiind până la două şi chiar trei zile, după cum a apreciat legiuitorul din statul respectiv, Parlamentul, pentru că nu i-a fost limitat acest drept de Constituţie. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe deosebite, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. De aceea arestarea este supusă unor reguli clare şi ferme, imperative, dispunerea sa revenind unor autorităţi care să acţioneze numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv numai judecători magistraţi care se bucură de independenţă. Regulile constituţionale pentru măsura arestării, stabilite în Constituţia României (1991) revizuită sunt: „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune numai pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.” Observăm că spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a limitat durata unui mandat de arestare până la 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata unui mandat de arestare poate să fie şi sub treizeci de zile. În interesul instrucţiei penale se poate solicita instanţei competente prelungirea duratei arestării preventive. Aceasta poate aproba de fiecare dată prelungirea arestării cu câte 30 de zile sau până la 30 de zile. În legislaţia română nu era limitat numărul de prelungiri al duratei arestării de către instanţă, cu excepţia art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care impune o durată rezonabilă pentru arestare. Această durată rezonabilă, potrivit A se vedea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin legea nr. 30 din 18 mai 1994 de Parlamentul României. 471 Autorităţile împuternicite de lege care au dreptul să dispună măsura reţinerii unei persoane să emită "Ordonanţa de reţinere" sunt organele de cercetare penală şi magistraţii. 470

246

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea cauzei, apreciindu-se de la caz la caz. Aşa cum am văzut prin Legea de revizuire a Constituţiei durata totală a prelungirilor arestării preventive în faza urmăririi penale a fost limitată în raport de termenul rezonabil şi de maximul de 180 de zile. În faza judecăţii durata totală a arestării nu poate depăşi un termen rezonabil sau interval rezonabil aşa cum prevede art.9 pct.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Prin actuala reglementare constituţională a fost consacrat termenul rezonabil pentru durata arestării. Prelungirea duratei arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Întrucât urmărirea penală în cauzele complexe durează, iar starea de arest poate fi necesară în scop preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedează la prelungirea duratei arestării . Socotim că, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin voinţa legiuitorului, persoana se menţine în arest până la judecarea recursului (efectul legii), prev. de art. 159 al. 9 din Codul de procedură penală în cazul recursului procurorului împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive, recurs care este suspensiv de executare. În faza de judecată instanţa este obligată , în condiţiile legii , să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege , motivele reţinerii sau arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege; aceasta înseamnă că, numai legiuitorul, în Codul de procedură penală stabileşte strict cazurile şi condiţiile în care se poate dispune arestarea. Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistratul judecător. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Autoritatea care efectuează arestarea îi aduce de îndată la cunoştinţa arestatului motivele arestării, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice ci şi pentru evitarea unor erori şi pentru a asigura dreptul la apărare472. Cât priveşte limba în care se face comunicarea, este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, o garanţie a siguranţei persoanei. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Atunci când judecătorul sau instanţa prelungeşte durata arestări sau respinge cererea de punere în libertate fără să motiveze, să indice temeiurile care fac necesară menţinerea arestării se încalcă dispoziţiile legale în materie. 473Este de observat că arestatul se 472

A se vedea V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.

Într-o speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul invocat de Guvern în observaţiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, & 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21 - 24, & 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive. 232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţă reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebări în legătură cu o declaraţie pe care acesta a făcut-o la parchet. 233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă din Încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că problema legalităţii măsurii preventive a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine). 234. Curtea apreciază că simpla 473

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

247

poate plânge oricând asupra legalităţii mandatului, iar judecătorul este obligat să se pronunţe de fiecare dată, bineînţeles, luând măsuri şi în cazul când arestatul abuzează de acest drept. Aceasta presupune că arestatul se poate plânge în fiecare zi numai dacă apar motive noi, din care rezultă ilegalitatea arestării. Pentru netemeinicia arestării, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim că este în spiritul Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale ca, în caz de ilegalitate a arestării, procurorul este în drept să revoce măsura arestării, să nu se mai aştepte procedura la instanţă, deoarece aceasta până la pronunţare nu poate înlătura operativ arestarea ilegală. Nejudecarea de îndată a plângerii contra măsurii arestării, poate apărea ca un abuz de drept. Repetarea plângerii împotriva arestării, dacă nu sunt motive noi, care să impună revocarea măsurii arestării, apare ca un abuz de drept474. Motivele plângerii la instanţă trebuie să vizeze legalitatea măsurii şi nu temeinicia acesteia, adică, spre exemplu, arestarea nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală cum sunt: starea de recidivă, a comis din nou o infracţiune, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, pedeapsa este mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, etc. Admiterea, ca şi respingerea plângerii împotriva măsurii arestării, trebuie să fie motivată în scris, în încheiere dată de către judecător. Încălcarea acestei dispoziţii constituţionale se sancţionează cu nulitatea încheierii judecătoreşti prevăzută de art. 197 din Codul de procedură penală. i)Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut. Această dispoziţie constituţională presupune: - la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligată să verifice de îndată legalitatea arestării şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia; - din 60 în 60 de zile instanţa verifică legalitatea arestării şi o prelungeşte numai dacă este necesar; - atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate să se sesizeze din oficiu atunci când motivele care au stat la baza arestării, au dispărut şi să ia măsuri potrivit competenţelor; - punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au dispărut. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, denumită şi regula încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă la minimul riscul unor erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Cererea de liberare provizorie se soluţionează de procuror sau instanţă. Liberarea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două forme: controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar, ca şi cauţiunea, sunt instituţii procesual-penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale475.

aducere a reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut. 235. În aprecierea Curţii, capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include două aspecte distincte: primul priveşte calitatea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartă asupra caracterului "imediat" (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive.” Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 1150 din 6 decembrie 2004.

În practică au fost cazuri când s-a abuzat de dreptul de a se face plângere împotriva arestării, în sensul că s-au făcut mai multe plângeri succesive la mai multe instanţe, folosind aceleaşi motive scopul fiind de a reduce timpul pentru administrarea probelor, al organelor de cercetare penală, ca ulterior să se pretindă că persoana a fost ţinută în stare de arest fără să se efectueze acte de urmărire penală. 475 Art. 1601-16010 din Codul de procedură penală. 474

248

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

Inviolabilitatea domiciliului476 Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate deroga de la regula inviolabilităţii domiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului implică şi protecţia faţă de percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt complexe, fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele a, c şi d acestea sunt exclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, situaţia prevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia, respectiv în cazul stării de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. În aceste situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii, cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Se consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In asemenea situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane care încearcă să se sinucidă sau a unei persoane accidentate sau bineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru. Asemenea fapte comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate. De la derogările mai sus arătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent de motivaţia care s-ar invoca. În ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie următoarele reguli: - percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege; - percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau rămânere în domiciliul sau reşedinţa persoanei, la care se referă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune mai mult decât o „vizită”; - percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistratul judecător; - percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante; faţă de această dispoziţie constituţională, considerăm că legiuitorul nu mai poate institui un drept al procurorului de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii, dispoziţia art. 103 teza ultimă din Codul de procedură penală în vechea redactare era neconstituţională fapt pentru care prin Legea 281/2003 a fost abrogată. Potrivit art. 103 din Codul de procedură penală modificat, percheziţia domiciliară se efectuează numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii. Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedură penală rezultă că percheziţia domiciliară este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict, se poate efectua numai după începerea urmăririi penale. Problema era controversată cu atât mai mult cu cât sintagmei „delict 476

A se vedea infra p. 201-202.

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

249

flagrant”, folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţia nerevizuită, i se dădea o sferă mai largă decât sintagmei „infracţiune flagrantă”477.Prin Legea de revizuire s-a clarificat această problemă ca urmare a înlocuirii sintagmei „delictului flagrant” cu sintagma „infracţiunilor flagrante”. 10.1.

Libera circulaţie Libera circulaţie presupune libertatea de mişcare a omului şi cetăţeanului atât pe teritoriul României cât şi în afara acestuia. Conform art. 13 din Declaraţia Universală Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul să circule liber, şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa.”Este de precizat că libertatea de circulaţie o are pe teritoriul unui stat acela care se află legal în statul respectiv nu cel care a trecut fraudulos frontiera sau i-a expirat viza de şedere, etc. ultimi fiind expuşi la expulzare în baza unor acorduri de readmisie. În acest sens în art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se dispune: „1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Aceste reglementări, potrivit art. 20 din Constituţie fac parte din dreptul intern astfel : „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”Libera circulaţie este reglementată în art. 25 din Constituţia revizuită astfel: „(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.” Libera circulaţie nu poate fi absolută existând unele restricţii pentru a proteja alte valori fundamentale constituţionale ce ar putea fi lezate prin exercitarea abuzivă a libertăţii de circulaţie. Referitor la aceste restricţii în art. 12 pct.3 şi 4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se dispune: „Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă acesta sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezentul pact. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în ţară.”În doctrină reglementările privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea frontierelor, şi în general privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor ci dimpotrivă ca norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. Bineînţeles, aceste reglementări trebuie să nu suprime prin tehnici sau proceduri abuzive sau şicanatorii dreptul omului la libera circulaţie.478 Potrivit art. 25 pct.1 şi art.53 din Constituţia revizuită exerciţiul liberei circulaţii poate fi restrâns numai în următoarele condiţii cumulative: a) numai prin lege; b) numai dacă se impune, adică dacă nu există o altă soluţie prin care să nu se restricţioneze libera circulaţie; c) numai dacă este necesară într-o societate democratică; d) numai dacă nu se stinge existenţa acestei libertăţi adică se admite numai o restrângere a exercitării libertăţii; e) numai dacă sunt îndeplinite şi condiţiile pentru cel puţin unul din următoarele cazuri: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.479 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 150. Idem p.210. 479 „Constituţia Spaniei reglementând libera circulaţie arată că acest drept nu va putea fi limitat pentru motive politice sau ideologice ( art.19); Constituţia Suediei asigurând libertatea de deplasare în interiorul 477 478

250

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

Cu privire la libera circulaţie pe teritoriul României sunt de făcut câteva precizări: a) libera circulaţie se referă la teritoriul public, nu la proprietatea privată a altuia; b) chiar în cazul teritoriului public pot fi anumite restricţii stabilite în condiţiile legii; c) stabilirea domiciliului sau reşedinţei nu se poate face decât în localităţile declarate de lege şi potrivit legii; d) libera circulaţie poate fi afectată în exercitare pe perioade limitate de timp în condiţiile legii: prin măsuri de siguranţă aplicate de instanţă condamnatului cum ar fi interdicţia de a se afla în anumite localităţi480, ori de măsurile preventive cum ar fi reţinerea , arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara şi altele;este de precizat că în aceste limitarea liberei circulaţii este cauzată de comportamentul persoanei, comportament prin care a încălcat sau periclitat valorile fundamentale apărate de Constituţie. e) şi la noi în ţară sunt unele limitări de circulaţie a străinilor pe principiul reciprocităţii potrivit Declaraţiilor şi Convenţiilor internaţionale, a Constituţiei şi legilor date în baza acesteia cum ar fi vizele de intrare, de şedere, şi altele prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă nr. 194/2002. Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. f) Orice limitare a liberei circulaţii trebuie să fie legală, motivată în drept şi în fapt şi supusă controlului judecătoresc; Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.481 Potrivit art.48 din Tratatul asupra Uniunii Europene se aduc reglementări precise referitor la libera circulaţie a forţei de muncă din Statele Membre: „1. Libera circulaţie forţei de muncă este asigurată în interiorul Comunităţii cel mai târziu la expirarea perioadei de tranziţie. 2. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei de muncă din Statele Membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de muncă. 3. Ea cuprinde dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate publică sau de sănătate publică: a) de a răspunde angajărilor oferite efectiv, b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul Statelor Membre, c) de a sejurna în unul din Statele Membre cu scopul de a ocupa un loc de muncă conform dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative care se aplică angajării forţei de muncă naţionale, d) de a rămâne, în condiţiile în care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui Stat Membru după ocuparea unui loc de muncă în acel stat. 4. Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică posturilor din administraţia publică.” Suediei şi de a o părăsi(capitolul II, art.8 ) permite limitări prin lege, numai pentru a răspunde scopurilor acceptate într-o societate democratică şi cu condiţia ca aceste limitări să nu se fundamenteze pe opinii politice, religioase, culturale sau altele analoage (capitolul II, art.12); Constituţia Olandei , prin art. 2 alin.4 prevede că orice persoană are dreptul de a părăsi ţara, în afara cazurilor prevăzute de lege. „ Ioan Muraru Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex Bucureşti 2001, p.209. Se observă că în timp ce Constituţia României reglementează modalităţile de restricţionare la nivel constituţional, alte constituţii lasă la aprecierea Parlamentelor. 480 A se vedea art. 116 din C. pen. 481 Ioan Muraru op.cit. p. 210.

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

251

Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru independent de activitatea profesională. Potrivit art.10 şi 11 din Regulamentul nr. 1612/68, pentru ca membri de familie să aibă un drept de şedere în alt stat este necesar ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul la liberă circulaţie, dreptul acestor membri ne fiind un drept propriu, ci unul derivat. Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului, s-a reglementat dreptul de şedere al resortisanţilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziţii de drept comunitar, precum şi al familiilor lor - soţ, descendenţi în întreţinere, ascendenţi ai titularului sau ai soţului, care sunt în întreţinere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de naţionalitate. Dreptul de şedere, potrivit Directivei, este condiţionat de o garanţie socială şi de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire şi resurse suficiente pentru ca să se evite ca acest resortisanţi să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistenţa socială din acel stat. Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistenţa socială poate fi acordată în statul de primire sau nivelul pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat. Dreptul de şedere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiţii. 482

Dreptul la proprietate

Dreptul de proprietate, este un drept fundamental prevăzut de art. 44 din Constituţie. Comparând dreptul de proprietate cu dreptul la viaţă, Rudolf von Ihering arăta: „Singur, conflictul dintre datoria de a-ţi apăra proprietatea şi datoria mult mai înaltă de a-ţi apăra viaţa, poate să justifice abandonarea proprietăţii.” Potrivit art. 480 din Codul civil , „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”. Proprietatea nu se confundă cu obiectul proprietăţii. Ea reprezintă un sistem de relaţii reglementate juridic între persoane, referitor la obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu duce neapărat la dispariţia dreptului de proprietate. Valorificarea dreptului de proprietate permite despăgubirea în cazul dispariţiei obiectului proprietăţii. Obiectul proprietăţii poate fi în detenţiunea sau posesia unei persoane, dar dreptul de proprietate este numai al autorului acestuia. Din aceste considerente socotim că propunerea de înlocuire în art. 41 din Constituţie a sintagmei „dreptul de proprietate” cu conceptul de „proprietate”nu a fost tocmai inspirat şi ca dovadă nici nu a fost acceptat de constituant. Din contră prin revizuirea Constituţiei denumirea marginală de”Protecţia proprietăţii private” a fost înlocuită cu aceea de „Dreptul de proprietate privată”care est mult mai corectă decât cea folosită la fostul art.41 din Constituţie. Conform art. 136 al Constituţiei României din anul 1991 revizuită, proprietatea este publică sau privată. Proprietate publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea , ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Proprietatea privată este, în condiţiile legii organice, inviolabilă. Dreptul de proprietate presupune trei posibilităţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative, atribute, respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, prerogative ale dreptului de proprietate se mai numesc şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de a avea bunul respectiv, în sfera de acţiune fizică a posesorului. Prin dreptul de folosinţă se înţelege posibilitatea de a beneficia de bunul respectiv direct sau indirect, de a-i culege fructele acestuia (de exemplu costul chiriei). Dreptul de Odată cu primul val de extindere a U. E. sunt o serie de temeri că statele U.E. vor adopta la nivel naţional legi care să restricţioneze accesul pe piaţa muncii prin menţinerea permiselor de lucru, limitarea numărului de emigranţi etc. Oficiali ai unor ţări precum Ungaria au atenţionat că la restricţii privind piaţa muncii vor aplica principiul reciprocităţii pentru cetăţenii ţărilor în cauză. 482

252

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

dispoziţie înseamnă posibilitatea de a dispune fizic (în mod exclusiv şi absolut), de a-l distruge, modifica, transforma, dar şi în sens juridic, adică de a-l vinde, concesiona etc. Aceste drepturi, prerogative ale dreptului de proprietate pot exista independent, având valoare nominală, juridică etc. În articolul 44 din Constituţie, denumit „Dreptul de proprietate privată”, se dispune „Dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege (organică). Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”483 Dar garantarea prin Constituţie nu transformă dreptul de proprietate într-un drept nelimitat. Instituirea anumitor limite este impusă de necesitatea asigurării unui echilibru între interesele individuale şi interesul general, ca şi funcţia socială ce o are proprietatea.484 Art. 44 trebuie coroborat cu art. 73 din Constituţie, care dispune că regimul proprietăţii se stabileşte numai prin lege organică, şi deci nu prin lege ordinară sau ordonanţă ordinară a Guvernului cum greşit s-ar putea interpreta dispoziţia din art.44. Faptul că numai prin lege organică pot fi aduse limitări ale dreptului de proprietate, constituie una dintre garanţiile importante ale dreptului de proprietate faţă de un eventual abuz de drept al unei majorităţi simple parlamentare, al Guvernului sau al altei autorităţi publice. Prin art.53 din Constituţie se mai prevede încă o garanţie chiar faţă şi de o lege organică în sensul că îngrădirile care pot fi aduse dreptului de proprietate prin lege organică, nu trebuie să atingă fondul acestui drept, adică să nu-l anihileze fiind permise numai când sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulative: numai dacă este necesară într-o societate democratică; numai dacă este aplicată în mod nediscriminatoriu; numai proporţional cu situaţia care a determinat-o; „numai dacă se impune,după caz pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţii cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Aşadar, proprietatea nu poate fi apărată eficient decât prin drept şi, în mod deosebit, prin instituţia juridică a dreptului de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate, înţelegem existenţa unor obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizează proprietatea, obligaţii a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere a Statului. Este important ca prin lege organică să se instituie căi suficiente şi eficiente prin care proprietarul să poată apela la forţa de constrângere a statului, pentru apărarea dreptului său de proprietate, inclusiv faţă de autorităţi. Dreptul de proprietate este reglementat de lege organică, în aşa fel încât să includă toate prerogativele realizării acestui drept. Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate în trei concepte: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Constituţia României acordă o importanţă deosebită proprietăţii, stabilind reguli cu putere constituţională485, astfel: - Dreptul de proprietate este garantat; această dispoziţie presupune obligaţii pentru legiuitor (Parlamentul sau Guvernul prin ordonanţe de urgenţă),să stabilească modalităţile de garantare, conţinutul acestuia, obligaţiile persoanelor şi ale autorităţilor în acest sens, sancţiunile în cazul nerespectării acestor obligaţii, în aşa fel încât garantarea dreptului de proprietate să fie întradevăr reală, aşa cum dispune Constituantul; - Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta înseamnă că datoriile agentului economic statal, falimentar, se preiau de Stat şi se achită fără a exista nici un risc486. Art 319 din noul Cod penal, prin faptul că abrogă vechea reglementare din art.248 rap. la art.258 prin care erau apărate sericiul privat cât şi proprietatea privată de actele de neglijenţă în serviciu, poate fi considerat neconstituţional contravenind dispoziţiilor art.44 pct 2 din Constituie. Sub acest aspect proprietatea privată nu mai este ocrotită în mod egal cu prorpietatea publică. 484 A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 , p. 30-31. 485 În constituţiile Spaniei (art. 33), Italiei (art. 42), Germaniei (art. 14), Japoniei (art. 29) regulile constituţionale prin care este reglementată proprietatea şi dreptul de proprietate sunt mai restrânse, acestea fiind lăsate de domeniul de reglementare al legii, elaborate de Parlament. 486 Aşa a fost în cazul Bancorex. De asemeni, creanţele faţă de CEC sunt garantate de Stat. În cazul unei Bănci private autorizate creanţele asupra acesteia sunt garantate numai până la un anumit cuantum din fonduri speciale, constituite în temeiul legii. 483

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

253

- Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; o astfel de reglementare se găseşte şi în alte constituţii şi convenţii internaţionale. - Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. - Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. - Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. - Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Această dispoziţie constituţională a abrogat din Codul penal român pedeapsa confiscării averii şi chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind controlul averilor oricărei persoane. Este o dispoziţie care nu se găseşte în multe constituţii chiar ale unor state occidentale dezvoltate. - Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. - Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice,. - Cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderare României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală487. - Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.488 Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată şi anume: existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata unei prealabile şi drepte despăgubiri. Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile. Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietăţii, prevăzută în art. 44 pct. 8 din Constituţia României, presupune: - înlăturarea oricăror prevederi ale legii care ar institui pedeapsa confiscării averii; - nimeni nu poate fi obligat să probeze caracterul legal al dobândirii proprietăţii sale; - pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile489 destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bază de hotărâri judecătoreşti definitive sau proceseverbale de constatare a contravenţiilor definitive prin neatacare sau respingere, de către instanţă, a plângerii contravenientului. De menţionat că, potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile referitor la proprietate prevăzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi pot fi

Apreciem că prin alin.2 al articolului 44, interdicţia dobândirii proprietăţi prin moştenire de către cetăţeanul străin, conţinută de art.3 din Legea nr. 54/1998 trebuie, astfel, considerată parţial abrogată, în temeiul art.154 alin.1 din Constituţie. 487

Din modul de redactare a alin.4 al art.44 din Constituţie rezultă că naţionalizarea este permisă în limitele Constituţiei. 489 Socotim că era mult mai corect să se fi folosit, termenul de lucruri în loc de bunuri, pentru că sunt obiecte ce trebuie confiscate, deşi nu fac parte din categoria bunurilor, cum sunt: otrăvurile, stupefiantele, actele false, cheile false etc. 488

254

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

invocate de orice persoană în apărarea drepturilor sale490 dacă acestea sunt mai favorabile faţă de celelalte legi interne. Cu privire la dreptul de proprietate publică art. 136 alin. 2 din Constituţie în noua redactare dispune: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”Noutatea se regăseşte în prima parte a textului citat, care se referă la garantarea şi ocrotirea prin lege a proprietăţii publice, dispoziţie similară celei consacrate proprietăţii private de art.44 alin 2 teza I. Ca urmare socotim că aceasta presupune că dispoziţiile art. 17 alin.1 şi 3 din Codul de procedură penală491aşa cum erau redactate înainte de modificare prin Legea nr.281/2003 corespundeau şi corespund spiritului art.136 alin.2 din Constituţia revizuită. Credem că garantarea proprietăţii publice presupune exercitarea din oficiu a acţiunii civile pentru apărarea acesteia de către organe specializate ale statului respectiv procurorul, şi nu lăsată la aprecierea celor care doar administrează proprietatea publică şi care uneori o administrează defectuos sau chiar o diminuiază în favoarea lor.492

Dreptul la moştenire. Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 46 din Constituţia României, fiind un drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Dreptul de moştenire este presupus de dreptul de proprietate, pentru că în virtutea lui o persoană poate transmite-mortis cauza- iar o alta poate dobândi, pe cale succesorală, orice bun. Condiţiile în care se face transmiterea sunt reglementate de lege.Constituţia garantează acest drept ceea ce presupune că legiuitorul să i-a măsuri legislative de garantare, precum şi toate celelalte autorităţi publice potrivit competenţei lor. Este de reţinut că potrivit art.44 pct.2 din Constituţia revizuită cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi terenuri în România prin moştenire legală.493 10.6 Dreptul la un nivel de trai decent. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie) este corelat cu obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură să asigure cetăţenilor un trai satisfăcător. Acesta este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială. In art. 25 al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii persoanei, bunăstării proprii şi a familiei. Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător cuprinde - cum precizează art. 25 din Declaraţie - „hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.” Asociat acestui drept este „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de

Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi altele. 491 În art.17 alin.1 şi 3 din Codul de procedură penală se dispunea: „Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art.145 din Codul penal…. În cazul arătat la aliniatul 1, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă.” 492 În acelaşi sens a se vedea Valerică,Dabu, Tudorel, Boboc, Enoiu, Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art.17 alin.1 şi ale art. 18 alin.2 din C. proc. pen..în „Pro lege”nr.1/2000, p.74-92.Valerică,Dabu, Tudorel,Boboc,Enoiu, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile.Limite.în Revista de drept penal, nr.3/2000, p.53. În sens contrar a se vedea Constantin Bulai, Din nou despre exercitarea din oficiu a acţiunii civile, în Revista de drept penal, nr.3/2000,p.54-63. 493 A se vedea Gheorghe Dobrican, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moştenire legală de cetăţenii străini şi de apatrizi în temeiul noilor prevederi constituţionale, Curierul judiciar, nr.2/2004, p. 74. 490

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

255

invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa persoanei...”(art. 25 din Declaraţie) Aceasta presupune că între măsurile de reformă economică şi cele de asigurare a unui nivel de trai decent la toţi cetăţenii, să existe corelare, corelare impusă prin Constituţie şi prin nici o lege nu se poate deroga de la această dispoziţie. 10.7 Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Dreptului la ocrotirea sănătăţii îi corespunde obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţii paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie impusă de Constituţie, legiuitorului şi celorlalte organe ale statului. Dreptul la ocrotirea sănătăţii reglementat în Constituţia României la art. 34, nu este reglementat distinct în Declaraţia Universală, în cele două Pacte Internaţionale sau în Convenţia Europeană. El rezultă însă din alte reglementări ale documentelor juridice internaţionale arătate, precum şi din unele documente fără forţă juridică. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se arată „O stare de perfectă sănătate pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane indiferent de rasă, vederi politice, situaţie economică sau socială.” Din reglementarea naţională şi internaţională rezultă, credem, câteva concluzii: Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca drept colectiv. Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale şi persoanelor private le revin atât obligaţii negative, de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune. Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat494, altele sunt de mijloace495. Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi fundamentale. Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a traficului de stupefiante496. 10.8 Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii este reglementat în art. 41 şi art. 42 din Constituţia României, în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale; Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte în art. 6 exprimarea de drept la muncă. In unele constituţii se consacră dreptul şi obligaţia de a muncii. În Constituţia Franţei se stabileşte că fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul de a obţine un serviciu. Constituţia Spaniei dispune că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art. 35). Constituţia Germaniei reglementează „libertatea profesiei”, vorbind numai de dreptul de a-şi alege în mod liber profesia, şi interzice munca forţată, munca fiind tratată ca o libertate şi nu un drept. În Constituţia Italiei, în art. 35-37, sunt reglementate raporturile economice şi, în special, condiţiile în care se efectuează munca, fără a vorbi în mod expres de un drept la muncă. Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamă „toate persoanele au dreptul şi îşi asumă obligaţia de a munci”. În Constituţia României revizuite (1991) art. 41, deşi se vorbeşte de dreptul la muncă, acesta este reglementat ca o libertate de a muncii care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se consideră îndeplinită dacă nu se atinge scopul, respectiv rezultatul urmărit. 495 Obligaţia de "mijloace" sau diligenţă este acea obligaţie care se consideră executată, dacă s-a făcut tot ceea ce s-a angajat să facă indiferent dacă s-a ajuns sau nu la rezultatul urmărit. 496 România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr. 118/1992. 494

256

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective497. Observăm că nu se vorbeşte de obligaţia corelativă a statului498 de a asigura loc de muncă pentru orice persoană, ba mai mult, dreptul la muncă pentru cetăţenii străini şi apatrizi este supus unei autorizări, autorizare care în România a fost introdusă târziu după anul 1996, spre deosebire de alte ţări, în care această autorizare prealabilă este impusă demult. În Constituţia României (art.41) se proclamă „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a locului de muncă este liberă.” Este evidentă reglementarea dreptului la muncă, sub forma libertăţii de a muncii, deoarece nu rezultă obligaţia corelativă a statului pentru asigurarea unui loc de muncă499. Potrivit art. 135 din Constituţia României, economia României este o economie de piaţă, în care statul asigură printre altele „protecţia concurenţei reale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.” Deci, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, printr-o concurenţă reală şi nu al asigurării necondiţionate a unui loc de muncă. Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, statul trebuie să asigure: orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi de tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice. În art. 41 pct. 2 din Constituţie se dispune: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţia socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională,precum şi alte situaţii specifice stabilite prin lege. Durata normală a zilei de lucru, este în medie, de cel mult opt ore. La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” Deci, dreptul la protecţie socială pe care îl au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor în acest domeniu, la care constituantul a adăugat „precum şi alte instituţii specifice”, exprimându-se caracterul deschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii. În art. 42din Constituţie sunt prevăzute şi alte norme constituţionale care interzic munca forţată şi excepţiile de la acest principiu astfel: „Munca forţată este interzisă. Nu constituie muncă forţată: a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţii normale în perioada de detenţie sau de eliberare condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”. 10.9 Dreptul persoanelor handicapate Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socială, este prevăzut în art. 50 din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate500 enumeră principalele drepturi ce revin acestor persoane: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi civile şi politice, ca şi alte fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi socială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificării economice şi sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 227. A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 169(subsol). 499 Pentru o altă interpretare a se vedea I. Muraru, op. cit., p. 227. 500 Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975. 497 498

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

257

oricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală calificată. 10.10 Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime este consacrat, atât în art. 49, cât şi în altele din titlul II al Constituţiei. Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, vizează de fapt şi drepturile copiilor şi al tinerilor. Art. 49 din Constituţie prevede un drept de sinteză care cu putere constituţională prevede: dispunerea unui regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor, regim care trebuie reglementat prin lege; acordarea de către stat a alocaţiilor pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat, precum şi „alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor ce se vor stabili prin lege.” sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală; minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi; autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea la viaţa economică, culturală şi sportivă a ţării. Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială”501. 10.11 Dreptul la învăţătură Acestui drept i se acordă o atenţie deosebită în Constituţie, în care sunt stabilite dispoziţii cu putere constituţională, astfel: Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la învăţătură este un drept care îmbină libertatea cu obligaţia (învăţământul primar şi general). Dreptul la învăţătură trebuie astfel organizat încât să se asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competentă profesională şi interzicerea discriminărilor sau privilegiilor. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace502. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului care, potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie, este limba română. Având în vedere că în România sunt cetăţeni români şi de alte naţionalităţi, în art. 6 şi art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede „In condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruit în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.” Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare şi confesionale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, fără deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. Constituţia garantează autonomia universitară reglementată de lege în ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativă, profesională, educativă şi ştiinţifică. 501 502

Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, vol. I, Cujas, Paris, 1973, p. 57. Ioan Muraru, op. cit., p. 225.

258

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

O componentă a dreptului la învăţătură este şi învăţământul religios. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor fiecărui cult, şi libertăţii conştiinţei. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Legea îl va reglementa şi garanta astfel încât să nu contravină principiilor ce rezultă din art. 29 din Constituţie. Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios, în şcolile de stat, este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. 10.12 Dreptul străinilor şi al apatrizilor Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18 din Constituţie. Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizi este largă şi substanţială întrucât, practic, ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specifice condiţiei de cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Potrivit Constituţiei din 1991, asupra expulzării şi extrădării decide numai instanţa judecătorească. Art. 14 al Protocolului nr. 4 anexat la C.E.D.O. interzice „expulzările colective ale străinilor”. 10.13 Dreptul de azil Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza activităţii lor progresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente justificată de săvârşirea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. TEME PENTRU REFERAT: - Dreptul de proprietate în Constituţia României şi în Convenţiile Internaţionale. - Libertatea presei şi dreptul la propria imagine. - Libertatea individuală şi siguranţa persoanei. BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Editura Europa Nova Bucureşti-1966, p.145-176 2. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti-1997, p. 227-249 3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 161-171 4. Constituţia României din 1991 5. Vincent Berger - Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.,1997 6. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999 7. Valerică Dabu Drept constituţional şi instituţii politice, Editura S.N.S.P.A. Bucureşti 2001

Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual

259

CAPITOLUL XI DREPTURILE GARANŢII Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza cărora omul îşi poate asigura înfăptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt încălcate, sau nu i se asigură condiţiile realizării acestora. În asigurarea şi apărarea drepturilor şi respectiv a executării obligaţiilor corelative acestora, un rol important îl au: autorităţile publice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile individului, adică acestea să se abţină, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încălca; autorităţile publice care trebuie să-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să asigure condiţiile înfăptuirii nestânjenite a acestora; autorităţile publice care trebuie să apere drepturile şi libertăţile fundamentale şi să asigure toate condiţiile executării neîngrădite a acestora; orice altă persoană juridică şi persoanele fizice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile ce le revin, deci corelative acestora, inclusiv drepturile lor. În situaţiile în care autorităţile publice şi orice altă persoană fizică sau juridică nu-şi execută obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale intervine rolul autorului dreptului sau libertăţii încălcate, care trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice şi cadrul juridic necesar pentru a-şi cere dreptul ori repararea acestuia. Astfel au apărut drepturile garanţii. Credem că pot fi considerate drepturi garanţii: dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la petiţie, dreptul de apărare, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică şi dreptul la grevă. 11.1 Dreptul de acces liber la justiţie Atât în art.21pct.2 din Constituţie cât şi în alte convenţii sau declaraţii internaţionale se consacră dreptul de acces liber la justiţie drept ce apare ca un drept cu funcţia de garanţie a drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime. Astfel în textul constituţional mai sus citat se dispune că: „Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”În art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului foloseşte expresia „dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente”. În art.9 pct.4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se foloseşte expresia „ dreptul de a introduce o plângere în faţa unui tribunal”.În art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se foloseşte expresia „dreptul la un recurs efectiv”.Iar în art. 6 din Convenţie intitulat „Dreptul la un proces echitabil” se dispune: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială503, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţie în materie penală îndreptate împotriva sa.” Credem că principiul liberului acces la justiţie este complementar dreptului de acces liber la justiţie cu care evident nu se confundă. Dreptul de acces liber la justiţie este un drept fundamental cu tot ce decurge din aceasta. Dreptul de acces liber la justiţie504 este un drept care concordă şi se valorizează reciproc cu principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooperării şi controlului reciproc al acestora. Practica a dovedit că În hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 2003 s-a statuat că: „Admiterea unui recurs în anulare şi anularea unei hotărâri irevocabile privind recunoaşterea calităţii de proprietar asupra unui imobil naţionalizat, pe motivul absenţei competenţei instanţelor judecătoreşti, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, dreptul de acces la o instanţă şi protecţia proprietăţii.”Curierul judiciar nr.12/2003, p. 44. 504 Ase vedea şi Corneliu Liviu-Popescu, Dreptul de acces liber la justiţie şi posibilitatea atacării în justiţie a actelor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit Constituţiei originare, în Curierul judiciar, nr.2/2004,p. 62. 503

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

261

dreptatea nu poate fi înfăptuită întotdeauna în cadrul unei singure puteri şi, în mod deosebit, în litigiile sau procesele în care puterea în cauză sau un funcţionar al acesteia sunt părţi. Pentru a se evita un astfel de risc este necesar dreptul de acces liber la justiţie. De pildă, până în 1994, contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor se soluţionau de şefii ierarhici ai agenţilor constatatori, neexistând cale de atac a soluţiilor la justiţie (cu unele excepţii prevăzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data respectivă). Constatându-se neconstituţionalitatea acestor dispoziţii, au fost abrogate, Legea nr. 32/1968 fiind modificată, în sensul asigurării şi în acest caz a dreptului de acces liber la justiţie. După 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecă de instanţe. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a făcut şi încă se mai face: pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale sau a emiterii unor reglementări legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces liber la justiţie, atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui notar din vina căruia s-au cauzat pagube; de asemenea, împotriva hotărârilor de sancţionare sau achitare date de Consiliile de onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor, nu s-a prevăzut cale de atac în faţa instanţei, restrângerea sferei actelor ce pot fi atacate în contencios administrativ505 şi altele; prin împiedicarea pe orice cale a persoanei să-şi expună instanţei nemulţumirea sa, de exemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare, afectează posibilitatea acestuia să-l atace în instanţă, putând determina contravenientul să piardă termenul de contestare etc. prin respingerea în mod netemeinic şi nelegal a căilor de atac împotriva unei hotărârii judecătoreşti dată cu încălcarea legii (apelul sau recursul). prin reglementarea prin lege a unor proceduri defectuoase. prin restrângerea cazurilor când o hotărâre poate fi atacată cu apel, recurs, inclusiv căile extraordinare de atac; este de observat că inculpatul în procesul penal are instituit cele mai multe cazuri în care poate ataca a hotărâre; or partea civilă, partea vătămată şi partea responsabilă civilmente au la dispoziţie un număr foarte redus de situaţii (cazuri prevăzute de lege) când pot ataca o hotărâre judecătorească; posibilităţile de atac ale hotărârilor judecătoreşti incorecte au fost limitate recent de O.U.G. nr. 207 / 2000. Astfel, posibilităţile procurorului şi ale părţilor de a contribui la îndreptarea hotărârilor judecătoreşti greşite `n domeniul stabilirii pedepselor, au fost limitate numai la depăşirea limitelor legale, tolerându-se astfel pedepse aplicate mai mari sau mai mici, în raport cu pericolul social al infracţiunii şi infractorului, în cadrul limitelor prevăzute de lege. Astfel, este posibil să rămână nedesfiinţate hotărâri care pentru furtul unui pachet de biscuiţi prevăd o pedeapsă de patru ani închisoare, iar pentru furtul sumei de 7 miliarde să i se aplice o pedeapsă tot de patru ani închisoare, dar unei alte persoane. prin nesoluţionarea cauzei într-un termen rezonabil; prin nepunerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile de către unicul depozitar al forţei publice respectiv statul pe calea executării silite; evident executarea silită trebuie să se realizeze de către stat tot într-un termen rezonabil atunci când aceasta depinde exclusiv de stat.506 Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber la justiţie este reglementat în cele mai importante documente internaţionale cât şi în Constituţia României. Aceste documente internaţionale fiind 505

Situaţia oarecum s-a schimbat prin art. 126 pct.6 din Constituţia revizuită.

A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iunie 2003 (Cererea nr. 34647/97) în cauza Ruianu împotriva României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 1139 din 2 decembrie 2004. În această cauză Statul român a fost condamnat pentru faptul că timp de 8 ani nu a pus în executare o hotărâre a instanţelor române definitivă şi irevocabilă în cadrul procedurii de executare silită respectiv de demolare a unui imobil construit pe nedrept pe terenul altuia.

506

262

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

ratificate de Parlamentul României, potrivit Constituţiei, fac parte din dreptul intern şi, deci, obligatoriu de respectat de autorităţile publice şi orice persoană. Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un cadru public de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”. În art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: „Orice persoană arestată sau deţinută, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată, sau eliberată în cursul procedurii.” Potrivit art. 13 din Convenţia sus citată, „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”, respectiv autorităţile publice şi funcţionarii acestora. În art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se dispune: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.” Dispoziţiile celor două documente internaţionale mai sus prezentate fac parte din dreptul intern românesc, potrivit art. 20 din Constituţia României în care se dispune „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale, ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Osebit de cele de mai sus, în art. 21 din Constituţia României este consemnat, în mod expres, dreptul de acces liber la justiţie, astfel: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.507 Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”. Este de menţionat că reglementarea constituţională din art. 21 din Constituţia României este mai favorabilă drepturilor omului decât cea dată prin art.6 sau 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece normele convenţionale consacră drepturi a căror aplicare ratione materiae este condiţionată fie de domeniile civil şi penal (pentru art. 6 din Convenţie), fie de existenţa unui drept consacrat convenţional (pentru art. 13 din Convenţia). Dimpotrivă, art. 21 din Constituţia României nu conţine nici un fel de limitare a dreptului de acces la justiţie. Mai larg, art. 21 din Constituţia României consacră dreptul la un proces echitabil, ca un element al dreptului de acces liber la justiţie. Raţiunea existenţei dreptului de acces la justiţie rezultă din următoarele cerinţe ale unei adevărate puteri judecătoreşti independente şi imparţiale care presupune: puterea judecătorească este independentă de celelalte puteri, existând toate condiţiile să judece imparţial, obiectiv şi competent; justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecătorii care sunt independenţi şi se supun numai legii; justiţia este la adăpost de interese politice, economice, sociale şi, astfel, asigură aplicarea necondiţionată şi imparţială numai a legii; înfăptuirea justiţiei se face după principii care asigură respectarea întocmai a legii astfel: publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac la instanţele superioare interne şi internaţionale, prezumţia de nevinovăţie,etc.; Atât în practica europeană a Curţii Europene a Drepturilor Omului cât şi a Curţii Constituţionale s-a statuat că dreptul la un proces echitabil poate fi invocat şi în materia contravenţiilor indiferent în ce categorie le-a introdus dreptul intern, penal sau civil. 507

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

263

garanţiile căilor de atac, ale controlului judecătoresc pe căi ordinare şi extraordinare cât şi controlul prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului. existenţa unei responsabilităţi şi pentru judecătorii şi procurorii care încalcă legea în domeniul înfăptuirii justiţiei „cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”. în activitatea judiciară sunt prevăzute o serie de drepturi garanţii (dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea într-un termen rezonabil, etc.) de asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti este legată şi instituirea ca infracţiune a fapelor de împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti. Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin, apatrid, persoana juridică civilă sau persoana juridică de drept public. Într-o decizie Curtea Constituţională508 soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la art.55 alin.2 lit. d,pct. IV-V, art. 82 alin.1 teza finală din O.U.G. nr.194/2002 a statuat: „ Accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, republicată, invocat în motivarea excepţiei, text care face referire la (condiţiile legii), atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi art.126 alin.2 din Constituţie, republicată, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea sunt prevăzute numai de lege.” S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenul interese? Răspunzând la această întrebare, prof. I. Muraru arată: „Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept. Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească motivată. Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să stabilească şi ocrotească numai interesele legitime”509. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii, cum ar fi: în cazul unor proceduri jurisdicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei era definitivă şi legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instanţă judecătorească (de exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau soluţionate numai de şeful agentului constatator, conform art. 35 din Legea nr. 32/1968, articol care a fost declarat neconstituţional şi ulterior abrogat,deschizându-se calea contestării amenzii contravenţionale la justiţie); în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar, în sensul că nu sunt prevăzute căi de atac la o instanţă atunci când se refuză avizarea sau aprobarea acestuia (de exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuză cercetarea unui judecător, nu există o cale de atac al refuzului acestuia la o instanţă superioară); în cazul când cineva este vătămat într-un drept al său printr-o decizie dată de organele Parchetului, respectiv de neurmărire penală, încă nu este reglementată plângerea împotriva acestei decizii la instanţa de judecată; în situaţiile în care este prevăzută o singură cale de atac, aşa cum este în cazul contravenţiilor. -

508 509

Decizia nr.464 din 4.12. 2003.(M. Of. Nr. 3/5.01.2004) I. Muraru, op. cit., p. 206.

264

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de art. 146 lit. „d” din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie este garantat chiar prin Constituţie, în sensul că nu poate fi îngrădit de nici o lege510, iar legiuitorul este obligat să elaboreze dispoziţii legale, să instituie proceduri şi instituţii care să asigure realizarea acestuia iar puterile executive şi judecătoreşti să le pună în aplicare. Ni se par contrare articolului 13 din C.E.D.O., actualele reglementări ale cazurilor când o hotărâre judecătorească penală poate fi îndreptată prin recurs sau recurs în anulare, în sensul că inculpatul poate ataca hotărârea nedreaptă în mai multe cazuri-ipostaze decât partea civilă, partea vătămată sau chiar procurorul care este reprezentantul societăţii. Spre exemplu, inculpatul poate uza de recursul în anulare în 17 cazuri, iar partea civilă, partea vătămată şi procurorul ca reprezentant al societăţii, în numai 8 cazuri (art. 410 c. pp.). Aceste dispoziţii ale legii procesual penale ni se par a fi în contradicţie cu art. 129 din Constituţie care dispune: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”, precum şi cu dispoziţiile constituţionale care reglementează accesul la justiţie. Prin alin. 6 al art.126 din Constituţia revizuită s-a extins controlul judecătoresc asupra actelor administrative cât şi asupra cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe astfel: „ Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.” Dreptul de acces liber la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este consacrat în art 34 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului în care se arată: „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţii contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.” Într-o decizie Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată: „Curtea reaminteşte că dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea Hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510 - 511, alin. 40). Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de către instanţe. Într-adevăr, este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea C.E.D.O. în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, Cererea nr. 31679/96, 2000-I)…. În ceea ce priveşte obligaţia ce revine autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru executarea deciziei din 5 noiembrie 1993, Curtea observă că hotărârea în cauză a fost învestită cu formulă executorie la 23 noiembrie 1994 şi că primele încercări de executare au avut loc imediat după această dată şi anume, la 28 decembrie 1994 şi 12 iunie 1995. În ambele cazuri, un executor judecătoresc i-a somat pe debitori să execute decizia. În urma demersurilor întreprinse de reclamant la 30 aprilie, 12 iulie, 30 august şi 15 septembrie 1996, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului cu scopul de a proceda la executare dar fără rezultat, pe motiv că reclamantul nu era prezent. Or, Curtea remarcă faptul că nici o dispoziţie din dreptul intern nu stipulează obligativitatea prezenţei creditorului la faţa locului, la momentul executării

De pildă Curtea Constituţională prin Decizia nr.40 din 29 ianuarie 2004 a statuat: „Cauţiunea cerută de lege pentru contestaţia la executare în materie fiscală formulată de persoane juridice, de 20% din cuantumul sumei datorate, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, contravenind art.21 alin.1 din Constituţie. Dispoziţiile art. 164 alin.1, 2 şi 3 din ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale.”A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.40 din 29 ianuarie 2004, în Revista Română de Drept al afacerilor nr.5-6/2004,p.132-141. 510

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

265

unei hotărâri judecătoreşti….. Curtea observă că, abia la 28 iulie 2000, un executor judecătoresc s-a deplasat la faţa locului însoţit de organe de poliţie şi de lucrători echipaţi cu utilajele necesare executării propriu-zise. Potrivit Guvernului, executarea nu s-a produs din cauza opoziţiei manifeste a debitorilor, care au ameninţat să se sinucidă dându-şi foc, ceea ce Nicolae Tomoială a şi făcut. După această dată, nu s-a mai înregistrat nici o încercare de executare, în ciuda faptului că reclamantul a continuat demersurile în vederea executării. Guvernul susţine că autorităţile au încercat să evite în acest fel o tragedie similară celei din 28 iulie 2000 şi că ele au încercat să convingă părţile să ajungă la un compromis. Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994. Reacţia întârziată a autorităţilor este cu atât mai regretabilă cu cât acestea ar fi trebuit să intervină de urgenţă, în temeiul ordonanţei preşedinţiale emise la data de 6 august 1992, într-un moment când construcţia în litigiu abia fusese începută (a se vedea alin. 16 anterior). Or, executorul judecătoresc care s-a deplasat la faţa locului la 10 august 1992 doar a constatat starea de fapt şi refuzul debitorilor de a răspunde la cererea sa. Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie… Curtea apreciază că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor…. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant poate obţine plata cheltuielilor de judecată doar în măsura în care acestea apar ca reale şi necesare şi au un nivel rezonabil. În speţă, ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile sus-menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro, incluzând toate cheltuielile, şi acordă această sumă reclamantei.”511 511 A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iunie 2003 (Cererea nr. 34647/97) în cauza Ruianu împotriva României, publicată în: Monitorul Oficial nr. 1139 din 2 decembrie 2004. La această hotărâre prezentăm, opinia dizidentă a d-nei judecător Wilhelmina Thomassen. În prezenta cauză, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti prin care se ordona vecinilor săi să demoleze clădirea pe care o ridicaseră pe o parte din terenul său. Construcţia depăşise limita dintre cele două proprietăţi, ocupând o fâşie din terenul reclamantului, care măsura 20 m lungime şi 0,90 m lăţime. Un zid şi o parte din acoperişul casei se găseau pe terenul reclamantului. Încă de la sfârşitul anului 1992, familia vecină a refuzat să demoleze clădirea, folosind în acest scop toate mijloacele de fapt şi de drept şi aceasta, în toate etapele procedurii. Ultima lor contestaţie la executare a fost respinsă prin hotărârea din 7 ianuarie 1999, confirmată printr-o decizie definitivă pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 19 noiembrie 1999. În final, un membru al familiei vecine s-a sinucis când autorităţile interne s-au prezentat la faţa locului, la data de 28 iulie 2000, cu scopul de a demola clădirea. În aceste condiţii, executorul judecătoresc a dispus amânarea executării silite până la o dată neprecizată. Colegii mei din cadrul Camerei consideră că autorităţile interne nu au luat măsurile necesare în scopul executării hotărârilor judecătoreşti timp de peste opt ani şi că, prin aceasta, ele au lăsat fără efect dreptul de acces la justiţie, astfel cum este prevăzut de articolul 6 din Convenţie. Nu pot să subscriu la această concluzie. În jurisprudenţa Curţii, "dreptul la executare" este recunoscut ca făcând parte din dreptul de acces la justiţie.În cauza Hornsby împotriva Greciei (Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II), Curtea a stabilit că "dreptul la justiţie ... ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unuia din Statele contractante ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în defavoarea unei părţi." (alin. 40). În această cauză, în care autorităţile interne nu au vrut să respecte o hotărâre pronunţată împotriva lor, Curtea a subliniat că "protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia de a se supune unei hotărâri pronunţate de o astfel de jurisdicţie." (alin. 41). În cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 28 iulie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999-V), executarea unei hotărâri a fost împiedicată de o lege care dădea Prefectului posibilitatea ca, chiar pentru o perioadă de nouă ani, să nu respecte termenul prevăzut în hotărâre pentru executare. Prezenta cauză se deosebeşte, după părerea mea, de aceste hotărâri. Aici este vorba de o procedură angajată între doi vecini. Hotărârea nu se adresează autorităţilor interne, ci unui individ. Autorităţile nu au împiedicat executarea acestei hotărâri. Dimpotrivă, reclamantul a renunţat la solicitarea de a fi autorizat el însuşi să demoleze zidul în cauză, pe cheltuiala debitorilor săi, din motive de sănătate şi datorită imposibilităţii de a fi reprezentat de un membru al familiei sale (alin. 23). Autorităţile au făcut mai multe încercări de a-i convinge pe vecinii reclamantului să îşi demoleze casa, prin ordonanţe, sentinţe, somaţii şi deplasări la faţa locului ale executorilor judecătoreşti. În final, acestea au încercat să demoleze clădirea cu ajutorul poliţiei şi însoţite de lucrători echipaţi cu mijloacele necesare. Abia după sinuciderea unui membru al familiei vecine, executarea silită a fost amânată până la o dată neprecizată.Ar fi putut autorităţile naţionale, aşa cum a decis majoritatea judecătorilor, să facă mai mult? Majoritatea Camerei face referire la cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României atunci când

266

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Plângerile se soluţionează şi pe cale amiabilă, cauzele respective fiind scoase de pe rol prin decizie a Curţii. Condiţiile de admisibilitate a cereri sunt reglementate în art. 35 din Convenţie astfel: „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, dacă: este anonimă ;sau ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii. Potrivit art.37 din Convenţie în orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărâ scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanţele permit să se tragă concluia că: solicitantul nu doreşte să o mai menţină;sau litigiul a fost rezolvat;sau pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică. Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere. Curtea poate hotărâ repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă ea: procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate vor furniza toate facilităţile necesare; se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale în cadrul unei proceduri confidenţiale.

subliniază (alin. 66) că sarcina Curţii este aceea de a examina dacă, în cauză, măsurile luate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente. În hotărârea citată, era vorba de dreptul unui copil şi al mamei sale de a fi împreună. Obligaţia ce revine unui stat "de a adopta măsuri adecvate şi suficiente" reiese din articolul 8 din Convenţie, care impune statului obligaţii pozitive pentru a garanta acest drept. În cauza de faţă, dreptul disputat este unul atribuit de instanţele naţionale în vederea demolării casei unui vecin. Un astfel de drept nu este, spre deosebire de articolul 8, protejat prin Convenţie. După părerea mea, aceasta justifică concluzia că criteriile extrase din cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României nu pot fi aplicate într-o manieră similară prezentei cauze. Nu se poate reproşa autorităţilor naţionale că au fost inactive. Într-adevăr, hotărârile nu erau uşor de executat, în măsura în care implicau demolarea casei unei familii care s-a opus vehement executării, dovada fiind, de altfel, tragicul deznodământ al acestei cauze. Nu putem reproşa autorităţilor interne nici faptul că au amânat executarea ca urmare a acestui incident. În condiţiile date, având în vedere incidentele foarte grave produse şi faptul că un om şi-a pierdut viaţa, o astfel de amânare nu poate fi considerată nerezonabilă, ţinând cont de diversele responsabilităţi ce revin statului. Fără îndoială, reclamantul nu a obţinut încă executarea. Însă, dreptul la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice fel de hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanţe. Pe lângă insolvabilitatea unui debitor, pot interveni şi alte cauze care să lipsească o hotărâre de efect, fără ca autorităţile interne să poată fi considerate responsabile. S-ar putea chiar aprecia că, în prezenta cauză, hotărârile nu şi-au pierdut complet utilitatea, întrucât nu se poate exclude găsirea de soluţii alternative la demolarea imediată, de către părţi sau cu sprijinul statului, prin care să fie respectate interesele legitime ale reclamantului. În opinia mea, autorităţile naţionale nu au împiedicat executarea hotărârilor şi nu li se poate reproşa că ar fi fost inactive sau că ar fi rămas indiferente faţă de drepturile reclamantului. În opinia mea, acestea nu au încălcat dreptul reclamantului de acces la justiţie.Concluzia mea este că România nu a încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.”

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

267

O serie de măsuri privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999512, dintre care menţionăm: prerogativele de agent guvernamental în procedurile ce au loc în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor de exercită, în numele României, de Ministerul Justiţiei; desemnarea candidaţilor în numele României pentru fubcţia de judecător al Curţii se face de către Guvern, la propunerea Ministerului Justiţiei, cu avizul consultativ al comisiilor juridice din cele două Camere ale Parlamentului; rezolvarea pe cale amiabilă a unei cauze, întemeiată pe o cerere individuală împotriva statului român, se face prin convenţii, încheiate în formă scrisă, între agentul guvernamental şi reclamant sau reprezentantul acestuia; în cauzele în care pârât este statul român, iar reclamant un particular având cetăţenia unui alt stat parte la Convenţie, agentul guvernamental înştiinţează despre existenţa cauzei statul a cărei cetăţenie o are reclamantul, pentru ca acesta să poată exercita dreptul de intervenţie; intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul este un cetăţean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie, se face de către agentul guvernamental, cu aprobarea ministrului justiţiei. Hotărârea Curţii, sub aspectul sumei constituind reparaţia echitabilă şi a celorlalte cheltuieli, precum şi Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei, semnată de părţi, constituie titlu executoriu. Ordonanţa nr. 94/1999 cuprinde, de asemenea, dispoziţii importante refreritoare la dreptul de regres al statului, care vor fi relevate în cele ce urmează. În calitatea sa de parte la procesul declanşat în faţa Curţii Europene drepturilor Omului, pe baza unei plângeri individuale, statul român poate fi obligat prin hotărârea Curţii la plata unor despăgubiri faţă de persoana lezată. O atare obligaţie îi revine şi în situaţiile când litigiul se întrerupe de Curte, iar despăgubirile respective sunt acceptate de către stat,în cazul unei soluţionări pe cale amiabilă cu reclamantul. Este evident că statul nu se poate deroba de plata despăgubirilor în asemenea cazuri. Totuşi, în baza principiilor legislaţiei din ţara noastră, existente şi în alte ţări, statul român poate pretinde, printr-o acţiune în regres, restituirea cheltuielilor efectuate, îndreptându-şi pretenţiile de recuperare a acestora asupra persoanelor vinovate, care au determinat obligaţia statului la plata lor. Temeiul juridic al unei acţiuni în regres îl reprezintă dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil român coroborate cu o serie de legi ce conţin dispoziţii speciale. Dreptul de regres ce aparţine statului român în situaţii determinate de hotărârile Curţii este precizat în art.12 pct.1-7din ordonanţa susmenţionată asfel: statul are dreptul de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea statului la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau pri convenţie de rezolvare pe cale amiabilă; răspunderea civilă a funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile de drept comun reglementate prin Legea privind statutul funcţionarilor publici, prin decizie de imputare emisă de ministrul finanţelor.Persoana în cauză poate ataca decizia de imputare în condiţiile Legii contenciosului administrativ; răspunderea juridică civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile Legii pentru organizarea judecătorească şi art.52 pct.3 din Constituţie; răspunderea civilă a membrilor Guvernului se stabileşte în condiţiile Legii privin răspunderea ministerială; pentru celelalte persoane, răspunderea civilă se stabileşte în condiţiile dreptului comun în materie. Socotim că acţiunii în regres i se poate opune excepţia riscului normal al serviciului, prevăzută în Codul muncii cât şi în Legea privind statutul funcţionarilor publici. De asemenea nu răspund 512

Ordonanţa Guvernului României nr.94din 30 august 1999, publicată în M. Of. nr. 424 din 31 august 1999

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

268

în condiţiile prevăzute de ordonanţă, Preşedintele României, deputaţii, senatorii şi judecătorii Curţii Constituţionle. 11.2.

Dreptul de petiţionare

Potrivit art. 51 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au dreptul şi obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care este o informare a autorităţii cu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat. Dreptul la petiţionare poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile şi interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă persoană numai în cazurile prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul pentru client etc. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul 51 din Constituţie, prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de legi. Aceasta implică obligaţia, pentru Parlament, de a elabora o lege prin care să se prevadă modul concret de exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene, condiţii, responsabilităţi etc. În în art. 1 al Legii nr. 1/1978 (care a fost abrogată prin Legea nr. 7/1998, fără a intra în vigoare o altă lege care să reglementeze obiectul acesteia până la 30 ianuarie 2002 când a intrat în vigoare O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor), se arăta: „dreptul de petiţionare se exercită prin propuneri, sesizări, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii de stat, ale administraţiei de stat, organelor judecătoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unităţilor economice de stat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti.” Ca urmare, a fost necesară elaborarea legii care să precizeze dacă în dreptul de petiţionare se include dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizări şi propuneri ce vizează orice problemă de interes public, altele decât cele prin care au fost lezaţi direct în drepturile, libertăţile şi interesele acesteia. Dreptul la petiţie serveşte persoana atât la apărarea intereselor particulare cât şi generale. Din textul constituţional (art. 51) rezultă, fără dubiu, că petiţiile trebuie să fie semnate, deci nu anonime. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o responsabilitate morală şi juridică pentru cel care uzează de dreptul său la petiţie. Deci, folosirea unor informaţii sau date dintr-o anonimă de către o autoritate publică, nu este scuzabilă şi se face pe răspunderea acesteia sau a funcţionarului în cauză. Ca urmare socotim că anonimele nu pot fi publicate decât sub responsabilitatea (realităţii faptelor sesizate) celui care o publică. Pe de altă parte, având în vedere că funcţionarii publici sunt obligaţi să acţioneze din oficiu atunci când iau cunoştinţă de o ilegalitate, nu pot invoca caracterul de anonimă al unei sesizări şi astfel, să nu efectueze un minim de verificări a celor semnalate în aceasta. De asemenea, anonima, sub aspectele semnalate, nu poate fi invocată ca probă nici în acuzarea autorului acesteia pentru calomnie sau insultă şi nici în acuzarea persoanei sesizate că a încălcat legea. Socotim că aceasta rezultă din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991. Cu atât mai mult, credem că o anonimă nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o proprietate privată. Prin O.G. nr. 27/2002 sau instituit o serie de reglementări ale dreptului la petiţie în spiritul Constituţiei. Astfel în sensul prezentei ordonanţe, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin e-mail, pe care un cetăţean sau organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

269

publice centrale şi locale, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale şi din autorităţile administrativ-teritoriale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome. Petiţiile se soluţionează în termen de 30 de zile de la primirea acestora şi se comunică răspunsul scris. Răspunsul trebuie să fie motivat temeinic şi legal indicându-se în mod obligatoriu temeiul legal al soluţiei adoptate. Petiţiile greşit depuse se trimit în termen de 5 zile autorităţilor publice şi instituţiilor competente. Cererile prin care se solicită eliberarea unor autorizaţii urmează procedura aprobării tacite prevăzută de O.G. nr. 27/ 2003 privind procedura aprobării tacite.

11.3. Dreptul la apărare513 Dreptul la apărare este un drept fundamental de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consacrat ca atare în art.24 din Constituţia României. În unele constituţii acest drept nu este reglementat distinct de libertate, fiind considerat ca un principiu de realizare a justiţiei (toate fostele constituţii ale României şi constituţiei Greciei, Egiptului, Portugaliei, Finlandei, Spaniei, Germaniei, Olandei, Italiei, Franţei, Chinei, Norvegiei, Danemarcei etc.)514 Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul la apărare nu este un drept exclusiv al învinuitului şi inculpatului în procesul penal515 ci este un drept cu o sferă mult mai largă. Astfel socotim că dreptul la apărare presupune: dreptul la apărare în procesul penal al învinuitului, inculpatului, şi celorlalte părţi în proces; dreptul la apărare al părţilor în celelalte procese de orice natură; dreptul la apărare în alte situaţii prevăzute de lege (dreptul la legitima apărare, dreptul la replică, dreptul la rectificare, dreptul la dezminţire, dreptul la apărare în cadrul cercetării disciplinare, etc.) Această acepţiune rezultă din modul de reglementare în art. 24 pct.1 din Constituţia română în care se dispune: „Dreptul la apărare este garantat”. Astfel Constituantul nu limitează dreptul la apărare numai la un singur tip de proces şi nici numai la procese de orice natură. Ca urmare socotim discutabilă o decizie a Curţii Constituţională care restrânge dreptul la apărare omiţând dispoziţiile art. 24 pct.1 din Constituţie şi interpretând restrictiv despoziţiile art. 24 pct.2 din Constituţie când dispune: „Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei acuzaţii, a unei incriminări şi, respectiv a unui proces început şi aflat în curs de desfăşurare.”516 În art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se dispune: „1.Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. (…..) 3. Orice acuzat are în special dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva A se vedea pe larg în Valerică Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, R.A. "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994. 513

514 În doctrina anterioară s-a considerat că dreptul la apărare este o garanţie a libertăţii individuale (N. Prisca, Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în Republica Socialistă România, E.S.E., Bucureşti, 1978. p. 164.) 515 De pildă socotim că în mod eronat unii definesc dreptul la apărare ca fiind acel drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în procesul penal, în toate fazele acestuia, prin care se realizează o egalitate de mijloace, necesare în scopul armonizării intereselor de apărare ale societăţii cu drepturile şi libertăţile individului. 516 Decizia nr. 141/ 5.X 1999, publicată în Culegerea de decizii şi hotărâri, 1999, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, p.658-662.

270

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.” Dreptul la asistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentată în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în tot cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului. Ce se urmăreşte în mod concret prin dreptul la apărare? Foarte greu de dat un răspuns complet. Unii autori susţin că aflarea adevărului. Dar oare este suficientă aflarea adevărului pentru a se realiza dreptul la apărare? Noi credem că nu! Pentru că aflarea adevărului neurmată de o aplicare corectă a legii ciunteşte dreptul la apărare. Dar numai aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine să se ia şi măsuri preventive de apărare, ce pot fi fizice (pază, sisteme de alarmare etc.) şi juridice (constituirea de garanţii), educative etc. care să ne pună la adăpost de tot felul de procese. Noi credem că da. De aceea, înfăptuirea dreptului la apărare, considerăm că are trei componente: posibilitatea de a te apăra prin măsuri cu caracter preventiv (materiale, juridice, educative etc.); aflarea şi stabilirea adevărului; aplicarea corectă a legii. În practică, cele trei componente ale dreptului la apărare pot fi realizate prin: luarea măsurilor necesare pentru paza juridică a patrimoniului, prin cunoaşterea şi încheierea unor acte juridice corecte, nepăgubitoare, asigurate prin garanţii juridice solide etc.; înfăptuirea măsurilor corespunzătoare de pază fizică şi tehnică a persoanei şi a patrimoniului acesteia, ce ne pun la adăpost de eventualele încălcări ale drepturilor noastre; cunoaşterea şi înlăturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce concură la victimizarea noastră; stabilirea pe bază de probe a adevărului, în aşa fel încât balanţa justiţiei să nu încline în nici o parte; asigurarea capacităţii şi posibilităţii legale a administrării probelor necesare; aplicarea unor măsuri educative şi sancţiuni civile, administrative şi penale, într-o perfectă concordanţă cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale; folosirea corespunzătoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte prin: înfăptuirea prezumţiei de nevinovăţie; schimbarea încadrării juridice de la o faptă mai gravă la o faptă sancţionată mai puţin gravă; dozarea corectă a pedepsei aplicate, în raport cu acordarea circumstanţelor atenuante; exonerarea de răspundere civilă, administrativă sau penală a celor nevinovaţi: acordarea unor despăgubiri juste şi legale celor păgubiţi material şi moral; înlăturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor materiale şi morale nedrepte; asigurarea posibilităţii valorificării cererilor şi pretenţiilor întemeiate. Dreptul la apărare poate fi exercitat de: persoana în cauză, iar în anumite situaţii de rudele acesteia; persoana respectivă, după consultarea avocatului; avocatul delegat; procurorul; Avocatul poporului.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

271

Apărarea drepturilor se realizează din oficiu şi la cerere de organele statului abilitate în acest scop (Poliţie, Parchet, Gardă financiară, Curtea de Conturi, O.P.C. etc.)517. Dreptul la asistenţa juridică, atribut al dreptului la apărare, este consacrat constituţional într-o altă dispoziţie decât cea care reglementează dreptul la apărare. Astfel, potrivit art. 24 pct. 2 din Constituţie, „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Observăm că dreptul la asistenţă juridică este recunoscut de Constituant în orice proces fără a distinge în raport de natura juridică a acestuia : penal, civil, comercial, administrativ518, constituţional, etc. Suntem în prezenţa unui drept al persoanei pe care aceasta şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces (persoana deci) îşi alege ea apărătorul calificat şi cel mai în măsură să-l apere. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză costul apărării fiind suportat de stat. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori ori militari în termen, sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor trebui, deci, să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să numească şi plătească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanei în cauză, dacă aceasta, din diferite motive, nu-şi alege un avocat. Pe de altă parte, se constată că uneori chiar prin lege, contrar Constituţiei, s-a limitat dreptul la apărare, cum este în cazul O.U. nr. 207/2000, când s-a înlăturat posibilitatea de a ataca o hotărâre cu recurs în anulare sau recurs atunci când instanţa, în limitele pedepsei, a aplicat pedepse fie mai mici, fie mai mari decât gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului (individualizarea judiciară greşită a pedepsei). Pe de altă parte, tot prin aceeaşi O.U. nr. 207/2000 a fost exclus dintre cazurile când se putea face recurs sau recurs în anulare faţă de o hotărâre judecătorească nedreaptă, cazul „când s-a comis o eroare gravă de fapt” aspect care, de asemenea, ni se pare discutabil în raport cu drepturile prevăzute de Constituţie, respectiv la apărare şi de acces liber la justiţie. După cum am văzut dreptul la apărare este garantat de Constituţie. Acesta înseamnă că nu poate fi restrâns decât sub aspectul exercitării lui şi numai în condiţiile art.53 din Constituţie în care se dispune: „1. Exerciţiul unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordini, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. 2. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura dispusă trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.” Curtea Constituţională referindu-se la aceasta a dispus „ Nedivulgarea informaţiilor care stau la baza declarării unui străin ca indezirabil, către respectiva persoană ori către instanţa judecătorească, ca urmare a faptului că ele privesc securitatea naţională şi au un caracter de secret de stat, constituie o limită legală a dreptului la apărare.”519 S-au exprimat idei cu privire la înlăturarea recursului în anulare atât în penal cât şi în civil. În domeniul drepturilor civile prin O.U.G. nr.58/2003 a fost suprimată calea recursului în anulare cu toate consecinţele negative ce decurg de aici în situaţia unor erori judiciare. După opinia noastră aceste idei contravin principiului aflării adevărului dar şi dispoziţiilor art.4 din Protocolul nr.7 adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, ratificat de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 se dispune: (1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaş stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărţre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. (2). Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu 517

V. Dabu, Despre dreptul şi arta apărării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994. p. 13.

„Scopul interpretării date de Curtea Europeană Drepturilor Omului dispoziţiilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însensul că noţiunea de acuzaţie în materie penală include şi domeniul contravenţinal, a fost acela de a asigura aceleaşi garanţii procesuale celor învinuţi de săvârşirea unei contravenţii ca şi celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni.”Decizia nr. 157din 10. 11 1998, publicată în M. Of. nr. 3/11.01.1999. 518

519

Decizia nr. 37 din 29.01.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 183/ 3.03.2004.

272

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. (3) Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din Convenţie.” Nerespectarea acestui articol ar afecta imaginea justiţiei prin menţinerea unor erori judiciare.În acest sens prof. Marin Voicu arată:„Recursul în anulare nu trebuia desfinţat, ci restructurat, ca o cale extraordinară de atacla îndemâna părţii, iar nu exclusiv a procurorului general, iar motivele de recurs trebuiau astfel concepute încât recursul în anulare să devină un veritabil mijloc de înlăturare a încălcării drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană, concretizând astfel în procesul civil român preeminenţa principiului epuizării căilor interne de atac prevăzute de Convenţie.”520 11.4 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe, după caz. Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor judiciare care, în conformitate cu procedura penală, i-au măsuri de reparare, despăgubire, pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, cel vătămat într-un drept al său printr-un act sau fapt juridic civil, i se face dreptate pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă civilă. Însă persoana poate să fie vătămată într-un drept al său de o autoritate publică sau funcţionarul acesteia în cadrul unor raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept administrativ. Vătămarea dreptului poate fi printr-un act administrativ atât legal, cât şi ilegal. În astfel de raporturi juridice apar autorităţile publice care sunt deţinătoare ale puterii, ceea ce, în lipsa textului constituţional ( art. 48 ), ar fi presupus unele riscuri pentru persoana fizică, de a nu fi apărată de abuzurile acestora. Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autorităţile publice şi orice persoană, în care ultima poate fi vătămată într-un drept al său, constituantul a reglementat ca o garanţie de nivel constituţională dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în art. 52, astfel: „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.” Procedura concretă, procedură de excepţie după care se realizează dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică este prevăzută de Legea nr. 29/1990. Această procedură se mai cheamă şi procedura contenciosului administrativ. Termenul de „contencios” provine de la latinescul „contendere” care înseamnă „a se lupta”, „ a pune la luptă”, „a compara”, „a dezbate”. Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului, care se manifestă sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere între părţi, ci pe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în faţa instanţei a valabilităţii şi interpretării acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naştere conflictului. Legea foloseşte sintagma de contencios administrativ pentru a desemna totalitatea litigiilor de natură administrativă şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din competenţa instanţelor care se desfăşoară după alte reguli, cum sunt litigiile de natură civilă, comercială, penală etc. Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite între persoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autorităţile publice, inclusiv funcţionarii publici, pe de altă parte, având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care aparţin dreptului administrativ. Titularul dreptului prevăzut de art. 52 din Constituţie poate fi: orice persoană fizică; orice persoană juridică de drept civil; orice persoană de drept public. 520

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

273

Spre exemplu, o autoritate publică locală poate fi vătămată într-un drept al său de o altă autoritate publică locală sau chiar centrală, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în art. 123 pct. 5, „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului judeţean, al celui local sau al primarului în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.” În acest caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al său dar, dacă actul atacat este ilegal, atunci acest act lezează interesul general, iar prefectul este obligat să apere interesul general de orice ilegalitate din activitatea administrativă a autorităţilor administraţiei publice locale. Acesta este un drept şi o obligaţie în acelaşi timp pentru prefect, care izvorăşte din art.123 pct.5 din Constituţie respectiv din puterea şi menirea ce i-au fost încredinţate de Constituant şi nu din art.52 pst.1 din Constituţie. Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilaterală de voinţa juridică, pe baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie juridică nouă, sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului juridic administrativ. Acte administrative pot să emită orice autoritate publică, indiferent că este legislativă sau judecătorească, este adevărat că aceasta numai ca excepţie, respectiv atunci când acţionează ca autorităţi administrative în organizarea executării şi executarea în concret a legii521. Literatura juridică împarte actele administrative, din punct de vedere al obiectului şi efectelor lor, în trei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii. Prin acte reguli se înţeleg actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc situaţii juridice cu caracter general; prin acte subiective se înţeleg actele prin care se stabilesc, se modifică sau se sting drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii se înţeleg actele prin care se aplică unei persoane fizice sau juridice o anumită situaţie juridică concretă. Astfel, cu titlu de exemplu, se poate spune că regulamentul este un act regulă, deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caracter general într-un anumit domeniu de activitate administrativă; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii, interdicţii (demolări de construcţii, deţinere de armă şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se adresează persoanelor, fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acte prin care se stabileşte persoanelor fizice o anumită situaţie juridică în temeiul legii, cum sunt actele de numire, delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii. Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se consideră act administrativ şi refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen. Considerăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la un drept recunoscut de lege reclamantului, rezultă din principiul legalităţii administraţiei publice şi din particularităţile capacităţii juridice pe care o au subiectele de drept administrativ în înfăptuirea competenţei pe baza şi în executarea legii. Într-adevăr, principiul legalităţii în organizarea executării legii şi executării competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, a autorităţii administrative de a interveni manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface, astfel, pretenţiile juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul este tot un act administrativ, susţine dl. Prof. Al. Negoiţă522 şi respectiv un act administrativ ilegal, prin care persoana poate fi vătămată în dreptul său. Condiţia vătămării într-un drept al său este necesară pentru a se naşte pentru o persoană dreptul prevăzut de art. 48 din Constituţie. Socotim că vătămarea unui drept presupune: a. îngrădirea exercitării dreptului respectiv; Prof. Ion Muraru, op. cit., p. 251, "Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică." 522 Al Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, p. 236. 521

274

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

b. cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea persoanei în dreptul respectiv, sau suprimarea şi suspendarea dreptului. Această vătămare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ individual sau printr-un act administrativ normativ ilegal sau legal, în cazurile prevăzute de lege. Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauză, precum şi a vătămării acestui drept. Coroborând art.52 cu art. 21 din Constituţie, constatăm că noţiunea de „drept”, folosită în art. 48, semnifică „orice drept sau libertate”523. Astfel, potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se poate respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi nici interese legitime, ceea ce poate echivala cu exercitarea abuzivă a acţiunii de contencios administrativ. Am văzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. În ceea ce priveşte interesul, de regulă, prin acesta se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care nu se fundamentează pe un drept subiectiv. Or, această posibilitate se poate realiza prin încălcarea legii şi atunci se cheamă interes nelegitim sau fără nici o încălcare, şi se numeşte interes legitim. Spre exemplu, o persoană are un interes legitim de a cere în contencios administrativ anularea autorizaţiei de construcţie obţinută ilegal de vecinul său care, construind un imobil cu 8 etaje pe terenul acestuia, deşi în zona respectivă nu se aprobă aşa ceva, a creat posibilitatea afectării dreptului său de proprietate prin lipsa de lumină, de soare etc. Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un concurs pentru ocuparea unui post efectuat cu încălcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu poate invoca vreun drept, ci numai un interes legitim, în sensul că dacă activitatea de concurs se desfăşura legal, el ar fi putut câştiga concursul. Analizând practica instanţelor de contencios administrativ, cele mai frecvente speţe au vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri, încadrări sau refuzuri de încadrări în funcţii); recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a dreptului de pensie după ce a fost reintegrat); drepturi civile ale unei terţe persoane (coproprietar, vecin etc.); anularea unor acte administrative în domeniul contravenţional etc. Spre deosebire de răspunderea civilă, în cazul contenciosului administrativ nu este necesară probarea vinovăţiei funcţionarului public sau a autorităţii publice, ceea ce presupune un oarecare avantaj în proces pentru cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, faţă de cel care foloseşte calea contenciosului civil. Vinovăţia funcţionarului public este necesară a fi probată atunci când, în cadrul contenciosului administrativ, se angajează răspunderea acestuia şi nu a autorităţii publice precum şi în cadrul acţiunii în regres potrivit ordonanţei 94/1999 şi a Legii nr.29/1991. De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel: a) actele de gestiune săvârşite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său; în situaţia în care prin acestea se cauzează pagube persoanei, se poate uza de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilă, delictuală sau contractuală; b) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă procedură judiciară; c) actele administrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic; d) actele de comandament cu caracter militar; e) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului, precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţii naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate. 523

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, p. 433

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

275

Referitor la aceste acte exceptate de la controlul contenciosului administrativ, în literatura de specialitate, sunt discuţii. Socotim că pentru multe din aceste acte nu ar fi justificată scoaterea lor de sub dreptul de anulare al instanţei, în cazurile când prin acestea a fost vătămat dreptul unei persoane, şi credem că ar fi normal ca, într-o viitoare legislaţie, să i se permită persoanei să-şi valorifice acest drept prin intermediul justiţiei. Prin art.126 pct.6 din Constituţia revizuită s-a dispus: „ (6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau,după caz, prin dispoziţii din ordonanţele declarate neconstituţionale.” Credem, de asemenea, că potrivit art. 1 pct. 3, art.16 pct.2, art.21 şi art.52 din Constituţia din 1991 revizuită, nimic nu se opune în admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative legale. Analizând art. 52 din Constituţia din 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează răspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate de caracterul ilegal al actului administrativ. Spre deosebire de art. 52 din Constituţia din 1991, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal al actului administrativ524. Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei şi legilor în vigoare”. Iar în art. 35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal” precum şi „anularea actului”. De aceea, credem că art. 52 din Constituţia de la 1991revizuită permite repararea pagubei cauzate prin actul legal, fără să fie necesară evident anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesară într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a voit să fie atacat un act numai pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres, aşa cum este reglementat în art. 123 pct. 5 din Constituţie, dreptul prefectului de a ataca actele ilegale ale Consiliilor judeţene, locale sau ale primarului. De altfel, chiar în scopul exproprierii prin lege pentru cauză de utilitate publică, constituantul a reglementat dreptul la despăgubire al persoanei vătămate prin lege în dreptul său de proprietate. În susţinerea acestei opinii se poate invoca şi recenta completare a articolului denumit „Instanţele judecătoreşti” din Constituţie din care reproducem: „Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.” Ordonanţele declarate neconstituţionale sunt evident şi ilegale, dar celelalte care au fost aprobate,devenind legi nu pot fi decât acte normative legale. Date fiind scopurile şi procedura contenciosului administrativ, considerăm că aceasta prezintă o serie de avantaje în raport cu procedura civilă comună, astfel: specializarea judecătorilor organizaţi în instanţe de contencios administrativ asigură un risc redus în aplicarea greşită a legii; pentru acţiunile în cauză, taxa de timbru este de maximum 1.000 lei; procedura contenciosului administrativ este mai operativă cu termene mai scurte, şi asigură prin daune cominatorii525, aducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei. Potrivit art.53 pct.3 din Constituţie se dispune: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” În ceea ce priveşte art. 52 pct. 3 din Constituţie, socotim că în mod corect s-a reglementat răspunderea pentru erorile judiciare: V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 61, p. 189-191; p. 205, p. 211, p. 220, p. 230. 525 Daunele cominatorii în domeniul contenciosului-administrativ reprezintă o sumă de 500 lei pe zi, stabilită de instanţă pentru a fi plătită celui păgubit de autoritatea publică, pentru fiecare zi de întârziere până la executarea hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligat la anularea actului ilegal, repararea pagubei şi recunoaşterea dreptului pretins. 524

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

276

-

a fost extinsă răspunderea patrimonială a Statului şi pentru pagubele cauzate de o defectuoasă administrare a justiţiei în procesele civile, în procesele de contencios administrativ, procesele privind litigiile de muncă într-un cuvânt în toate procesele. răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii; deci Constituantul a delegat Parlamentul să reglementeze prin lege condiţiile concrete în care răspunde statul; în cazul erorilor judiciare magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă pot răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare plătite de stat.526

11.5. Dreptul la grevă „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.”, dispune art. 43 din Constituţie. Greva înseamnă încetarea colectivă, voluntară a lucrului de către salariaţi, în vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări determinate şi comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă. Regulile constituţionale ale dreptului la grevă sunt: este un drept numai al salariaţilor; exercitarea acestui drept, aduce unele prejudicii angajatorului şi, astfel, îl aduce la masa tratativelor cu salariaţii; prin exercitarea dreptului la grevă se apără numai interesele profesionale, economice şi sociale; aceste interese trebuie să facă obiectul raporturilor juridice dintre grevişti şi cei de la care se revendică aceste drepturi, interese; condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă se stabilesc prin lege. (Legea nr. 15/1991); dreptul la grevă se poate exercita numai în condiţiile în care serviciile esenţiale pentru societate sunt asigurate. (serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare, distribuirea energiei etc.) Greva este forma colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect juridic imediat suspendarea contractului de muncă527. Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevă este susceptibil de exercitare abuzivă, atrăgând deci o răspundere juridică corespunzătoare, de exemplu prin: urmărirea unor scopuri politice; nerespectarea procedurilor prealabile declanşării grevei (greva surpriză, greva spontană etc.); ocuparea locurilor de muncă şi împiedicarea celor care doresc să-şi continue munca (greva este un drept, nu o obligaţie); obligarea la grevă, blocarea accesului la locurile de muncă, a căilor de comunicaţie etc.; neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate; efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de muncă; invocarea unui drept la grevă de cei care nu au calitatea de salariaţi (elevi, studenţi). Din păcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a căilor legale de satisfacere a intereselor economice, sociale şi profesionale şi de reparare a drepturilor încălcate, se uzează abuziv de grevă. Aceasta afectează democraţia şi implicit modul de satisfacere a revendicărilor formulate. În art.L 781-1 din Codul de organizare judiciară al Franţei sub Titlul VIII se prevede că: „1.Statul este ţinut să repare paguba prin funcţionarea defectuoasă a serviciului justiţiei. Această responsabilitate nu este angajată decât pentru o faptă gravă şi pentru denegare de dreptate. 2.Răspunderea judecătorilor pentru faptele lor personale este reglementată prin statutul magistraţilor, cât priveşte magistraţii corpului judiciar şi prin legii speciale, cât priveşte judecătorii care compun jurisdicţiile competente.3. Statul garantează dreptul la despăgubiri al persoanelor prejudiciate prin faptele personale ale judecătorilor şi ale altor magistraţi, sub rezerva exercitării recursului împotriva acestora din urmă.”

526

527

A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p.170

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

TEME PENTRU REFERAT: - Dreptul de acces liber la justiţie. - Dreptul la apărare; - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; - Dreptul la grevă. - Drptul la petiţie. BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 250-251, 214-215, 205-205. 2. Alexandru Negoiţă - Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996, p. 213-281. 3. Antonie Iorgovan - Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed. Nemira, 1996, p. 269-288, 406-529. 4. Constituţia României, art. 20, 21, 23, 24, 47 şi 48 5. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti,2000

277

CAPITOLUL XII DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-POLITICE

12.1. Libertatea conştiinţei Conform DEX prin conştiinţă se înţelege sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are despre propria existenţă ; cunoaştere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul său. Iar conştiinţa socială este definită ca fiind un ansamblu de reprezentări, idei, concepţii, cunoştinţe, mentalităţi ale unei colectivităţi umane, care reflectă condiţiile de existenţă ale acesteia , precum şi psihologia socială a oamenilor.528Potrivit art. 29 din Constituţia României, denumit „Libertatea conştiinţei”, „Libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.” Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare şi, în general, despre orice pe baza unor percepţii personale, informaţii corecte adevărate şi a unor judecăţi de valoare fără manipulare, constrângere psihică sau fizică. Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor umane pentru că, mai ales libertatea religioasă ca parte a acestei libertăţi, a avut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. In această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, teorii şi exprimări juridice diferite, rolul dreptului ca factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel, dacă într-o concepţie se consideră că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă mai largă cuprinzând în ea şi o parte din libertatea religioasă respectiv latura interioară, mai mult, se mai consideră că există şi libertatea cultelor, ca libertate distinctă. Constantin Dissescu în lumina Constituţiei din 1866 arăta că prin libertatea conştiinţei nu trebuie înţeleasă numai credinţa religioasă şi nu trebuie confundată nici cu libertatea cultului. Prin libertatea conştiinţei s-ar înţelege libertatea gândirii, libertatea de a cugeta, de a examina şi de a crede. Libertatea conştiinţei este genul, pe când libertatea religioasă sau confesională este o simplă specie, deşi poate cea mai importantă afirmă autorul. Libertatea conştiinţei este relativă exclusiv la întreaga activitate psihică, internă, pe câtă vreme sub numele de libertate religioasă se înţelege un complex de mai multe libertăţi, nu numai a cugetării, dar şi libertatea manifestărilor practice, externe, libertatea cultului şi a ritualului care de fapt ţin de libertatea de exprimare.529 Ca urmare libertatea religioasă presupune atât libertatea de a crede în religie cât şi libertatea de a practica religia, de a exterioriza credinţa religioasă. De aceea credem că libertatea conştiinţei nu include libertatea religioasă în întregul ei ci numai o parte a acesteia, respectiv libertatea de a crede în religie. În acest sens chiar în art.29 alin.1 din Constituţie se foloseşte alături de gândire şi opinie, sintagma „libertatea credinţelor religioase” atunci când se dispune că acestea nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Credem că „libertatea credinţelor religioase” ţine de interiorul subiectului persoană, colectivitate, naţiune, popor, etc. Pe de altă parte exteriorizarea credinţei religioase prin manifestări, ritualuri, procesiuni , adunări religioase organizarea religiei etc., socotim că face parte din libertatea de exprimare şi nu din libertatea de conştiinţă care este nelimitată. Aceasta presupune nu numai manifestarea în mod colectiv, în public şi în cercul celor ce împărtăşesc aceeaşi credinţă, dar şi individual şi privat. De altfel exteriorizarea credinţei religioase este reglementată diferit în Constituţie în art. 29 pct. Academia Română, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.217. 529 Ase vedea C. Dissescu, Dreptul constituţional, ed. Socec, Bucureşti, 1915, p. 534-536. 528

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

279

2,3,4şi 5. inclusiv cadrul şi limitele acesteia. Paul Negulescu arată că libertatea religioasă nu cuprinde numai libertatea de a cugeta în materie religioasă, dar şi libertatea de manifestare, adică exerciţiul unei religii, celebraţia ei, precum şi libertatea de propagandă.530 Prof. Ioan Muraru într-o lucrare mai veche, interpretând art.29 din Constituţie arată că libertatea de conştiinţă este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima, în particular sau în public, o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă531. Avem rezerve faţă de această definiţie deoarece include în libertatea conştiinţei, libertatea de exprimarea acesteia în public, aspect care după opinia noastră priveşte o altă libertate, şi anume libertatea de exprimare care este cu totul altceva. Această deosebire este necesară deoarece libertatea conştiinţei este nelimitată, pe când libertatea de exprimare este limitată de lege chiar dacă numai ca excepţie. Libertatea conştiinţei, ca libertate fundamentală, are un conţinut complex, ea încorporează mai multe forme, mai multe „libertăţi”. Socotim că în Constituţia României se dă o reglementare mai sistematică şi precisă libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exprimare, spre deosebire de art. 18 şi 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire clară între cele două libertăţi, ba mai mult, se vorbeşte în paralel de „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”532. Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune: a. libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite, aceasta este garantată distinct pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze, dezinformare etc.; de pildă simpla intenţie nematerializată, de a săvârşi o faptă interzisă de lege, nu poate fi sancţionată juridic ceea ce a re valoare de principiu în domeniul dreptului penal. Credem că în libertatea gândirii trebuie inclusă şi latura internă a creaţiei intelectuale533 de orice fel care evident ca orice componentă a libertăţii de conştiinţă nu poate fi limitată. b. libertatea de formare a opiniei534 este posibilitatea oricărei persoane fizice de a-şi forma şi a avea o părere personală în orice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini;535 în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi la o opinie personală care, în raport de motivare, trebuie respectată. Libertatea de formare a opiniei presupune: informaţie completă, corectă, adevărată, oportună şi accesul la aceasta, o judecată liberă şi corectă, excluderea manipulării, a constrângerii psihice şi fizice, respectiv o formare liberă a acesteia. Socotim că principiul opiniei majoritare nu poate fi opus libertăţii formării opiniei, însă principiul majorităţii îşi are rolul său în exercitarea puterii în limitele Constituţiei şi a legii. Legea poate fi criticată dar trebuie respectată până în momentul modificării în raport cu opinia devenită majoritară şi exprimată majoritar. c. libertatea credinţelor religioase, care la rândul ei presupune că: 530 531

Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român, Ed. Alex Th. Doicescu, Bucureşti, 1927, p.532. Ioan Muraru,Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, vol.I, p. 285.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede: Art. 18. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifestă religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri.

532

Art. 19. Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare." 533 Potrivit DEX prin intelect se înţelege capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni; minte, gândire ,raţiune. Dex ,op. cit.p.497. 534 David Hume arăta: „Deşi oamenii se conduc în bună parte după interes, totuşi acest interes şi toate celelalte lucruri omeneşt sunt guvernate în întregime de opinie.”Este adevărat dar nu trebuie să absolutizăm şi să neglijăm rolul interesului în formarea opiniei. 535 În art.29 pct.1 teza II-a din Constituţie se dispune: „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.”

280

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

- nimeni nu poate fi obligat să aibă concepţii teiste sau ateiste; - posibilitatea adoptării la alegere a oricărei religii, credinţe etc.; - autonomia de credinţă; - libera formare a credinţei şi a convingerilor536; - toleranţă şi respect reciproc faţă de credinţe şi manifestările acestora. Constituţia în art.29 pct.2 dispune: „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” Aceasta presupune : a. orice act sau fapt prin care s-ar încălca libertatea de conştiinţă trebuie interzis; b. autorităţile statului sunt obligate să interzică actele şi faptele prin care se încalcă libertatea de conştiinţă, să le descopere şi să le sancţioneze potrivit legii; c. autorităţile statului trebuie să asigure condiţiile necesare existenţei libertăţii de conştiinţă ; d. autorităţile statului, orice persoană fizică şi juridică trebuie să se abţină de la acte şi fapte care ar afecta libertatea de conştiinţă; e. consacrarea clauzei de conştiinţă potrivit căreia nimănui nu i se poate cere să facă să nu facă să dea sau să nu dea să ceară sau să nu ceară ceva împotriva conştiinţei sale; f. conştiinţa să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. În art. 29 începând cu punctul 3 şi până la 6 sunt reglementate condiţiile în care se exprimă, exteriorizează credinţele religioase astfel: a. spirit de toleranţă şi respect reciproc; b. cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; c. în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă; d. cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate; e. nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale. Observăm că în acest articol (29) Constituantul reglementează, pe lângă libertatea credinţelor religioase, şi libertatea de exprimare a acestora în public, introducând unele limite ale acestei ultime libertăţi, „potrivit statutelor proprii în condiţiile legii”. Aşa cum am arătat socotim că manifestarea, exteriorizarea credinţei, respectiv cultul religios nu este de domeniul libertăţii credinţei, ci de domeniul libertăţii de exprimare cu toate consecinţele ce decurg di aceasta. De altfel, Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei sau a convingerilor nu poate face obiectul decât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţii publice, moralei sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educarea copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru faptele, actele şi atitudinea copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti. Aceasta constituie o excepţie de la principiul constituţional care prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. Exprimând aceste corelaţii ale libertăţii şi răspunderii morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În acest sens în art.26 pct.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se dispune: „ Părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor.”În ceea ce priveşte cultele religioase, trebuie să observăm că termenul cult are două De la acest principiu Constituţia prevede o singură excepţie respectiv în cazul copiilor minori, astfel: „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.” 536

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

281

accepţiuni. Într-o accepţiune, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua, ritualul practicat. În ambele accepţiuni cultul religios înseamnă forma în care este exteriorizată credinţa religioasă, respectiv de asociaţia religioasă (biserica sau cult), cât şi ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile. Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate. Libertatea gândirii presupune că gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite. În art.29 pct.1 din Constituţie se dispune: „ Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.”Gândirea nu poate să fie cenzurată, interzisă, impusă, sancţionată. Această libertate este garantată distinct în Constituţie, pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze, dezinformare etc.. Manipularea calificată afectează libertatea de gândire în aşa fel încât subiectul chiar crede că exteriorizarea în activitate este rezultatul unui act volitiv liber, nesesizând că voinţa sa a fost dirijată prin mijloace pe care nu le-a perceput ca atare cum ar fi bombardamentul informaţional, informarea selecţionată, cenzurată, trunchiată etc.. Din nefericire, la ora actuală, se studiază şi s-au pus la punct metode de influenţare a gândirii prin mijloace specifice de comunicare conştientă sau inconştientă şi, în special, a maselor, atentând astfel la libertatea gândirii, la libertatea formării opiniei537. De pildă în vederea formării libere a opiniei în materie comercială prin Legea 148/2000 s-a interzis publicitatea subliminală, publicitatea comparată, publicitatea înşelătoare şi altele. De asemenea, libertatea gândirii exclude orice constrângere psihică şi fizică pentru a impune mijloace, metode de raţionament, concluzii, scopuri etc. 538 De exemplu, votul trebuie să fie expresia oficială a judecăţii cetăţeanului care se autoguvernează, şi care trebuie să-şi formeze şi exprime în mod liber opinia sa asupra problemelor de interes public şi privat. Este de observat că în Constituţie şi în alte legi nu este prevăzută în mod expres cerinţa ca votul să fie liber format. De pildă în art.81 pct.1 din Constituţie se dispune: „Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”Se observă că lipseşte cerinţa liber format. Cetăţeanul trebuie să-şi formeze liber opinia cu privire la pe cine şi ce va vota. El trebuie să aibă posibilitatea de a se informa corect şi să aibă toate informaţiile necesare a exprima un vot care să-i servească interesul urmărit de acesta în mod conştient. Cetăţeanul trebuie să cunoască corect şi să înţeleagă problemele de viaţă de zi cu zi şi astfel nici o idee, nici o convingere, nici o informaţie relevantă nu trebuie ascunsă publicului. Aceasta, pentru a se realiza dezideratul că cetăţenii nu trebuie să fie guvernaţi de alţii ci de ei înşişi.539 Libertatea de formare a opiniei aşa cum am arătat este posibilitatea oricărei persoane fizice de aşi forma şi a avea o părere personală în orice domeniu ceea ce presupune să dispună de informaţiile necesare; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini; în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea ce învaţă şi, totodată, are dreptul şi la opinia personală, care în raport de motivare şi exprimare trebuie respectată. Friedrich A Hayek afirmă că: „Concepţia potrivit căreia guvernământul ar trebui dirijat de opinia majoritară are sens doar dacă acea opinie este independentă de guvernământ. Idealul democraţiei se bazează pe convingerea că opinia ce îl va dirija rezultă dintr-un proces independent şi spontan540. De aceea, el reclamă existenţa unei sfere extinse, independente de controlul majorităţii, în interiorul căreia să se formeze opinia indivizilor…. Deciziile majorităţii ne spun ce doresc oamenii în momentul respectiv, dar nu şi ce ar fi în interesul

537

A se vedea Dr. Armean Victorian, Manipularea Creierelor, Editura, Allfa,Bucureşti,2004.

V. Dabu. Drept constituţional şi instituţi politice, Ed. S.N.S.P.A. Bucureşti, 2001, p. 206. Kent Middleton ş.a., op. Cit., pag. 36 540 Socotim că spontaneitatea trebuie să aibă la bază o informare corectă şi completă, pentru a avea valoare. 538 539

282

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

lor să dorească, dacă ar fi mai bine informaţi.”541Regula majorităţii specifică democraţiei se foloseşte ca una din metodele ce contribuie la elaborarea legii. Însă legea juridică nu poate impune libertăţii de conştiinţă şi implicit libertăţii de formare a opiniei libertăţii esenţiale pentru democraţie.Privatizarea excesivă a mijloacelor de informare în masă asociată înţelegerilor monopoliste sau monopolului, poate afecta libertatea de opinie, prin manipularea informativă.542 Unii ziarişti chiar se autointitulează “formatori de opinie”, omiţând că aceasta intră în contradicţie cu libertatea de formare a opiniei individului garantată de Constituţie şi alte dispoziţiile legale internaţionale.543 „Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. „544Într-o democraţie reală orice opinie minoritară trebuie să se confrunte liber cu opinia majoritară, iar dacă este formată liber, şi are valoare mai mare decât cea majoritară, să poată deveni majoritară. Principiul majorităţii ce stă la baza puterii statale, a legii nu trebuie să impună în formarea opiniei care trebuie să fie exclusiv liberă. „Cunoaşterea şi înţelegerea noastră progresează doar pentru că, în permanenţă, unii se vor opune opiniei majorităţii. În cadrul procesului de formare a opiniei, este foarte probabil ca, până ce o opinie ajunge majoritară, ea să nu mai fie cea mai bună- cineva să fi depăşit deja nivelul atins de majoritate”.545 Publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea mascată, publicitatea comparativă sunt numai câteva modalităţi de a afecta libetatea de formare a opiniei în materie comercială şi de aceea sunt interzise şi în anumite condiţii chiar sancţionate de lege. În spiritul celor de mai sus vom face câteva observaţii referitoare la reglementarea acestor libertăţi în unele documente internaţionale. În art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede: „ Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de ritualuri.” Cu privire la dispoziţiile acestui articol credem că se pot face unele discuţii astfel: a. socotim că expresia dreptul la libertate nu este la adăpost de critică deoarece între drept şi libertate există deosebiri, dintre care cea mai importantă este aceea că dreptul presupune limitări ori unele libertăţi cum este libertatea conştiinţei exclud orice limitare; de aceea credem că era mai corect ca în loc de expresia „dreptul la libertate” să se fi folosit expresia „libertate”. b. credem că expresia „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei” nu este prea precisă, având în vedere că libertatea conştiinţei include libertatea gândirii, libertatea de opinie precum şi libertatea credinţelor religioase. c. asocierea libertăţii conştiinţei care este nelimitată, cu libertatea religiei care include şi libertatea de manifestare religioasă, libertate-limitată, nu credem că este prea fericită. d. libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile nu trebuie tratate ca un drept ci ca o libertate nelimitată; e. libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individuale sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ,practici, cult şi idei prin orice mijloc de exprimare, nu face parte din libertatea conştiinţei ci din libertatea de exprimare; În art.19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede:

. Friedrich A. Hayek,Constituţia libertăţii,traducere, Institutul European, Bucureşti 1998, p.131. Un grup de cercetători şi intelectuali ce constituie Comisia pentru libertatea presei, din America, avertizau încă din 1947 că numărul foarte mare de instituţii de presă proprietate privată ameninţă să creeze o cenzură particulară, la fel de restrictivă ca şi cea guvernamentală. Kent Middleton op.cit., pag.35. 543 A se vedea art.4 pct.1 lit. a din Decizia nr. 40/2004 a C.N.A. privind asigurarea informării corecte şi a pluralismului în care se vorbeşte de libera formare a opiniilor. 544 Art.19 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 545 Ibidem 541 542

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

283

„Orice individ are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.” Cu privire la dispoziţiile acestui articol credem că se pot face unele discuţii astfel: a. socotim că expresia dreptul la libertate nu este la adăpost de critică deoarece între drept şi libertate există deosebiri, dintre care cea mai importantă este aceea că dreptul presupune limitări ori unele libertăţi cum este libertatea de opinie exclud orice limitare; de aceea credem că era mai corect ca în loc de expresia „dreptul la libertate” să se fi folosit expresia „libertate”; pe de altă parte libertatea de exprimare presupune limitări şi de aceea nu poate fi alăturată libertăţii de opinie în sensul formării opiniei. b. dacă nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, pentru depăşirea limitelor constituţionale ale libertăţii de exprimare poate intervenii răspunderea juridică; În art. 10 pct.1din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului intitulat „Libertatea de exprimare” se arată: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica infirmaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. „ Referitor la acest articol pe lângă rezervele ce le-am prezentat referitor la expresia “dreptul la libertatea de exprimare”, socotim că se mai impun următoarele reflecţii: libertatea de opinie în sensul formării acesteia nu poate fi inclusă în libertatea de exprimare, deoarece sunt două libertăţi total diferite; astfel, libertatea de exprimare poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, ori este unanim admis că nimeni nu poate fi sancţionat pentru opiniile sale neexprimate public sau când sunt exprimate public, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi; în art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se face o deosebire între libertatea de opinie şi libertatea de exprimare a opiniei; Constituţia României situează pe acelaşi plan libertatea gândirii, libertatea opiniilor şi libertatea credinţelor, respectiv în sintagma „libertatea conştiinţei”, libertate necenzurabilă, evident diferită de libertatea de exprimare; Opiniile, gândurile şi credinţa nu pot fi cenzurate, ci numai libertatea de exprimare a acestora, care este cu totul altceva; numai libertatea de exprimare a acestora presupune condiţii, formalităţi, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. Opinia este o atitudine, o părere, o judecată avută sau formată de subiect cu privire la ceva, şi ţine de intimitatea persoanei, de libertatea de gândire, de cunoştinţele şi conştiinţa sa, de interesele ce le vizează etc..546 Faza interioară respectiv de formare a opiniei la subiect ţine de libertatea de conştiinţă care nu este limitată, iar numai când se exteriorizează, forma de exteriorizare trebuie să fie în concordanţă cu limitele libertăţii de exprimare.Constituţia României în mod corect include în “libertatea de exprimare”, libertatea de exprimare a opiniilor şi nu libertatea opiniilor care este cu totul altceva, respectiv ce ţine de libertatea de conştiinţă. De libertatea de formare a opiniei trebuie să beneficieze orice persoană ceea ce constituie un adevărat principiu. „Acest principiu este acela că legile care guvernează diversele libertăţi publice se aplică tuturor, afară dacă ele nu dispun astfel”.547De pildă demnitari pot avea opinii politice pe care le pot exprima liber pe când funcţionarii publici pot avea opinii dar pe care nu le pot exprima public atunci când sunt

A se vedea Simona Cristea, Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu comparar cu Franţa. Curierul judiciar, nr.12/2003, p.107-116. 547 André de Laubadère, Yves Gaudement, Traité de droit administratif, tome5, 1997, La fonction publique, 12e éd., L.G.D.J., Paris 1998, p.157. 546

284

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

politice, sau când ar dăuna serviciului public.548Aceasta este ca urmare a faptului că demnitarii ocupă funcţii politice în baza cărora pot face politică pe când funcţionarii publici nu por face politică ei trebuie să fie în primul rând specialişti. „Preţul libertăţii este vigilenţa neîntreruptă” spunea Albert Camus. Acest lucru nu se vede nicăieri mai clar, decât în protejarea celui mai preţios drept al omului, libertatea de gândire. 12.2 Libertatea de exprimare Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel, pot fi cunoscute numai dacă sunt exprimate, exteriorizate, comunicate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am arătat la libertatea conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se exercită în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitată, cu excepţia unor cazuri care, este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege549. De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe decât atunci când se face într-un cadru privat, evident restrângeri stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale. Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Observăm că aici constituantul (art.30 din Constituţie) se referă la libertatea de exprimare atât în public cât şi într-un cadru privat.De asemenea mai observăm că este vorba de exteriorizarea a ceea ce ţine de conţinutul libertăţii de conştiinţă. Libertatea de exprimare este o formulă modernă, care satisface mai bine exigenţele. Astfel s-a vorbit despre libertatea cuvântului, ca posibilitate a cetăţeanului de a-şi exprima în public, prin viu grai, în diferite modalităţi opiniile pe care le are. De pildă în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului art.10 se prevedea: „ Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”Socotim că libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea creaţiilor de orice fel care sunt componente ale acesteia. Libertatea cuvântului constă în posibilitatea cetăţeanului, a omului, de a-şi exprima, în public, prin viu grai, în diferite modalităţi, creaţiile, opiniile şi credinţele sale. Libertatea presei este definită de prof. Ioan Muraru ca fiind dreptul cetăţeanului român de a-şi exprima prin scris, în public, opiniile şi concepţiile sale, în limitele prevăzute de lege.550Avem rezerve faţă de acestă definiţie. În primul rând nu numai cetăţeanul român are dreptul de a se exprima, ci orice om. În al doilea rând această definiţie se referă numai la comunicarea scrisă nu şi comunicarea audio –vizuală. În al treilea rând în conţinut nu sunt cuprinse şi informaţiile respectiv ştirile care sunt definitorii pentru obiectul presei. În ceea ce priveşte conţinutul libertăţii presei, socotim că trebuie să distingem: libertatea presei scrise, libertatea audiovizualului, libertatea altor comunicări în format scris sau electronic. Este necesară această distincţie deoarece regulile, principiile şi normele juridice care le reglementează sunt diferite. De pildă libertatea în comunicarea audiovizuală este realizată în anumite limite prevăzute de Legea nr.504/2002, iar libertatea în comunicarea scrisă de Legea nr.3/1974. De aceea ne raliem şi noi opiniei d-lui prof. Ioan Muraru referitor la neincluderea în libertatea presei şi libertatea creaţiilor de orice fel în formă scrisă ( lucrări literare, filozofice, istorice , politice etc.,). Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare, formularea constituţională este cuprinzătoare, acestea fiind: în viu grai, în scris, în imagini, sunete şi alte mijloace de comunicare în public. Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se consideră a fi săvârşită în public atunci când a fost comisă: într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; A se vedea Simona Cristea, Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu comparat cu Franţa, în Curierul judiciar, nr.12/2003, p.107. 549 De pildă, potrivit art. 202 din Codul penal, actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. 550 Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lumina lex, Bucureşti 1999, p.86. 548

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

285

în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante; prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Necesitatea exprimării gândurilor, opiniilor, credinţelor, creaţiilor spirituale de orice fel, pentru formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, a dus la formularea a trei mari principii fundamentale în strânsă corelaţie: libertatea de comunicare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea pentru abuzul de libertate.Aşa cum arată prof. Ioan Muraru, de multe ori, forţa libertăţii de exprimare (mai ales libertatea presei) este din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci prin cenzură severă şi răspundere exagerată.551 Nu putem vorbi de o libertate de exprimare deplină dacă ceea ce exprimi nu poţi să comunici liber. Explicaţia acestei idei constă în faptul că, simpla posibilitate, pe care o are un om de avea o anumită opinie, nu are nici o valoare, din punct de vedere al libertăţii de exprimare, dacă nu este comunicată celor care au dreptul la informare. Sunt multe creaţii de orice fel, opinii de valoare, etc., care din anumite motive nu ajung la ce –i care au dreptul la informare. Dintre motivele care împiedică comunicarea creaţiei, opiniei, gândurilor exprimate etc., am putea enumera: lipsa de posibilităţi materiale de comunicare,552 monopolizarea mijloacelor de comunicare, cenzura sub orice formă etc. Posibilitatea comunicării asigură valorizarea şi eficientizarea exprimării şi în final înfăptuirea libertăţii de exprimare. „Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului” se arată în art.11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Potrivit art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, libertatea de exprimare presupune şi posibilitatea de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. Aceasta poate fi afectată prin cenzura sub orice formă dar şi prin împiedicarea accesului la comunicarea publică sub orice formă cum ar fi de pildă monopolizarea comunicării publice. De aceea credem că nu se poate vorbi de libertatea de exprimare atunci când accesul la mijloacele de comunicare este blocat sau limitat contrar legii. Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o „măsură” exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăţii umane. Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzice suspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că prin Constituţie nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei. Or atâta timp cât nu suspendarea publicaţiei nu este prevăzută în lege ea nu poate fi aplicată. 12.2.1. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Pentru a garanta libertatea de exprimare, se permite legii să impună mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării. Această dispoziţie este de natură a preveni corupţia în presă şi şantajul, respectiv a articolelor comandate, a calomniei în presă, a concurenţei neloiale etc. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar această libertate -

Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia IX-a, Ed.,Lumina lex, 2001, p.238. „ Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.” Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia IX-a, Ed.,Lumina lex, 2001, p.238. 551 552

286

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi, ca atare, este supusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie, însă, expres prevăzute de lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane. Sub acest aspect, este interesant de remarcat că Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3, stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare pentru: respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului, apelarea la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, fără putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări în acest domeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare. Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, manifestări obscene contrare bunelor moravuri553. Din această regulă rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante valori umane, statale şi politice. Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare, implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăţi aşa de importante. De aceea, în art. 30 pct. 8 din Constituţia României, sunt stabilite formele răspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea „în condiţiile legii”, se dă legiuitorului (Parlamentului) misiunea de a stabili în detaliu condiţiile răspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarea răspunderii civile celor răspunzători554. Constituantul stabileşte o ordine a răspunderii civile care trebuie respectată atunci când se solicită despăgubiri. În primul rând se cer de la editor sau realizator, apoi de la autor şi ceilalţi. Socotim că această responsabilitate justifică şi un anume drept al celor care răspund de a se opune sau nu la publicarea articolului, informaţiei în editura sau realizarea ce o coordonează. Dar aceasta nu înseamnă cenzură, deoarece autorul refuzat poate publica la orice altă editură. Constituantul instituie o responsabilitate pentru “Morala publică îşi găseşte expresie în sentimentul public de pudoare şi decenţă, a cărui nesocotire nu poate fi tolerată de colectivitatea respectivă. Manifestările contrare moralei publice sunt social periculoase, pentru că neagă una dintre condiţiile de existenţă a societăţii şi pentru că împiedică educaţia tinerelor generaţii în respectul faţă de valorile morale ale societăţii. Morala publică şi bunele moravuri sunt valori fundamentale, consacrate de Constituţie. Drepturile şi libertăţile fundamentale pe care aceasta le prevede nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice….Noţiunile morală publică şi bune moravuri, precum şi noţiunile obscen şi pornografic au un conţinut variabil de la o colectivitate la alta. În toate cazurile însă există o limită a toleranţei manifestărilor, a cărei încălcare este inadmisibilă şi la această încălcare se referă legea penală. Problema conflictului dintre morală şi artă, pornind de la ideea că arta trebuie să dispună neîngrădit de orice mijloace de expresie, chiar dacă au reputaţia de obscene, este o falsă problemă, deoarece, în realitate, nu mijloacele utilizate de creator interesează, ci opera artistică, iar aceasta nu poate fi niciodată ofensatoare pentru demnitatea umană prin vulgaritate agresivă, lubricitate, scabrozitate. Creaţiile de acest fel nu pot fi numite opere artistice, ci, aşa cum le denumeşte legea noastră penală, materiale cu caracter obscen. „ Decizia nr.108 din 2 noiembrie 1995 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 17 ianuarie 1996. 554 Ioan Muraru, op. cit., p. 242. Până în prezent nu a fost adoptată o nouă lege a presei care să reglementeze aceste probleme conform Constituţiei actuale. Unele voci din presă sunt contra apariţiei unei astfel de legi. 553

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

287

delictele de presă ce se vor stabili prin lege, de către Parlament. Este o dispoziţie constituţională care trebuie adusă la îndeplinire în orice societate democratică. Aceasta presupune că legiuitorul, Parlamentul, trebuie să stabilească o anumită responsabilitate civilă contravenţională şi infracţională, în domeniul presei. In această problemă s-au instituit o serie de reguli care se impun ca necesare şi actuale într-o societate democratică. Statul trebuie să se opună tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de concentrare excesivă a industriei presei. Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţă de Guvern şi orice autoritate publică, decât faţă de un simplu particular, sau chiar de un om politic555. Trebuie făcută distincţia între fapte şi judecăţi de valoare, deoarece existenţa primelor poate fi demonstrată, însă dovada adevărului celor din a doua categorie este imposibilă556. Limitele criticilor admisibile sunt, deci, mai largi atunci când se referă la un om politic, decât în cazul unui simplu particular, a decis Curtea Europeană. Exigenţele de protejare a reputaţiei omului politic trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice557. Statul este dator să garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea în tratamentul diverselor mijloace de informare558. 12.2.2. Libertatea, transparenţa şi cenzura. Consideraţii generale.559 În cadrul comunicării sociale se realizează în mod deosebit dreptul fundamental la informaţie, (art. 31 din Constituţie), libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimarea, libertăţii fundamentale ale omului (art. 29 şi art. 30 din Constituţie) precum şi o serie de alte drepturi ale acestuia. De asemenea este evident că relaţiile om – ştiinţă, om – natură, om – om, nu există şi nu se poate dezvolta fără două elemente esenţiale, respectiv : informaţia şi comunicarea. Dar aşa cum rezultă din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului , orice om „va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a aceestei libertăţi”. Pe de altă parte în doctrină libertatea este definită de unii autori ca fiind “absenţa constrângerilor impuse de alţi oameni”560. Este după opinia noastră o definiţie cel puţin discutabilă, idealistă în contradicţie cu realitatea şi principiile actuale ale dreptului. De pildă conform art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membrii ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Iar în art. 5 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului se precizează . „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi constrâns a face ceea ce legea nu obligă.” În art. 19 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice561 , sunt prevederi fundamentale referitoare la libertatea de exprimare şi limitele acesteia a căror depăşire poate angaja resposabilitatea astfel: “ 1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cânta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa. 3. Exercitatea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol conferă îndatoriri şi răspunderi speciale. În consecinţă ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare: respectării drepturilor sau reputaţiei altora ; Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., 1997, p. 422. Vincent Berger, op. cit., p. 420. 557 Ibidem. 558 Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 159. 559 A se vedea Valerică Dabu, Licu dimitrie Bogdan, Libertatea de exprimare, Transparenţă, Cenzură prealabilă,cenzură ulterioară şi publicitatea excesivă, Revista Dreptul, nr.1/2004,p.193-204. 560 . Christian Michel. Libertatea. Editura ALL, Bucureşti, 1997, p.9. 561 Acest Pact a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 decembrie 1974. 555 556

288

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

apărătorii securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice”. În acelaşi spirit în articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se garantează libertatea de exprimare prevăzându-se şi unele limitări posibile ale acesteia în anumite condiţii astfel: „2. Exercitarea acestor libertăţi ce compotă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”562. În consens cu documentele internaţionale în materie, Constituţia României ţărmureşte un cadru foarte strict în care sunt prevăzute unele posibile limitări ale libertăţii de exprimare şi chiar responsabilităţi (art. 30 pct. 6 , 7 şi 8 din Constituţie). Aceste limite şi responsabilităţi prev. de art. 30 pct. 6, 7 şi 8 din Constituţia României, nu pot produce efecte dacă nu sunt instituite respectând cumulativ condiţiile prevăzute în art. 53 din Constituţie adică: numai prin lege563 ; numai dacă se impune şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru cel puţin unul din următoarele cazuri : pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. numai dacă restrângerea este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. numai dacă este necesară într-o societate democratică. Or la aceste condiţii, conform art. 20 din Constituţia României, mai este necesară şi îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului adică ”restrângerea sau sancţiunile prevăzute de lege” să constituie „măsuri necesare, într-o societate democaratică”. Deci limitarea libertăţii de exprimare nu pot avea decât caracterul de excepţie prevăzută de aceste documente fundamentale, limitării care evident apar ca o cenzură acceptabilă în comunicare dar numai în condiţiile strict prevăzute de Constituţie şi legile date în baza acesteia564. Ca urmare, dreptul de a informa, ca şi libertatea de exprimare intră în conflict cu cenzura, care este un instrument în apărarea unor alte drepturi sau libertăţi mai mult sau mai puţin legale. 12.2.3. Noţiunea de cenzură. Transparenţă. Potrivit D.E.X. prin cenzură se înţelege controlul prealabil exercitat, în unele state, asupra conţinutului publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune şi, în anumite condiţii, asupra Cu privire la pct. 1 al art.10 mai sus citat socotim că în mod eronat se include libertatea de opinie în libertatea de exprimare, ceea ce ar putea avea implicaţii nedorite. „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”Este unanim admis că libertatea de opinie nu poate fi limitată, ci numai libertatea de exprimare poate avea unele limite strict prevăzute de lege. Or după opinia noastră formularea articolului mai sus citat nu satisface această exigenţă. 563 Socotim că ar fi fost indicat înlocuirea cuvântului lege cu sintagma „lege organică”, evitându-se restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale prin : legii ordinare, ordonanţe ordinare sau chiar de urgenţă. Acest articol trebuie coroborat cu alte dispoziţii constituţionale cum ar fi art. 73 pct.3 care stabileşte domeniul de reglementare exclusivă pri lege organică, sau art.115 pct.6 în care se prevede: „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drpturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.” 564 A se vedea şi prof. univ. dr. Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţiilor de exprimare şi de opinie, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, p.p. 99-131. 562

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

289

corespondenţei şi convorbirilor telefonice.565Observăm că această definiţie nu satisface complicatele forme de existenţă ale cenzurii cum sunt : autocenzura, cenzura ulterioară, cenzura libertăţii de exprimare a individului etc. În doctrină cenzura are şi alte definiţii. De pildă, într-o definiţie prin cenzură se înţelege procesul care presupune blocarea, reglementarea sau manipularea unei părţi dintr-un mesaj original sau a mesajului în întregime.566 Cenzura mai este prezentată ca fiind un dispozitiv de siguranţă necesar, un mijloc de protecţie a « interesului naţional » sau a bunăstării morale şi sociale a grupurilor definite ca vulnerabile.567 În multe situaţii cenzura este folosită în interese personale, de grup sau clasă. Cenzura operează conştient sau inconştient, la diferite niveluri sociale şi psihologice. Poate cel mai evident instituţional şi cel mai organizat proces de cenzură are loc în ceea ce priveşte mass-media.568 Cenzura poate fi instituţională sau neinstituţională. Cenzura instituţională este acea cenzură instituită de stat prin lege şi autorităţi speciale, care vizează apărarea drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime, prin măsuri necesare într-o societate democratică.569 Când cenzura instituţională depăşeşte limitele prevăzute de art. 10 din C.E.D.O. aceasta este abuzivă, ilegală, iar legea prin care s-a instituit este neconstituţională. Cenzura neinstituţională este acea cenzură nereglementată şi care se exercită de grupuri de interese, de proprietar, patron sau orice altă persoană din cadrul editurii, mijlocului de informare în masă etc., prin mijloace ilegale sau neinterzise de lege. De pildă, cumpărarea unei întregi ediţii dintr-o zi a unui ziar sau toate exemplarele unei cărţi ori a dreptului de autor, urmat de nepublicare sau nedifuzare sunt forme ale cenzurii neinstituţionalizate. Actul de corupţie,570 respectiv plata pentru nedezvăluirea publică sau plata pentru întreruperea unor campanii de discreditare etc., sunt forme infracţionale ale cenzurii neinstituţionalizate. În această perioadă, - mai ales în democraţiile în care libertatea presei este asigurată –, este zguduitoare înfruntarea dintre interesul statului pe de o parte, responsabil de supravieţuirea naţiunii şi, pe de altă parte dreptul la adevăr. Dar valoarea dreptului la adevăr rezultă şi din ceea ce slujeşte acesta, din ce necesităţi şi trebuinţe satisface. În ce scop este folosit adevărul? De pildă, duşmanul are dreptul la adevăr în sensul de a şti totul despre adversar pentru a-l învinge? Adversarul care susţine o cauză dreaptă şi se apără, are dreptul la minciună, la dezinformarea inamicului? Sunt întrebări care ne fac să credem că cenzura este un rău necesar, că uneori cenzura slujeşte valorile, în anumite condiţii bine reglementate. Cenzura este un rezultat al raportului dintre transparenţă pe de o parte şi tăcerea571 ori secretul572mai mult sau mai puţin justificate, pe de altă parte. „Cenzura este examenul ordonat de o putere politică asupra publicaţiilor, pieselor de teatru, filmelor, în vederea aprobării sau refuzului prezentării lor publicului.” Dictionnaire du francais, Imprimé en France, par l' Imprimerie Hérissey, Evreux, Dépôt légal:7859-06/95, p. 169. 566 Tim O Sullivan, John Hartley ş. a., în Conceptele fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. Editura Collegium Polirom, Iaşi, 2001, p. 62. 567 Tom O’Sullivan, John Nartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. Editura Polirom Iaşi 2001, pag.62. La noi în ţară de pildă, prin Decizia nr. 112/8.10.2002 C.N.A. a interzis în comunicarea audiovizuală orice formă de publicitate la băuturile alcoolice distilate în intervalul orar 6-22. 568 De pildă, pe timpul pregătirii şi ducerii războiului din Afganistan, cenzura în mass-media americană a fost mult mai evidentă decît în cazul războiului din Irak (1991). 569 Un echilibru fericit cere înţelepciunea şi rigorile statului de drept în intervenţia măsurată a puterii politice în structura sistemului.”Jean- Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini până astăzi. Institutul European, Iaşi, 1997, p. 368. 570 A se vedea Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini până astăzi, Institutul European Iaşi, 1997, pp. 140-142. 571 Potrivit D.E.X. prin tăcere se înţelege faptul de a nu vorbi, de a nu se destăinui. D.E.X. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ediţia a IIa, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 1073. 572 Conform D.E.X. conceptul de secret are mai multe sensuri: „care este ţinut ascuns, care rămâne necunoscut, nedivulgat, confidenţial; ceea ce nu se ştie, nu se cunoaşte (de nimeni), ceea ce este tăinuit, nu trebuie spus nimănui; taină.” 565

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

290

Transparenţa este necesară dar nu totdeauna, cum de altfel şi secretul. De regulă, transparenţa seveşte interesul public, drepturile şi libertăţile omului, dar sunt şi excepţii când aceasta le lezează. În astfel de situaţii de excepţie, interesul public, drepturile şi libertăţile omului sunt servite pe calea tăcerii, a secretului, pe o perioadă limitată de timp situaţie în care putem vorbi de o transparenţă rezonabilă. Uneori pe termen scurt tăcerea, secretul pot ajuta progresul, însă pe termen lung consolidează conformismul, conservatorismul şi chiar regresul. Transparenţa totală, cel puţin în prezent nu este un mediu dorit , deoarece favorizează dreptul forţei, folosirea nelegitimă a informaţiei, lezarea drepturilor, libertăţile, interesele legitime etc.. De aceea se vorbeşte făcîndu-se distincţie între transparenţa ante factum şi post factum, transparenţa vieţii publice, etc.. Pe de altă parte se susţine că nu există guvernare posibilă fără o oarecare doză de secret.573 Secretul este necesar în elaborarea diverselor soluţii, decizii şi uneori chiar în aplicarea lor o perioadă de timp. Sunt decizii care dacă s-ar elabora în condiţii de transparenţă totală ar constitui un eşec sau ar favoriza săvârşirea unor fapte prejudiciabile şi chiar penale. De pildă, dacă cineva ar şti că urmează să apară o lege care amnistiază faptele infracţionale, graţiază pedepsele, reduce impozitele, dezincriminează (bancruta frauduloasă, anumite fapte de evaziune, etc.) evident că ar fi tentat să profite574 şi să săvârşească faptele ilegale de acest gen.Ca urmare, cenzura instituţională trebuie să prevină numai difuzarea informaţiei clasificată în mod legal potrivit Constituţiei, ca secretă, evident numai atunci cînd clasificarea este necesară într-o societate democratică. Oricum, se admite regula că cenzura de orice fel este interzisă cu excepţiile prevăzute în mod expres de lege, în cazurile reglementate de Constituţie şi numai dacă sunt necesare într-o societate democratică. Ceea ce a fost cenzurat ca secret trebuie, după o anumită perioadă de timp să fie supus transparenţei post factum pentru a permite controlul social asupra autorităţii, activităţii acesteia sau a altora, a informaţiei etc., bineânţeles când este vorba de interes public. În doctrină se face dictincţie între informaţii în raport de care cenzura este mai mult sau mai puţin legitimă astfel: informaţii privind operaţiunile de război şi acţiunile diplomatice; informaţii privind moralul armatei şi populaţiei; informaţii privind activitatea guvernanţilor şi oamenilor politici, atât de la putere cât şi din opoziţie. De pildă, informaţiile din categoria a treia, de regulă trebuie să fie cel mai puţin cenzurate.575 Nu trebuie omis că şi opoziţia îşi are rolul şi responsabilitatea ei în succesele sau insuccesele puterii şi de aceea poate şi trebuie să fie criticată. 12.2. 4.

Cenzura prealabilă.

Jean-Nöel, op. cit. p. 366. „La începutul războiului din 1914, în Franţa se evoca adeseori faptul că, în 1870, marşul lui Mac-Mahon asupra Sedanului fusese revelat generalilor germani de către ziarele franceze şi că aceasta a fost una din cauzele înfrângerii francezilor.” 574 Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa în administraţia publică, se referă numai la deciziile luate de autorităţile administraţiei publice respectiv Hotărârile de Guvern, ordinele şi instrucţiunile elaborate de miniştri, hotărârile şi deciziile autorităţilor administraţiei publice locale etc. Art. 4 şi 5 din Legea nr. 52/2003, prevede limitativ autorităţile administraţiei publice obligate la transparenţă decizională, precum şi actele normative şi şedinţele exceptate. Iar în art. 6 pct. 9 din Lege se dispune: „În cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedură de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare.” 575 Credem că este discutabilă practica unor mijloace de informare în masă de a-şi orienta tirul criticilor numai asupra puterii, neglijând opoziţia. Astfel de practici pot favoriza ajungerea la putere cu ajutorul presei a unei opoziţii necontrolate social, care poate fi chiar ineficientă. Credem că opoziţia trebuie să fie responsabilizată alături de putere, bineînţeles în anumite limite, deoarece ea trebuie să se exercite în mod constructiv. Dacă o putere este abuzivă, coruptă, comodă etc., este şi ca urmare a unei opoziţii ineficiente sau chiar complicitare. 573

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

291

Cenzura operează, conştient sau inconştient, la diferite niveluri sociale şi psihologice. Regimul sancţionator excesiv sau teama instituită prin alte mijloace este baza autocenzurii excesive. Teama de închisoare, de posibilitatea unei măsuri privind interdicţia de a profesa ori teama de a rămâne fără loc de muncă i-ar putea determina pe jurnalist, radiodifuzor etc., să renunţe la dezvăluirea unor informaţii de interes public riscante într-o anumită conjuctură. Dar ar fi incorect să nu se accepte existenţa unei autocenzuri determinată de un anumit nivel de pregătire, cultură, educaţie, bun simţ, de bunele moravuri, precum şi de regulile deontologiei. Evident că aceasta ţine de autoreglarea socială. Autocenzura poate fi conştientă sau inconştientă.Juristul englez William Blackstone scria că libertatea presei «constă în a nu cenzura înainte de publicare. Orice om liber are dreptul de netăguit de a împărtăşi publicului ce sentimente doreşte ; a interzice aceasta înseamnă a distruge libertatea presei, însă dacă aceasta publică ceva neadecvat, răutăcios sau ilegal, trebuie să suporte consecinţele nechibzuinţei sale». În acelaşi sens Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii a statuat că «cenzura înaintea publicării este cea mai serioasă şi cea mai intolerabilă încălcare a Primului Amendament»576. Deşi nu toţi cercetătorii sunt de acord, socotim că cenzura prealabilă inhibă mai mult libertatea de exprimare decât sancţiunea după publicare. Pentru cel care doreşte să publice mesajul, cenzura prealabilă este o interdicţie directă, în timp ce posibilitatea sancţiunii după publicare este mai îndepărtată fiind o ameninţare mai puţin inhibitoare, deoarece aceasta de regulă nu se materializează. « Cenzura prealabilă intimidează comunicatorul şi diminuează considerabil faptele şi ideile valoroase pe care publicul are dreptul să le cunoască, prejudiciind atât comunicatorul cât şi publicul. Când este permisă cenzura prealabilă, publicul nu are ocazia să judece valoarea ideilor sau să ofere o viziune critică a acestora. Sancţiunile ulterioare publicării dacă totuşi intervin, oferă avantajul că permit ideilor să circule pentru că expresia nu mai este cernută de sita birocratică, sau de unele interese incorecte. Mai mult, când guvernul se angajează în sancţiuni după publicare în loc de cenzura prealabilă, el nu are întotdeauna resursele necesare pentru a acuza fiecare editor pe care l-ar fi cenzurat în prealabil dacă ar fi avut ocazia. »577 Pe de altă parte când cenzura prealabilă blochează comunicarea către public, există riscul ca informaţia să ajungă la acesta pe alte canale cu o serie de implicaţii negative578. Astfel o informaţie (opinie, ştire) falsă care ajunge la public pe alte canale decât cele obişnuite, prezintă riscuri cum sunt : este foarte uşor asimilată ca adevărată de cei care nu au timp, competenţă, mijloace etc., de a verifica, aprecia corect şi accepta; pentru aceştia de regulă credibilitatea informaţiei este dată de faptul cenzurării prealabile, împrejurare ce favorizează manipularea ; acela de a nu ajunge la cei competenţi, interesaţi de aceasta şi care au mijloace de a o susţine sau combate, fiind astfel lipsită de girul acceptării conştiente,tacite, sau susţinerii ori infirmării ; atunci când pe căi ocolite, informaţia falsă- cenzurată prealabil- a ajuns la cei competenţi, interesaţi, etc., aceştia au reţineri să o combată public şi astfel, consumatorii sunt lipsiţi de opinia, analiza, verdictul, etc., al celor competenţi, informaţi şi de mijloacele de verificare a informaţiei în cauză, fiind expuşi manipulării. În cazul în care informaţia (opinia, ştirea) cenzurată prealabil este adevărată şi prezintă interes pentru public, consecinţele cenzurării sunt grave fiind încălcate dreptul la informaţie, alte drepturi constituţionale cu cauzarea de prejudicii materiale şi morale. Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii a decis că expunerea în presă a corupţiei oficialităţilor – «expresie pe care Guvernul vrea cel mai mult să o cenzureze - se amplifică cu cât Guvernul devine mai complex. Oficialităţile calomniate pot intenta proces presei, dar este neconstituţional să se interzică total publicarea pentru că unele informaţii ar putea fi defăimătoare sau scandaloase».579 Kent Middleton ş.a. Legislaţia comunicării publice, Editura, Polirom, Iaşi, 2000, op. cit. p.52. Kent Middleton, op. cit. p.52. 578 În cazul când informaţia adevărată ajunge pe alte căi la public există riscul distorsiunii, deformării sale, al manipulării prin retransmitere atipică favorizată de caracterul ascuns etc.. 579 Kent Middleton, op. cit. p. 52. 576 577

292

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Aşa cum am văzut cenzura este de două feluri : cenzura prealabilă şi cenzura ulterioară. Legile din diferite ţări interzic în mod expres cenzura prealabilă. De pildă, în art.20 pct.2 din Constituţia Spaniei se dispune : « Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nici o formă de cenzură prealabilă ». De pildă, în procesul dintre Sunday Times vs. Regatul Unit (26.04.1979), Curtea Europeană a decis că instanţele din Anglia au încălcat art. 10 din Convenţie, cînd au interzis publicarea unui articol referitor la un medicament în litigiu şi efectele acestuia, pe baza legislaţiei britanice în vigoare la acea dată privind “Contempt of Court”580. În august 1998, Curtea Europeană a decis că se comisese o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, de către instanţa care a interzis reclamantului să publice articole referitoare la pericolul ce-l prezintă cuptoarele cu microunde asupra sănătăţii. Curtea arată că interdicţia în cauză a « avut efectul de a cenzura parţial munca reclamantului şi de a limita substanţial atitudinea acestuia de a expune public o teză care are locul său în dezbaterea publică a cărei existenţă nu poate fi negată. Contează prea puţin că opinia sa este una minoritară şi poate părea a fi lipsită de fundamentare, din moment ce într-un domeniu în care este improbabil să ai o certitudine, ar fi excesiv să limitezi libertatea de exprimare numai la susţinerea unor idei general acceptate »581. Cenzura prealabilă este favorizată de următoarele condiţii : cunoaşterea a ceea ce se intenţionează a fi publicat, de către cei care au « legal » dreptul de a interzice sau « puterea » de a interzice ; controlul şi avizul pentru publicare dat de o autoritate formală sau informală din interiorul mijlocului de informare în masă sau de autorităţi formale ori informale din exteriorul acestuia ; imposibilitatea publicării în lipsa controlului şi avizului prealabil ; aplicarea de sancţiuni disproporţionate cu fapta de a se sustrage controlului şi avizului prealabil pentru publicare, împrejurare care determină autocenzura excesivă ; autocenzura excesivă este determinată de riscul sancţiunii ulterioare care este mai mare decât aprecierea socială şi a autorităţilor corecte a serviciului social făcut prin încălcarea cenzurii.582 autocenzura determinată de regulile bunei cuviinţe, a bunelor moravuri, ale nivelului de cultură şi civilizaţie şi ale cerinţelor juste, legale, legitime ale « perioadei » respective, precum şi de respectul drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalţi. Cenzura prealabilă poate fi cauzată de : autorităţile publice, în interesul public sau al altor interese pe care din nefericire uneori le servesc. finanţatorul, patronul mijlocului de informare în masă. grupurile de interese prin mijloace neinterzise de lege sau chiar interzise de lege. de orice persoană care are posibilitatea prin mijloace legale sau ilegale. Cenzura prealabilă mai poate fi favorizată de : deficienţe în constituirea şi funcţionarea garanţiilor instituite de lege ; deficienţe în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice; protecţia insuficientă a mijloacelor de informare în masă sub aspectul independenţei juridice, economice, politice, fizice, psihice etc. ; nivelul de cultură, civilizaţie şi informare al publicului ţintă ; gradul de manipulare individuală sau colectivă ; Contempt of Court – literar se traduce – dispreţ faţă de Curte. Decizia Hestel vs. Elveţia din 25 august 1998, Culegere de hotărîri şi decizii 1998 – VI. 582 În doctrină se vorbeşte de o aşa zisa „cenzură jurnalistică”sintagmă care ar consta, în comportamentul oricărui ziarist care vrând să facă o carieră normală în domeniu, nu critică practicile criticabile ale confraţilor săi. În acest sens Patrick Champagne arată: „Ca să se vândă, mijloacele de informare trebuie să ofere o imagine favorabilă despre ele însele şi să fie convingătoare cel puţin în legătură cu integritatea şi imparţialitatea lor”. Les Inrockuptibles, 16 dec. 1998 citat de Ignacio Ramonet în „Tirania comunicării”, Paris, 1999, Editura Galilée, versiunea română, p. 55. 580 581

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

293

competenţa sau incompetenţa, responsabilitatea, cinstea, onestitatea, curajul, demnitatea celor care ocupă demnităţi şi funcţii publice ; situaţii sau stări excepţionale (starea de necesitate, starea de război etc.) ; pluralismul real al presei, de monopolul presei de aservirea sau neaservirea presei etc. ; cunoaşterea, apărarea clauzei de conştiinţă. După unii autori cenzura poate îmbrăca forme diferite cum ar fi interdicţiile în forma clasică, sau ca licenţă ori autorizării în cazul contractelor, a înţelegerilor şi impozitelor discriminatorii. Credem că interdicţiile sunt de două feluri : Interdicţii în scopul protejării valorilor supreme prevăzute de actele fundamentale (constituţii) şi de legi date în baza acestora; acestea vizează acte şi fapte evidente prin care se defăimează ţara, naţiunea, se îndeamnă la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum şi manifestările obscene, contrare bunurilor moravuri.(art.30 pct.7 din Constituţia României). De regulă, cu excepţia interdicţiilor prevăzute de Constituţie şi legile date în baza acesteia, celelalte interdicţii ţin de cenzura prealabilă care nu poate fi exercitată decât de instanţele judecătoreşti cu toate garanţiile prevăzute de lege. După unii autori cenzura prealabilă este justificată pentru prevenirea obscenităţii, a publicităţii false şi fraudei în cauzele comerciale, pentru că tribunalele pot determina la fel de uşor înainte ca şi după publicare dacă o afirmaţie este obscenă, falsă sau ilegală.583 Interdicţiile stabilite în baza legii, prin alte acte normative, de către autorităţile şi instituţiile publice, sau contracte, pentru funcţionarii publici şi ceilalţi salariaţi ai acestora de a nu divulga secretele de stat sau de serviciu, de a nu-şi exprima opiniile politice în locuri publice sau la locul de muncă, etc. De pildă, angajaţii C.I.A. trebuie să semneze un astfel de contract care îi obligă la cenzură pe viaţă.584 De asemenea agenţii economici privaţi pot interzice angajaţilor săi să nu divulge informaţii care ar putea pune în pericol securitatea naţională, sau care ar putea da la iveală secrete de afaceri sau să încalce intimitatea585. Autorizările de orice fel, în comunicare pot constitui acte de cenzură prealabilă sau ulterioară sub aspectul cenzurii libertăţii de exprimare. Dar nu toate autorizaţiile sunt neconstituţionale sau nelegale, de aceea potrivit Constituţiei sunt introduse autorizările prealabile cum ar fi licenţa audiovizuală586, licenţa de emisie, autorizaţia de retransmisie, care atunci cînd se solicită, se dau sau se resping numai cu respectarea legii. Autorizările sunt necesare în cazurile în care pentru potejarea intereselor publice şi private, exercitarea dreptului şi libertăţii trebuie efectuată în anumite condiţii de protecţie a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. De exemplu legiuitorul român în art.6 al Legii nr.504/2002 referitor la cenzură prevede: „ (1) Cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă; (2) Independenţa editorială a difuzorilor este recunoscută şi garantată de prezenta lege; (3) Sunt interzise ingerinţe de orice fel în conţinutul, forma sau modalităţi de prezentare a elementelor serviciilor de programe, din partea autorităţilor publice sau a oricăror persoane fizice sau juridice, române sau străine; (4) Nu constituie ingerinţe normele de reglementare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului în aplicarea prezentei legi şi cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi a normelor privind drepturile omului prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România; (5) Nu constituie ingerinţe prevederile cuprinse în codurile de conduită profesională pe care jurnaliştii şi radiodifuzorii le adoptă şi pe care le aplică în cadrul mencanismelor şi structurilor de autoreglementare a activităţii lor dacă nu contravin dispoziţiilor legale în vigoare.” -

Kent Middleton op. Cit. Pag.53. Idem pag.53 585 Idem pag.53 586 Licenţa audiovizuală – este actul juridic prin care Consiliul Naţional al Audiovizualului acordă unui radiodifuzor aflat în jurisdicţia României dreptul de a difuza, într-o zonă determinată, un anume serviciu de programe (art.1 din Legea nr.504/2002). 583 584

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

294

„ (1) Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului; (2) Toţi radiodifuzorii au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. (3) Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate revine, în condiţiile legii, radiodifuzorului, sau autorului, după caz.” (art.3 din Legea audiovizualului nr.504/2002). De precizat că, faptul că interdicţiile şi autorizările sunt prevăzute prin lege sau pe baza legii în domeniul comunicării, nu înseamnă că uneori nu contravin dispoziţiilor constituţionale. În astfel de situaţii, dispoziţiile din lege pot fi atacate pentru neconstituţionalitate la Curtea Constituţională, iar celelalte acte normative, pot fi atacate conform procedurii contenciosului administrativ la instanţele competente. Pe de altă parte, încălcarea regulilor cenzurii poate fi sancţionată civil, administrativ sau chiar penal, sancţiuni care pot fi uneori anterioare dar de regulă ulterioare. În literatura de specialitate, impozitele discriminatorii aplicate media sunt considerate ca o formă de cenzură : ”Primul Amendament (al Constituţiei S.U.A.) nu scuteşte presa scrisă şi audiovizualul de respectarea legilor existente pentru afaceri, dar el pote fi utilizat pentru a aboli reglementările bazate pe conţinut sau care fixează sarcini disproporţionate pentru presă. Curtea Supremă (a S.U.A.) a hotărît că impozitele discriminatorii asupra presei sunt neconstituţionale. Proprietarii de ziare nu au imunitate în ceea ce priveşte formele obişnuite de impozitare pentru susţinerea guvernului, dar nu pot fi supuse impozitelor care cenzurează presa. Aceste taxe, încalcă Primul Amendanent şi cel de al Paisprezecelea Amendament pentru că ele constituie „dispozitive deliberate şi calculate, mascate sub circulaţia informaţiilor, la care publicul are dreptul”.587 Potrivit Constituţiei României, art. 139 pct. 1, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege, ori conform art. 56 pct.2, „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Impozitul discriminatoriu este contrar acestor dispoziţii constituţionale precum şi art. 31 pct. 1 din Constituţie în care se dispune: „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.” Or orice impozitare discriminatorie a mijloacelor de informare în masă poate fi o îngrădire a dreptului la informaţie al persoanei. În astfel de situaţii legea în cauză poate fi atacată conform Constituţiei la Curtea Constituţională iar celelalte acte normative la instanţele judecătoreşti. 12.2.5.

Cenzura ulterioară.

Cenzura ulterioară a libertăţii de exprimare, mai corect zis sancţionarea ulterioară a publicării este admisă în art.10 pct.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.29 pct.2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în art.30 pct.6,7 şi 8 din Constituţia României. Sancţiunile ulterioare publicării „constituie cea mai cunoscută metodă constituţională de a preveni expresia păgubitoare”se susţine în literatura de specialitate. Aceasta presupune că cel care publică să analizeze riscurile şi dacă ceea ce publică este corect şi urmăreşte un interes public legitim, atunci va publica avînd încrederea că nu va fi sancţionat ulterior pentru unele încălcări de importanţă mai mică decît valorile apărate prin publicarea în cauză. Dar cenzura ulterioară, instituită prin sancţiuni excesive, poate determina apariţia autocenzurii excesive, care este o formă a cenzurii prealabile. Expresia simbolică, nonverbală denumită şi comunicarea nonverbală588, este legată de aşazisul conţinut neutru al acesteia. Conţinutul neutru vizează exprimarea prin fapte şi nu prin vorbe. De pildă arderea livretelor militare semnifică protestul împotriva războiului, dormitul în parc – protestul împotriva tratamentului aplicat vagabonzilor, greva japoneză – prestarea serviciului, dar fiecare salariat va purta o banderolă sau alt însemn care exprimă nemulţumirea în relaţia cu patronul, marşul tăcerii, pichetarea în linişte, sunt exprimări simbolice non verbale, care ridică problema conţinutului neutru. Kent Middleton op. Cit. Pag.54. Comunicarea nonverbală între oameni, este acea comunicare care foloseşte alte mijloace decît cele verbale. 587 588

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

295

Reglementările pentru comunicarea non verbală, în situaţiile cînd acestea se desfăşoară în spaţii publice, vizează momentul, locul, maniera de expresie, în aşa fel încît să nu se afecteze drepturile, libertăţile fundamentale şi interesele legitime ale celorlalţi. De asemenea se ţine cont şi de implicaţiile „expresiei” asupra interesului public cum ar fi de pildă, împiedicarea traficului rutier sau pietonal, a funcţionării unei autorităţi sau instituţii publice, păstrarea curăţeniei în comunitate, etc. Restricţiile în scopul protecţiei interesului public şi privat legitim nu trebuie să afecteze conţinutul comunicării nonverbale ci numai modalitatea de exprimare a acesteia. Referindu-ne la practica judiciară în materie, în Statele Unite ale Americii, în doctrină se arată: „pentru a verifica constituţionalitatea reglementărilor pentru conţinutul neutru, tribunalele întreabă dacă reglementarea reflectă un interes major al guvernului, dacă interesul guvernului nu se leagă de suprimarea libertăţii de expresie şi dacă interdicţia depăşeşte nevoia de libertate de exprimare. Tribunalele întreabă uneori dacă există suficiente canale de comunicare alternative celui interzis prin reglementare. Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este afirmativ, reglementarea asupra timpului, spaţiului, manierei discursului simbolic este constituţională”589. Reglementările prin care se interzic comunicările nonverbale în spaţii publice, sau le condiţioneză, trebuie să lase libere alte canale de comunicare care să le substituie pe cele interzise sau condiţionate. Comunicarea nonverbală în spaţii private şi libertatea de exprimare nu poate fi limitată dacă nu depăşeşte spaţiul respectiv şi prin aceasta ar afecta drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale altora. 12.2.6. Publicitatea excesivă şi procesul echitabil. Nu întotdeauna publicitatea excesivă este în consens cu libertatea de formare a a opiniei,libertate fundamentală a individului. Dreptul de a informa, al agentului media este incompatibil cu influenţele exercitate cu rea credinţă asupra organelor judiciare, prin atac la persoana magistratului şi încălcarea regulilor eticii ziaristice. Curtea Europeană prin Hotărîrea din 27 august 1997(Rapoarte 1997 – v.50) a decis că prin obligarea unui ziarist la plata unei amenzi pentru publicarea unui articol susceptibil a influenţa rezultatul unei proceduri penale în care era implicat un fost ministru, nu s-au încălcat dispoziţiile art.10 din Convenţia Europeană, deoarece reclamantul ziarist, prin articolul său a depăşit limitele impuse în interesul bunei administrări a justiţiei, deoarece era posibil ca acesta să fi putut influenţa rezultatul procesului. Interesant ni se pare cazul următor:„ În anul 1996, Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărît că mediatizarea de senzaţie făcută cazului doctorului Sam Sheppard, osteopat din Cleveland, l-a împiedicat pe acesta să beneficieze de un proces cinstit. Câteva elemente din cazul acesta au fost mai tîrziu ecranizate în The Fugitive. Calvarul lui Sheppard a început la 4 iulie 1954, cînd vecinii pe care el îi chemase au descoperit cadavrul lui Marilyn Sheppard în dormitorul de la etajul casei lor. Sheppard a spus că s-a trezit în mijlocul nopţii şi a văzut „o siluetă” care stătea lîngă soţia sa. El a pretins că s-a luptat cu intrusul, însă acesta l-a lovit pînă şi-a pierdut cunoştinţa. Imediat, Sheppard a devenit ţinta unei mediatizări senzaţionale, înainte ca procesul să înceapă. De asemenea, presa a contribuit la transformarea procesului într-un „circ roman”. Sheppard a devenit suspect la scurt timp după moartea soţiei sale. În acest timp, ziarele locale au publicat o mulţime de informaţii şi opinii. Ziarele din Cleveland l-au acuzat pe Sheppard că a împiedicat investigaţiile poliţiei, insistînd asupra refuzului acestuia de a se supune testului cu detectorul de minciuni. Presa a citat un detectiv al poliţiei care afirmase că explicaţia dată de Sheppard asupra morţii soţiei sale era suspectă. Se spunea că „a scăpat basma curată” iar cineva, într-un editorial de pe prima pagină, s-a întrebat „de ce nu e Sam în închisoare?”. În 24 de ore de la publicarea acestui editorial, Sheppard a fost arestat de autorităţi. Pe parcursul procesului din 1954, judecătorul i-a aşezat pe reprezentanţii presei atât de aproape de Sheppard şi avocatul său, încât aceştia au fost nevoiţi să iasă din sală pentru a putea vorbi fără ca presa să tragă cu urechea. Adesea, mişcarea reporterilor prin sală a făcut ca avocaţii şi martorii să audă cu dificultate întrebările, răspunsurile, mărturiile etc.. Fotografii se îngrămădeau pe coridoare, făcînd poze juraţilor, martorilor, avocaţilor şi acuzatului iar prin publicarea fotografiilor i-au expus pe aceştia la diferite influenţe. Juriul l-a condamnat pe Sheppard pentru crimă. Acesta a făcut apel la trei 589

Kent Middleton op. Cit. Pag.55.

296

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Curţi de Apel şi a petrecut 12 ani în închisoare, pînă cînd, Curtea Supremă a revenit asupra verdictului iniţial, pe motiv că acesta nu a avut parte de un proces echitabil ca urmare a unei publicităţi excesive. În timp ce Curtea Supremă considera că Sheppard nu a avut parte de un proces cinstit din cauza mediatizării dăunătoare şi a atmosferei de bâlci din sala de judecată, Curtea a subliniat de asemenea şi rolul presei în protecţia controlului exercitat de opinia publică asupra sistemului judiciar. S-a spus că judecătorii trebuie să aibă certitudinea că acuzaţii au parte de un proces în care opiniile sunt imparţiale, în timp ce presei îi trebuie impuse cît mai puţine restricţii posibile.” Încă din 1907 judecătorul american Oliver Wendel Holmes referindu-se la sistemul judiciar american susţine că „teoria pe care se bazează sistemul nostru rezidă în faptul că toate concluziile la care se ajunge într-un caz, trebuie induse doar de probele şi argumentele din tribunal şi nu de influenţa din exterior, fie ea conversaţie privată sau ştire publică”. De aceea, preşedintele completului trebuie să protejeze completul judecătoresc şi juriul de mediatizarea dăunătoare a cazului, să controleze atmosfera şi comportamentul celor din sala de tribunal pentru ca toate părţile din proces să fie la adăpost de influenţele externe, inclusiv magistratul. În ceea ce priveşte folosirea camerelor video şi aparatelor de fotografiat în sala de şedinţă, atâta timp cât nu se încalcă dreptul acuzatului la un proces cinstit, totul este în regulă, evident că aceasta se constată de completul de judecată. Pentru a preveni sau înlătura consecinţele mediatizării excesive a unui proces, în literatura de specialitate se propun ca soluţii: strămutarea procesului, schimbarea juriului sau a completului prin recuzare, abţinere, amânarea procesului, judecata separată, departajarea juraţilor influenţaţi de mediatizare, „sechestrarea, avertizarea şi un nou proces”.590 Publicitatea excesivă poate îmbrăca două forme: publicitatea în favoarea unei părţi într-un proces şi publicitatea în defavoarea unei părţi într-un proces. Din nefericire de multe ori publicitatea excesivă nu este determinată de aflarea adevărului, funcţionarea corectă a justiţiei sociale ci de alte interese îndoielnice.591 Astfel uneori publicitatea excesivă are la bază speculaţii, analize psihologice, opinii şi nu mărturii, sau alte de multe ori probe indubitabile, ceea ce deformează adevărul mediatic, favorizând manipularea sau presiunea asupra magistratului ori membrilor juriului. Carl Bernstein, referindu-se la publicitatea în cazul Clinton-Lewinsky arăta: „Canalele de ştiri în flux continuu nu au tratat de loc scandalul Clinton-Lewinsky în contextul lui. Speculaţii, analize pshologice etc., toate acestea sunt destul de îndepărtate de jurnalismul responsabil. În sfârşit, avem şi o presă „tabloid” graţie, în special, domnului Rupert Murdoch şi deci ziare pe care adevărul şi exactitatea nu le obsedează şi care, ca şi New York Post, sunt înclinate spre senzaţional şi opinii preconcepute.”592 Reamintim aici că potrivit art. 293 din Codul penal Carol al II-lea era incriminată: publicarea actului de acuzare înainte de a fi citit în şedinţă publică de judecător; publicarea numelui judecătorilor, care urmează să se pronunţe într-o cauză; aprecierile tendenţioase asupra soluţiei probabile a unei judecăţi în curs şi altele care ar putea afecta desfăşurarea normală a unui proces echitabil.593 Kent Middleton op. cit. pag.185-187. Serge Halimi, în cartea sa Les Nouveaux Chiens de garde, a demonstrat magistral cusururile unui mic grup de ziarişti de marcă din Franţa: „Mijloacele de informaţie franceze se proclamă împotriva puterii. Dar presa scrisă şi audiovizuală este dominată de un jurnalism obedient de grupuri industriale şi financiare, de o gândire de piaţă, de reţele de complicităţi. Un grup mic de ziarişti omniprezenţi îşi impun propria definiţie asupra informaţiei, marfa unei profesiuni din ce în ce mai fragilizate de spectrul şomajului. Ei slujesc interesele stăpânilor lumii. Sunt noii câini de pază.” Ignacino Ramonet, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000, p. 45. 592 Ignacio Ramonet, op. cit. p. 47. 590 591

În art. 12 din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, se dispune: 1. Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor , prevăzut la art. 1, următoarele informaţii: ….e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa , integritatea corporală, sănătatea unei peresoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare; f) informaíile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

593

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

297

În Proiectul noului Cod penal în art. 327 pct. 2 sunt sancţionate numai „orice ameninţare sau act de intimidare comis faţă de un magistrat, avocat, expert sau interpret cu scopul de a influenţa comportarea acestuia în îndeplinirea obligaţiilor legale.”În art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este interzisă „publicitatea” care „ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. În acest sens în acelaşi articol se arată că „accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţi, al ordinii publice, ori al securităţi naţionale întro societate democratică, atunci când interesele minorului sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.” Tot în scopul asigurării imparţialităţi şi obiectivităţii justiţiei Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis Decizia nr. 38/2003 privind publicitatea politică şi publicitatea referitoare la exercitarea unor profesii în care în art.3 se dispune: „ Membri activi ai Baroului de avocaţi nu pot realiza sau modera emisiuni în care se dezbat cazuri aflate în cercetare sau pe rolul instanţelor de judecată. Participarea şi intervenţiile avocaţilor în emisiunile audiovizuale în care se dezbat cazuri aflate în cercetare sau pe rolul instanţelor de judecată şi în care aceştia sunt angajaţi vor respecta normele deontologice ale profesiei de avocat.”594

594 Decizia nr.38/2003 privind publicitatea politică şi publicitatea referitoare la exercitarea unor profesii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 149/7.03.2003.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

298

Capitolul XIII

Drepturile exclusiv politice 13.1. Consideraţii generale Într-un stat de drept, democratic şi social, după realizarea Constituţiei şi a legii electorale un act important de exprimarea voinţei poporului în exercitarea suveranităţi îl constituie alegerea persoanelor cele mai potrivite să dea viaţă funcţiilor, demnităţilor, structurilor statale cărora le încredinţează puterea statală pentru a servii poporul şi cetăţenii săi. Bineînţeles că această activitate trebuie să se desfăşoare conform voinţei poporului exprimate prin Constituţie. Între relaţiile sociale reglementate de Constituţie figurează şi relaţiile sociale care privesc alegerea deputaţilor, senatorilor şi a şefului statului şi a autorităţilor locale, deoarece apar în procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii de stat. Normele care reglementează aceste relaţii sociale formează sistemul normelor juridice electorale denumit şi sistemul electoral. Aceste norme electorale sunt prevăzute în Constituţie precum şi în legea electorală dată în baza acesteia şi conţin drepturi şi obligaţii care au caracter politic. În unele sisteme de drept, normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale constituie o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele regăsindu-se atât în dispoziţiile constituţionale, cât şi în cele electorale (legi, coduri, etc.) aceste norme juridice sunt denumite şi norme electorale (România). În alte sisteme de drept, aceste norme formează o ramură de drept distinctă, sub denumirea de drept electoral (Franţa). Studierea sistemului electoral prezintă interes ştiinţific datorită importanţei alegerii autorităţilor reprezentative, prin care poporul îşi exercită suveranitatea şi pentru că el asigură cadrul juridic optim pentru exercitarea suveranităţii naţionale. Curtea Europeană reţinea că „Sistemele electorale caută să răspundă unor obiective câteodată puţin compatibile între ele (să reflecte opiniile poporului şi să favorizeze formarea unei voinţe politice); ele trebuie, în acelaşi timp, să asigure, în afară de libertatea de exprimare, principiul egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor, fără ca toate buletinele să trebuiască să aibă, pentru aceasta, o greutate egală în ceea ce priveşte rezultatul şi nici oricare candidat şanse egale de a câştiga. Astfel, nici un sistem nu ar şti să evite fenomenul voturilor pierdute.”595 Este astfel, îndeobşte admis că într-un stat de drept, democratic, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt, fapt ce rezultă cu prisosinţă şi din art.2 din Constituţia României. 596 Normele juridice electorale, în conţinutul lor, stabilesc care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor, condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul lor, garanţiile care asigură exercitarea lor efectivă, stabilesc obligaţiile organelor şi autorităţilor de stat în legătură cu alegerile de deputaţi, senatori sau a şefului statului, regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votului. Drepturile electorale ale cetăţenilor formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind astfel înscrise în constituţii şi legi şi au ca obiect, în exclusivitate, participarea cetăţenilor la guvernare. Sfera drepturilor electorale este mai largă decât cea rezultată din constituţii, ceea ce înseamnă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate în constituţii. În constituţii sunt reglementate doar drepturile electorale fundamentale ale cetăţenilor, în timp ce celelalte drepturi electorale sunt prevăzute de lege (dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta candidaturile etc.). În mod obişnuit ca drepturi electorale fundamentale înscrise în constituţii sunt dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, clasificate ca drepturi fundamentale exclusiv politice. Caracterul de exclusiv permite

595

Speţa Mathieu – Mohin şi Clerfayt contra Belgiei, publicată în V.Berger,Jurisprudenţa Curţii Europene Drepturilor Omului,IRDO, pag.476.

596

Ioan Muraru, Elena imina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II. Ediţia XI-a Editura ALL Beck, p.95.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

299

delimitarea lor de celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, iar faptul că ele aparţin numai cetăţenilor înseamnă că pot fi exercitate pentru participarea la guvernare, iar aceasta se realizează numai de cetăţeni. Aceste norme au la bază prevederile art.3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia „Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în condiţiile în care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.” Curtea Europeană a fost confruntată pentru prima dată cu examinarea acestui text în speţa Mathieu – Mohin şi Clerfayt contra Belgiei. Cu această ocazie Curtea a reţinut „Consacrând un principiu caracteristic unui regim politic cu adevărat democratic, art.3 capătă o importanţă capitală în sistemul de la Strasbourg. Ca şi celelalte clauze normative ale Convenţiei şi protocoalelor, el nu dă naştere unei simple obligaţii interstatale, el implică drepturile individuale de a vota şi de a fi ales. Acestea din urmă, totuşi, nu au un caracter absolut; art.3 le recunoaşte, fără ale enunţa în termeni clari şi fără măcar a le defini, existând loc pentru limitări implicite. Statele contractante se bucură aici de o marjă largă de apreciere, dar Curtea trebuie să se asigure că acele condiţii, cu care sunt însoţite aceste drepturi, nu le reduc până la punctul de a le atinge în însăşi substanţa lor şi să le lipsească de efectivitatea lor, că ele urmăresc un ţel legitim, iar mijloacele folosite să nu se dovedească a fi disproporţionate”.597 Definind expresia „corp legislativ” Curtea arăta că aceasta „trebuie interpretată în funcţie de situaţia constituţională a statului; ea nu vizează neapărat parlamentul naţional ... În ce priveşte modul de desemnare a corpului legislativ, art.3 nu prescrie nici un sistem determinat. Aici, de asemenea, statele contractante dispun de o largă marjă de apreciere, având în vedere diversitatea în speţă şi variabilitatea în timp a legilor lor în acest domeniu”. În strânsă corelaţie cu acestea, unele constituţii prevăd sau au prevăzut şi un alt drept electoral fundamental, şi anume dreptul de revocare. Revocarea parlamentarilor există în R.P. Chineză şi se poate face de către alegători, în Indonezia se poate realiza de partidul politic al cărui reprezentant este parlamentarul, în Lichtenstein, unde parlamentarul poate fi revocat de grupul său electoral. Acest drept există şi în legislaţia unor cantoane din Elveţia. Majoritatea sistemelor electorale prevăd însă faptul că parlamentarii nu pot fi revocaţi de alegători sau excluşi din parlamente. Între aceste state figurează şi România. Constituţia din 1991 neprevăzând un asemenea drept electoral fundamental. Drepturile exclusiv politice trebuie privite în strânsă legătură cu două teorii598, cea a mandatului imperativ şi cea a mandatului reprezentativ, ambele fundamentate pe raporturile juridice de reprezentare. Potrivit teoriei mandatului imperativ, parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor. Alegătorii din circumscripţia electorală pot revoca pe parlamentari în cazul încălcării instrucţiunilor date de alegători, fără vreo motivare. Raporturile juridice de reprezentare ce se nasc între alegători şi parlamentari legitimează dreptul electoratului de a revoca pe cei aleşi. Mandatul imperativ presupune scrutinul uninominal şi, pe cale de consecinţă, numai într-un asemenea sistem revocarea poate fi posibilă. În ţara noastră, potrivit art.69 pct.2 din Constituţie orice mandat imperativ este nul, în exercitarea mandatului lor deputaţii şi senatorii fiind în serviciul poporului. Potrivit teoriei mandatului reprezentativ, parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga naţiune. Alegătorii nu stabilesc dinainte obligaţiile parlamentarilor, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o reprezinte, întrucât sunt aleşii şi deci sunt reprezentanţii ei. În acest fel, parlamentarul nu păstrează nici o legătură cu alegătorii, nu răspunde faţă de aceştia şi deci nu poate fi revocat decât de întreaga naţiune, lucru care se poate realiza doar în cazul nerealegerii sale. În principiu, mandatul reprezentativ presupune scrutinul reprezentării proporţionale. Toate elementele din conţinutul drepturilor exclusiv politice se pot constitui în garanţii specifice ale acestor drepturi fundamentale. 13.2. Dreptul de a alege În unele constituţii se foloseşte sintagma „dreptul de vot” iar în altele „dreptul de a alege” 597

598

Ibidem I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice. Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag.311.

300

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Apare astfel o deosebire între noţiuna de alegere şi cea de vot. În art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede: „ (1). Orice persoană are dreptul să prticipe la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liberi aleşi. (2) Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. (3). Voinţa puterii este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiul universal, egal şi prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.”În acelaşi sens în art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se dispune: „ Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art.2 şi fără restricţii nerezonabile: a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor; c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.” Profesorul Ioan Muraru arată că alegerea desemnează operaţiunea prin care cetăţenii aleg pe membrii unei autorităţi publice reprezentative pe când votarea desemnează faptul că, cetăţenii se pronunţă pentru sau contra unor reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi referendum. Desigur , limbajul Constituţiei poate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles şi receptat mai de toţi cetăţeni.599 În ceea ce ne priveşte socotim că sintagma „dreptul de a alege”este o expresie mai corectă şi completă exprimând mai bine ceea ce se doreşte. Asfel socotim că dreptul de a alege presupune o serie de însuşirii obligatorii ale activităţii respective astfel: a. existenţa unor aternative corecte, reprezentative, concordante cu scopul alegerii; să alegi între bine şi rău sau între bine şi mai bine şi nu între două rele; b. alegătorul să aibă toate informaţiile necesare despre alternative pentru a putea să-şi formeze liber opinia cu privire la acestea; c. să aibă posibilitatea de a participa liber la exteriorizarea opiniei prin vot; d. votul să fie universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; e. rezultatul votului să fie corect. Ca urmare dreptul de vot este o componentă esenţială a dreptului de a alege. Pe de altă parte, dreptul de vot este un drept complex, întrucât conţine atât elemente constituţionale (votul şi trăsăturile sale), cât şi elemente de nivelul legii organice respectiv legea electorală. Art.36 din Constituţia română este denumit „dreptul de vot” ca drept electoral exclusiv politic al cetăţenilor români reglementează numai o parte din dreptul de a alege astfel: „(1) Cetăţeni au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi pânî în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărţre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.” Potrivit art. 73 pct.(3) lit a din Constituţie sistemul electoral, precum şi organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente se stabileşte prin lege organică. Totuşi elemente ce ţin de sistemul electoral sunt reglementate de Constituţie în art.2, art.16, art.37, art.38,art.57, art.62,art.63, art.69, art.70,art.81,art.82, art.83, art.115 pct.6 art.121şi art.122. De pildă în art.2 din Constituţie, se dispune: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” Însuşirile activităţii de alegere prin vot rezultă din prevederile art.62 al.(1) şi 81 alin.(1) din Constituţia română. De pildă în art. 62 al.(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat potrivit legii electorale. Din dispoziţiile constituţionale şi ale legi rezultă, de asemenea, şi caracterul democratic al votului.

599

Ioan Muraru, op.cit. p. 97.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

301

13.2.1. Universalitatea votului Universalitatea votului reprezintă caracteristica votului potrivit căreia toţi cetăţenii au dreptul de a vota, dacă sunt îndeplinite condiţiile constituţionale şi legale. În doctrină, caracterul uniersal al votului a fost definit şi în alte modalităţi. Pierre Pactet arată că votul universal este cel ce aparţine tuturor cetăţenilor sub condiţia îndeplinirii unor condiţii minimale, care ţin de vârstă, cetăţenie şi de exerciţiul drepturilor civile şi cetăţeneşti.600Marcel Prelot arată că, pentru a fi democratic, un regim politic trebuie să asigure cantitativ şi calitativ participarea la treburile politice a unui număr mare de cetăţeni.601 Votul unviersal trebuie să fie o realitate constituţională, diferită de votul restrâns (selectiv).Votul restrâns cunoaşte două aspecte, şi anume: votul cenzitar şi votul capacitar şi nu asigură universalitatea votului. Votul cenzitar este un vot restrâns care presupune îndeplinirea unor condiţii cetăţeanului pentru a putea vota şi a fost exprimat în constituţii prin diferite cenzuri după cum urmează: Censul de avere sau censul contribuabililor, a fost din punctul de vedere istoric, cel mai răspândit cens electoral şi presupune ca cetăţeanul, pentru a putea vota, să aibă o anumită avere. Acest cens a fost cunoscut de Constituţia română din 1866 (art.58-56 şi 68-72). Acest tip de cens era însă preponderent în Europa acelor vremuri, fiind prevăzut în Constituţia Belgiei din 1831, Constituţia franceză de la 1791 şi altele. Conform acestuia, alegătorii erau împărţiţi în activi, care aveau drept de vot, şi pasivi, care aveau formal toate „libertăţile” prevăzute în Declaraţia din 1789, dar nu şi dreptul de vot. Cetăţenii activi erau consideraţi astfel pentru că aveau 25 de ani, un domiciliu legal, erau înscrişi pe rolurile gărzii naţionale, depuseseră jurământul civic şi plăteau o contribuţie echivalentă cu trei zile de muncă. Nici cetăţenii activi nu aveau drept de a participa direct la alegeri, pentru că nu alegeau ei înşişi pe deputaţi, ci o sută din ei alegeau un elector de gradul al doilea. Aceşti electori formau adunările electorale, care alegeau pe deputaţi. Pentru a fi elector de gradul al doilea, un cetăţean trebuia să îndeplinească riguroase condiţii de avere. Acest cens dispare din Franţa în 1793, dar revine sub imperiul Constituţiei anului III (1975). În timpul lui Napoleon, acest cens dispare din nou. În 1814 o dată cu restaurarea monarhiei, censul reapare într-un cuantum foarte ridicat. Acest cuantum ridicat este atenuat în 1830 („monarhia din iulie”) şi dispare din nou în anul 1848. Ulterior, acest cens a fost desfiinţat definitiv. În Anglia, până în 1832, pentru a putea fi alegător şi deci pentru a avea drept de vot, cetăţeanul trebuia să se bucure de „scutirea de proprietate”, care presupunea, cu necesitate, posedarea unui anumit fel de proprietate. În funcţie de felul „scutirii de proprietate”, existau „burguri putrede”, „burguri închise” şi „burguri deschise”. „Burgurile putrede” erau acelea în care aveau drept de vot doar cei care erau proprietarii anumitor case. Cel care cumpăra asemenea case putea stabili rezultatul alegerilor. „Burgurile închise” erau cele care aparţineau seniorului local şi care era cel ce decidea în toate problemele locale. „Burgurile deschise” erau cele în care locuitorii (alegătorii) alegeau ca deputat al lor pe cel care plătea mai mult. Începând cu anul 1832, după reforme electorale succesive, în Anglia s-au introdus noi „scutiri” alături de cea a proprietăţii. În anul 1867, prin reforma aplicată, la început la oraşe şi apoi extinsă – din 1884 – şi la sate, a fost introdusă „scutirea ocupaţiei”, conform căreia au primit drept de vot toţi cei care ocupau, cu orice titlu, o casă de locuit sau o parte din ea, dar care forma o locuinţă separată. De asemenea, a fost reglementată „scutirea locatarului”, conform căreia aveau drept de vot cei care ocupau cu titlu de chiriaşi un apartament nemobilat, pentru care plăteau o chirie de cel puţin 10 lire pe an. Prin reformele electorale, din 1918 şi 1928, „scutirile” au fost înlăturate, fiind părăsit sistemul votului restrâns. Censul de avere poate apărea şi sub alte forme. Astfle, în Danemarca şi unele cantoane din Elveţia nu au drept de vot persoanele, care nu sunt luate în evidenţa asistenţei publice.

600 601

Justitions politiques. Droit constituţionnel, Masson, Paris, 1991, pag. 95-96. M.Prelot, J.Bouloi, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, pag. 57.

302

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

În SUA amendamentul XXIV (23 ianuarie 1964) la Constituţia federală prevede că, dreptul de vot al cetăţenilor SUA nu poate fi „refuzat sau restrâns din motiv de neplată a oricărei taxe de alegător sau altă taxă”. Censul de domiciliu presupune că, cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să domicilieze o anumită perioadă de timp, stabilită de lege, în localitatea unde votează. Sunt deci excluşi de la vot cei care, din diferite motive, sunt obligaţi să îşi schimbe des domiciliul. Se întâlneşte în Norvegia, Islanda, SUA, termenele fiind diferite. Censul de sex presupune înlăturarea nefirească a femilor de la exercitarea dreptului de vot. Acest cens avea o mare arie de răspândire în trecut, arie care s-a restrâns, astăzi fiind rar întâlnită. Astfel, acest cens a dispărut din Anglia în 1918, din Belgia în 1919, din Franţa în 1944, din Monaco în 1962, din Libia în 1963, din Elveţia în 1971. În ţara noastră, femeile au căpătat dreptul de vot în 1928.602 Censul de vârstă presupune stabilirea unei vârste exagerat de ridicată pentru exercitarea dreptului de vot, împiedicând astfel tineretul de a participa la alegeri, sub motivarea falsă a lipsei de maturitate pentru participarea la conducerea statului. În diferite constituţii sunt reglementate vârste minime de 21 de ani, de 23 de ani sau chiar mai mar pentru a putea vota. De pildă Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat de la 40 de ani. Censul profesional şi alte tipuri de cens. Potrivit censului profesional sunt excluse de la exercitarea dreptului de vot persoanele care au anumite profesii. Astfel, în Brazilia şi Turcia nu au drept de vot militarii, în Libia şi Iran militarii şi poliţiştii, în Belgia subofiţerii, caporalii şi soldaţii pe durata îndeplinirii serviciului militar, iar membrii activi ai armatei participă la vot doar după trei ani de serviciu. În Canada, sunt excluşi funcţionarii delegaţi să controleze alegerile şi judecătorii numiţi de guvernatorul general. În Anglia, militarii au participat la alegeri pentru Camera Comunelor de-abia după anul 1945. Cu toate că în alte ţări este reglementat, în România nu mai există censul de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenenţă plitică sau origine socială. Constituţia a stabilit, în art.16 alin.(1) că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Votul capacitar, potrivit căruia alegătorul putea participa la alegeri doar dacă dovedeşte un anumit grad de instruire (pregătire şcolară). Astfel Constituţia statului Massachussetts cere ca alegătorii săi să ştie să citească în limba engleză Constituţia şi să îşi scrie numele. În Connecticut, alegătorii trebuie să ştie să citească un articol oarecare al Constituţiei şi să aibă bune moravuri. În statele Mississippi şi Alabama, se cere ca alegătorii să ştie să interpreteze Constituţia. Un asemenea cens este permis de amendamentul XV (3 februarie 1870) la Constituţia SUA, care stabileşte că dreptul de vot al cetăţeanului SUA nu va putea fi refuzat sau restrâns de federaţie sau de oricare stat numai din cauza rasei, culorii sau condiţiei anterioare de servitute. Un asemenea vot este întâlnit şi în Filipine, unde pentru a vota, cetăţeanul trebuie să ştie să citească şi să scrie. În Italia, până în 1917, analfabeţii erau excluşi din viaţa politică. În ţara noastră, Legea electorală din 9 mai 1919, adoptată în aplicarea Conastituţiei din 1938, nu recunoştea dreptul de vot decât „ştiutorilor de carte”. Toate aceste tipuri de vot restrâns sunt contrare votului universal, vot care este o necesitate întrun stat de drept. Întreaga populaţie trebuie chemată la urne şi „Nici o parte a sa să nu fie colectiv exclusă; interdicţii individuale trebuind să rezulte din incapacităţi evidente sau nedeterminate evident”.603 13.2.2. Caracterul democratic al votului. Libertatea de formare a opiniei în alegeri. Din dispoziţiile Constituţiei şi în mod deosebit ale art.2, art.36, art.81 rezultă aspectele democratice ale dreptului de vot şi ale votului. Astfel, o persoană poate vota în România dacă: este cetăţean român, are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Calitatea de cetăţean român concretizează faptul că drepturile cu caracter exclusiv politic aparţin numai cetăţenilor 602 603

A se vedea Ioan Muraru, op.cit. p.101. M. Prelot, J. Boulois, op.cit. p. 57.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

303

români, indiferent dacă au sau nu şi alte cetăţenii. Explicaţia constă în faptul că, prin exercitarea dreptului de vot sunt desemnate autorităţile publice reprezentative, să participe la guvernarea statului, motiv pentru care votul capătă o importanţă deosebită, pentru că de modul în care este exercitat depinde soarta însăşi a statului, motiv pentru care votul capătă o importanţă deosebită, pentru că de modul în care este exercitat depinde soarta însăşi a statului. Pe cale de consecinţă, este firesc, ca numai cetăţenilor să li se recunoască un asemenea drept, pentru că în favoarea lor există prezumţia că nu vor exercita acest drept în defavoarea statului, pentru că îl vor exercita cu bună credinţă şi pentru că sunt ataşaţi juridic acestuia. Cetăţenii străini şi apatrizii nu au acest drept. Vârsta minimă de 18 ani permite larga participare a tinerilor la vot, ea fiind vârsta la care o persoană are maturitatea electorală şi discernământul necesar şi ca urmare capacitate electorală, care este un aspect al capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţilor mintale este o altă condiţie pentru a avea capacitate în vederea exercitării dreptului de a alege. Este firesc ca legea să refuze dreptul la vot persoanelor care nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Ca urmare Constituţia stabileşte că, nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie, care se face prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă. Această dispoziţie constituţională cuprinde o dublă protecţie şi anume a persoanelor în cauză, dar şi a societăţii, actul votării implicând responsabilitate. Existenţa aptitudinilor morale este o altă condiţie pusă de Constituant. Conform art.36 din Constituţie, sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale şi deci vor fi excluşi de la exercitarea drepturilor de vot cei condamnaţi, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Marcel Prelot arăta că votul acestei categorii de cetăţeni este „viciat prin propria turpitudine şi nu poate fi luat în considerare”.604 Excluderea de la vot există pe toată perioada stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare.Existenţa aptitudinilor morale constituie un minim ataşament al alegătorului faţă de stat.În ceea ce priveşte faptele săvârşite, pentru care intervine nedemnitatea, exită o diversitate de reglementări în diferitele sisteme electorale. Astfel, în Franţa condamnările pentru delicte de drept comun conduc la excluderea de la viaţa electorală a celor care le-au săvârşit, în Belgia comportamentul criticabil familial, iar în Germania şi Irlanda, trădarea. În legătură cu această trăsătură, în doctrină s-au discutat două probleme juridice, care apoi au fost soluţionate şi legal încă din 1992 prin art.87 din Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.605O primă problemă a fost aceea a dreptului de vot al persoanelor arestate preventiv sau aflate în executarea unei sancţiuni contravenţionale privative de libertate. În acest caz, considerăm că, nu există nici un impediment moral,constituţional şi practic în calea exercitării dreptului de vot. Această soluţie se bazează pe prezumţia de nevinovăţie, de care se bucură persoana în cauză, care lasă intactă, până la constatarea judecătorească şi definitivă a nedemnităţii morale, deplinătatea exercitării drepturilor politice şi civile. O a doua problemă a fost aceea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate.În acest caz, considerente de ordin constituţional şi practic pledează pentru soluţia restrângerii exercitării dreptului fundamental de vot, adică a suspendării exercitării lui temporare pe durata executării pedepsei în cauză. O asemenea restrângere este necesară şi trebuie stabilită numai prin lege, ea nu poate atinge existenţa dreptului de vot (fiind restrânsă doar exercitarea), este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi există doar pe durata executării pedepsei privative de libertate. În cazul eliberării unor asemenea persoane, acestea îşi pot redobândi dreptul de vot, prin încetarea suspendării sau pot să nu redobândească un asemenea drept din cauza continuării nedemnităţii morale şi după eliberare, dacă instanţa judecătorească s-a pronunţat astfel. De asemenea, restrângerea este conformă cauzelor prevăzute expres şi limitativ în art.53 alin.(1) din Constituţie şi art.87 din Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Libera formare a opiniei în alegeri este esenţială pentru caracterul democratic al votului. Acesta presupune înlăturarea oricărei manipulări a electoratului prin dezinformare, informare trunchiată, corupere 604

M. Prelot, J. Boulois, op.cit. p. 57.

605

Publicată în M.Of. nr. 164/16.VII.1992.

304

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

şi alte metode. Din nefericire în dispoziţiile legale care reglementează alegerile şi votul nu este prevăzută în mod expres ca o condiţie a caracterului democratic al votului libera formare a cestuia ci numai libera exprimare. În art.2 din Constituţie se dispune: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” În art. 29 alin.1 şi 2 se dispune: „Libertatea gândurilor şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrar convingerilor sale. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.” În art 81 alin.1din Constituţie se dispune: „Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.” În art.1 pct.2 din Legea nr. 67 din 25 martie 2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale se dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”Libertatea formării opiniilor este asigurată şi de modul de înfăptuire a dreptului la informaţie prevăzut de art.31 din Constituţie. Libera formare a opiniei în alegeri presupune: înfăptuirea dreptului la informaţie al persoanei; transparenţa în cunoaşterea adevărului despre persoane candidate şi partide care participă la alegeri; demascarea şi sancţionare actelor de campanie electorală deghizate desfăşurate în afara legii, unele începând chiar cu terminarea alegerilor; Mijloacele de informare în masă publice sau private să-şi îndeplinească obligaţia constituţională de a informa concret şi complet opinia publică, despre toţi candidaţii persoane fizice, partide, alte organizaţii etc.; candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, precum şi cetăţenii să poată să-şi realizeze dreptul606 să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, adunări, utitlizarea televiziunii radioului, presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă aşa cum prevede art. 58 din Legea nr. 67/2004; asigurarea în mod echitabil şi nediscriminatoriu pentru concurenţi a timpilor de antenă, a spaţiilor pentru activităţii electorale (adunării, locuri pentru publicitate electorală etc.)607; asigurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi corecte pentru toţii participanţii la aceasta inclusiv alegătorii; electoratul să primească informaţii corecte şi complete astfel încât să poată vota în deplină cunoştinţă de cauză608 ceea ce presupune o alegere după ce a făcut o evaluare corectă a intereselor personale, intereselor publice, interesele candidaţilor, programele politice, economice, sociale prezentate de aceştia, mijloacele de realizare etc.; în timpul campaniei electorale, informaţiile privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele cu conţinut electoral trebuie să fie prezentate exclusiv în tipuri de emisiuni prevăzute de lege (Legea nr. 67/2004, art.60), emisiuni informative, emisiuni electoraleşi dezbateri electorale. Este interzisă cumpărarea de spaţii de emisie în vederea difuzării de clipuri electorale; Observăm că aici legiuitorul a reglementat un aspect al mai multor libertăţi ca un drept pentru a putea prevede unele obligaţii corelative de a face ceva pentru realizarea libertăţii de a alege, libertăţii de a se întruni, libertăţii de a-şi forma o opinie. 606

Potrivit art.55 pct.4 din Legea nr. 373/2004 „este interzis orice procedeu de publicitate comercială prin intermediul presei scrise şi audiovizuale în scop de propagandă electorală.” 607

Conform art.56 lit.a din Legea nr.37372004 campania electorală trebuie să servească interesele electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încât să îşi poată exercita dreptul la vot în cunoştinţă de cauză.” 608

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

-

-

-

-

305

interzicerea contractării de timpi de antenă în scopuri publicitare, pentru şi în favoarea participanţilor la campania electorală, sau cedarea timpilor de antenă candidaţilor de către societăţile comerciale cu capital public sau privat, instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale sau persoane publice. (Legea nr. 67/2004, art.61 pct.5); realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale:a)să fie imparţiali;b)să asigure echilibrul necesar desfăşurării emisiunii, oferind fiecărui candidat participant la discuţie posibilitatea de prezentare a opiniilor sale;c)să formuleze clar întrebările, fără afi tendenţioase şi părtinitoare;d)să asigure menţinerea dezbaterii în sfera de interes a campaniei electorale şi a tematicii stabilite;e) să intervină atunci când, prin comportamente sau exprimări, invitaţii încalcă dispoziţiile art.64 alin 2 din legea nr.67/2004 referitoare la obligaţiilor candidaţilor în timpul emisiunii;în cazul în care invitaţii nu se conformează solicitărilor, moderatorul poate decide întreruperea microfonului acestuia sau oprirea emisiunii, după caz; în cadrul emisiunilor electorale candidaţii au următoarele obligaţii:a) să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa persoanelor şi a bunurilor;b)să nu facă afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei publice;c) să probeze eventualele acuzaţii cu incidenţă penală sau morală aduse unui alt candidat;d)să nu incite la ură sau discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex, orientare sexuală sau etnie;(art.64 pct.2 din Legea nr.67/2004) asigurarea realizării dreptului la replică şi la rectificare în condiţiile Legii nr.67/2004 şi a celorlalte dispoziţii legale în vigoare,(art.69 din Legea nr.67/2004); încălcarea regulilor privind propaganda electorală; prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie electorală609 sau fraudă electorală.610

13.2.3. Egalitatea votului Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art.4 din Constituţie). În conţinutul său egalitatea votului presupune că fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat şi că circumscripţiile electorale, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale ca număr de locuitori. Singularitatea votului presupune egalitatea de valoare a fiecărui vot şi este asigurată de legile electorale prin faptul că fiecare alegător are dreptul la un singur vot, poate fi înscris doar pe o singură listă electorală, are un singur domiciliu, un singur act de identitate (buletin, carte sau paşaport), o singură carte de alegător, etc. Potrivit art. 105 din Legea nr.67/2004 „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase în timpul campaniei electorale, precum şi în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat pentru funcţia de primar sau de consilier, precum şi primirea acestora de către alegători constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Pedeapsa prevăzută la alin. (1) se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului care votează de mai multe ori în ziua alegerilor. Tentativa se pedepseşte.” 609

Conform art.32 pct.6 din Legea nr.373/2004 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului „Prin fraudă electorală se înţelege orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării oturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin voturi şi mandate în plus pentru un partid , o alianţă electorală sau un candidat independent.” 610

306

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Egalitatea circumscripţiilor din punctul de vedere al locuitorilor este simplu de realizat în sistemele electorale cu scrutin uninominal, circumscripţiile fiind trasate, în mod legal, în funcţie de numărul de parlamentari ce trebuie aleşi. În cazul scrutinului de listă, o asemenea egalitate este greu de realizat, atunci când circumscripţiile electorale se confundă cu unităţile administrativ-teritoriale (judeţe), care au populaţii diferite ca număr. În asemenea cazuri, pentru realizarea egalităţii votului, se reglementează „norme de reprezentare”. De asemenea, egalitatea votului presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care alterează egalitatea votului. Geografia electorală care presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale ca număr de locuitori, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Se stabileşte că, în circumscripţii inegale ca număr de locuitori se va alege acelaşi număr de parlamentari. Prin acest procedeu se dezavantajează circumscripţiile cu număr mare de populaţie faţă de cele cu un număr mic, în ambele cazuri alegându-se acelaşi număr de parlamentari. Tot prin acest procedeu se pot crea circumscripţii mari ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ. Procedeul a fost folosit în trecut în Anglia şi în SUA. În vederea evitării efectelor negative ale unui astfel de procedeu, în multe state, de influenţă britanică şi în Marea Britanie, în care se foloseşte scrutinul uninominal, cu un tur de scrutin şi unde este ales un deputat în fiecare circumscripţie electorală, este organizată şi funcţionează o Comisie permanentă de graniţă, care are ca sarcină principală revizuirea limitelor circumscripţiilor electorale, o dată la 10-15 ani, în scopul realizării unei norme de reprezentare corespunzătoare. Astfel, practica constituţională britanică a stabilit norme de reprezentare ca 58.500 locuitori în Anglia, 47.700 în Scoţia, 50.500 în Ţara Galilor, etc. În alte ţări, egalizarea se urmăreşte a se realiza prin lege. Ceea ce este evident constă în faptul că geografia electorală este o realitate şi nu aparţine doar trecutului. De altfel, problema sistemelor electorale este aceea a măsurilor pentru evitarea unor situaţii de geografie electorală. Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat prin lege, în vederea alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere, denumite colegii electorale. Această grupare are ca efect inegalitatea votului. Colegiile electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr de parlamentari, fie un număr diferit de parlamentari. De obicei, colegiile care grupează un număr mai mic de alegători aleg un număr mai mare de parlamentari. Acest sistem a fost folosit sub imperiul Constituţiei române din 1866 când, pentru alegerea deputaţilor corpul electoral era grupat în patru colegii electorale, în funcţie de venitul funciar.611 Primul grupa de alegătorii cu un venit de cel puţin 300 de galbeni şi care erau în număr mic, al doilea grup cuprindea pe cei cu un venit între 100 şi 300 de galbeni. Numărul de deputaţi scădea de la primul colegiu până la al patrulea, cel mai mare număr de deputaţi fiind ales de primul colegiu. De aici şi valoarea diferită a voturilor exprimate în cele patru colegii. Pentru Senat, existau doar două colegii, ceea ce reducea şi mai mult participarea la vot. Acest sistem a fost desfiinţat în România prin Constituţia din 1923, anterior fiind atenuat în urma modificării din 1884 a Constituţiei din 1866. Variante ale acestui sistem au fost colegiile naţionale sau religioase. Ele au existat în coloniile franceze potrivit unei legi din 1946. Conform acestei legi, alegătorii erau grupaţi în două colegii. Primul cuprindea alegătorii nemusulmani şi un număr redus de musulmani, care îndeplineau anumite condiţii speciale. Cel de-al doilea era format numai din alegători musulmani. Primul colegiu alegea un număr mai mare de deputaţi. O altă variantă a colegiilor electorale este cea a colegiilor profesionale, conform cărora alegătorii sunt grupaţi potrivit profesiei lor. În acest sistem, deşi diferite categorii profesionale nu cuprind un număr egal de cetăţeni, aleg şi au un număr egal de reprezentanţi. Sistemul a fost aplicat în România, sub imperiul Constituţiei din 1938, la alegerile pentru deputaţi. Potrivit art.61 alin.(2) din Constituţia din 1938 alegerea deputaţilor trebuia să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor, îndeletniciri care

611

Ioan Muraru, op cit. p.103.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

307

erau grupate în art.61 alin.(1) în trei categorii profesionale: „1. Agricultură şi muncă manuală; 2. Comerţul şi industria; 3. Ocupaţiuni intelectuale”.612 Votul plural. Acesta constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură circumscripţie, pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste categorii de cetăţeni trebuie să îndeplinească anumite condiţii de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. pentru a beneficia de votul plural.Sistemul a fost aplicat în Belgia între 1893 şi 1921, perioadă în care capii de familie în vârstă de cel puţin 35 ani, cu copii, dacă plăteau un impozit personal de 5 franci, erau proprietarii unui imobil de 2000 de franci sau plăteau o rentă către stat de 100 franci, aveau câte un vot suplimentar. Posesorilor anumitor diplome şi deţinătorilor anumitor funcţii li se recunoşteau câte două voturi suplimentare. Votul multiplu. Acest procedeu este asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia, alegătorul, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ sau autoritate de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe ori în aceste circumscripţii. Acest sistem a fost aplicat în ţara noastră, sub imperiul Constituţiei din 1923, în alegerile pentru Senat. Astfel, un profesor universitar avea până la 4-5 voturi. Unul era cel al oricărui cetăţean, un altul pentru alegerea în senatul universităţii, iar dacă era membru al consiliului comunal sau judeţean, ori într-o cameră de comerţ şi industrie, mai dobândea câte un vot pentru fiecare din aceste funcţii. În Anglia acest sistem a fost aplicat până în 1948. Prima electorală este un procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate), care se atribuie automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporţional cu voturile obţinute şi care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%. Procedeul a fost folosit de regulă, în perioade de criză politică, când partidul de guvernământ nu reuşea să obţină majoritatea în alegeri. Acest sistem a fost aplicat în Italia, unde a fost introdus prin Legea din 13 decembrie 1923. Potrivit acestei legi partidului care obţinea 25% din voturile exprimate în toată ţara i se atribuiau 2/3 din locurile din Cameră, restul de 1/3 împărţindu-se între celelalte partide participante la alegeri. Prin folosirea acestui sitem, s-a ajuns ca Mişcarea fascistă italiană să obţină, la alegerile din 1924, 2/3 din locuri în Cameră. În România, sistemul a fost introdus prin Legea electorală nr.1424 din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură caracterul universal al votului. Potrivit acestei legi, gruparea politică care obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte, grupări minoritare (art.90). Se calculau apoi procentele pe circumscripţii, iar acolo unde se obţinea cel puţin majoritatea absolută (peste 50%) se atribuiau mandatele conform procentului obţinut. Apoi se totalizau toate mandatele obţinute în circumscripţii de toate partidele şi totalul lor se scădea din totalul mandatelor ce trebuiau atribuite pe ţară (art.92). Mandatele rezultate din scădere, precum şi cele din circumscripţiile în care nici o grupare nu obţinuse majoritate absolută, se atribuiau în proporie de 50% grupării declarate majoritară, care constituia „prima electorală”, iar restul de 50% era împărţit, proporţional între toate grupările participante la alegeri, inclusiv cea declarată majoritară (art.93). Astfel, gruparea care realiza 40% din voturi putea obţine 70% din mandate. Inegalitatea este evidentă în ceea ce priveşte şi acest procedeu, pentru că mai puţin de 50% din alegători, desemnau mai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea alegătorilor desemnau un număr redus de deputaţi. 13.2.4. Votul exercitat direct Această trăsătură constituţională a votului presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime opţiunea sa personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale, este admis şi votul indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii, ci desemnează, în acest scop, un număr de intermediari (alegători de gradul al doilea), care procedează la alegereea propriu-zisă. Într-o asemenea categorie pot fi grupate sistemul francez de alegere a senatorilor şi cel american de alegere a preşedintelui. 612Ioan

Muraru, Gh.Iancu, Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativă, Ed. Actami, Bucureşti, 2000. p. 99.

308

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

Votul indirect a fost folosit şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1866 şi al celei din 1923, pentru unii senatori. Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondenţă, care este diferit de votul direct doar prin aceea că opţiunea personală se transmite în scris şi nu se exprimă personal. O asemenea modalitate de vot se foloseşte în unele sisteme constituţionale. 13.2.5. Caracterul secret Secretul votului este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-şi manifesta sau nu, în mod liber, opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi pe liste, iar această opţiune să nu fie cunoscută de alţii sau supusă vreunei presiuni, răzbunării, răspunderii. În România legea prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului şi anume: uniformitatea buletinelor de vot, lipsa semnelor distinctive, pe buletine fiind imprimate numai menţiunile strict necesare conform modelului legal aprobat, lipsa oricărei menţiuni pe ultima pagină a bueltinului, care este rezervată aplicării ştampilei de control, predarea buletinelor de vot doar cu două zile înainte de data alegerilor, dotarea secţiilor votare cu cabine unde alegătorul intră singur şi votează potrivit convingerii sale intime fără a se putea vedea ce votează, introducerea buletinului de vot în urmă personal de către alegător, etc. Cetăţeanul are dreptul la tăcere dacă imediat după darea votului este întrebat pe cine a votat, indiferent de cine întreabă.Caracterul secret al votului contribuie la libertatea votului. Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor şi a fost folosit în Anglia până în 1872, în Prusia până în 1920, iar în Ungaria până în 1928. În unele cantoane elveţiene, care nu au legislaturi locale, acest tip de vot se foloseşte şi în prezent. În ţara noastră, votul public a fost folosit la plebiscitul pentru votarea Constituţiei din 1938, cetăţenii care au optat pentru votul „contra” trebuind să semneze o declaraţie specială. În asemenea condiţii, au existat doar circa 5000 de voturi „contra”. 13.2.6. Caracterul liber al exprimării votului Votul este liber exprimat atunci când există posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri, iar în cazul participării de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat. De asemenea în ziua votării nu se mai face campanie electorală, iar asupra alegătorului nu se mai exrcită nici o acţiune de natură a-i influenţa opinia. Unele sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se fundamentează pe ideea calităţii de alegător ca o funcţie publică la care drepturile sunt şi obligaţii în acelaşi timp (Italia, Grecia, Luxemburg, Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În ţara noastră, votul obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din 1923 şi 1938. Dispoziţiile constituţionale din România referitoare la dreptul de vot se corelează cu dispoziţii constituţionale democratice, din acelaşi domeniu, din alte ţări. 13.3.1 . Dreptul de a fi ales Dreptul de a fi ales în autorităţile publice reprezentative este un alt drept exclusiv politic de care se bucură numai cetăţenii statului respectiv în condiţiile legii. În decursul istoriei, s-au individualizat o serie de îngrădiri (censuri) ale acestui drept fundamental exclusiv politic, care, în principiu, sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de vot şi care poartă tot denumirea de censuri.Alături de censurile asemănătoare cu cele ale dreptului de vot, sunt cunoscute şi altele, specifice, stabilite doar pentru dreptul de a fi ales. Censul pecuniar concretizat în cauţiuni băneşti, care se depun de candidat sau în necesitatea posedării unei anumite averi. În Marea Britanie cauţiunea pentru un deputat este de 150 lire sterline. Dacă candidatul nu reuşeşte să obţină 1/8 din voturi în alegeri, va pierde cauţiunea. În Franţa, cauţiunea pe care trebuie să o depună un candidat, după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1958, este de 1000 de franci (noi), pe care o pierde dacă nu obţine cel puţin 5% din voturile exprimate. În Canada, nu pot fi aleşi ca

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

309

senatori decât proprietarii unor imobile în valoare de cel puţin 4000 dolari canadieni. Un astfel de cens a fost aplicat şi în ţara noastră, sub regimul Constituţiei din 1866. Censul de reşedinţă. În unele sisteme constituţionale, se cere candidatului să locuiască în circumscripţia în care şi-a depus candidatura (Canada). Se apreciază că fiind localnic el cunoaşte interesele celor care îl alege şi rămânând în localitate după mandat este oarecum responsabilizat. În afară de asemenea tipuri de censuri, mai sunt reglementate şi altele, şi anume cel de vechime în calitatea de cetăţean (sau de naţionalitate). Astfel, în S.U.A., pentru a putea candida, este necesar ca persoana în cauză să aibă un stagiu de cetăţean de minimum 7 ani, în Franţa şi Siria de 10 ani, iar în Germania de 1 an. În ţara noastră, nu există un asemenea cens. În afară de censuri mai sunt şi interdicţiile de a fi ales cum ar fi condiţia de vârstă, condamnări penale definitive, starea de debilitate sau alienare mintală, despre care ne-am referit atunci când am vorbit despre dreptul de a alege. Aceste interdicţii privesc posibilitatea de a candida. În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales, trebuie să se ţină seama şi de incompatibilităţile demnităţii pentru care urmează să se desfăşoare alegerile. Incompatibilităţile presupun interdicţia îndeplinirii concomitente, de persoana aleasă, atât a demnităţii pentru care a fost aleasă, cât şi a altei demnităţi sau funcţii publice sau private. Aceasta înseamnă că incompatibilităţile nu constituie censuri sau condiţii care interzic participarea la alegeri, ci acestea intervin doar în situaţia în care candidatul a fost ales, situaţie în care, din cauza incompatibilităţii, persoana respectivă trebuie să aleagă între demnitatea în care a fost aleasă şi calitatea (funcţia, demnitatea publică) cu care prima este incompatibilă. În ţara noastră dreptul de a fi ales este reglementat constituţional în art.37 în care se dispune: „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în art.16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 aliniatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru afi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.”Potrivit acestui text constituţional, pentru ca o persoană să fie aleasă deputat sau senator, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.36 din Constituţie, pentru exercitarea dreptului de vot, precum şi alte condiţii prevăzute special în art.37. Existenţa acestor condiţii specifice se motivează prin importanţa acestor demnităţi publice, prin rolul autorităţilor reprezentative în exercitarea puterii politice, prin necesitatea unei reprezentări responsabile şi eficiente, ceea ce presupune un grad ridicat de maturitate politică şi civică. Condiţiile prevăzute pentru exercitarea dreptului de vot au fost deja examinate şi sunt prevăzute în art.36 din Consituţie.Potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate în condiţiile legii de persoane care au cetăţenia română613 şi domiciliul în ţară. Constituantul a lăsat posibilitatea Parlamentului ca prin lege să admită ocuparea demnităţilor şi funcţiilor publice, civile sau militare şi de către persoane care au pe lângă cetăţenia română şi o altă cetăţenie. Calitatea de deputat şi cea de senator constituie demnităţi publice fiind funcţii prevăzute de Constituţie. Socotim acestă reglementare discutabilă.Constituţia din 1991 prevedea condiţia „numai cetăţenia română” În ceea ce priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, aceasta presupunea ca persoana care candidează să nu aibă dublă cetăţenie, întrucât interesul societăţii este de a nu permite accesul la asemenea demnitate decât persoanelor care au numai cetăţenia română. O asemenea motivare corespunde faptului că, în acest domeniu, funcţiile şi demnităţile publice presupun, prin excelenţă, sfera guvernării, a exercitării autorităţii statale, dar şi îndeplinirii lor practice, precum şi îndatoririi de fidelitate faţă de ţară (art.54 din Constituţie).Or existenţa dublei cetăţenii în situaţia unui conflict de interese ar ridica problema faţă de care ţară trebuie să fii fidel.Potrivit art.54 din Constituţia revizuită, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii sau demnităţi publice, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. În această situaţie, ocuparea unei funcţii sau a unei demnităţi publice de către o persoană cu dublă cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică, deoarece cumulul de fidelităţi este, prin natura sa, în afara regulilor constituţionale şi în afara regulilor de drept, în general. O persoană, oricât de Înainte de revizuirea Constituţiei din 1991, era condiţia unei singure cetăţenii respectiv cetăţenia română.

613

310

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

obiectivă şi imparţială ar fi, nu poate „aparţine” cu adevărat decât unui singur stat. În această calitate, ea poate participa la luarea unor decizii în favoarea unui stat, decizii care, uneori, au caracter secret (militare) şi vizează interesele statului respectiv. Mai mult chiar, aceeaşi personă poate participa la luarea unor măsuri, potrivit cărora interesle unui stat să nu fie convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetăţean este persoana cu dublă cetăţenie. Noi probleme se vor pune o dată cu integrarea României în comunitatea unică europeană constituită prin Tratatul de la Maastricht, în care se prevede posibilitatea candidării în alegerile locale şi din partea cetăţenilor altor state, deci a străinilor.614 Credem că dubla cetăţenie ar putea fi admisă într-o confederaţie sau stat federal în care de pildă cetăţeanul român care are şi cetăţenia europeană ocupă funcţii şi demnităţii publice în structurile confederaţiei sau statului federal structuri care urmăresc interesele comune când s-ar putea vorbi de o identitate între fidelitatea faţă de ţară în domeniul intereselor comune cu fidelitatea faţă de confederaţie sau stat federal în acelaşi domeniu ( domeniul apărării, politica externă, politica monetară, etc. În cea ce priveşte condiţia domicilierii în ţară care este firească, ea se practică în multe sisteme constituţionale, fiind, alături de cea a unicei cetăţenii, o garanţie a ataşamentului persoanei în cauză faţă de ţara la guvernarea căreia va putea participa ca ales. În art.40 alin.(3) din Constituţie, este prevăzută o altă condiţie necesară pentru ca o persoană să poată fi aleasă ca deputat sau senator, şi anume aceea ca persoanei în cauză să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice. Potrivit aceluiaşi text constituţional, nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege, printre care se pot enumera dipolmaţii, personalul Radioteleviziunii, personalul civil al Ministerului Apărării Naţionale şi al Ministerului de Interne. Aceste oprelişti funcţionează numai atât timp cât persoana ocupă una din funcţiile nominalizate de textul constituţional. Dacă una din aceste persoane doreşte să candideze în alegeri, ea o poate face dacă, în prelabil, demisionează din funcţia avută şi dacă dovedeşte demisia la data înregistrării candidaturii. O asemenea dispoziţie constituţională nu trebuie confundată cu incompatibilitatea, întrucât dacă, în cazul acesteia din urmă, candidatura se poate depune, urmând ca demisia să intervină doar în cazul alegerii, în situaţia examinată candidatura însăşi nu poate fi înregistrată decât după dovedirea demisiei.În practica Curţii Constituţionale, s-a stabilit că „singura nedemnitate morală ce constituie impediment pentru o persoană de a candida este pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri de condamnare”.615 O condiţie constituţională, prevăzută de art.37 alin.(2), este limita minimă de vârstă. Această condiţie, prevăzută şi pentru exercitarea dreptului de vot, se concretizează în alte cifre (mai ridicate) pentru dreptul de a fi ales. Astfel, această vârstă este diferenţiată şi este de minimum 23 de ani pentru candidaţii de ales în Camera Deputaţilor sau în organele locale şi de cel puţin 35 de ani pentru candidaţii de ales în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României. Aceste vârste trebuie să fie împlinite până în ziua alegerilor inclusiv, şi nu la data înregistrării candidaturii. Explicaţia acestor condiţii constă în importanţa acestor demnităţi publice, în marea responsabilitate ce revine celor aleşi şi care astfel vor participa la guvernarea, dar şi în necesitatea existenţei unui anumit nivel de credibilitate şi de experienţă practică a candidaţilor. Această condiţie se întâlneşte, în acelaşi cuantum ridicat al vârstei şi în alte sisteme electorale. Astfel, în S.U.A., pentru a fi ales în Camera Reprezentanţilor, se cere o vârstă minimă de 25 de ani, iar în Senat de 30 de ani; în Italia şi Belgia, pentru a fi ales în Senat, este necesară o vârstă minimă de 40 de ani. În Egipt, Olanda, Siria, Turcia, vârsta de eligibilitate este de 30 de ani. În ţara noastră, sub regimul Constituţiilor din 1866 şi 1923, erau eligibili în Senat doar cetăţeni care aveau cel puţin vârsta de 40 de ani. În literatura juridică, s-a pus o interesantă problemă, şi anume aceea a faptului dacă aleşii trebuie să fie desemnaţi dintre „elite” sau nu. Răspunzând la o asemenea întrebare, Jean Francois Aubert arată că: „Trebuie aleşi deputaţii cei mai talentaţi sau cei mai reprezentativi? Adunarea aleasă trebuie să fie un tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele mai remarcabile ale timpului lor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia modernă a dat preferinţă celui de al doilea termen. Poporul nu 614 615

A se vedea, Gh. Iancu, Reguli constituţionale privind ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, op. cit. p.24 Hotărârea nr.9/4.IX.1992, publicată în CDH 1992 – 1993, pag.372.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

311

are ce face cu o elită, în care el nu se recunoaşte şi pe care, oricât de inteligentă ar fi nu o înţelege. Lui îi trebuie mai mult un purtător de cuvânt”.616 În acelaşi sens, în doctrină se arată că „alegerea unor persoanalităţi, a unor elite, ar presupune (e drept nu neapărat) renunţarea la scrutinul de listă (în orice caz la listele blocate) şi practicarea largă a candidaturilor independente. Aceasta ar reduce implicarea partidelor politice, or este ştiut că şanse mari revin candidaţilor propuşi de partide, pentru că aceasta permite alegătorilor să opteze, în cunoştinţă de cauză, prin cunoaşterea platformelor politice, a orientării candidaţilor. Candidaţii propuşi de partidele politice reprezintă pentru alegători mai multe garanţii şi opţiuni clare. Apoi partidele politice sunt, de fapt, motorul democraţiei parlamentare şi desigur constituţionale.”617 13.4.1.Dreptul de revocare Dreptul de revocare poate privi atât pe parlamentari, primari cât şi pe şeful statului. În unele sisteme electorale, există un asemenea drept de revocare, doar pentru şeful statului sau pentru parlamentari, iar în altele el nu există deloc. Fundamentat pe teoria mandatului reprezentativ, în ţara noastră este reglementat consituţional doar dreptul de revocare a şefului statului şi a primarului. Asemenea reglementare este firească faţă de faptul că şeful este ales de cetăţeni la nivelul întregii ţări, iar scrutinul este uninominal, cu două tururi de scrutin (art.81 din Constituţie). Dreptul de revocare aparţine poporului român, iar efectul exercitării sale poate fi revocarea. Procedura revocării preşedintelui este prevăzută în art.95 din Constituţie şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului şi cuprinde două etape. Într-o primă etapă, este reglementată suspendarea din funcţie a şefului statului (preşedintelui), dispunându-se în art.95 alin.(1) că, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta încalcă prevederile Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, îl pot suspenda, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, preşedintele putând da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Art.95 din Constituţie instituie o răspundere politică a preşedintelui şi o procedură adecvată, diferită de răspunderea penală şi procedura prevăzute în art.96 din Constituţie. Această precisă definire a obiectului încălcărilor exclude de la bun început, simplele activităţi prin care preşedintele se abate de la dispoziţiile constituţionale, îmbrăţişându-se astfel teoria rezonabilităţii încălcărilor constituţionale.Conform acestei teorii dacă o încălcare a Constituţiei se păstrează în limitele rezonabilităţii, nu poate atrage nici un fel de sancţiuni. Astfel, spre exemplu, nu se pot considera fapte grave, prin care se încalcă Constituţia, participarea preşedintelui la şedinţele Guvernului, la care nu avea această posibilitate, din iniţiativă proprie (art.87 din Constituţie), deşi nu i s-a cerut acest lucru; neconsultarea involuntară a tuturor grupurilor parlamentare înainte de dizolvare Parlamentului, dacă grupul neconsultat nu este din cele mai importante. Practica Curţii Constituţionale va putea completa aceste exemple şi cu altele. Săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei, nu poate fi confundată cu neexercitarea sau exercitarea într-un anumit mod a unor atribuţii, pe care şeful statului le poate îndeplini, în mod facultativ, la alegerea sa, şi anume: graţierea personală, acordarea unor grade militare superioare sau a unor distincţii, aprecierea asupra importanţei naţionale a unor probleme în vederea consultării Guvernului sau a poporului prin referendum. Dacă neaplicarea acestor texte a condus la luarea unor decizii dăunătoare naţiunii, răspunderea preşedintelui se poate angaja, dar nu pentru că nu a luat măsurile ce puteau fi luate, ci pentru că nu şi-a respectat jurământul, a încălcat interesele poporului şi nu şi-a exercitat atribuţiile constituţionale. Pentru că determinarea gravităţii faptei poate crea dificultăţi, Constituţia prevede obligaţia Parlamentului de a consulta, în prealabil, Curtea Constituţională. Avizul său este pur consultativ, dar, va putea contribui la caracterizarea faptei puse în sarcina şefului statului.618Procedural, propunerea de 616 617

Traite de droit constitutionnel suisse, vol.I, Neuchatel, 1967, pag.430. I.Muraru, Gh.Iancu, Constituţiile române.Texte,note,prezentare comparativă,Ed.Actami,Bucureşti,2000.p.319.

Curtea Constituţională a avut ocazia de a se pronunţa în legătură cu suspendarea din funcţie a preşedintelui României prin Avizul consultativ nr.1/5.VII.1994, deja citat. 618

312

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

suspendare trebuie să provină de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, fără să fie necesar ca treimea să se realizeze în fiecare Cameră. Această treime se poate realiza în proporţii diferite în cele două Camere, eventual într-una mai mare, iar în cealaltă mai mică. Preşedintele trebuie să fie înştiinţat „neîntârziat” despre conţinutul propunerii, pentru a-şi lua măsuri de apărare. Înştiinţarea se face prin preşedinţii ambelor Camere în numele birourilor permanente şi înainte de dezbatere. Dezbaterea propunerii se va face conform prevederilor Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului. Suspendarea se dispune dacă propunerea se adoptă cu majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Această majoritate este diferită de cea prevăzută pentru constatarea săvârşirii înaltei trădări (art.84 din Constituţie), pentru că în situaţia prevăzută de art.95 din Constituţie urmează şi judecata poporului, în urma căreia preşedintele poate fi demis, spre deosebire de cea prevăzută în art.96, în care demisia de drept intervine imediat după condamnarea definitivă şi irevocabilă, care se pronunţă de Curtea Supremă de Justiţie. Hotărârea de condamnare se poate pronunţa numai în urma adoptării propunerii de punere sub acuzare a preşedintelui, de către cele două Camere, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Efectele suspendării constau în întreruperea mandatului prezidenţial până la referendum. Preşedintele păstrează însă imunitatea constituţională tot până la demiterea prin referendum. Fundamentul acestor dispoziţii se regăseşte în prezumţia de nevinovăţie. Într-o a doua etapă, se desfăşoară procedura de revocare propriu-zisă (demiterea). Astfel, art.95 alin.(3) din Constituţie dispune că, dacă propuneea de suspendare din funcţie a preşedintelui este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui, desigur prin lege. Din prevederile acestui text, rezultă că revocarea (rechemarea) preşedintelui se poate face numai de alegători, prin referendum. Această posibilitate este consecinţa raportului juridic de drept constituţional (de reprezentare), stabilit între alegători şi şeful statului, raport care are baza juridică în art.2, 82 şi 95 din Constituţie. Într-un asemenea caz, dreptul de revocare (de demitere) este rezultatul exercitării de către popor a suveranităţii sale (puterii sale politice). Este, de altfel, firesc ca cei care l-au ales pe şeful statului să poată să-l şi revoce, fapt care se realizează prin referendum. În cazul în care rezultatul referendumului infirmă propunerea de demitere, preşedintele îşi reia exerciţiul suspendat al atribuţiilor sale, putându-se crea o criză între acesta şi Parlament. În cazul unui rezultat de confirmare a propunerii de demitere, preşedintele este demis pe data referendumului, iar criza nu se va putea declanşa. Din examinarea textelor constituţionale, se pot desprinde condiţiile necesare pentru a se putea realiza revocarea şefului de stat, şi anume: a) suspendarea din demnitatea publică a preşedintelui în condiţiile prevăzute de art.95 alin.(1) şi (2) din Constituţie; b) organizarea, prin lege, a unui referendum în cel mult 30 de zile de la data aprobării suspendării din demnitatea publică respectivă. O problemă care se poate pune în doctrină este aceea a naturii juridice a termenului de 30 de zile. Considerăm că, acesta nu poate fi decât fix, Constituţia dispunând că „în cel mult 30 de zile se poate organiza un referendum”. În plus, este necesară o asemenea natură juridică, având în vedere complexitatea situaţiei create şi nivelul la care ea există.De asemenea, existenţa unor raporturi juridice stabilite este de preferat unor situaţii instabile şi de criză, ceea ce nu s-ar putea realiza decât în prezenţa unui asemenea tip de termen.Astfel, neorganizarea referendumului în termenul constituţional nu atrage încetarea de drept a suspendării din funcţie, Parlamentul având posibilitatea rediscutării unei asemenea propuneri, în aceleaşi condiţii în care s-a dispus suspendarea. În acelaşi timp, neorganizarea referendumului, în cele 30 de zile conduce la imposibilitatea organizării unui alt referendum pentru aceeaşi propunere. c) existenţa unei confirmări prin refrendum a propunerii de demitere (revocare) în urma suspendării din demnitatea de şef al statului. Potrivit art.73 din Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

313

condiţiile legii. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei sau oraşului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau nexercitării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătură olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea referendumului.Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului.

314

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE

EXERCITII DE AUTOEVALUARE

CAPITOLUL 1 ~ NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT EXERCITIUL 1 1.1.ORIGINEA DREPTULUI.NOTIUNILE DE DREPT SI DE OBLIGATIE 1.2.STATUL SI DREPTUL 1.3.DREPTUL OBIECTIV SI DREPTUL SUBIECTIV 1.4.DREPTUL PUBLIC SI DREPTUL PRIVAT 1.5.RELATIILE SOCIALE SI NORMELE JURIDICE 1.6.UZUL SI ABUZUL DE DREPT 1.7.DREPTUL CONSTITUTIONAL 1.8.IERARHIA ACTELOR JURIDICE.SUPREMATIA CONSTITUTIEI 1.1.1.Dreptul este: a.o stiinta intr/o anumita acceptiune b.o totalitate de norme juridice c.o totalitate de norme morale d.spiritul de dreptate e.totalitatea relatiilor sociale

R:a,b (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1)

1.1.2.Romanii spuneau ca dreptul este: a.arta binelui si a raului b.arta binelui si a egalitatii c.dreptul celui mai tare si mai bine informat d.ubi societas ibi ius e.arta binelui si a echitatii R:e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1) 1.1.3.Impartirea dreptatii este atributul: a.celui care a fost vatamat intr/un drept sau un interes al sau b.societatii civile c.organelor statului d.autoritatilor judecatoresti si autoritatilor administrative special prevazute de lege R:d (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1) 1.1.4.Stabiliti ce cuvinte lipsesc din definitia urmatoare: „…………………constituie ……………..recunoscuta de societate sau…………….. impus de aceasta in a satisface…………sociale ale subiectelor active si pasive,in spiritul ……………de a face, a nu face, de a da sau a nu da ori de a primi ceva, asigurate prin forta ……………………..a statului.” R:Dreptul,posibilitatea,comportamentul,necesitatile,echitatii,de constrangere (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1) 1.1.5.Dreptul presupune intotdeauna: a.cel putin o obligatie corelativa b.garantarea acestuia prin forta de constrangere a statului c.recunoasterea acestuia de catre orice cetatean si in general de intreaga sociatate d.posibilitatea de a face orice,recunoscuta de cei obligati e.obligatia autoritatilor de a/l respecta R:a,b,c.e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 1)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

315

1.1.6.Stabiliti ce cuvinte lipsesc din definitia urmatoare: „…………………este legatura recunoscuta, sau………..de societate prin intermediul statului, unui…………., fata de ………… altui subiect, prin care primul este tinut ca in spiritul binelui si al echitatii sa faca, sa nu faca,sa dea sau sa nu dea ceva, sub sanctiunea……………………. potrivit legii.” R:Obligatia,impusa,subiect,dreptul,constrangerii statale (OG = , OP = ,Cap = 1, S= 1) 1.1.7.Conceptul de arta din definitia dreptului presupune: a.recunoasterea de catre societate a dreptului cuiva si stabilirea obligatiilor corelative ale celorlalti, cu un anumit continut si limite, prin legi scrise, obiceiuri sau cutume b.garantarea dreptului si a executarii obligatiilor corelative c.impartirea dreptatii in mod egal d.repararea dreptului incalcat, in natura sau prin despagubire justa si echitabila e.restitutio in integrum R:a,b,d ( OG = , OP = , Cap = 1, S = 1) 1.1.8.Care dintre urmatoarele propozitii sunt neadevarate: a.Statul creeaza dreptul iar dreptul delimiteaza configuratia si actiunile statului. b.Dreptul urmareste in general satisfacerea intereselor generale, nationale,locale, private si individuale. c.Statul apara in general interesele cetatenilor sai si apoi ale persoanelor fara cetatenie. d.Nu intotdeauna drepturile statului sunt si ale poporului. e.Statul urmareste numai satisfacerea intereselor generale. R:c,e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 2) 1.2.9.Care dintre urmatoarele propozitii este adevarata: a.”Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor,libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.”(art.1,al.3 din Constitutie) b.”Statul de drept” semnifica subordonarea statului fata de lege. c.Orice persoana fizica, persoana morala sau autoritate publica pot fi, in anumite situatii, mai presus de lege. R:a,b (OG = , OP = , Cap. =1, S = 2) 1.3.10.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea definitie: „Dreptul…………este puterea garantata prin lege vointei unei persoane,in temeiul careia aceasta este in masura, in vederea valorificarii unui interes personal, direct, sa/si desfasoare o ………………..determinata sau sa ceara unui tert indeplinirea unei…………….sau…………. de la o anumita activitate care la nevoie poate fi impusa acestuia cu sprijinul ………………… …………. a statului.” R:subiectiv,conduita,actiuni,abtinerea,fortei de constrangere (OG = , OP = , Cap =1, S = 3) 1.3.11.Dreptul obiectiv presupune: a.reguli generale si impersonale b.reguli obligatorii pentru toti, opozabile erga omnes c.facultatea de a face sau a nu face ceva potrivit vointei individului d.drepturi personale care tin de individ. R:a,b (OG = ,OP = , Cap = 1, S =3) 1.4.12.Dreptul public se deosebeste de dreptul privat prin: a.preponderenta actelor de autoritate b.preponderenta actelor de gestiune si a contractelor c.satisfacerea interesului privat d.satisfacerea interesului public e.dreptul privat contine norme superioare dreptului public. R:a,d (OG = , OP = , Cap = 1, S =4)

316

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

1.4.13.Dreptul public contine mai multe ramuri de drept: a.dreptul constitutional b.dreptul international public c.dreptul administrativ d.dreptul comercial e.dreptul financiar, etc R:a,b,c,e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 4) 1.4.14.Care dintre urmatoarele propozitii sunt false: a.Dreptul public se exprima prin actiuni neautoritare ca si dreptul privat unde prevaleaza initiativa individuala si acordul liber de vointe, daca acestea nu contravin prevederilor legale. b.Dreptul public vizeaza interesul public pe cand dreptul privat apara interesul privat. c.Regimul constrngerii, preponderent in dreptul public,presupune acte juridice unilaterale , autoritare, emise de autoritatile publice. d.Drepturile statului si ale autoritatilor publice sunt obligatorii de infaptuit pentru titularii acestora. e.Reglementarea relatiilor sociale privind constituirea statului,structura statului,relatiile dintre componentele acestuia, precum dintre acestea si indivizi in procesul organizarii si executarii legii constituie obiectul dreptului privat. R:a,e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 4) 1.5.15.Normele juridice sunt: a.normele care contin ipoteza , dispozitie si concluzie b.relatii sociale reglementate generic de legiuitor c.relatiile juridice dintre autoritatile statului d.elemente de structura ale legilor si actelor juridice normative R:b,d (OG = , OP = , Cap = 1, S = 5) 1.5.16.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea definitie: „Norma juridica este o ………instituita prin lege ca general …………care,……………….. un anumit comportament intr/o…………….. data pentru a carei nerespectare se aplica sanctiunile prevazute de lege.” R:regula,obligatorie, dispune, ipoteza (OG = , OP = , Cap = 1, S = 5) 1.5.17.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea definitie: „Dispozitia este………………………partilor intr/o relatie sociala, comportament impus de ……………acestora urmarind un scop……………………………..,eficienta maxima, precum si respectarea anumitor drepturi si obligatii.” R:comportamentul(dreptul si obligatia corelativa), legiutor, unanim admis (OG = , OP = , Cap = 1, S = 5) 1.5.18.Completati cuvintele lipsa cu cuvintele potrivite dintre cele enumerate mai jos, in urmatoarea definitie: „Sanctiunea juridica consta in masurile………………sau………………….prevazute de lege impotriva celor care incalca………………………………., in scopul preveniri,…………….. ………..acestora, al……………………si eventual al…………………..prejudiciilor cauzate.” Cuvinte impuse:impuse, dispuse,constrangatoare, reparatorii, educative,preparatorii, norma,dispozitia,prerogativa,educarii,corijarii,invatarii,constrangerii,recuperarii,repararii,diminuarii, repararii. R:constrangatoare, reparatorii, dispozitia normei,educarii si constrangerii, repararii, recuperarii (OG = , OP = , Cap =1, S = 5) 1.5.19.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea definitie „Ipoteza este o situatie presupusa,respectiv o varianta a unei……………………………….. relatie care trebuie sa se desfasoare conform………………………………ca urmare a importantei acesteia pentru:………..,stat,autoritati,………………si juridice.” R:relatii sociale posibile,vointei legiuitorului,societate, persoane fizice (OG = , OP = , Cap = 1, S = 5)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

317

1.5.20.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Dreptul se confunda cu sistemul juridic. b.Raportul juridic se stinge atunci cand a fost aplicata sanctiunea sau cand norma juridica a fost abrogata. c.Relatiile sociale sunt legaturi existente in viata sociala,economica si politica sau care apar intre oameni, intre acestia si stat sau autoritati. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 1, S = 5) 1.6.21.Uzul de drept este: a.obligatoriu pentru functionarul public si autoritatea publica b.obligatoriu pentru persoana fizica in cazul drepturilor subiective c.o folosire cu buna credinta a dreptului d.interzis atunci cand nu se exercita fara rea credinta R:a,c,d (OG = , OP = ,Cap = 1, S = 6) 1.6.22.Buna credinta este: a. numai fidelitatea fata de tara a functionarului si demnitarului public b.constientizarea ca actul sau faptul sau nu vatama ilegal dreptul,libertatea sau interesul altei parti sau ale celorlalti c.fidelitatea omului fata de tara in care locuieste d.convingerea autoritatii ca produce o paguba in temeiul legii e.neexercitarea cu rea credinta a dreptului. R:b,d (OG = , OP = ,Cap =1, S =6) 1.6.23.Abuzul de drept este: a.neexercitarea dreptului conferit de functie si demnitatea publica in exercitarea atributiilor de serviciu b.exercitarea cu rea credinta a dreptului, adica in alte scopuri decat cele avute in vedere prin norma juridica prin care se instituie,recunoaste si reglementeaza dreptul respectiv c.exercitarea atributiilor de serviciu in afara orelor de program si in alte locuri decat locul de munca de catre functionarii publici de autoritate , prevazuti de lege d.aplicarea unor sanctiuni mai mari sau mai mici decat cele prevazute de lege e.imixtiunea unei puteri in treburile altei puteri atunci cand ultima este inactiva Ra,b,c,d (OG = , OP = , Cap =1, S = 6) 1.7.24.Dreptul constitutional este: a.totalitatea relatiilor sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii statale ca expresie a puterii poporului b.o disciplina de studiu a normelor si institutiilor juridice reglementate de Constitutie c.totalitatea normelor juridice dupa care se organizeaza si guverneaza un stat,prevazute de Constitutie d.ramura de drept unitar formata din normele juridice care reglementeaza relatiile sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii statale ca expresie a puterii poporului e.ordinea constitutonala din care izvoraste ordinea de drept. R:b,c,d (OG = , OP = ,Cap = 1, S = 7) 1.7.25.Sistemul constitutional al unui stat este: a.Constitutia b.structura organelor puterii si a societatii civile c.structura statului stabilita pe baza normelor de drept constitutional. R:c (OG = , OP = , Cap = 1, S = 7) 1.8.26.Ierarhia actelor juridice presupune: a.Constitutia, legile constitutionale, legile organice,legile ordinare, ordonantele de urgenta,ordonantele obisnuite,hotararile Guvernului,ordinele si instructiunile ministrilor, hotararile si deciziile emise de Consiliile judetene si locale b.toate actele juridice trebuie sa izvorasca din Constitutie, iar actul jurtidic inferior trebuie sa fie conform actelor superioare c.puterea unui act normativ este data de rangul autoritatii emitente in structura acestor organe d.orice modificare a actelor juridice superioare, modifica implicit orice act juridic inferior care ar deveni contrar

318

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

e.ordonantele Guvernului prin care se modifica o lege, se emit in regimuldelegarii date de Parlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie pe timpul vacantei parlamentare. R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 1, S =8) 1.8.27.Stabiliti care dintre aceste propozitii sunt adevarate: a.Legea ordinara modifica legea organica, inclusiv ordonanta de urgenta. b.Printr/o ordonanta de urgenta se pot modifica : legi ordinare, legi organice, ordonante ordinare si ordonante de urgenta. c.Ordonanta de urgenta poate fi semnata si de Presedintele Romaniei. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 1, S = 8) 1.8.28.Carui articol din Constitutia Romaniei ii corespunde urmatorul continut:”Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”: a.art.21 b.art.51 c.art.35 R:b (OG = , OP = ,Cap = 1, S = 8) 1.8.29.Care dintre urmatoarele propozitii sunt neadevarate: a.Legea organica se voteaza de catre Parlament numai cu o majoritate simpla avand un domeniu de reglementare foarte important in stat prevazut expres de Constitutie. b.O lege ordinara nu poate modifica o lege organica, nici nu poate contraveni acesteia si Constitutiei. c.Guvernul este delegat provizoriu de Parlament sa emita ordonante obisnuite in anumite domenii, acte normative cu putere de lege ordinara pana la aprobarea sau respingerea lor in Parlament R:a (OG = , OP = , Cap = 1, S = 8) 1.8.30.Prin lege organica se reglementeaza conform art 72 din Constitutia Romaniei: a.sistemul electoral b.organizarea si functionarea partidelor politice c.statutul functionarilor publici d.infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora e.acordarea amnistiei sau a gratierii colective R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 1, S = 8)

CAPITOLUL 2 ~ PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII, COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

EXERCITIUL 2

2.1.CONCEPTUL DE PUTERE.PUTEREA DE STAT.PUTEREA POPORULUI.NATIUNE

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

2.2.DESPRE AUTOLIMITAREA PUTERII.LIMITAREA PRIN CONSTITUTIE A PUTERII AUTORITATILOR 2.3.PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII , COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA 2.4.PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR,AL EGALITATII, COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA PREVAZUT IN CONSTITUTIA ROMANIEI DIN 1991

2.1.1.Care dintre opiniile exprimate sunt mai aproape de opinia poporului: a.opinia elitelor chiar daca este minoritara b.opinia majoritara c.opinia minoritara d.opinia majoritara care ia in considerare si drepturile minoritatii. R:d(OG = , OP = , Cap = 2, S = 1) 2.1.2.Statul presupune: a.existenta a trei elemente:teritoriu,populatie si suveranitate b.republica c.suveranitatea nationala. R:a (OG = , OP = , Cap = 2, S = 1) 2.1.3.Puterea de stat este: a.puterea de a exprima si realiza vointa guvernantilor ca vointa general obligatorie b.intotdeauna puterea poporului c.intotdeauna puterea politica d.intotdeauna diferita de putere in stat. R:a (OG = , OP = , Cap = 2, S = 1) 2.1.4.Trasaturile generale ale puterii de stat sunt: a.este o putere b.este o putere de constrangere c.este sociala d.este organizatorica e.este intotdeauna politica R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 2, S = 1) 2.1.5.Puterea de stat este: a.nelimitata fiind suverana b.limitata prin si in baza Constitutiei c.puterea politica d.subordonata puterii poporului conform Constitutiei. R:b,d (OG = , OP = , Cap = 2, S = 1)

319

320

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

2.2.6.Abuzul de putere este prevenit prin: a.separarea puterilor b.institutirea responsabilitatilor si raspunderii pentru autoritatea publica, demnitarul si functionarul public c.aplicarea principiului separatiei puterilor, al egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al acestora. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 2, S = 2) 2.2.7.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Constitutia Romaniei in art.3 stabileste:”Suveranitatea nationala apartine poporului, care se exercita prin organele sale reprezentative si prin referendum.” b.O ordonanta de urgenta este susceptibila de a fi neconstitutionala atunci cand nu sunt indeplinite conditiile de „urgenta” si „caz exceptional” impuse de Constitutie(art.114 pct.4) c.Statul reprezinta forma organizata a puterii poporului. d.Elementele natiunii sunt: rasa,limba,religia,traditiile istorice,interesele materiale si culturale comune intr/un spatiu geografic. R:b,c,d (OG = , OP = , Cap = 2, S = 2) 2.3.8.Regula cooperarii puterilor presupune: a.toate puterile sunt egale b.subordonarea scopurilor, scopului comun care uneste puterile in stat, statul fiind suveran si indivizibil c.toate puterile se subordoneaza numai Constitutiei si legilor date in baza acesteia d.cooperarea intre acestea in limitele Constitutiei si legilor date in baza acesteia e.desfasurarea activitatilor cu buna credinta si fidelitate fata de tara. R:b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 2, S = 3) 2.3.9.Controlul reciproc al puterilor presupune: a.cai de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia pot actiona in judecata o alta putere atunci cand aceasta abuzeaza, incalcand legea. b.alegerea ori numirea functionarilor unei puteri de catre o alta putere c.numai Parlamentul este puterea legiuitoare in stat d.dizolvarea, suspendarea, demiterea functionarilor unei puteri de o alta putere, in conditiile legii e.avizarea reciproca, acordul,unele acte din activitatea de reglementare separata sunt urmate de mediere, conform legii, atunci cand acestea difera etc. R:a,b,d,e (OG = , OP = , Cap = 2, S = 3) 2.3.10.Constitutia Romaniei prevede: a.expres principiul separatiei puterilor b.principiul separatiei puterilor, al cooperarii, egalitatii si controlului reciproc al acestora c.structuri si atributii ale componentelor constitutionale conform principiului separatiei puterilor,al cooperarii, egalitatii si controlului reciproc al acestora d.puteri „absolute”, necontrolabile. R:c (OG = , OP = , Cap = 2, S = 4) 2.2.11.Carui autor ii apartin cuvintele: „Dreptatea fara putere este neputincioasa ,puterea fara dreptate este tiranica.Dreptatea fara putere este contestata,puterea fara dreptate este invinuita.Asadar, puterea si dreptatea trebuie asezate laolalta si pentru aceasta trebuie facut astfel incat ceea ce e drept sa fie puternic sau ceea ce e puternic sa fie drept” a.Blaise Pascal b.Ioan Deleanu c.Paul Negulescu d.Montesquieu R:a (OG = , OP = , Cap = 2, S = 2) 2.3.12.Separatia puterilor in stat presupune: a.egalitatea intre puteri b.puterea impartita la mai multe institutii constitutionale c.delimitarea prin lege a institutiilor puterii d.autonomia limitata a institutiilor puterii e.suprematia Constitutiei

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

321

R:b,c,d (OG = , OP = , Cap = 2, S = 3) 2.4.13.Care dintre urmatoarele propozitii sunt false: a.Reglementarea si functionarea puterilor statului conform principiului separatiei,egalitaii,cooperarii si controlului reciproc al acestora, este o garantie a realizarii interesului particular in conditiile legii, si respectiv al exercitarii nonabuzive a puterii. b.Prin Constitutie trebuie sa se prevada proceduri precise si institutiii publice pe baza carora puterile sa se controleze reciproc sub aspectul respectarii Constitutiei si a legilor emise in baza acesteia. c.Parlamentul poate fi dizolvat de Presedinte in anumite conditii si dupa o anumita procedura, iar Parlamentul in conditiile legii il poate suspenda pe Presedinte, dar acesta este demis de popor prin referendum. R:a (OG = , OP = , Cap = 2. S = 4) 2.4.14.Care dintre urmatoarele autoritati publice nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice si nici incluse in acestea: a.Curtea Constitutionala b.Avocatul Poporului c.Curtea de Conturi d.Banca Nationala a Romaniei e.Ministerul Public R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 2, S = 4) 2.4.15.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Decretele Presedintelui Romaniei nu produc efecte juridice daca nu sunt contrasemnate de Primul ministru. b.Presedintele are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului, sa/i suspende sau sa/i revoce, insa numai la propunerea Primului ministru. c.Puterea judecatoreasca nu poate anula hotararile Guvernului. d.Puterea judecatoreasca poate sesiza Curtea Constitutionala pentru a declara ca neconstitutionale legile date de Parlament sau ordonantele emise de Guvern cu incalcarea Constitutiei. e.Potrivit Constitutiei Romaniei nici una dintre puteri sau institutii nu este mai mare decat alta. R:a,b,d,e (OG = , OP = , Cap = 2, S = 4)

CAPITOLUL 3 ~ STATUL.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT EXERCITIUL 3 3.1. SOCIETATEA 3.2.STATUL 3.3.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI 3.4.FORMA PUTERII DE STAT SI STRUCTURA DE STAT 3.1.1.Completati cuvintele care lipsesc: Societatea umana este un ……………unitar,complex,sistematic de …………….intre oameni,istoriceste determinate,conditie si rezultat al……………….acestora de creare de bunuri materiale si valori spirituale necesare traiului individual si colectiv. R:ansamblu,relatii,activitatii. (OG = , OP = , Cap = 3, S = 1)

322

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

3.1.2.Potrivit lui Maslow, necesitatile omului sunt: a.fiziologice b.de siguranta c.estetice d.de dragoste si apartenenta e.de autodepasire R:a,b,d,e (OG = , OP = , Cap = 3, S = 1) 3.3.3.Asupra teritoriului sau, statul suveran trebuie sa/si exercite autoritatea astfel: a.in mod exclusiv b.in plenitudinea sa c.incat sa fie opozabila fata de orice alt stat sau persoana de drept public sau privat d.atat in interior cat si in exterior, potrivit legilor si tratatelor la care a aderat. Ra,b,c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.2.4.Completati cuvintele care lipsesc: …………….este forma institutionala a unei colectivitati umane constituita istoric si………… geografic pe un anumit………………,in care un grup de indivizi, detinand in virtutea ………. poporului si ca expresie a vointei acestuia ori legitim,prerogativele si instrumentele exercitarii………………publice,ale elaborarii si aplicarii normelor de convietuire sociala, exprima si apara interesele fundamentale ale…………….si ale natiunii si impune vointa acestora ca vointa ……………………………. . R:Statul,localizata,teritoriu,suveranitatii,autoritatii,statului general obligatorie (OG = , OP = , Cap = 3, S = 2)

3.2.5.Care dintre urmatoarele propozitii sunt neadevarate: a.Din punct de vedere juridic, statul apare ca o persoana fizica, titular de drepturi si obligatii si deci,este subiect de drept. b.Statul presupune existenta a doua entitati aflate in relatii speciale de subordonare una fata de alta,guvernatii si guvernantii. c.Guvernantii au dreptul sa impuna numai o anumita vointa fata de restul populatiei,actionand in numele statului, vointa care trebuie sa corespunda vointei guvernantilor. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 2) 3.2.6.Carui autor ii apartin urmatoarele cuvinte: „Statul este personificarea juridica a unei natiuni precum si subiect si suport al autoritatii publice”

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

a.T. Draganu b.A.Esmenin c.Machiavelli R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 2)

3.3.7.Populatia unui stat este formata: a.numai din cetateni b.cetatenii statului in cauza,cetatenii straini si apatrizii. c.cetatenii statului in cauza si persoane fara cetatenie. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.8.Functiile si demnitatile publice, civile sau militare pot fi ocupate: a.de orice persoana,deoarece toti oamenii sunt egali in drepturi b.numai de cetatenii romani si membrii Uniunii Europene c.numai de cetatenii romani cu domiciliul in Romania d.de orice cetatean roman indiferent de domiciliu. R:c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.9.Cetatenii romani nu pot fi extradati deoarece: a.asa dispune Constitutia Romaniei pentru a fi protejati b.asa prevede Conventia Internationala pentru protejarea cetateanului c.deoarece ar putea fi condamnati la moarte in alt stat d.deoarece sunt fideli fata de tara. R:a,b(OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.10.Functiile si demnitatile publice se ocupa numai de: a.cetatenii romani din strainatate care au parasit tara b.cetatenii romani care sunt fideli fata de Romania c.cetatenii romani cu domiciliul in tara, care pot astfel, efectiv,sa exercite in bune conditii functiile si demnitatile publice respective, cu buna credinta si fidelitate fata de tara. R:c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.11.Atributele suvernitatii statale sunt: a.plenitudinea b.grandoarea c.exclusivitatea d.opozabilitatea e.simplitatea R:a,c,d (OG = , OP = , Cap =3, S = 3) 3.3.12.Constitutia Romaniei prevede ca”teritoriul Romaniei este inalienabil” in articolul: a.art.5 b.art.11 c.art.3 R:c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3)

323

324

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

3.3.13.Legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat da nastere unor drepturi fundamentale: a.dreptul de a alege si dreptul de a fi ales b.dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania c.dreptul de a ocupa functii si demnitati publice d.dreptul de a nu fi extradat sau expulzat e.dreptul de azil R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.14.Constitutia Romaniei prevede ca „Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit/o prin nastere.”, in articolul: a.art.4 b.art.5 c.art.3 R.b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.15.Suveranitatea puterii de stat presupune: a.exercitarea puterii legislative, judecatoresti si executive, numai de catre stat b.excluderea unor procese privind cetatenii si statul roman de la judecarea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului c.independenta statului fata de conventiile internationale d.respectarea conventiilor, tratatelor internationale la care Romania a aderat, conform Constitutiei, pana la modificarea sau abrogarea acestora. R:a,d (OG = , OP = , Cap = 3. S = 3) 3.3.16.Care dintre urmatoarele propozitii sunt neadevarate: a.O putere devine ilegitima prin contestarea ei de catre intreaga natiune sau de catre majoritatea populatiei (nu mai reprezinta interesele acestora). b.O putere de stat este legitima cand se exercita in cadrul legislatiei constitutionale. R: ~ (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.17.Elementele legitimitatii puterii de stat sunt: a.legalitatea instituirii puterii b.legalitatea functionarii puterii c.accesul liber la justitie d.actualitatea legilor dupa care functioneaza puterea. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.3.18.Puterea de stat este legitima atunci cand: a.functioneaza potrivit legii b.s/a constituit legal, functioneaza legal si este actuala in raport cu vointa general obligatorie a natiunii, inclusiv interesele acesteia c. cei care au ajuns la putere nu mai respecta programul cu care au castigat in alegeri. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 3) 3.4.19.Forma de stat exprima: a.republica sau monarhia b.modul de constituire, organizare, conducere si executare a puterii prin stat c.forma de guvernamant sau regimul politic. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.20.Statul unitar presupune: a.un stat puternic cu cetateni uniti, asa cum sunt S.U.A. b.o singura constitutie, o legislatie uniforma, o singura organizare administrativ teritoriala, un singur parlament,un sef al statului, un guvern si un sistem de organizare judecatoreasca c.numai o singura forma de autonomie, respectiv autonomia administrativa, limitata de lege.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

325

R:b,c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.21.Principiul desconcentrarii este: a.identic cu principiul descentralizarii b.realizat de catre Guvern si ministere prin prefecti si inspectoratele din teritoriu, care actioneaza sub autoritatea si controlul ierarhic al Guvernului c.functionarea in mod autonom fata de organele centrale ,a primarilor si consiliilor judetene si locale. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.22.Prefectii sunt reprezentanti ai Guvernului in teritoriu insarcinati printre altele cu: a.asigurarea realizarii intereselor nationale in teritoriu, prin vegherea la respectarea legii si a actelor normative emise de Guvern b.conducerea administratiei publice locale c.exercita controlul numai cu privire la legalitatea actelor administrative emise de autoritatile publice locale, nu si controlul de oportunitate d.conduce serviciile publice desconcentrate ale ministerelor si alte servicii publice prevazute de lege, care difera de la un stat la altul. R:a,c.d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.23.Prefectii sunt obligati sa: a.respecte programul politic al Guvernului chiar daca acesta este in contradictie cu legea b.respecte legea si nu programul politic al Guvernului in care sunt oamenii politici ai celor care au castigat puterea c.atace in instanta actele normative ale Consiliilor judetene care contravin Programului politic al Guvernului care l/a numit. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.24.Principiul descentralizarii presupune: a.delegarea in teritoriu a prefectilor ca reprezentanti ai Guvernului b.o autonomie administrativa potrivit legii numai pentru primari si Consiliile judetene, municipale, orasenesti si comunale c.controlul de tutela care este un control de legalitate limitat de lege d.controlul ierarhic care este un control de legalitate si oportunitate. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.25.Avantajele desconcentrarii sunt: a.agentii locali desemnati de Guvern sau ministere cunosc mai bine realitatile locale, functionand intotdeauna si domiciliind,de regula, pe plan local b.primarii si consilierii sunt alesi pe plan local de catre localnici, conform convingerilor si intereselor generale localea. c.agentii locali pot lua decizii operative pe date si informatii de la fata locului, pe care ei le pun in aplicare si le urmaresc infaptuirea d.urmarirea realizarii intereselor generale si respectarea legii pe plan local,intr/.un mod operativ si competent. R:a,c,d (OG = , OP = ,Cap = 3, S = 4) 3.4.26.Principiul desconcentrarii in Romania presupune: a.numirea si subordonarea Prefectului, Guvernului b.primarii si consiliile locale sunt subordonati numai Consiliilor judetene c.sefii inspectoratelor judetene ~ servicii publice ale ministerelor, implantate interitoriu se subordoneaza in limitele legii, prefectului d.numirea sefilor de inspectorate judetene se face de ministere cu avizul prefectului. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.27.Autonomia administrativa locala este: a.un principiu dupa care numai autoritatile publice locale respectiv Consiliile judetene, locale si primarii se conduc

326

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

b.conducerea in mod autonom numai a activitatii administrative a autoritatilor administrativ teritoriale c.descentralizarea serviciilor publice ale autoritatilor administrativ teritoriale d.autonomia tuturor autoritatilor locale, deci si a autoritatilor judecatoresti. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.28.Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase sunt : a.primarii, consiliile locale si consiliile judetene b.consiliile locale si primarii c.primarii,consiliile locale, consiliile judetene si prefectii. R:b (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.29.Avantajele descentralizarii administratiei locale sunt: a.autoritatile locale sunt alese de cei pe care ii servesc b.autonomia administrativa si/a dovedit eficienta c.autoritatile locale autonome administrativ cunosc si servesc mai bine interesele colectivitatii locale, folosind mai eficient mijloacele si modalitatile de satisfacere a acestora d.permite valorificarea initiativei locale in raport de specificul local. R:a,b,c,d(OG = , OP = ,Cap = 3, S = 4) 3.4.30.Principiul autonomiei in statul federal presupune: a.autonomia totala din punct de vedere administrativ, legislativ, jurisdictional si economic b.o singura constitutie a statului federal si cate o constitutie pentru fiecare stat federat c.statul federal exercita atributiile statelor federate in domeniul securitatii nationale, politiei, serviciilor secrete d.autonomie limitata din punct de vedere administrativ, legislativ, jurisdictional si economic. R:b,c,d(OG = , OP = , Cap = 3, S = 4) 3.4.31.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Statul caracterizat prin unitatea puterii centrale in interiorul careia exista o diversitate de legislatii,corespunzand unei diversitati de populatii si teritorii incorporate statului, poarta numele de stat compus. b.Statul federal este o asociatie de state care decid in mod liber in virtutea suveranitatii lor,sa creeze organe comune carora le confera numai o parte din competenta lor, in special in domeniul militar, al diplomatiei sau financiar. c.Uniunea de state este de doua feluri: uniunea personala si uniunea impersonala. d.Asociatia teoretic permanenta de state care urmareste obiective identice, indeosebi in domeniul relatiilor internationale si al apararii, si sunt legate prin angajamente reciproce, poarta numele de confederatie de state. R:b,d (OG = , OP = , Cap = 3, S = 4)

CAPITOLUL 4 ~ ROLUL SI FUNCTIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZARII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIATII SI ORGANIZATII SINDICALE.GRUPURILE DE PRESIUNE EXERCITIUL 4 4.1.STATUL SI INTERESELE SOCIALE GENERALE 4.2.FORMA ORGANIZARII POLITICE A POPORULUI:PARTIDELE POLITICE, ASOCIATIILE SI ORGANIZATIILE SINDICALE, GRUPURILE DE PRESIUNE 4.1.1.Care din urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Statul trebuie sa asigure toate conditiile necesare realizarii intereselor individuale.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

327

b.Rolul statului consta in asigurarea, apararea si promovarea prin mijloacele prevazute in Constitutie si in celelalte legi a interesului general, a binelui public, inclusiv a interesului individual. c.Interesele generale sunt acele trebuinte care, dincolo de orice consideratii locale sau regionale ,sunt absolut comune pentru toti locuitorii unei tari si pentru toata intinderea teritoriului sau. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.2.Caracteristicile unei legi, ca act al activitatii statale, se caracterizeaza prin : a.elaborarea numai de catre Parlament b.necesitatea ca ea sa exprime vointa guvernantilor ca general obligatorie c.respectarea acesteia se realizeaza prin forta de constrangere a statului d.abrogarea sau modificarea acesteia se realizeaza numai de autoritatea legiuitoare e.declarea acesteia ca neconstitutionala se realizeaza numai de Curtea Suprema de Justitie. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.3.Completati urmatoarea definitie: Complexul de …………si ……….., atributii constituite dupa un scop, dupa mijloace si dupa o natura comuna, stabilite de ………si realizate de o autoritate statala speciala si specializata potrivit unei anumite ………………desemneaza, in general, o functie a statului. R:drepturi, obligatii,lege,competente (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.4.Care dintre urmatoarele propozitii sunt false: a.O lege votata in Parlament nu poate intra in vigoare,potrivit Constitutiei Romaniei,daca nu este promulgata de Presedinte, prin decret prezidential. b.Constitutia Romaniei prevede in art.76 procedura de promulgare a legii de catre Presedintele Romaniei. c.Decretul de promulgare al unei legi o investeste cu putere executorie. d.O lege incepe sa produca efecte juridice iar autoritatile competente sunt obligate sa organizeze executarea in concret a acesteia, din momentul publicarii. R:b (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.5.Constitutia Romaniei prevede posibilitatea delegarii legislative data de Parlament Guvernului in: a.art.77 b.art.121 c.art.114. d.art.116 R:c (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.6.Imputernicirea data Guvernului prin Constitutie este: a.de a emite acte normative date in executarea legilor b.de a emite acte normative care reglementeaza relatiile sociale din domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului, intr/un mod care sa nu contravina legii. c.Puterea reglementara a Guvernului se refera numai la actele administrative emise de Guvern:hotarari,regulamente,nu si la ordonante. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1) 4.1.7.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.”Justitia se infaptuieste in numele legii.”(art.120 Constitutia Romaniei). b.”Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.”(art.125 Constitutia Romaniei) c.Organizarea justitiei se face pe grade de jurisdictie care presupun controlul in trepte pentru a se evita eroarea judiciar (judecata in fond, apel si recurs). d.Potrivit Constitutiei, judecatorii se subordoneaza numai legii, deci hotararile lor trebuie sa fie in baza si in executarea legii si nu a constiintei lor care poate fi subiectiva. e.Hotararea judecatoreasca trebuie sa fie motivata numai pe lege si starea de fapt stabilita pe baza de probe. R:b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 4, S = 1)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

328

4.2.8.Articolul 8 din Constitutia Romaniei prevede: a.”Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale.” b.”Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii.Ele contribuie la definirea si la exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala,ordinea de drept si principiile democratiei.” R:a,b (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2) 4.2.9.Completati urmatoarea fraza: Partidele politice sunt formatiuni cu durabilitate relativa care sunt constituite si functioneaza in scopul de a……………..sau ………………..puterea, in baza unui…………..ideologic si urmand o strategie elaborata. R:cuceri, conserva,program (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2) 4.2.10.Functiile partidelor politice din punctul de vedere al rolului social, sunt: a.functia electorala b.functia de formare a constiintei civice c.functia de a asigura un raport activ intre guvernanti si guvernati d.functia de conducere. R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2) 4.2.11.Clientelismul politic este acel sistem in care: a.sunt recompensati cu demnitati si functii publice, ca urmare a „ajutorului” dat in alegeri si nu al competentei necesare functiei sau demnitatii respective b.sa infiinteze functii publice pentru a recompensa si nu pentru a satisface necesitatile impuse de interesele generale c.se prolifereaza coruptia politica, incompetenta in exercitarea functiilor si demnitatilor publice,dezorganizarea serviciilor publice d.se incalca principiile stabilitatii si inamovibilitatii. R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2) 4.2.12.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Monopartidismul se caracterizeaza prin existenta unui singur partid care polarizeaza toate celelalte forte politice si sociale sau chiar le incorporeaza. b.Grupurile de interese, prin mijloacele care le stau la dispozitie, exercita presiuni asupra factorilor politici,inclusiv influentarea opiniei publice in sensul dorit de acestea. c.Efectul sistemului numit bipartidism il reprezinta personificarea puterii,monopolizarea ei si nu alternanta la putere. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2) 4.2.13.Completati urmatorul articol din Constitutia Romaniei(art.9): „Sindicatele se constituie si isi desfasoara activitatea potrivit cu………….. lor,in conditiile legii.Ele contribuie la …………… drepturilor si la promovarea ………….. profesionale, economice si sociale ale…………..” R:statutele,apararea,intereselor,salariatilor (OG = , OP = , Cap = 4, S = 2)

CAPITOLUL 5 ~ SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL ROMANIEI

EXERCITIUL 5 5.1.CONSTITUTIE.SISTEM CONSTITUTIONAL 5.2.ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI ROMAN

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

329

5.3.PARLAMENTUL . FUNCTIONAREA PARLAMENTULUI 5.4.PRESEDINTELE ROMANIEI 5.5.AUTORITATEA JURISDICTIONALA 5.1.1.Completati definitia: Legea fundamentala a unui stat investita cu forta………….suprema si care reglementeaza acele relatii sociale, esentiale pentru instaurarea,……………,exercitarea puterii…………. a poporului, precum si pentru garantarea drepturilor si………….fundamentale ale omului. R:juridica,mentinerea,politice,libertatilor (OG = , OP = , Cap = 5, S = 1) 5.1.2.Care dintre urmatoarele propozitii sunt false: a.Autorul Constitutiei trebuie sa fie poporul. b.Constitutia este rezultatul luptei politice dintre putere si opozitie in cadrul Adunarii Constituante. c.Caracterul pactului social poate sa difere dupa cum ne situam pe pozitiile unei guvernari absolutiste sau, dimpotriva,a unei guvernari democratice. d.Anul 1789 reprezinta anul Declaratiei franceze a drepturilor omului si cetateanului. R: ~( OG = , OP = , Cap =5 , S = 1) 5.1.3.Prin Decretul lege 92/1990 Parlamentul a fost investit sa se constituie, de drept, in Adunare Constituanta pentru ca in termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, sa adopte noua Constitutie.Aceasta a intrat in vigoare dupa votarea prin referendum de catre 77,3% dintre alegatori. Cum socotiti continutul acestui paragraf: a.adevarat b.fals R:a ( OG = , OP = , Cap =5 ,S = 1 )

5.1.4.Trasaturile Constitutiei romane sunt urmatoarele: a.Constitutia este legea juridica suprema in stat. b.Constitutia trebuie sa fie expresia vointei suverane reale a guvernantilor de a stabili randuielile economice, sociale si politice. c.Constitutia recepteaza si pune in valoare traditiile democratice ale statului si societatii romanesti , asimileaza experienta constitutionala si valorile democratiei constitutionale ale celor mai avansate tari, precum si standardele internationale ale democratiei. d.Constitutia este opera unei puteri originare, constituanta, iar forta ei morala se sprijina pe aprobarea poporului. e.este constitutia unei perioade de tranzitie ceea ce explica existenta obligatiilor de mijloace alaturi de cele de rezultat precum si calitatea sa de „constitutie sociala” si „constitutie politica” f .ca sistem de norme juridice fundamentale Constitutia isi propune alinierea la valorile si functiile sistemului juridic international. R:a,c,d,e,f (OG = , OP = , Cap = 5 , S = 1) 5.1.5.Completati continutul articolului 20 din Constitutia Romaniei: „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile ……………vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu ………….si cu celelalte…………..la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la …………fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile ……………..,au prioritate reglementarile………. ….. . R:fundamentale,pactele,tratate,drepturile,interne,internationale ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1) 5.1.6.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Revizuirea Constitutiei nu poate viza caracterul national,independent,unitar si indivizibil al statului, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriala,independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala sau suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale. b.Normele constitutionale stau la baza tuturor celorlalte norme juridice, rezultat al fortei juridice relative a Constitutiei.

330

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

c.Toate normele juridice se subordoneaza normelor constitutionale conform principiului ierarhiei actelor juridice. d.”Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”(art.10 Constitutia Romaniei) R:b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 1)

5.1.7.„Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.” Ce articol din Constitutie a fost redat mai sus: a.art.45 b.art.78 c.art.51 R:c ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1) 5.1.8.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Controlul constitutionalitatii legilor este incredintat, prin legea fundamentala,Curtii Supreme de Justitie. b.Insfera controlului de constitutionalitate intra urmatoarele acte:legile ca acte juridice ale Parlamentului,initiativele de revizuire a Constitutiei,regulamentele Parlamentului, ordonantele Guvernului, initiativele legislative populare. c.Curtea Constitutionala este formata din 6 judecatori numiti pe o perioada de 9 ani fara posibilitatea prelungirii sau reinnoirii mandatului. d.Curtea Constitutionala este o autoritate independenta fata de orice alta autoritate publica,iar competenta sa nu poate fi contestata de nici o autoritate publica. R:b, d ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1) 5.1.9.Curtea Constitutionala exercita asupra legilor un control: a.anterior b.prealabil c.posterior R:b,c ( OG = , OP = , Cap = 5 , S = 1) 5.1.10.Complatati urmatorul enunt: Exceptia de neconstitutionalitate este un procedeu………… ce permite accesul cetatenilor la ……………………………….., atunci cand intr/un proces la instantele judecatoresti se pretinde ca li s/a incalcat un………..sau un interes ………… printr/o lege pe care o apreciaza ca fiind contrara …………… . R:juridic,Curtea Constitutionala,drept,legitim,Constitutiei (OG = , OP = , Cap = 5 , S = 1) 5.1.11.Care dintre urmatoarele enunturi reflecta adevarul: a.Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii. b.Initiativa de revizuire a Constitutiei este supusa controlului de constitutionalitate. c.Regulamentele Parlamentului nu sunt supuse controlului de constitutionalitate. d.Guvernul poate fi abilitat de catre Parlament, printr/o lege speciala,sa emita ordonante ordinare in domenii care nu fac obiectul legilor organice. e.ordonantele Guvernului, atat cele ordinare cat si Ordonantele de Urgenta,sunt supuse controlului de constitutionalitate. R:a,b,d,e ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1) 5.1.12.Atributiile Curtii Constitutionale, conform articolului144 din Constitutia Romaniei, sunt: a.se pronunta asupra constitutionalitatii legilor inainta de promulgarea acestora. b.se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului c.se pronunta asupra exceptiilor ridicate in fata instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor d.vegheaza respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei si confirma rezultatele sufragiului e.constata imprejurarile care justifica interimatul in exercitarea functiei de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului R:a,b,c,d,e ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 1)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

331

5.2.13.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Articolul 2 din Constitutia Romaniei prevede „Romania este stat national,suveran si independent,unitar si indivizibil.” b.Pe teritoriul Romaniei este organizata o singura formatiune statala. c.Teritoriul tarii este organizat in unitati administrativ teritoriale iar autoritatile publice din aceste unitati sunt subordonate celor centrale, concomitent cu o autonomie administrativa. d.Statul este constituit din trei elemente:teritoriu, cetateni, suveranitate. R:b,c ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.14.In lucrarea „ Les six livres de la Republique” suveranitatea a fost definita ca puterea absoluta a statului, inalienabila,constanta,imprescriptibila si indivizibila, de catre autorul acesteia: a.B. Pascal b.D.G.Lavraff c.J.Bodin R:c ( OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.15.Completati urmatoarea definitie: Suveranitatea ……………..este considerata acea caracteristica a puterii de a fi…………….. pe teritoriul statului si independenta fata de orice putere straina, caracteristica exprimata in dreptul statului de a/si rezolva liber treburile interne si …………….,cu excluderea oricarui amestec al altor state si cu respectarea ……………… corespunzatoare ale acestora si a regulilor genarale admise ale dreptului………….. . R: de stat, suprema, externe, drepturilor, international (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.16.Dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea independenta a fiecarei natiuni , fie ca poseda sau nu o organizare proprie de stat, desemneaza: a.suveanitatea de stat b.suveranitatea poporului c.suveranitatea nationala R:c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.17.Completati urmatorul enunt: Articolul 1 din Constitutia Romaniei prevede in aliniatul 3 ca „Romania este stat ………….., democratic si social,in care demnitatea omului, …………… si……………. cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, …………. si ……………. politic reprezinta valori supreme si trebuie respectate.” R:de drept,drepturile,libertatile,dreptatea, pluralismul (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2)

5.2.18.„Statul facand legea este obligat sa o respecte, atat timp cat ea exista.El o poate modifica sau abroga,dar atat timp cat ea exista, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdictional decat in limitele fixate prin aceasta lege si astfel statul este un stat de drept. Statul, in virtutea aceleiasi idei, este justitiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte intr/un proces, el poate fi condamnat de proprii sai judecatori, si este tinut ca un simplu particular de a executa sentinta prezentata impotriva sa” Carui autor apartin urmatoarele cuvinte: a.J.Bodin b.L.Duguit c.I. Deleanu R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.19.Statul democratic presupune: a.autoritatile publice se intemeiaza pe vointa poporului, exprimata prin alegeri libere b.proclamarea si garantarea intereselor publice c.un sistem pluralist

332

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

d. obligatia guvernantilor de a se conforma legilor e.exercitarea impartiala a justitiei de catre judecatori independenti si inamovibili R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.20.Prevederile constitutionale urmatoare reflecta caracterul social al statului Roman: a.art.32 privind garantarea dreptului la invatatura b art.33 privind obligatia statului de a lua masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice c.art.38 privind protectia sociala a muncii d.art.37 privind dreptul de asociere e.art.43 privind obligatia statului de a lua masurile necesare asigurarii unui trai decent cetatenilor R:a,b,c,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.21.Caracterul social al statului presupune si obligatia statului de a servi societatea , de a despagubi pe orice cetatean, persoana vatamata intr/un drept al sau printr/un act de autoritate, in conditiile nevinovatiei persoanei vatamate,prevedere continuta in : a.art.48 b.art.49 c.art.54 R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.22.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.”Teritoriul Romaniei este organizat, sub aspect administrativ,in comune, orase si judete.”(art.2,alin.3 Constitutia Romaniei) b.Teritoriul este una din bazele organizarii puterii politice. c.Teritoriul constituie cadrul natural, geografic,al puterii de stat, determinand fizic existenta statului. d.Caracteristicile juridice ale statului sunt:inalienabilitatea, divizibilitatea si egalitatea. e.Caracteristica egalitatii statului se refera la posibilitatea existentei de privilegii in formarea unor anumite regiuni sau zone geografice. R:c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.23.Delimitarea teritoriului pe unitati administrativ teritoriale are ca scop: a.realizarea unitara a puterii b.organizarea puterii la nivelul statului in intregul sau, adica structura de stat. R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.24.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Judetul este o unitate administrativ teritoriala complexa din punct de vedere economic si social culturala, unitate de coordonare si control din punct de vedere administrativ. b.In Romania exista un numar de 43 de judete echilibrate ca suprafata, numar de locuitori si potential economic. c.Unitatea administrativ teritoriala de baza in cadrul organizarii administrativ teritoriale a teritoriului este orasul. d.Fiecare sector al municipiului Bucuresti are organe de stat proprii care se subordoneaza organelor de stat ale municipiului. e.Municipiul Bucuresti are un regim juridic asemanator judetului. R:a,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.25.Completati urmatoarea definitie: Cetatenia romana este acea calitate a persoanei…………care exprima…………. permanente social economice,……………si………………dintre persoana fizica si stat, dovedind……… sa la statul roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi ………….tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de…………..si de legile Romaniei. R:fizice,relatiile,politice ,juridice,apartenenta,titularul,Constitutia (OG = , OP = , Cap = 5, S =2)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

333

5.2.26.Principiile care stau la baza cetateniei romane: a.numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi b.numai cetatenii sunt tinuti sa indeplineasca toate obligatiile stabilite prin Constitutie si legile tarii c.cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri d.cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat e.cetatenia nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.27.Cetatenia romana se pierde, conform legislatiei in vigoare, prin: a.retragere b.renuntare c.adoptia unui copil minor roman de cetateni straini d.stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei e.anularea sau desfacerea adoptiei pe cale judecatoreasca R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.2.28.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Legislatia romana ingaduie dubla cetatenie. b.Constitutia romana instituie „fidelitatea fata de tara”,fapt care ar putea fi in opozitie cu statutul de dublu cetatean. c.Strain in Romania este persoana care are cetatenia altui stat. d.Drepturile si libertatile strainilor sunt garantate de Constitutie. R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 2) 5.3.29.Care dintre urmatoarele enunturi sunt neadevarate: a.Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman,ales prin vot universal,egal,secret si liber exprimat. b.Camera Deputatilor si Senatul numesc fiecare cate trei membrii ai Curtii Constitutionale. c.Senatul numeste Avocatul Poporului. d.Presedintele numeste trei dintre membrii Curtii Constitutionale. e.Consiliile locale, judetene, orasenesti si comunale sunt alese de catre corpul electoral din circumscriptiile respectivelor unitati administrativ teritoriale. R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap =5, S = 3) 5.3.30.Completati urmatorul enunt: Corpul…………..este o colectivitate de persoane fizice care alcatuiesc………..si care avand calitatea de cetateni si indeplinind conditiile de…………………………si aptitudine morala, participa la exercitarea…………. . R:electoral,poporul,capacitate juridica,puterii (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)

5.3.31.Completati continutul articolui 58 din Constitutie: „………………..este organul reprezentativ………….al poporului ………..si unica autoritate………..a tarii. …………………este alcatuit din……………………..si……………..”. :Parlamentul,suprem,roman,legiuitoare,Parlamentul,Camera Deputatilor,Senat (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.32.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Fiecare Camera a Parlamentului este condusa de catre un birou permanent ales si format din presedinte, vicepresedinte, secretari si chestori. b.Presedintele Senatului asigura interimatul functiei de Presedinte al Romaniei(art.99 din Constitutie) c.Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund specializarii ministerelor. d.Comisiile de mediere se formeaza cand difera in continut aceeasi lege dupa cum este votata de Camera Deputatilor si Senat.

334

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

e.Comisiile de ancheta se infiinteaza la cererea unei jumatati din membrii Camerei pentru efectuarea unei anchete parlamentare in domeniile de competenta ale Parlamentului. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap =5, S = 3) 5.3.33.Functiile Parlamentului sunt: a.legislativa b.de informare c.lucrativa d. de control R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.34.Parlamentul Romaniei lucreaza: a.numai in cele doua camere separate, Parlamentul fiind bicameral b.numai in sedinte mixte c.de regula, in cele doua camere separat, iar in cele mai importante probleme prevazute de Constitutie, in camere reunite. R:c (OG = , OP = , Cap = 5, S =3) 5.3.35.Parlamentul lucreaza ca o singura camera atunci cand: a.primeste mesajul Presedintelui Romaniei b.aproba bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat c.declara mobilizarea generala sau partiala d.declara starea de razboi e.hotaraste suspendarea sau incetarea ostilitatilor militare R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap =5, S = 3) 5.3.36.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Parlamentul lucreaza in sesiuni ordinare, intermediare si extraordinare. b.Convocarea camerelor se face de catre presedintii acestora. c.Sedintele celor doua camere sunt secrete. d.Camerele pot hotari ca unele sedinte sa fie publice. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.37.Principalele etape ale procedurii legislative sunt: a.initiativa legislativa b.examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative in comisiile parlamentare c.dezbaterea in plenul fiecarei camere d.votarea e.medierea R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.38.Adopterea in procedura de urgenta a unei legi de catre Parlament se face: a.la cererea a cel putin 250.000 de cetateni cu drept de vot b.la cererea Guvernului c.din proprie initiativa R:b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.39.Initiativa legislativa apatine: a.parlamentarilor b.Guvernului c.autoritatilor publice d.a unui numar de cel putin 250.000 de cetateni cu drept de vot R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

335

5.3.40.Initiativa legislativa a cetatenilor poate fi: a.in orice domeniu, fiind o democratie participativa b.in orice domeniu cu exceptia problemelor fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S =3) 5.3.41.Completati continutul articolului urmator(art.146 Constitutie): „Revizuirea Constitutiei poate fi initiata de ……………………….la propunerea Guvernului,de cel putin ¼ din numarul ……………sau ……………..precum si de cel putin 500.000 cetateni cu ……………….. . Cetatenii care initiaza revizuirea …………..trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau in municipiul Bucuresti trebuie sa fie ………………cel putin 20.000 de ……………… in sprijinul acestei inititive.” R:Presedintele Romaniei,deputatilor, senatorilor,drept de vot,Constitutiei,inregistrate,semnaturi (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.42.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Proiectele de lege adoptate de o camera si respinse de cealalta se trimit camerei care le/a adoptat in vederea unei noi dezbateri. b.Votul parlamentarilor este personal si poate fi deschis sau secret. c.Presedintele Romaniei poate cere Parlamentului de doua ori reexaminarea legii pe motive de legalitate sau oportunitate. d.Presedintele Romaniei poate sesiza Curtea Suprema de Justitie cerand verificarea constitutionalitatii legii. R:c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.43.Completati urmatorul enunt: Promulgarea este actul prin care …………………….. autentifica si …………legea adoptata de Parlament cu ……………………………si dispune…………….ei in Monitorul Oficial al Romaniei pentru………………….. . R:Presedintele Romaniei,investeste,formula executorie,publicarea, intrarea in vigoare (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.44.In care dintre urmatorele articole ale Constitutiei este prevazuta functia de informare a Parlamentului: a.art.110 b.art.123 c.art.130 R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.45.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Parlamentul nu este un organ ierarhic superior celorlalte puteri. b.Controlul parlamentar nu este strict reglementat de lege fiind specializat si restrans numai la anumite autoritati publice sau organizatii sociale. c.Daca in urma controlului parlamentar sunt depistate disfunctionalitati in sistemul de echilibru al puterilor, autoritatile in cauza vor fi sanctionate penal. R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.46. Cateva dintre procedurile de control parlamentar sunt sistematizate astfel: a.aprobarea prealabila a Parlamentului si consultarea prealabila a acestuia de catre Presedintele Romaniei sau incuviintarea de catre forul legislativ a masurilor exceptionale luate de seful statului, potrivit art.93 al.1 din Constitutie b.dezbaterea mesajului prezidential prin care se aduc la cunostinta Parlamentului masurile luate de Presedintele Romaniei pentru respingerea agresiunii impotriva tarii c.acordarea si retragerea increderii acordate Guvernului d.intrebarile si interpelarile e.anchetele parlamentare R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)

336

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

5.3.47.Stabiliti care dintre urmatoarele propozitii sunt false: a.legile in Romania sunt de doua feluri:organice si ordinare b.legile in Romania sunt de trei feluri:legi de revizuire a Constitutiei, legi organice si legi ordinare c.legile de revizuire a Constitutiei sunt legile de modificare a Constitutiei care se aproba de cel putin doua treimi din numarul membrilor celor doua camere,si apoi prin referendum d.legile organice se aproba cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere e.legile ordinare se aproba cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare camera. R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.48.Completati urmatoarea definitie: ………este actul juridic initiat potrivit Constitutiei si ………..de cele doua Camere corespunzator procedurii…………….regulamentare, promulgat de ……………….. si ………….. in Monitorul Oficial. R:Legea,adoptat,legislative,Presedintele Romaniei,publicat (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.49.Stabiliti care dintre urmatoarele enunturi sunt neadevarate: a.Data intrarii in vigoare a legii organice este data publicarii sau data prevazuta in legea publicata. b.In cazul legilor organice, initiativa legislativa apartine cel putin unui deputat sau senator sau unui numar de cel putin 250.000 de catateni cu drept de vot care sa provina din cel putin un sfert din judetele tarii si cate 10.000 din fiecare judet si respectiv municipiul Bucuresti. c.Articolul 73 pct.2 din Constitutie reglementeaza domeniul de reglementare al legii organice. d.Hotararile normative ale Parlamentului au o forta juridica inferioara legii, reglementeaza activitatile interne ale celor doua Camere si produc efecte juridice interne. e.Curtea Constitutionala poate verifica constitutionalitatea hotararilor normative ale Parlamentului. R:b,c,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.50.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Constitutia si regulamentele celor doua Camere reglementeaza doua categorii de motiuni:motiunea simpla si motiunea de cenzura. b. Motiunea de cenzura este reglementata in articolul 112 al Constitutiei Romaniei. c.Motiunea simpla este un act care exprima pozitia Camerei respective intr/o anumita problema de politica interna sau externa,fiind aprobata cu votul majoritatii din efectivul total al deputatilor . d.Guvernul isi poate angaja raspunderea in fata celor doua camere in sedinta comuna asupra unui program , a unei declaratii cu privire la bugetul sau,sau a unui proiect de lege. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.51.Potrivit Constitutiei Romaniei: a.deputatii si senatorii trebuie sa voteze asa cum primesc sarcina de la partidul din care fac parte b.in exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului c.orice mandat imperativ pentru parlamentari este nul. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.52.Imunitatea parlamentara potrivit Constitutiei Romaniei presupune: a.deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in executarea mandatului b.protectia parlamentarului fata de sicane, tracasari,intimidari,abuzuri, santaje in timpul exercitarii mandatului, prin instituirea unei proceduri prealabile prevazute de Constitutie si legi c.parlamentarii sunt exonerati de raspundere civila,penala si administrativa d.dupa expirarea mandatului parlamentar, deputatii si senatorii pot raspunde penal, cu exceptia faptelor prevazute de art.70 din Constitutie(voturile si opiniile exprimate in exercitarea mandatului). R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.3.53.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Deputatii si senatorii nu sunt independenti fata de partidele politice pe listele carora au candidat si fata de alegatori. b.Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. c.Articolul 69 din Constitutia Romaniei prevede ca deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului. R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

337

5.3.54.Completati continutul urmatorului articolului68 din Constitutie: „Nimeni nu poate fi in acelasi timp si………….si senator. ……………..de deputat sau de senator este ……………cu exercitarea oricarei functii publice de ………….,cu exceptia celei de membru al…………… . Alte incompatibilitati vor fi stabilite prin lege…….. .” R:deputat,calitatea,incompatibila,autoritate,Guvernului,organica (OG = , OP = , Cap = 5, S =3) 5.3.55.Sanctiunile disciplinare care intervin in cazul abaterilor de la Regulamentele celor doua Camere sunt: a.avertismentul b.chemarea la ordin c.retragerea cuvantului d.inlaturarea din sala de sedinta e.interzicerea participarii la lucrarile Camerei Deputatilor (pana la 15 zile) sau Senatului(pana la 30 de zile). R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 5, S = 3) 5.4.56.Presedintele Romaniei in exercitarea atributiei de a veghea la buna functionare a puterilor in stat, poate contribui la modificarea, abrogarea textelor de lege desuete,necorespunzatoare,neconstitutionale sau nelegitime: a.nu, pentru ca se incalca principiul separatiei puterilor in stat b.nu, pentru ca nu are o astfel de atributie c.da,atunci cand prezideaza sedintele Guvernului putand contribui la initiativa legislativa a acestuia, precum si la exercitarea dreptului acestuia de a emite ordonante obisnuite si ordonante de urgenta. R:c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.57.Pentru a preveni intrarea in vigoare a unor legi neconstitutionale,nelegitime, necorespunzatoare sau neoportune, Presedintele Romaniei poate: a.refuza promulgarea legii in virtutea dreptului de veto b.refuza promulgarea si restituie legea Parlamentului, cerand o singura data reexaminarea acesteia c.refuza promulgarea si trimite legea Curtii Constitutionale spre verificarea constitutionalitatii acesteia. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.58.Persoana care ocupa functia de Presedinte al Romaniei poate fi : a.suspendat si apoi demis pentru fapte grave prin care incalca prevederile constitutionale b.pus sub acuzare de catre Parlament numai pentru inalta tradare c.demis de drept la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.59.Stabiliti care dintre urmatoarele fraze sunt adevarate: a.decretele Presedintelui Romaniei sunt publice si secrete b.nepublicarea decretelor Presedintelui atrage inexistenta decretului c.decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea celor mai importante atributiuni ale sale prevazute in art.99 al.2 din Constitutie se contrasemneaza de catre Primul ministru. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.60.Stabiliti care dintre urmatoarele fraze unt adevarate: a.Presedintele Romaniei poate revoca pe Primul ministru conform art.105 si art.106 pct.2 din Constitutie. b.Presedintele Romaniei poate suspenda membrii Guvernului daca s/a cerut urmarirea penala conform Constitutiei. c.Trimiterea in judecata a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din functie. d.Potivit art.109 pct.2 din Constitutie, Guvernul este demis in cazul in care Primul ministru a fost revocat conform art.105 din Constitutie. R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.61.Functiile principale conferite de Constitutie Presedintelui Romaniei sunt: a.functia de reprezentare a statului roman (art.80 al.1) b.functia de garant al independentei nationale,al unitatii si integritatii teritoriale a tarii (art.80 al.1) c.functia de sef al puterii executive alaturi de Guvern,Constitutia instituind modelul executivului bicefal d.functia de a veghea la respectarea Constitutiei (art.80 al.2) e.functia de mediere (art.80 al.2) R:a,b,d,e (OG = ,OP = , Cap = 5, S =4)

338

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

5.4.62.Stabiliti care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Presedintele poate dizolva Parlamentul in conditiile art.89 din Constitutie. b.Presedintele poate sesiza Curtea Suprema de Justitie inainte de promulgarea legii (art.144 lit.a din Constitutie) c.Potrivit art 80 al 2 din Constitutie ,Presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice. d.Presedintele poate suspenda din functie ministrii, in conditiile legii (art.108 pct.2 Constitutie si art.17 legea 115/1999). R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.63.In domeniul politicii externe Presedintele Romaniei are anumite atributii: a.incheie tratate internationale in numele Romaniei, tratate negociate in prealabil de Guvern, si le supune spre ratificare Parlamentului in termen de 30 de zile b.la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice c.primeste reprezentantii diplomatici ai altor tari care sunt acreditati pe langa Presedintele Romaniei R:b,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.64.Completati articolul 81 din Constitutia Romaniei: „Presedintele Romaniei este ales prin vot………..,egal,direct,………si liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a intrunit, in primul tur de scrutin,……….de voturi ale alegatorilor inscrisi in listele electorale. In cazul in care nici unul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se organizeaza al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidati stabiliti in ……… numarului de voturi obtinute in…….. …… .Este declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi. Nici o persoana nu poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei decat pentru cel mult ………. mandate.Acestea pot fi si …………….”. R:universal,secret,majoritatea,ordinea,primul tur,doua,consecutive (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.4.65.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare,cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. b.Intermen de o luna de la data intervenirii vacantei functiei de Presedinte al Romaniei, Guvernul organizeaza alegeri pentru un nou presedinte. c.In cazul vacantei functiei de Presedinte sau in cazul in care Presedintele este suspendat din functie sau se afla in imposibilitate temporara de a/si exercita atributiile,interimatul se asigura, in ordine, de presedintele Senatului sau de presedintele Camerei Deputatilor. d.Mandatul Presedintelui Romaniei este de 4 ani si se exercita de la data depunerii juramantului. e.Este posibila prelungirea mandatului Presedintelui Romaniei in caz de razboi sau de catastrofa, prin ordonanta de urgenta,acestea fiind situatii care justifica urgenta. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 4) 5.5.66.Stabiliti care dintre urmatoarele fraze sunt adevarate: a.justitia se infaptuieste in numele legii b.judecatorii judeca potrivit constiintei lor c.judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.67.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Judecatorul interpreteaza legea, o aplica si implicit creeaza drept. b.Lipsa justitiei veritabile intr/un stat de drept inseamna arbitrariu si nedreptate. c.Termenul de”justitie” are doua sensuri:sistemul organelor judecatoresti si activitatea de solutionare a proceselor . d.Organizarea justitiei se face pe trei grade de jurisdictie. R:a (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.68.Principiul legalitatii, specific activitatii jurisdictionale, presupune: a.legalitatea instantelor si a practicilor judecatoresti b.dreptul la aparare c.legalitatea infractiunilor si a pedepselor

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

339

d.constitutionalitatea legilor e.independenta judecatorului si supunerea lui numai legii. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.69.Completati articolul 125 din Constitutia Romaniei: „Justitia se realizeaza prin…………………………… si prin celelelte instante……………. stabilite de lege. Este ………….infiintarea de instante extraordinare. ……………si…………….de judecata sunt stabilite de lege.” R:Curtea Suprema de Justitie,judecatoresti,interzisa,Competenta,procedura (OG = ,OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.70.In ce articol al Constitutiei Romaniei este prevazut principiul prezumtiei de nevinovatie potrivit caruia o persoana este considerata nevinovata atata timp cat nu s/a pronuntat o hotarare de condamnare definitiva impotiva acesteia: a.art.80 b.art.23 alin. 8 c.art.24 alin.1 R:b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.71.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.In rezolvarea litigilor judecatorul nu poate primi nici un fel de ordine, instructiuni, indicatii,sugestii sau alte impulsuri. b.In activitatea jurisdictionala, judecatorii sunt independenti si se supun numai legii (art.122 Constitutia Romaniei) c.Judecatorii, in Romania , sunt numiti de Presedinte la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.72.Completati urmatorul enunt: Inamovibilitatea este o ………….a independentei ………….prin care acesta nu poate fi …………., nici retrogradat, nici…………… pe un post echivalent, nici avansat fara …………… sau. R:garantie,judecatorului,revocat,transferat,consimtamantul (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.73.Constitutia Romaniei reglementeaza sub titlul VI denumit „Autoritatea Judecatoreasca”: a.instantele judecatoresti b.Ministerul Public c.Curtea Constitutionala d.Consiliul Superior al Magistraturii. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.74.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Ministerul Public cuprinde procurorii constituiti in parchete. b.Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din magistrati alesi pentru o durata de 4 ani de catre Senat c.Principiile de organizare si functionare ale Ministerului Public sunt:legalitatea , impartialitatea si controlul ierarhic. d.Art.30 din Legea pentru organizarea judecatoreasca prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile cu celelalte autoritati publice. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.75.Completati articolul 124 referitor la statutul judecatorilor: „Judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt …………., potrivit legii.Presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie sunt numiti pe o perioada de …… ani.Ei pot fi reinvestiti in functie.Promovarea, transferarea si ………….judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii. Functia de judecator este ……………cu orice alta functie publica sau privata, cu……………. Functiilor didactice din invatamantul superior.” R:inamovibili,6,sanctionarea,incompatibila,exceptia (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.76.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Procedura judiciara se desfasoara in limba romana. b.Sedintele de judecata sunt publice intotdeauna.

340

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

c.Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii. d.Instantele judecatoresti dispun de politia pusa in serviciul lor (art.127 Constitutie). R:a,c (OG = ,OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.77.Consiliul Superior al Magistraturii, in virtutea atributiior sale constitutionale,are urmatoarele functii: a.functia de a asigura numirea judecatorilor b.functia de a veghea la respectarea principiului inamovibilitatii judecatorilor, in calitate de consiliu de disciplina c.functia de a propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor ,cu exceptia celor stagiari. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5) 5.5.78.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Justitia poate interveni in activitatea legislativa (controlul constitutionalitatii legilor) b.Legea ordinara stabileste infractiunile si pedepsele. c.Parlamentul stabileste prin lege organele judecatoresti, competenta si procedura potrivit careia acestea isi desfasoara activitatea. d.Legea de organizare judecatoreasca nr.92/1992 stabileste in art.10 urmatorele instante judecatoresti:judecatoriile,tribunalele,curtile de apel,Curtea Suprema de Justitie. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 5, S = 5)

CAPITOLUL 6 ~SISTEMELE CONSTITUTIONALE ALE MARII BRITANII, FRANTEI,GERMANIEI SI STATELOR UNITE ALE AMERICII EXERCITIUL 6 6.1.SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL MARII BRITANII 6.2.SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI 6.3.SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI 6.4.SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII 6.1.1.Marea Britanie are: a.Constitutie scrisa b.legi constitutionale si obiceiuri juridice pe baza carora s/a format o practica constitutionala care constituie izvor de drept c.o „constitutie” supla, nescrisa, care nu admite controlul constitutionalitatii legilor d.are o ierarhie juridica a legilor, bine precizata. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.2.Care dintre urmatoarele enunturi sunt neadevarate: a.Marea Britanie este o monarhie constitutionala. b.Doctrina si practica judiciara britanica resping ideea controlului constitutionalitatii legilor. c.Parlamentul britanic poate modifica fara nici o cenzura atat cutumele constitutionale cat si textele legislative continand dispozitii cu caracter constitutional. d.Ierarhia actelor juidice este singurul aspect important al sistemului constitutional britanic. R:d (OG = , OP = , Cap = 6, S =1) 6.1.3.Camerele Parlamentului englez sunt: a.Camera Lorzilor si Camera Comunelor b.egale in atributii c.inegale in atributii deoarece Camera Comunelor poate elabora legi fara acordul Camerei Lorzilor.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

341

R:a,c(OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.4.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Printr/o lege din 1958 s/a dat dreptul regelui de a numi noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale decat nobilimea. b.Lordul Cancelar este membru al Guvernului, presedinte al Camerei Lorzilor si Presedintele Curtii Supreme de Justitie. c.Camera Lorzilor indeplineste 5 functiuni:judiciara ,de organ de deliberare,legislativa,constitutionala, simbol al dezvoltarii democratiei. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.5.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Camera Lorzilor are rolul unei Curti Supreme de Apel in materie civila si penala, putandu/se pronunta si asupra legalitatii actelor puterii executive. b.Camera Lorzilor judeca inaltii demnitari pusi sub acuzare de Camera Comunelor. c.Camera Lorzilor nu are initiativa legislativa. d.Mesajul reginei este primit de Camera Comunelor si aceasta autorizeaza pe Primul ministru sa includa in Guvernpe unii dintre lorzi. R:c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.6.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Camera Comunelor are doua comisii ale caror sedinte sunt publice. b.Nici un membru al Camerei Comunelor nu poate sa intervina sub nici un motiv in dezbateri decat o singura data asupra aceleiasi probleme. c.Speaker/ul conduce lucrarile Camerei Comunelor. d.Ordinea de zi a sedintelor Camerei Cpomunelor este stabilita de comun acord cu Guvernul si cu consultarea principalului partid de opozitie. R:c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.7.Sanctiunile aplicate de Speaker in Camera Comunelor sunt: a.chemarea la ordine b.ridicarea cuvantului c.indepartarea din sala de sedinte d.excluderea din Camera Comunelor. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.8.Etapele procedurii legislative britanice sunt: a.motiunea (aprobarea de a prezenta proiectului sau propunerii de lege) b.prezentarea si prima lectura c.a doua lectura (discutii, amendamente) d.examinarea in comisii, pe articole si formularea de amendamente e.a treia lectura R:a,b,c,d,e (OG = ,OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.9.Poate dizolva Regina Camera Lorzilor la cererea Primului ministru: a.fals b.adevarat R:a (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.10.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Ministrii raspund solidar in fata Parlamentului. b.Legea devine obligatorie prin sanctionarea de catre Regina si publicarea ei. c.Monarhul poate dizolva Camera Comunelor la cererea Primului ministru. d. Monarhul nu are atributii in domeniul incheierii tratatelor. e.Primul ministru dispune de un drept de veto. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.11.Diferenta dintre institutia Primului ministru al Angliei si cea a Primului ministru al Romaniei consta in: a.Primul ministru al Angliei este seful partidului care a castigat alegerile, pe cand Primul ministru al Romaniei are o alta procedura de numire. b.Primul ministru al Angliei este si presedintele lider al Camerei Comunelor.

342

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

c.Primul ministru al Angliei este numit de regina, iar Primul ministru al Romaniei de catre Parlament. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.12.Care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Primul ministru selecteaza ministrii desemnati de Regina pentru a/si alcatui Cabinetul. b.Cabinetul nu are initiativa legislativa. c.Parlamentul votaeza proiectul de buget trimis de Guvern. d.Partidul care a castigat alegerile generale va detine majoritatea locurilor in Camera Comunelor. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.1.13.Caracterul institutionalizat al opozitiei in Marea Britanie se motiveaza: a.ca factor de echilibru politic b.ca factor de control parlamentar c.ca factor de garantie a libertatii cuvantului d.ca factor de manipulare al deciziilor guvernamentale. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6 , S = 1) 6.1.14.In Franta exista: a.o egalitate a puterilor, indeosebi intre Parlament si Presedinte b.atributiile Presedintelui sunt mai largi si mai importante decat ale Parlamentului, concentrand puterea de decizie statala c.Presedintele republicii poate supune orice proiect de lege la aprobare prin referendum si ocoli astfel forul legislativ d.Presedintele poate dizolva ambele camere. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 1) 6.2.15.In Franta: a.Camerele Parlamentului sunt alese prin vot universal, egal, direct si secret b.Senatul este ales prin sufragiu universal indirect c.Presedintele Frantei poate dizolva numai Adunarea Deputatilor. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.16.In Franta: a.cele doua sunt egale in atributiuni b.Adunarea Nationala are atributii mai multe decat Senatul, fiind mai reprezentativa c.Presedintele Frantei poate dizolva Senatul d.nu sunt precizate limitele retinerii si arestarii in Constitutite. R:b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.17.In Franta: a.parlamentarii sunt imuni din punct de vedere juridic ca si in Romania, pentru opiniile si voturile exprimate in exercitarea mandatului de parlamentar b.membrii Adunarii Nationale reprezinta natiunea iar senatorii reprezinta colectivitatile locale si francezii rezidenti in strainatate c.ca si in Romania ambele Camere reprezinta natiunea d.mandatul senatorial este de 9 ani ca si in Romania. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.18.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Presedintele Frantei poate dizolva orice partid sau grupare politica care desfasoara o activitate subversiva. b.Regimul politic francez se caracterizeaza printr/o stricta separatie a puterilor si deasemenea prin concentrarea puterii de decizie statala la nivelul Presedintelui Republicii. c.Conform Constitutiei Frantei numarul partidelor politice este limitat. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.19.Programul politic al stangii promoveaza in Franta: a.nelimitarea proprietatii private b.nationalizarea industriei c.descentralizarea aparatului de stat si acordarea unei autonomii locale si regionale d.respectarea libertatilor individuale si a drepturilor politice e.promovarea unei politici externe independente si intarirea capacitatii militare.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

343

R:b,c,d,e (OG = , OP = , CaP = 6, S = 2) 6.2.20.Dreapta franceza se pronunta pentru: a.mentinerea si apararea proprietatii private b.respectarea Bisericii catolice c.favorizarea privilegiilor de clasa d.intarirea statului si descentralizarea puterii e.intarirea independentei nationale a Frantei in raporturile sale internationale. R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.21.Completati urmatorul enunt al articolului 68 din Constitutia Frantei: „Presedintele Republicii nu este………….de actele indeplinite in exercitarea atributiilor sale, cu exceptia cazului de ……………………..El nu poate fi pus sub ……………………..decat de catre cele doua Camere care hotarasc prin votul direct, deschis, al majoritatii ……………. a membrilor ce le compun.El este judecat de catre…………………………………………… . R:raspunzator,inalta tradare,urmarire penala,absolute,Inalta Curte de Justitie (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.22.Prerogativele prezidentiale in Franta sunt clasificate astfel: a.competente personale b.atributii de decizie c.promulgarea legilor d.dreptul de veto R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.23.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Presedintele Frantei promulga legile si poate exercita un drept de veto. b.Presedintele Frantei prezideaza Consiliul de ministrii precum si consiile si comitetele superioare ale Adunarii Nationale, atributii care pot fi oricand delegate. c.Presedintele Frantei poate lua orice decizii pe care le considera necesare pentru arbitrarea , solutionarea unui conflict care ar afecta functionarea autoritatilor de stat conform legilor votate de Parlament. d.Presedintele Frantei vegheaza la respectarea Constitutiei. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.24.Presedintele Frantei ca si Presedintele Romaniei poate dizolva Parlamentul cu consultarea prealabila a presedintilor celor doua Camere. a.adevarat b.fals R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.25.Care dintre urmatoarele enunturi sunt neadevarate: a.Parlamentul francez are doua camere:Senatul si Adunarea Nationala. b.Ordonantele Guvernului sunt adoptate dupa consultarea Consiliului de Stat si intra in vigoare din momentul publicarii. c.Regimul politic francez este denumit „regim politic prezidentialist”. d.Adunarea Nationala este aleasa printr/un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 5 ani. e.Senatul este ales prin vot universal, egal, direct si secret pentru un mandat de 9 ani. R:d,e (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.26.In Constitutia carei tari calitatea de parlamentar este incompatibila cu functiile intr/o întreprindere privata: a.Franta b.Romania c.Germania R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.27.In Constitutia carei tari calitatea de parlamentar este incompatibila cu functia de ministru: a.Romania b.Franta c.Italia R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.28.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate:

344

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

a.Nici un membru al Parlamentului francez nu poate fi urmarit, cercetat,arestat,detinut sau judecat pentru opiniile sau voturile exprimate in exercitarea functiilor sale. b.Calitatea de parlamentar este compatibila cu functiile publice. c.Senatul nu poate fi dizolvat de Presedintele Republicii. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.29.Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemanator celui prevazut de Constitutia Romaniei, ca si procedura legislativa a acestuia. a.adevarat b.fals R:a (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.2.30.Consiliul Constitutional francez are urmatoarele categorii de atributii: a.jurisdictia in materie de contencios electoral b.avizarea sau consultarea privind anumite proceduri constitutionale c.controlul constitutionalitatii legilor d.judecarea Presedintelui Republicii in caz de inalta tradare. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 2) 6.3.31.In Germania: a.exista autonomie administrativa a autoritatilor publice locale ca si in Romania b.exista autonomie administrativa, legislativa si judecatoreasca fiind stat federal organizat in landuri c.Parlamentul are doua camere ca si in Romania, ai caror membrii sunt alesi d.Bundestagul este format din reprezentantii guvernelor landurilor. R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.32.In Germania: a.se foloseste numai votul uninominal b.jumatate din Bundestag este aleasa prin vot uninominal , iar cealalta jumatate prin sistemul listelor stabilite de partidele politice c.Bundestagul reprezinta intregul popor si interesele generale ale acestuia, iar membrii Bundesratului reprezinta interesele landurilor. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.33.In Germania: a.deputatii au obligatia de a nu divulga persoanele de la care au obtinut informatii in exercitarea mandatului. b.deputatii nu pot fi urmariti disciplinar sau judiciar din cauza votului sau a unei declaratii in exercitarea mandatului cu exceptia „injuriilor defaimatoare” c.in caz de infractiune flagranta, deputatul poate fi arestat, spre deosebire de Romania unde poate fi numai retinut. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.34.In Germania: a.cele doua camere ale Parlamentului sunt egale in drepturi b.exista institutia „starea de necesitate legislativa” c.votul de incredere pentru Primul ministru si Guvern se va da de catre cele doua Camere d.nu sunt precizate limitele retinerii si arestarii in Constitutie. R:b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.35.In Germania: a.votul de incredere in cazul responsabilitatii politice a Guvernului se da numai in Bundestag b.satrea de necesitate legislativa presupune ca Guvernul poate adopta legi in regim de urgenta, numai cu aprobarea Bundestagului, pentru o perioada de cel mult 6 luni c.motiunea de cenzura adoptata de Bundestag in care este desemnat si noul Canceler,inlatura Guvernul R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.36.In Germania: a.rolul legislativ al Bundesratului este limitat in raport cu cel al Bundestagului b.rolul legislativ al Bundestagului este limitat in raport cu cel al Bundesratului c.competenta de a judeca Presedintele Germaniei apartine Tribunalului Constitutional Federal, iar in Romania Presedintele este judecat de Curtea Suprema de Justitie si nu de Curtea Constitutionala.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

345

R:a,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.37.In Germania: a.Cancelarul federal este ales de Bundestag fara dezbateri la propunerea Presedintelui federal b.ministrii federali sunt numiti si revocati de catre Bundestag la propunerea Cancelarului federal c.Cancelarul federal si ministrii federali depun juramantul inaintea Bundestagului d.Cancelarii si ministrii federali depun juramantul in fata Presedintelui federal. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.38.In Germania: a.puterea judecatoreasca este incredintata judecatorilor si este exercitata de Tribunalul Constitutional Federal, tribunalele federale si tribunalele landurilor b.litigiile intre federatie si landuri sunt judecate de Tribunalul Constitutional Federal c.Tribunalul Constitutional are dublu grad de jurisdictie, in prim a instanta si in ultima instanta d.Tribunalul Constitutional judeca litigiile din dreptul intern al oricarui land. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.39.In ce tara, din cele enumerate, alegatorul dispune de doua voturi, unul nominal pentru persoana care si/a prezentat candidatura in circumscriptia electorala unde este arondat si altul pe una din listele prezentate de partidele politice: a.in Germania la alegerea Bundestagului b.in Franta la alegerea Adunarii Nationale c.in Romania la alegerea Parlamentului. R:a. (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.40. Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Bundesratul este format din reprezentantii guvernelor landurilor. b.Presedintele Bundestagului este ales anual iar cel al Bundesratului este ales pe durata mandatului. c.Procedura legislativa se desfasoara paralel in Bundestag si Bundesrat. d.Bundesratul beneficiaza de un drept de veto impotriva proiectului de lege votat de Bundestag. e.Rolul legislativ al Bundesratului este foarte limitat. R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.3.41.Prerogativele Presedintelui federal: a.reprezentant al Germaniei pe plan international b.incheierea tratatelor internationale c.acreditarea si primirea reprezentantilor diplomatici d.numirea si revocarea judecatorilor e.exercitarea dreptului de gratiere R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 6, S = 3) 6.4.42.”Singurul drept legitim de a guverna este aprobarea puterii Guvernului de catre cei guvernati”.Cuvintele apartin : a.Abraham Lincoln b.William Henry Harrison c.Lyndon Jonson R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.43.”Legile intelepte si drepte sunt acele legi care ajuta ca tara sa devina mai fericita si mai prospera”. Cuvintele apartin: a.Edmund Burke b.James Madison c.Sam Rayburn R:c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.44.In Statele Unite ale Americii: a.Congresul are doua camere:Camera Reprezentantilor si Senatul.

346

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

b.fiecare stat are o constitutie proprie si un parlament propriu bicameral, cu exceptia statului Nebraska . c.ca prerogative, Camera Reprezentantilor este egala cu Senatul. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.45.Fiecare stat federal al S.U.A.are: a.Curte Suprema de Justitie si propriile tribunale judecatoresti b.in fruntea administratiei un guvernator c.constitutie proprie si legi proprii care nu contravin Constitutiei federale d.armata si politie proprii. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.46.In Statele Unita ale Americii: a.exista descentralizare administrativa, legislativa si judecatoreasca b.exista o sporire a prerogativelor puterii centrale c.satele federate sunt subiecte de drept international. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.47.In Statele Unite ale Americii functioneaza: a.sistemul bipartidismului b.Partidul Republican,Partidul Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii,etc. c.partide politice care nu pun accentul pe doctrina si ideologie d.”spoil sistem”. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.48.Alegerea Presedintelui S.U.A. se face: a.prin vot universal,direct, secret si liber exprimat b.prin sistemul indirect al electorilor c.odata la 7 ani ca in Franta d.odata la 4 ani ca in Romania. R:b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.49.In S.U.A.: a.nu exista Consiliu de ministrii b.atributiile de prim ministru sunt exercitate de Presedinte c.ministrii sunt numiti de Presedinte cu aprobarea Congresului d.ministrii sunt numiti, revocati de Presedinte in mod independent de o alta putere, fiind responsabili numai fata de Presedinte si lege. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.50.Presedintele S.U.A. are urmatoarele functii: a.Presedinte al unei camere ca si Primul ministru al Angliei b.sef al statului si sef al puterii executive c.sef al fortelor armate si al diplomatiei d.de participare la avtivitatea legislativa e.sef al partidului care l/a propus la presedintie. R:b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.51.In S.U.A.: a.cele doua camere ale Parlamentului au puteri egale cu exceptia materiei taxelor si impozitelor in care Camera Reprezentantilor detine o prioritate fata de Senat b.Congresul ii pune sub acuzare si ii judeca pe inaltii functionari, inclusiv pe Presedintele S.U.A. c.Presedintele este judecat de Curtea Constitutionala d.nu exista Curte Constitutionala, constitutionalitatea legilor fiind judecata de Curtea Suprema de Justitie. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.52.Aratati care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate: a.Curtea Suprema de Justitie a S.U.A. este compusa din 9 judecatori ca si Curtea Constitutionala a Romaniei. b.Curtea Constitutionala a Romaniei judeca in calitate de instanta suprema si celelalte litigii decat cele constitutionale.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

347

c.Judecatorii Curtii Supreme de Justitie a S.U.A.sunt numiti de Presedintele S.U.A.,iar cei din Curtea Suprema de Justitie a Romaniei sunt alesi de catre Parlament. d.Judecatorii Curtii Constitutionale a Romaniei sunt numiti in mod egal (cate 3) de catre Presedinte si fiecare camera a Parlamentului. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 6., S = 4) 6.4.53.Aratati care dintre urmatoarele fraze sunt adevarate: a.In S.U.A.se foloseste sistemul majoritar uninominal, iar in Romania scrutinul de lista. b.Seful C.I.A este numit de Presedintele S.U.A, iar seful S.R.I de catre Parlamentul roman la propunerea Presedintelui Romaniei. c.Presedintele S.U.A.nu are initiativa legislativa, insa are dreptul de veto. d.Dreptul de veto al Presedintelui S.U.A. poate fi inlaturat daca cele doua camere voteaza inca o data proiectul de lege, cu o majoritate de 2./3. R:a,b,c,d ( OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.54.Alegeti raspunsul corect: Controlul constitutionalitatii legilor se realizeaza: a.in Romania de Curtea Suprema de Justitie b.in Anglia nu exista un astfel de control c.in S.U.A. de Curtea Suprema de Justitie d.in Romania de Curtea Constitutionala. R:b,c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.55.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.In S.U.A. activitatea de lobby este reglementata. b.In S.U.A electorii desemnati de alegatori dispun de un mandat imperativ de a alege o anumita persoana in functia de Presedinte. c.Presedintele S.U.A. desi raspunde in fata Congresului, are dreptul sa/l dizolve. d.Durata unui mandat de deputat american este de 6 ani. e.Senatorii se aleg la fel ca deputatii, dar pe o perioada de 2 ani. R:c,d,e (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.56.Puterile Congresului american sunt: a.puterea de legiferare b.puteri fiscale c.puterea de investigatie d.puterea de a pune sub acuzatie si de a/i judeca pe inaltii functionari, inclusiv pe Presedintele S.U.A. e.puterea de informare a poporului american cu privire la starea natiunii R:a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.57.Caracteristicile federalismului american sunt: a.autonomia constitutionala a fiecarui stat b.descentralizarea administrativa c.promovarea „merit sistem” si nu „spoil sistem” d.larga manifestarea a initiativei populare. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.58.Democratia participativa americana semnifica manifestarea initiativei populare in problemele de interes local sau chiar national sau referendumul organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate de Congresul local. a.adevarat b.fals R:a (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4) 6.4.59.Declaratia adoptata de Adunarea din Virginia in1876 proclama principiul potrivit caruia toti oamenii sunt prin natura liberi si independenti si au drepturi inerente pe care trebuie sa le pastreze atunci cand se unesc intr/o societate.Puterile decurg din imputernicirea data de popor si in consecinta , demnitarii nu sunt decat mandatari si slujitori ai poporului. a.adevarat b.fals R:b (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)

348

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

6.4.60.Puneti in ordine cronologica fazele alegerilor prezidentiale in S.U.A.: a.deschiderea campaniei electorale b.alegerea presedintelui de catre electori c.desfasurarea scrutinului cand alegatorii ii desemneaza pe electori d.investitura presedintelui si a vicepresedintelui e.conventiile nationale ale celor doua partide R:e,a,c,b,d (OG = , OP = , Cap = 6, S = 4)

CAPITOLUL 7 ~ RESPONSABILITATEA JURIDICA , GARANTIE A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR

EXERCITIUL 7 7.1.CONSIDERATII GENERALE 7.2.RESPONSABILITATE SI RASPUNDERE.IMPORTANTA DELIMITARII CONCEPTUALE 7.3.RESPONSABILITATEA JURIDICA SI CONSTRANGEREA ADMINISTRATIVA 7.4.DESPRE FUNDAMENTUL CONSTITUTIONAL AL RESPONSABILITATII JURIDICE 7.5.DESPRE RESPONSABILITATEA JURIDICA IN CONSTITUTIILE UNOR TARI 7.6.DESPRE FORMELE RESPONSABILITATII JURIDICE

7.1.1.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea fraza: Statul in care nu functioneaza institutiile cu……………..si …………..este condamnat la …………..si la pieire iar garantarea drepturilor este…………. . R:responsabilitati, raspundere, anarhie ,formala (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1) 7.1.2.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului (1789) prevede in art.12 necesitatea garantarii drepturilor omului printr/o forta publica. b.Raspunderea constituie o obligatie impusa sau recunoscuta de lege persoanei private sau publice, de a face ori de a da socoteala pentru ea sau pentru altul aflat in grija sa . c.Responsabilitatea este anterioara raspunderii. R:b (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1) 7.1.3.Responsabilitatea este:

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

349

a.identica cu raspunderea b.anterioara raspunderii c.prevazuta de lege iar raspunderea este stabilita de instanta sau autoritatea administrativa competenta d.o materializare a raspunderii. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1) 7.1.4.Conform Legii administratiei publice locale nr.215 /2001 mandatul primarului inceteaza de drept: a.demisie b.incompatibilitate c.schimbarea domiciliului intr/o alta unitate administrativ teritoriala d.imposibilitatea de a exercita mandatul pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive e.cand a fost ales prin frauda electorala f.in caz de condamnare printr/o hotarare judecatoreasca definitiva la o pedeapsa privativa de libertate g.in caz de punere sub interdictie judecatoreasca h.pierdere a drepturilor electorale i.in cazul in care a emis 3 dispozitii cu caracter normativ intr/un interval de trei luni, care au fost anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila j.deces R:a,b,c,d,e,f,g,h,i,j (OG = , OP = , Cap = 7, S = 1)

7.2.5.Completati urmatoarea definitie Responsabilitatea juridica este o institutie prin care…………exprima…………..la raspundere juridica a unor persoane, pentru eventualele fapte si acte juridice savarsite direct sau indirect prin alte persoane, ori prin………….aflate in administrarea lor. R:legiuitorul,vocatia, lucruri (OG = , OP = , Cap = 7, S = 2)

7.2.6.Completati cuvintele care lipsesc din urmatoarea definitie: In dreptul public, responsabilitatea este……………………………prin care orice persoana de drept public este declarata de…………..ca potential raspunzatoare pentru anumite fapte si acte juridice ce le poate savarsi in elaborarea,organizarea, executarea, respectarea legii si ………………justitiei,……………..sau prin alte persoane ori prin……………..aflate in administrarea lor.

350

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

R:institutia juridica,legiuitor,infaptuirea,personal,lucruri (OG = , OP = , Cap 7, S = 2) 7.2.7.Completati urmatoarea definitie: Raspunderea juridica este raspunderea concreta stabilita dupa o anumita procedura de autoritatea competenta (instanta sau autoritate administrativa) finalizata intr/o…………… insotita sau nu de o………..actului ………., …………..situatiei anterioare, fixarea………… pentru actul sau faptul ce a …………….daunele constatate, luarea…………..de siguranta aplicate sau acordate conform unei proceduri prevazute de lege. R:sanctiune,anularea,ilegal,restabilirea,despagubirii,cauzat,masurilor (OG = , OP = , Cap = 7, S = 2) 7.3.8.Stabiliti care dintre frazele urmatoare sunt adevarate: a.drepturile si obligatiile in cazul responsabilitatii juridice sunt virtuale b.drepturile si obligatiile in cadrul raspunderii juridice sunt concretizate si se infaptuiesc inclusiv prin constrangere c.dispozitiile constitutionale”garantare/ocrotire” se pot realiza prin reglementarea si infaptuirea responsabilitatii,raspunderii si constrangerii juridice,atunci cand sunt periclitate sau lezate valorile garantate si ocrotite de Constitutie. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 3) 7.3.9.Stabiliti care din frazele urmatoare sunt adevarate: a.constrangerea este temerea indusa de existenta normei juridice sanctionate b.forta de constrangere este monopolul statului c.in locul majorarii sanctiunilor este preferabila promtitudinea represiunii d.constrangerea trebuie sa fie legitima si legala. R:b,c,d (OG = , OP = , Cap = 7, S = 3) 7.3.10.Stabiliti care dintre urmatoarele sunt adevarate: a.temeiul responsabilitatii juridice este legea b.temeiul raspunderii juridice este: legea, hotararea judecatoreasca sau actul autoritatii publice si savarsirea actului sau faptului generator de responsabilitate c.nereglemantarea responsabilitatii juridice a functionarilor si demnitarilor publici, poate favoriza proliferarea coruptiei si tolerarea incompetentei. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 3) 7.4.11.Stabiliti care dintre urmatoarele propozitii sunt adevarate:

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

351

a.Art.48 din Constitutia Romaniei din1991 instituie si o raspundere pentru pagubele cauzate prin actul administrativ legal, fara anularea actului si fara vinovatia pagubitului. b.Responsabilitatea disciplinara a functionarului public este identica cu responsabilitatea disciplinara a functionarului privat, fiind reglementate de Codul muncii. c.responsabilitatea contraventionala a demnitarilor publici difera dupa cum acestia sunt parlamentari sau nu. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4) 7.4.12.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Raspunderea juridica izvoraste din Constitutie si din legile date in baza acesteia. b.Responsabilitatea isi are sursa in hotararea instantei judecatoresti sau in actul autoritatii administrative de stabilire a acesteia. c.Raspunderea penala se deosebeste de responsabilitatea penala,imputabilitate,culpabilitate si raportul juridic represiv, reprezentand numai consecinta juridica a savarsirii faptei penale de catre in fractor. d.Raspunderea juridica a functionarului public nu poate fi inlaturata din lipsa de probe,sau indeplinirea termenului de prescriptie, de inctiunea partii vatamate ori de cazul fortuit. R:c (OG = , OP = , Cap = 7 , S = 4)

7.3.13.Completati urmatorul enunt: Constrangerea administrativa este ansamblul masurilor (actelor juridice,operatiuni administrative,fapte materiale) luate de autoritatile……………………….,in baza……….. cu folosirea ………………….si, daca este cazul, impotriva vointei unor subiecte de drept, pentru a ………….incalcarea normelor de drept administrativ, a preveni ………………… unor fapte antisociale si a apara ………….cetatenilor ,dupa caz,pentru a asigura executarea actelor autoritatilor ………….., respectiv ale ………………………, Curtii Constitutionale si Curtii de Conturi. R:administratiei publice,legii,puterii de stat,sanctiona,savarsirea,drepturile,judecatoresti,Avocatului Poporului (OG = , OP = , Cap = 7, S = 3) 7.3.14.Sanctiunile juridice aplicate de instanta sunt: a. administrative b.penale c.civile d.personale e.constitutionale R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 3)

352

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

7.4.15.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Art.17 alin. 2 dinCodul penal prevede ca infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. b.Temeiul raspunderii juridice il constituie Constitutia si legile date in baza acesteia. c.Temeiul responsabilitatii juridice il constituie o suma de principii de drept general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridica:penala,civila, administrativa, constitutionala,etc. d.Responsabilitatea juridica poate fi si specifica unei ramuri de drept. R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4) 7.4.16. Cateva dintre principiile responsabilitatii juridice sunt: a.principiul legalitatii b.egalitatea in drepturi c.principiul libertatii de vointa d.principiul umanismului e.principiul concordantei intre drepturi si obligatii R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4) 7.4.17.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Art.16 pct.1 din Constitutia romana prevede ca nimeni nu este mai presus de lege. b.Toti oamenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice c.Responsabila este numai persoana care a savarsit fapta sau actul juridic fara nici o exceptie. d.Potrivit art. 49 al.1 din Constitutia romana prevede ca persoana vatamata intr/un drept al sau de o autoritate publica,printr/un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal al unei cereri este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins,anularea actului si repararea pagubei. R:c,d (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4) 7.4.18.Temeiul raspunderii juridice il constituie: a.Constitutia si legile care reglementeaza responsabilitatea juridica b.savarsirea actului sau faptului generator de responsabilitate c.hotararea judecatoreasca sau actul autoritatii publice R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 4)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

353

7.5.19.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Constitutia Germaniei prevede responsabilitatea administrativa in cazul incalcarii obligatiilor de serviciu. b.Constitutia Belgiei arata in art.24 ca nu este necesara nici o autorizare prealabila pentru exercitarea urmaririi unor functionari publici pentru faptele administratiei lor, in afara de cele statuate in cazul ministrilor. c.Constitutia Danemarcei ii declara pe ministrii responsabili de conduita lor in fata Guvernului, iar Regele este declarat iresponsabil. d.Constitutia franceza prevede ca Primul ministru dirijeaza actiunile Guvernului si este responsabil pentru apararea nationala. R: ~ (OG = , OP = , Cap = 7, S = 5)

7.6.20.Responsabilitatea se clasifica, din punctul de vedere al vinovatiei cetateanului in: a.responsabilitate obiectiva (se bazeza pe vinovatia subiectului) b.responsabilitate subiectiva (instituita de legiuitor pentru anumite situatii cand trebuie protejat subiectul pasiv chiar in lipsa vinovatiei subiectului activ) R: ~ (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6)

7.6.21.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Art.48 din Constitutia Romaniei nu conditioneaza repararea pagubei cauzate prin ilegalitatea actului sau anularea acestuia. b.Atat in dreptul penal cat si in dreptul administrativ se face distinctie intre responsabilitatea functionarului si responsabilitatea functionarului public si chiar responsabilitatea altor categorii de functionari (ministrii, primari,etc.) c.Responsabilitatea civila consta in ansamblul reglementarilor legale privitoare la materializarea in raporturile sociale a obligatiei generale pe care o are orice persoana de a repara prejudiciul pe care l/a cauzat altuia. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6) 7.6.22.In dreptul civil raspunderea poate fi: a.raspundere contractuala b.raspundere extracontractuala c.raspunderea pentru fapta proprie d.raspunderea pentru fapta altuia e.raspunderea pentru fapta lucrului sau animalului R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6)

354

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

7.6.23.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Notiunea de” functionar public” este identica in toate ramurile de drept. b.In domniul contraventional responsabilitatea poate fi: responsabilitate contraventionala a persoanei fizice,a persoanei juridice,a functionarului, a parlamentarului,etc. c.Notiunea de functionar public din dreptul penal este mai larga aceeasi notiune din dreptul administrativ. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6) 7.6.24.Formele responasabilitatii administrative sunt: a.responsabilitatea autoritatii publice b.responsabilitatea functionarului public c.responsabilitatea administrativa a persoanei fizice si juridice in cadrul raportului de subordonare. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6) 7.6.25.Completati urmatorul enunt: Formele responsabilitatii si raspunderii sunt determinate de …………..reglementarilor ce se impun pentru ………….., apararea,………….drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale, cat si ale celorlalte drepturi si libertati …………. unei vieti sociale, economice, politice si ………….. R:specificul,garantarea,asigurarea,indispensabile,democratice (OG = , OP = , Cap = 7, S = 6)

CAPITOLUL 8 ~ DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI SI CETATEANULUI. NOTIUNEA SI NATURA JURIDICA A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR FUNDAMENTALE. GARANTIILE DREPTURILOR SI LIBERATILOR FUNDAMENTALE

EXERCITIUL 8 8.1.NOTIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE 8.2.NOTIUNEA DE INDATORIRI FUNDAMENTALE 8.3.NATURA JURIDICA A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR FUNDAMENTALE 8.4.CORELATIA DINTRE REGLEMENTARILE INTERNE SI CELE INTERNATIONALE PRIVIND DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI SI CETATEANULUI

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

355

8.5.CLASIFICAREA DREPTURILOR SI LIBERTATILOR FUNDAMENTALE 8.6.PRINCIPIILE CONSTITUTIONALE APLICABILE DREPTURILOR, LIBERTATILOR SI INDATORIRILOR FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR 8.1.1.Conditiile indeplinitede un drept pentru a fi considerat fundamental: a.sa fie un drept subiectiv b.sa fie esential pentru cetatean c.sa fie patrimonial d.sa fie inscris datorita importantei sale in acte deosebite cum ar fi declaratiile de drepturi sau legile fundamentale. R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1) 8.1.2.Completati definitia data de I.Deleanu dreptului subiectiv: Dreptul subiectiv este acea ………….conferita de lege , in temeiul careia ………..dreptului poate si uneori chiar ………….. sa desfasoare o anumita………….. si sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate……………sau, sub ……………..prevazuta de lege, in scopul valorificarii unui interes…………, nascut si actual, ………..si juridic protejat, in acord cu ………….general si cu ………….de convietuire sociala. R:prerogativa, titularul, trebuie, conduita,dreptului,sanctiunea,personal,legitim, interesul,regulile (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1) 8.1.3.Completati urmatorul enunt: Drepturile …………..sunt acele drepturi subiective ale…………,esentiale pentru………, libertatea si…………..acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a……………….. umane,drepturi stabilite prin………………si ………………prin Constitutie si legi. R:fundamentale,cetateanului, viata,demnitatea,personalitatii,Constitutie, garantate (OG = , OP = , Cap = 8, S =1) 8.1.4.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Nu exista nici o distinctie intre notiunile de „drepturi” si „libertati” fundamentale. b.Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea ,onoarea,viata particulara apersoanei si nici dreptul la propria imagine. c.Nu toate libertatile sunt libertati fundamentale dupa cum nici toate drepturile nu sunt drepturi fundamentale. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1) 8.1.5.Potrivit art.1 din Constitutia Romaniei valorile supreme garantate sunt: a.demnitatea omului drepturile si libertatile cetatenilor b.drepturile si libertatile fundamentale c.caracterul de stat de drept, democratic si social d.dreptatea si pluraismul politic e.caracterul de stat national, suveran,independent, unitar si indivizibil. R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1) 8.1.6.Cetatenii beneficiaza de toate drepturile conferite de Constitutie ca si strainii si apatrizii care au in plus dreptul de azil. a.adevarat b.fals R:b (OG = , OP = , Cap = 8, S = 1) 8.2.7.Completati urmatoarea definitie Indatoririle fundamentale sunt acele………..ale cetatenilor considerate………..de catre popor pentru realizarea …………………., inscrise in…………….. si asigurate in realizarea lor prin convingere si ,la nevoie , prin ………………a statului. R:obligatii,esentiale,intereselor generale,Constitutie,forta de constrangere (OG = , OP = , Cap = 8, S = 2)

356

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

8.2.8.Indatoririle fundamentale prevazute in Constitutie sunt: a.fidelitatea fata de tara b.respectarea Constitutiei si a legilor c.apararea tarii d.obligatia de a vota e.obligativitatea contributiilor financiare f.exercitarea cu buna credinta a drepturilor si libertatilor R:a,b,c,e,f (OG = , OP = , Cap = 8, S = 2 ) 8.3.9.a.Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esentiale care impreuna cu celelalte drepturi subiective si indatoriri corelative formeaza statutul juridic al cetateanului. b.Montesquieu definea libertatea ca dreptul de face ceea ce ingaduie legile. c.Dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. d.Distinctia dintre drepturile si libertatile fundamentale si celelalte drepturi si libertati este data de importanta economica, sociala si politica a celor dintai, toate fiind in fond drepturi subiective. Care dintre enunturile de mai sus reflecta realitatea? R:a,b,d (OG = , OP = , Cap = 8, S = 3) 8.4.10.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Art. 20 din Constitutia Romaniei care se refera la neconcordanta dintre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne, nu se aplica in caz de neconcordanta cu prevederile constitutionale. b.Orice persoana vatamata intr/un drept al sau care ,dupa parcurgerea unor cai de atac prevazute de legea romana, apreciaza ca nu i s/a facut dreptate, poate in termen de 6 luni sa se adreseze Curtii Europene a Drepturilor Omului. c. Romania a aderat in 1994 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. R:a,b (OG = , OP = , Cap = 8, S = 4) 8.5.11.Drepturile colective sunt: a.dreptul popoarelor la autodeterminare b.dreptul de asociere in sindicate c.dreptul la munca d.egalitatea intre sexe e.dreptul la egalitatea de sanse f.dreptul la viata R:a,b,d,e (OG = , OP = , Cap = 8, S = 5) 8.5.12.Dupa continut, drepturile si libertatile fundamentale se impart in: a.inviolabilitati b.drepturile si libertatile socio /culturale c.drepturile exclusiv politice d.drepturile si libertatile social / politice e.drepturile garantii R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 8, S = 5) 8.6.13.Ce principiu caracteristic drepturilor si libertatilor fundamentale este reglementat de art.15 alin.1 Constitutie ? a.neretroactivitatea legii b.egalitatea in drepturi a cetatenilor c.universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale d.prioritatea reglementarilor internationale. R:c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.14.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Principiul neretroactivitatii legii se aplica fara exceptie. b.Legea este neretroactiva decat in cazul legii penale mai favorabile. c.Art.16 pct.1si 2 precun si art.4 pct.2 din Constitutie reglementeaza egalitatea in drepturi a cetatenilor. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

357

8.6.15.Principiul neretroactivitatii legii asigura: a.stabilitatea dreptului legal castigat b.previne abuzul de drept c.asigura legitimitatea legii,recunoasterea ei ca obligatorie si justa. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.16.Indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii creeza posibilitatea pentru o persoana sa ocupe o functie sau o demnitate publica: a.sa fie cetatean b.sa nu aiba dubla cetatenie. c.sa aiba domiciliul in tara d.sa depuna juramantul prevazut de lege e.sa exercite functia sau demnitatea publica cu buna credinta, respectand fidelitatea fata de tara . R:b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.17.Completati art.18 din Constitutia Romaniei: „……………straini si …………….care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a …………si a …………,garantata de Constitutie si de legi. Dreptul de ………….se acorda si se ………..in conditiile legii, cu respectarea …………… si a …………… internationale la care Romania este parte.” R:Cetatenii,apatrizii,persoanelor ,averilor,azil,retrage,tratatelor ,conventiilor (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.18.Extradarea este institutia juridica ce permite unui stat de a cere altui stat pe………….. caruia s/a ………….unul din cetatenii sai ……………..sau condamnat…………., sa i/l predea. Completati definia de mai sus. R:teritoriul,refugiat,urmarit,penal (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.19.Expulzarea este institutia juridica ce permite…………………..dintr/un stat sa oblige un cetatean ………….sau ………… sa paraseasca tara, punand capat…………sederii acestei persoane pe ……………sau. Completati definitia de mai sus. R:autoritatilor publice,strain,apatrid,silit,teritoriul (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.20.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Extradarea nu se admite daca este facuta pentru ratiuni de ordin politic sau cand persoana ar putea fi condamnata la moarte ori ar exista riscul de a fi supusa torturii si altor pedepse sau tratamente crude. b.Un strain care se gaseste legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat. c.Cetatenii Romaniei nu pot fi extradati sau expulzati. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.21.Cetatenii romani pot fi expulzati din Romania: a.numai pe cale judecatoreasca deoarece astfel se incalca dreptul la libera circulatie b.pe cale judecatoreasca si administrativa c.numai pe cale administrativa in baza unor conventii internationale. R: ~ (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6) 8.6.22.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.O persoana poate fi acuzata numai in limitele legii pe baza de probe si indicii de vinovatie si numai de organele abilitate b.Persoana desi este prezumata nevinovata pana in momentul ramanerii definitive a hotararii de condamnare, este obligata sa/si probeze nevinovatia. c.O persoana necondamnata judecatoreste definitiv trebuie tratata ca o persoana nevinovata. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)

358

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

8.6.23.Completati art.49 din Constitutia Romaniei: „Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi …………. numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz,pentru apararea ……………….., a………., a sanatatii sau ………. publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei…………, prevenirea consecintelor unei………..naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrangerea trebuie sa fie …………cu situatia care a determinat/o si nu poate stinge ……… dreptului sau a libertatii. R:restrans, sigurantei nationale,ordinii,moralei,penale,calamitati,proportionala,existenta (OG = , OP = , Cap = 8, S = 6)

CAPITOLUL 9 ~ DREPTURI SI LIBERTATI CARE CARACTERIZEAZA FIINTA UMANA CA ENTITATE BIOLOGICA

EXERCITIUL 9 9.1.DREPTUL LA VIATA 9.2.DREPTUL LA INTEGRITATE FIZICA SI PSIHICA 9.3.DREPTUL LA OCROTIREA VIETII INTIME FAMILIALE SI PRIVATE 9.4.DREPTUL PERSOANEI DE A DISPUNE DE EA INSASI 9.5.DREPTUL FIINTEI UMANE DE A/SI INTEMEIA O FAMILIE

9.1.1.In Conventia Europeana a Drepturilor omului se prevede ca dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. …………..nu poate fi cauzata cuiva in mod ……………, decat in executarea unei ………………… pronuntate de un …………., in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin………. . Completati enuntul de mai sus. R:Moartea, intentionat,sentinte capitale, tribunal, lege (OG = , OP = , Cap = 9, S = 1)

9.2.2.In care dintre articolele urmatoare ale Constitutiei Romaniei este reglementat dreptul la viata si la integritate fizica si psihica: a.art.23 b.art.24 c.art.22 d. art.31 R:c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2) 9.2.3.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.In Romania pedeapsa cu moartea este interzisa. b.Constitutia Italiei prevede pedeapsa cu moartea ca si constitutiile a 18 state din S.U.A. c.Statului ii revin obligatii corelative dreptului la viata: asigurarea conditiilor minime de existenta pentru o viata decenta, protectia mediului, mijloace necesare ocrotirii sanatatii, etc. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

359

9.2.4.Codul penal reglementeaza legitima aparare in art.44.Completati continutul acestuia: Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a …………………. un atac material,…………..,………….si …………., indreptat impotriva sa , a altuia,sau impotriva unui interes………….si care pune in pericol grav……………sau drepturile celui …………..sau interesul public. Este de asemenea in stare de legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau ……….. a depasit limitele unei aparari …………..cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s/a produs atacul. R:inlatura,direct,imediat,injust,public,persoana,atacat,temerii,proportionale (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2) 9.2.5.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Conventia Europeana a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern al Romaniei in baza Legii 30 / 1994. b.Cauzarea mortii agresorului in contextul art.44 alin.2 Cod penal este scuzabila. c.In scopul efectuarii unei arestari legale sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute, atunci cand in mod absolut necesar s/a recurs la forta, moartea cauzata nu este imputabila .(prevederile C.E.D.O.) d.Moartea nu este imputabila daca rezulta dintr/o recurgere absolut necesara la forta pentru a reprima, conform legii,tulburari violente sau o insurectie (prevederile C.E.D.O.) R:a,c,d (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2) 9.2.6.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Pentru protectia integritatii fizice, in spiritul Constitutiei, legiuitorul a incriminat ca infractiuni si sanctionat faptele impotriva vietii, integritatii corporale si sanatatii, a infiintat organele imputernicite cu prevenirea, constatarea si sanctionarea acestora precum si procedurile de urmat (art.174/185 din Codul penal si articole din Codul de procedura civila) b.Tortura este incriminata in Codul penal roman si sanctionata cu pedeapsa inchisorii de la 2 la 25 de ani sau pedeapsa capitala. c.Nici o imprejurare nu poate justifica tortura. R:a,c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2) 9.2.7.Tortura este un act care produce o durere sau o suferinta ascutita,………….sau …………., intentionat unei persoane, cu scopul de a ……………de la ea sau de la o …………..persoana informatii sau marturisiri,de a ……………un act pe care ea sau o terta persoana l/a comis sau se presupune de a fi comis, de a ………….. sau de a face ………….asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv fondat pe o forma de …………..,daca o asemenea durere sau suferinta sunt produse de un ………..al …... publice sau orice alta persoana avand o ……………..oficiala sau la ………….sa sau cu consimtamantul sau …………sau tacit. Completati fraza de mai sus. R:fizica,mentala,obtine,terta,pedepsi,intimida,presiune,discriminare, agent,autoritatii,imputernicire,instigarea,expres (OG = , OP = , Cap = 9, S = 2) 9.3.8.Viata intima, familiala sau privata este ocrotita de Constitutia Roaniei in: a.art.26 b.art.34 c.art.25 R:a (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.3.9.Completati urmatorul articol din Constitutia Romaniei: …………………………….respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata. Persoana fizica are dreptul de a dispune de ea insasi,daca nu …………drepturile si libertatile ……..,…………publica sau……………… . R:Autoritatile publice,incalca,altora,ordinea,bunele moravuri (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.3.10.Atingeri aduse vietii intime, familiale sau private pot fi:

360

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

a.violari ale spatiului unde persoana isi desfasoara activitatea b.violarea secretului corespondentei, a comunicarilor, interceptarea convorbirilor c.obtinerea de fotografii in locuri rivate care ar putea dezvalui manifestari intime ale persoanei d.obstructionarea dreptului la identitate e.periclitarea dreptului la propria imagine R:a,b,c,e (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.3.11.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Persoana publica este acea persoana care, fara a detine o functie publica satisface in regim de drept privat anumite interese ale unui anumit public. b.Demnitarul si functionarul public sunt in slujba natiunii si satisfac interese publice. c.Orice act sau fapt din viata intima, familiala sau privata a demnitarului si functionarului public care nu poate influenta negativ prestatia sociala a acestuia, este protejat. R: ~ (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.3.12.Garantarea penala a dreptului la viata intima , familiala si privata se realizeaza prin: a.instituirea ca infractiune a divulgarii secretului profesional b.infractiunea de viol c.respectarea secretului profesional in tot cursul procesului penal, civil, comercial d.declararea ca secreta a sedintei de judecata care ar putea periclita aceste valori e.institutirea unor fapte ca infractiuni: violarea de domiciliu,violarea secretului corespondenteicalomnia, insulta,etc. R:a,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.3.13. Completati Rezolutia 1003 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei: „Nici editorii sau proprietarii, nici…………. nu trebuie sa considere ca informatia le apartine.Intr/o întreprindere dedicata informatiei, aceasta nu trebuie tratata ca o ……., ci ca un ……………………al cetatenilor.” R:ziaristii, marfa,drept fundamental (OG = , OP = , Cap = 9, S = 3) 9.4.14.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de persoana sa. b.Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi este prevazut in articolul 26 din Constitutie. c.Prin exercitarea dreptului persoanei de a dispune de ea insasi aceasta nu trebuie sa incalce drepturile altora, ordinea publica sau bunele moravuri. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 4) 9.5.15.Completati articolul 44 din Constitutia Romaniei: „Familia se intemeiaza pe …………. liber consimtita intre……..,pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea ……… de a asigura cresterea, educatia si instruirea…….. . Conditiile de incheiere , de………….si de …………a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila. Copiii din din afara casatoriei sunt………cu cei din……….. . R:casatoria,soti,parintilor,copiilor,desfacere,nulitate,egali, casatorie (OG = , OP = , Cap = 9, S = 5) 9.5.16.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Filiatia paterna este stabilita prin simplul fapt al nasterii copilului, prin recunoastere voluntara sau prin hotarare judecatoreasca. b.Casatoria dintre mama si tatal unui copil ii confera acestuia statutul unui copil nascut in timpul casatoriei. c.Nu exista discriminare intre un copil nascut in afara casatoriei si unul din casatorie. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 9, S = 5)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

361

CAPITOLUL 11 ~ DREPTURILE GARANTII

EXERCITIUL 11 11.1.DREPTUL DE ACCES LIBER LA JUSTITIE 11.2.DREPTUL DE PETITIE 11.3.DREPTUL LA APARARE 11.4.DREPTUL PERSOANEI VATAMATE DE O AUTORITATE PUBLICA 11.5.DREPTUL LA GREVA 11.1.1.Completati urmatorul enunt: Drepturile………..sunt acele drepturi special instituite de ………….,in baza carora omul isi poate asigura …………celorlalte drepturi ale sale, atunci cand ii sunt …………, sau i se asigura conditiile realizarii acestora. R:garantii,Constitiutie,infaptuirea,incalcate (OG = , OP = , Cap = 11, S = 1)

11.1.2.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Autoritatatile publice sunt obligate sa apere drepturile si libertatile fundamentale si sa asigure toate conditiile executarii neingradite a acestora. b.Persoanele juridice si orice persoana fizica trebuie sa respecte drepturile si libertatile fundamentale ale omului si sa execute cu buna credinta obligatiile corelative acestora, inclusiv drepturile lor. c.Pot fi considerate drepturile garantii:dreptul de acces liber la justitie,dreptul la petitie,dreptul de aparare,dreptul celui vatamat intr/un drept al sau de o autoritate publica, dreptul la greva. R: ~ (OG = , OP = , Cap = 11, S = 1) 11.1.3.Completati continutul art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: „Orice persoana are ……….la judecarea in mod ………..si intr/un cadru ………de catre o instanta…………..si ………, instituita de lege, care sa hotarasca fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter………, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie……….indreptata impotriva sa. Art.5 prevede „Orice persoana arestata sau detinuta, trebuie adusa de indata inaintea unui ………..sau altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi………….., sau ………….in cursul procedurii.”

362

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

R:dreptul,echitabil,public,independenta,impartiala,civil,penala,judecator,judecata,eliberata (OG = , OP = , Cap = 11, S = 1)

11.1.4.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Dreptul de acces liber la justitie este reglementat in Constitutia Romaniei in articolul 21. b.Puterea judecatoreasca este independenta de celelalte puteri fiind astfel indeplinita conditiile de impartialitate, obiectivitate si competenta. c.Dreptul de acces liber la justitie poate fi exercitat si de cetatenii straini si apatrizi. R: a,b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 1)

11.1.5.a.Caracterul legitim sau nelegitim al pretentiilor formulate in actiunea in justitie va rezulta numai in urma judecarii pricinii respective si va fi constatat prin hotarare judecatoreasca motivata. b.Justitia stabileste si ocroteste numai interesele legitime. c.Articolul 128 din Constitutie dispune: „Impotriva hotararilor judecatoresti partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac in conditiile legii”. Care dintre aceste enunturi sunt adevarate? R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 1)

11.2.6.Completati urmatorul enunt: Petitia este o cerere prin care se vizeaza …………unui drept, a libertatii sau unui interes ………..al petitionarului. R:repararea,legitim (OG = , OP = , Cap = 11, S = 2)

11.2.7.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Petitia se identifica cu denuntul. b.Dreptul de petitie poate fi exercitat individual , fie de un grup de cetateni, fie de organizatii legal constituite numai in legatura cu interesele acestora. c.Petitiile pot fi si anonime. R:b (OG = , OP = , Cap = 11, S = 2)

11.2.8.Completati urmatorul enunt:

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

363

Cetatenii au dreptul sa se adreseze …………………..prin petitii formulate numai in numele………… . Organizatiile …………constituite au dreptul sa adreseze petitii exclusiv in numele ….. …… pe care le reprezinta. Exercitarea dreptului de petitionare este scutita de………… . Autoritatile publice au obligatia sa…………..la petitii in …………. si in conditiile satbilite potrivit legii. R:autoritatilor publice,semnatarilor,legal,colectivelor,taxa,raspunda,termenele (OG = , OP = , Cap = 11, S = 2)

11.3.9.Dreptul la aparare cuprinde totalitatea ……….si ………procedurale ce pot fi folosite de o persoana pentru materializarea ………..contra invinuirilor si …………..ce i se aduc, tentativelor de incalcare a drepturilor, precum si posibilitatea de a/si valorifica…………….. sau de a dovedi netemeinicia ori……………pretentiilor adversarului. Completati enuntul de mai sus. R:drepturilor,regulilor,apararii,acuzatiilor,cererile,nelegalitatea (OG = , OP = , Cap = 11, S = 3)

11.3.10.Componentele dreptului la aparare sunt: a.posibilitatea de aparare prin masuri cu caracter preventiv b.aflarea si stabilirea adevarului c.aplicarea corecta a legii. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 3)

11.3.11.Dreptul la aparare poate fi exercitat: a.persoana in cauza, iar in anumite situatii de rudele acesteia b.persoana respectiva, dupa consultarea avocatului c.avocatul delegat d.procurorul e.Avocatul poporului R:a,b,c,d,e (OG = , OP = , Cap = 11, S = 3)

11.3.12.Dreptul la aparare este…………. .

364

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

In tot cursul procesului, ………….au dreptul sa fie ………. de un avocat, ……… sau……… din oficiu. Completati continutul articolului 24 din Constitutie. R:garantat,partile,asistate,ales,numit (OG = , OP = , Cap = 11, S = 3)

11.4.13.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Vatamarea persoanei intr/un drept al sau de o autoritate publica se poate produce numai printr/un act ilegal. b.Totalitatea procedurilor si litigiilor ivite intre perspanele fizice sau juridice pe de o parte, si autoritatile publice, inclusiv functionarii publici, pe de alta parte,avand ca obiect relatiile sociale si normele juridice care apartin dreptului administrativ poarta denumirea de contencios administrativ. c.Prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, un act al Consiliului judetean, al celui local sau al primarului in cazul in care considera actul ilegal. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 4)

11.4.14.Titularii dreptului prevazut in articolul 48 din Constitutie pot fi: a.orice persoana fizica b.orice persoana juridica c.orice persoana de drept public R:a,b,c (OG = , OP = , Cap 11, S 4)

11.4.15.Completati urmatorul enunt: Actul administrativ este o manifestare……………de vointa juridica, pe baza si in executarea …………,a unei autoritati administrative prin care se formeaza o situatie juridica noua, sau se refuza o……………juridica referitoare la un………….. recunoscut de lege,vointa juridica supusa regimului juridic………… . R:unilaterala,legii,pretentie,drept,administrativ (OG = , OP = , Cap = 11, S = 4)

11.4.16.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Se considera ca act administrativ si refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul de a nu se raspunde petitionarului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii respective, daca prin lege nu se prevede alt termen.

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

365

b.Vatamarea unui drept presupune: ingradirea exercitarii dreptului respectiv,cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea persoanei in dreptul respectiv,sau suprimarea si suspendarea dreptului. c.Vinovatia functionarului public este necesara a fi probata atunci cand, in cadrul contenciosului administrativ, se angajeaza raspunderea acestuia si nu a autoritatii publice. R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 4)

11.4.17.Avantajale procedurii contenciosului administrativ sunt: a.specializarea judecatorilor organizati in instante de contencios administrativ b.taxa de timbru este de maxim 1000 de lei c.operativitatea la care se adauga daunele cominatorii pentru aducerea la indeplinire a hotararii instantei R:a,b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 4)

11.5.18.Completati articolul 40 din Constitutie: Salariatii au dreptul la greva pentru …………intereselor …………, economice si sociale. …………..stabileste ……….si limitele exercitarii acestui drept, precum si………………. necesare asigurarii…………..esentiale pentru societate. R:apararea,profesionale,Legea,conditiile,garantiile,serviciilor (OG = , OP = , Cap = 11, S = 5)

11.5.19.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Greva este forma colectiva protestatara si revendicativa a salariatilor, care are ca efect juridic imediat reinnoirea contractului de munca. b.Greva este un drept exclusiv al salariatilor. c.Legea 15/1991 stabileste conditiile si limitele exercitarii dreptului la greva. d.Exercitarea abuziva a dreptului la greva atrage raspunderea juridica corespunzatoare. R:b,c (OG = , OP = , Cap = 11, S = 5)

11.5.20.Comletati urmatorul enunt: Greva reprezinta incetarea ………..,………. a lucrului de catre………..,in vederea satisfacerii de catre unitate a unor…………. de ordin profesional, revendicari determinate si comunicate unitatii, dar pe care aceasta a ……………sa le satisfaca.

366

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

R:colectiva,voluntara,salariati,revendicari,refuzat (OG = , OP = , Cap = 11, S = 5)

CAPITOLUL X DREPTURI SI LIBERTATI ALE PERSOANEI IN RAPORTURILE CU SOCIETATEA SI STATUL EXERCITATE,DE REGULA, INDIVIDUAL

Exercitiul 10

10.1.Libertatea individuala si siguranta persoanei 10.2.Inviolabilitatea domiciliului 10.3.Libertatea constiintei 10.4.Libertatea de exprimare 10.5.Dreptul la proprietate 10.6.Dreptul la mostenire 10.7.Dreptul la un nivel de trai decent 10.8.Dreptul la ocrotirea sanatatii 10.9.Dreptul la munca si protectia sociala a muncii 10.10.Drepturile persoanelor handicapate 10.11.Dreptul copiilor si al tinerilor de a li se asigura un regim special de protectie si de asistenta 10.12.Dreptul la invatatura 10.13.Dreptul strainilor si al apatrizilor 10.14.Dreptul de azil

10.1.1.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate conform Pactului international cu privire la drepturile civile si politice: a.Nimeni nu poate fi detinut sau arestat in mod arbitrar. b.Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentii ilegale are dreptul la o despagubire. c.Orice individ arestat va fi instiintat in cel mai scurt timp de invinuirile care i se aduc. R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S =1) 10.1.2.Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, cu urmatorele exceptii prevazute in Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art.5): a.daca este retinut legal pe baza unei condamnari, de catre un tribunal competent b.daca a facut obiectul unei arestari sau arestari ilegale

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

367

c.daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe un teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de extradare sau de expulzare. R : a,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.3.In care dintre urmatoarele articole din Constitutie este prevazuta libertatea individuala: a.art.20 b.art.21 c.art.23 R : c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.4.Gradul de protectie al libertatii individuala ,intr-un stat,este dat de : a.limitarea exercitarii libertatii individuale pentun a nu deveni abuziva b.limitarea drepturilor autoritatilor publice in asa fel incat sa nu incalce libertatea individuala c.instituirea de garantii in cazul procedurilor de infaptuire a justitiei d.sanctionarea faptelor care afecteaza libertatea individuala. R : a,b,c,d (OG = , OP = , Cap= 10, S = 1) 10.1.5.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Perchezitiile sunt ordonate de organele de politie alaturi de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege. b.Perchezitia domiciliara este un act care afecteaza inviolabilitatea domiciliului, reglementata de art.27 din Constitutie, daca nu este efectuata in conformitate cu procedurile legale. c.In cazul infractiunilor flagrante perchezitia se efectueaza fara autorizarea procurorului. d.Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise in orice situatie. R : b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.6.Perchezitia domiciliara se face numai: a.cu autorizarea procurorului b.cu autorizarea instantei c.in caz de infractiune flagranta fara autorizare d.cu consimtamantul scris al persoanei la domiciliul careia se efectueaza R : b,c ( OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.7.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Efectuarea perchezitiilor domiciliare in cazul parlamentarilor se realizeaza cu incuviintarea Camerei din care acestia fac parte.

368

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

b.Perchezitia se poate face si pe baza unei invoiri verbale cu persoana la domiciliul careia se face perchezitia. c.Pentru descoperirea si strangerea probelor necesare perchezitia poate fi corporala sau domiciliara. R : b (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.8.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false: a.Retinerea nu poate depasi 30 de zile. b.Prelungirea masurii arestarii se aproba numai de catre procuror. c.Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durata de cel mult 30 de zile. d.Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata. R : a,b,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.9.Masura arestarii poate fi prelungita cu cate 30 de zile sau pana la 30 de zile, in legislatia romana nefiind limitat numarul de prelungiri ale duratei arestarii de catre instanta. Adevarat sau fals? R : adevarat (OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.1.10.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Asupra legalitatii mandatului de arestare, arestatul se poate plange judecatorului care este obligat sa se pronunte prin hotarare motivata. b.Repetarea plangerii impotriva masurii arestarii, daca nu sunt motive noi care sa impuna revocarea,nu este considerata un abuz de drept ci un exercitiu al principiului prezumtiei de nevinovatie c.Eliberarea celui arestat este obligatorie daca motivele arestarii au disparut. d.Persoana arestata preventiv poate cere punerea sa in libertate provizorie sau sub control judiciar sau pe cautiune. R : a,c,d ( OG = , OP = , Cap = 10, S = 1) 10.2.11.Principiul inviolabilitatii domiciliului si resedintei unei persoane, prevazut in art.27 din Constitutia Romaniei, permite existenta unor exceptii expres prevazute de legea romana: a.pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti b.pentru inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane c.pentru apararea sigurantei nationale si a ordinii publice d.in caz de stare de necesitate. R: a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 2)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

369

10.2.12.Perchezitia domiciliarab se efectueaza numai intre orele ........... iar in celelalte ore numai numai in caz infractiune .................. , sau cand perchezitia urmeaza a se efectua intr-un ...... ........... .Perchezitia inceputa intre orele mentionate poate continua si in timpul .............. . Adaugati cuvintele potrivite in enuntul de mai sus. R : 6,00-20,00, flagranta, local public, noptii (OG = , OP = , Cap = 10, S = 2) 10.2.13.In care dintre urmatoarele articole apartinand Constitutiei romane se reglementeaza inviolabilitatea domiciliului: a.art.23 b.art.27 c.art.32 R : b (OG = , OP = , Cap = 10, S = 2) 10.3.14.Care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Declaratia Universala a Drepturilor Omului nu face o distinctie clara intre libertatea de exprimare si libertatea constiintei. b.Libertatea constiintei este nelimitata. c.Libertatea constiintei incorporeaza libertatea gandirii, libertatea de opinie, libertatea credintelor religioase, etc. R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 3) 10.3.15.Completati urmatorul enunt: Libertatea gandirii si a opiniilor precum si libertatea .............. ............. nu pot fi ingradite sub nici o forma.Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o ............ sau sa adere la o credinta religioasa, contrare ................. sale. R : credintelor religioase, opinie, convingerilor ( OG = , OP = , Cap = 10, S =3) 10.3.16.Cultele religioase nu sunt autonome in relatiile lor cu statul bucurandu-se de sprijinul acestuia prin facilitarea asistentei religioase in armata, spitale, penitenciare, azile si orfelinate. Adevarat sau fals? R : fals ( OG = , OP = , Cap = 10 , S =3) 10.4.17.Libertatea de exprimare: a.este nelimitata atat in public cat si in cadru privat b.este un drept constitutional

370

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

c.include si libertatea presei, libertatea cuvantului si creatiilor de orice fel R : b,c ( OG = , OP = , Cap = 10, S =3) 10.4.18.Completati art. 30 din Constitutie: Libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-si exprima prin ..... ........ , prin scris, prin ........... , prin .......... , sau prin alte mijloace de comunicare in ..........., gandurile, opiniile, credintele religioase si creatiile spirituale de orice fel. R : viu grai, imagini, sunete, public (OG = , OP = , Cap = 10 , S = 4) 10.4.19.O fapta se considera a fi savarsita in public (potrivit art. 152) cand a fost comisa : a.intr-un loc care prin natura sau destinatia sa este intotdeauna accesibil publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana b.in orice loc accesibil publicului daca sunt de fata doua sau mai multe persoane c.in loc neaccesibil publicului, cu intentia insa ca fapta sa fie vazuta sau auzita si daca acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane d.intr-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorate relatiilor dintre persoanele participante e.prin orice mijloc cu privire la care faptuitorul nu si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului. R : a,b,c,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 4) 10.4.20.Constitutia Romaniei interzice cenzura deoarece: a.exprimarea gandurilor si credintelor in creatii de orice fel reprezinta un drept constitutional al oricarei fiinte libere b.dreptul persoanelor de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit c.mijloacele de informare in masa publice si private sunt obligate sa asigure o informare corecta a opiniei publice. R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10 , S = 4) 10.4.21.Limitele libertatii de exprimare stabilite de Constitutia Romaniei sunt date de : a.imposibilitatea prejudicierii demnitatii, onoarei, a vietii particulare a persoanei si nici a dreptului la propria imagine b.interzicerea defaimarii tarii si a natiunii, a indemnului la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenta publica c.interzicerea manifestarilor obscene contrare bunelor moravuri. R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 4) 10.4.22.Completati urmatorul enunt:

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

371

Raspunderea .......... pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine ................ sau realizatorului, ................, organizatorului manifestarii artistice,................... mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. .................de presa se stabilesc prin lege. R : civila, editorului, autorului, proprietarului, Delictele (OG = , OP = , Cap = 10, S = 4 ) 10.5.23.Dreptul de proprietate privata este garantat de Constitutie ? a.da, pentru ca asa prevede art.41 al.1 din Constitutie b.nu, pentru ca in art. 41 al. 2 din Constitutie se arata ca proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege , indiferent de titular c.da, este garantat de Constitutie, dar Parlamentul si celelalte autoritati nu dispun de resorturi pentru indeplinirea dispozitiilor constitutionale, de unde si discutiile pe marginea acestui subiect fiind si unul din aspectele in legatura cu care se doreste modificarea Constitutiei. R : a,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 5) 10.5.24.Prin ¨caracterul licit al dobandirii proprietatii se prezuma ¨ se intelege : a.pedeapsa complementara a confiscarii averii condamnatului definitiv pentru infractiuni de prejudiciu poate fi aplicata de catre instanta b.legea care prevede pedeapsa complementara a confiscarii averii este neconstitutionala c.bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii. R : b,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 5) 10.5.25.Potrivit Constitutiei pot fi confiscate, numai in conditiile legii, urmatoarele bunuri : a.destinate la savarsirea infractiunilor sau contraventiilor b.folosite la savarsirea infractiunilor sau contraventiilor c.rezultate din savarsirea infractiunilor sau contraventiilor d.mobile si imobile de valoare, proprietatea condamnatului definitiv pentru acte de coruptie R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 5) 10.5.26.Averea dobandita licit nu poate fi confiscata : a.atata timp cat autoritatile competente ale statului nu au probat potrivit legii ca aceasta a fost dobandita ilicit b.legea privind controlul averilor nu se aplica salariatilor din sectorul privat c.legea privind controlul averilor se aplica numai demnitarilor, magistratilor, politistilor, militarilor si unei categorii restranse de bugetari R : a ( OG = , OP = , Cap = 10, S = 5)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

372

10.5.27.Alegeti raspunsurile corecte : a.pot fi confiscate, in conditiile legii, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni sau contraventii b.nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita conform legii cu dreapta si prealabila despagubire c.nimeni nu poate fi obligat sa probeze caracterul legal al dobandirii proprietatii sale d.inlaturarea oricaror prevederi ale legii care ar institui pedeapsa confiscarii averii R : a,b,c,d ( OG = , OP = , Cap = 10, S = 5) 10.5.28.Alegeti raspunsurile corecte : Dreptul de proprietate obliga la : a.respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea unei bune vecinatati b.respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului c.despagubirea proprietarului pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor. R : a,b,c (OG = , OP = ,Cap = 10, S = 5) 10.5.29.Prerogativele dreptului de proprietate sunt : a.dreptul de folosinta b.posesia c.inalienabilitatea d.dispozitia R : a,b,d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 5) 10.6.30.Dreptul la mostenire este : a.garantat de Constitutie b.numai ocrotit de Constitutie c.este asigurat de Constitutie R = a (OG = , OP = , Cap = 10, S = 6) 10.7.31.Pentru asigurarea unui nivel de trai decent statul este obligat : a.sa ia masurile de dezvoltare economica si de protectie sociala necesare b.sa asigure dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege c.sa asigure prin legi si alte acte normative un nivel al pensiilor, a celorlalte drepturi de asigurari sociale necesare unui trai decent ; legile care nu indeplinesc aceasta conditie pot fi declarate neconstitutionale

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

373

R : a,b c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 7) 10.8.32.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false : a.Dreptul la ocrotirea sanatatii este un drept colectiv. b.Dreptul constitutional la ocrotirea sanatatii creeaza statului si autoritatilor anumite obligatii corelative. c.Dreptul la ocrotirea sanatatii se afla in stransa legatura cu alte drepturi constitutionale cum ar fi dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, protectia persoanelor handicapate,etc. R : a ( OG = , OP = , Cap = 10, S = 8) 10.9.33.Constitutia Romaniei stabileste ca : a.fiecare are indatorirea de a munci si dreptul de a obtine un serviciu b.fiecare are dreptul de a –si alege singur profesia c.toate persoanele au dreptul si isi asuma obligatia de a munci d.dreptul la munca nu poate fi ingradit, alegerea profesiei si a locului de munca sunt libere R :d (OG = , OP = , Cap = 10, S = 9) 10.9.34.Indicati care dintre urmatoarele enunturi sunt adevarate: a.Reglementarea constitutionala a dreptului la munca nu creeaza statului obligatia asigurarii de locuri de munca pentru cetateni. b.Dreptul la protectia sociala a muncii nu este garantat constitutional. c.Constitutia Germaniei interzice munca fortata si trateaza acest drept de a munci ca pe o libertate . R : a,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 9) 10.9.35.Completati urmatorul enunt : Salariatii au dreptul la ............ ............ a muncii.Masurile de protectie privesc securitatea si igiena muncii ; regimul de munca al ...........si al tinerilor, instituirea unui salariu .............pe economie, repaosul saptamanal, ................ de odihna ............., prestarea muncii in conditii grele, precum si alte situatii specifice.Durata normala a zilei de lucru este in medie de cel mult ...... ore.La munca egala femeile au salariu ........... cu barbatii.Dreptul la ............. colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective sunt ................ . R : protectia sociala, femeilor, minim, concediul, platit, 8, egal, negocieri, garantate (OG = , OP = , Cap = 10, S = 9) 10.9.36.Nu constituie munca fortata : a.prestatiile impuse in caz de calamitate ori alt pericol, precum si prestatiile care fac parte din obligatiile civile normale stabilite de lege

374

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

b.serviciul cu caracter militar sau activitatile desfasurate in locul acestuia de catre cei care nu presteaza serviciul militar, conform legii, din motive religioase c.munca unei persoane condamnate prestata in conditii de detentie sau de libertate conditionata. R : a,b,c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 9) 10.10.37.Indicati enunturile adevarate : a.Persoanele handicapate nu beneficiaza de drepturile politice ci doar de cele civile. b.Declaratia drepturilor persoanelor handicapate adoptata de O.N.U. in 1975 enumara principalele drepturi ale acestor persoane : respectarea demnitatii umane, masurile care sa-i permita cea mai larga autonomie posibila, tratamente medicale, ajutoare, educatie si readaptare, securitate economica si sociala si un nivel de trai decent, etc. R : b (OG = , OP = , Cap = 10, S = 10) 10.11.38.Indicati enunturile false : a.Articolele constitutionale care vizeaza drepturile cetatenesti vizeaza si drepturile copiilor si, in special, ale tinerilor. b.Exploatarea minorilor este interzisa. c.Constitutia Romaniei prevede ca minorii sub 16 ani nu pot fi angajati ca salariati. d.Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire speciala. R : c (OG = , OP = , Cap = 10, S = 11) 10.12.39.Care dintre urmatoarele enunturi sunt false : a.Invatamantul de stat este gratuit, potrivit legii. b.In Romania invatamantul nu este obligatoriu. c.Dreptul la invatatura este asigurat de stat prin invatamantul general, liceal, profesional, prin invatamantul superior, precum si prin alte forme de instructie si de perfectionare. d.In conditiile legii, in Romania , invatamantul se poate desfasura si intr-o limba de circulatie internationala. R : b (OB = , OP = , Cap = 10, S = 12) 10.13.40.Indicati enunturile adevarate : a.Cetatenii straini si apatrizii se bucura de toate drepturile si libertatile garantate de Constitutie si legi. b.Cetatenii straini si apatrizii au un drept in plus fata de cetatenii romani – dreptul de azil. c.Expulzarea sau extradarea cetatenilor straini sau a apatrizilor se hotaraste de catre autoritatile administratiei publice locale din localitatea de resedinta. R : b (OG = , OP = , Cap = 10, S = 13)

DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE

10.13.41.Completati urmatoarele enunturi : Cetatenii straini si apatrizii pot fi ............... numai in baza unei conventii internationale sau in conditii de ............ . Extradarea sau expulzarea se hotaraste numai de ............. . R : extradati,reciprocitate, justitie Notă: OG.= obiectiv general; OP.=obiectiv principal.

375