Domnia Lui Stefan Cel Mare.docx

Ștefan

al

III-lea (n. 1438-1439, Borzești -

d. 2

iulie 1504, Suceava),

supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială. Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”. In vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la „oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului. Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar

din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre centrul Europei esfasurand o politica activa, inteleapta si largind considerabil aria negocierilor de alianta, de la Venetia, pana la indepartatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat sa indeplineasca functia unei diversiuni in flancul oriental al Imperiului Otoman, Stefan cel Mare a izbutit sa asigure, intre rivalitatile concurente ale regatelor polon si ungur pentru dominatia spatiului romanesc si in fata uriasei forte militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independenta in fapt a tarii sale, sa dea Moldovei cel mai inalt prestigiu international in epoca medievala.

Confruntat indeosebi cu marea primejdie creata de expansiunea otomana care ameninta nu numai Moldova, Muntenia si Transilvania dar si celelalte state sud-est si central Europene, preocupat in permanenta de a asigura linistea, bunastarea si libertatea tarii sale si a intregului spatiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voivod roman s-a angajat intr-o lupta care implica un urias efort militar si politic, mobilizarea tuturor resurselor romanesti, gasirea unor forme si metode noi de actiune pe scara strategica si tactica, in sfarsit o ampla politica de aliante pe plan international.

Cum era si firesc, conceptia sa politico-militara a vizat sa realizeze mai intai unitatea de actiune a Moldovei cu Transilvania si Tara Romaneasca, sa inchege un puternic front antiotoman romanesc, asa cum il infaptuise cu alte mijloace si intr-o alta etapa istorica Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de aliante cu statele europene crestine a fost intrevazuta ca o cale de sporire a eficientei efortului de aparare al poporului roman. Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele două state, cum ar fi dezvoltara legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza

imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor impotriva regelui ungar, din 1467. [7]:p. 57 [36]:p. 119 Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa 40.000 de oșteni, prin pasul Oituz, urmată de asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău, Roman și Târgu Neamț. La 7 decembrie armata ungară a ajuns la Baia. [36]:p. 120 Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă. Retragerea a fost favorizată și de inacțiunea unuia dintre corpurile de armată moldovene, condus de vornicul Crasnăș, care ulterior va fi judecat pentru trădare, condamnat la moarte și executat. [7]:p. 57[36]:p. 120[6]:pp. 114-116

Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul său în plan extern.

[37]:p. 100[36]:p. 121

„Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar

Familie S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen țarul”, fiica lui Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii: pe Alexandru și pe Elena (Olena). Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467 și a fost înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava – vechea Mitropolie a Moldovei.

La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din familia dinaștilor de la Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și Bogdan) au murit la vârste fragede. Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Putna. tefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, Domnul Țării Românești, pe care o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din această căsătorie au rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două fiice frumoase”, Ana și Maria. Un alt fiu natural (născut în 1483) al lui Ștefan cel Mare, cu o anume Răreșoaia (a cărei existență nu e documentată istoric), a fost Petru Rareș, care avea să devină la rândul său domn al Moldovei, de două ori (1527-1538 și 1541-1546). Dintre urmașii naturali ai lui Ștefan cel Mare, 14 au ajuns domnitori ai Moldovei în perioada 1504-1668 (2 fii, 7 nepoți, etc.).