Diamantul - O Povestire Scurta De Radu Pintea

DIAMANTUL

O pOvestire scurtă de Radu Pintea Într-o exploatare minieră trăia odată un miner tânăr, şi într-o bună zi, ca orice om, s-a dus şi el într-o gogoşerie ca să mănânce o gogoaşă şi s-au îndrăgostit unul de altul el şi gogoşeriţa. În toată exploatarea nu exista om mai cumpătat, mai serios, mai econom şi mai modest decât minerul îndrăgostit de fata mirosind toată a vanilie, untdelemn şi zahăr pudră. Nu frecventa bodegile, şi cel puţin din acest motiv ajusese o pildă mai întâi pentru ortacii din abataj şi în curând pentru tot colectivul exploatării. Pentru întreaga urbe. Ajuns la vârsta când trebuia să se căsătorească, minerul o făcu până la urmă cu gogoşeriţa, fata cea mai gospodară din întreaga aşezare şi se părea cea mai cuminte, cum îndeobşte nu prea pot să fie fetele de mineri. Iar ca frumuseţe, umbla vorba, tânăra gogoşeriţă nu se număra defel printre cele din urmă. Într-un cuvânt, se părea că în mica aşezare de mineri s-au luat Soarele cu Luna. Menajul lor ajunsese o legendă încă înainte ca el să demareze, de pe când ei erau doar în vorbă şi multe comunităţi de mineri aflaseră zvonul unei uniri ce promitea perfecţia umană cea mai de neatins, ca orice perfecţie. Căsătoria Soarelui cu Luna avu loc spre buna dispoziţie a tuturor. Un lucru caraghios dar care nu fu băgat de seamă de nimeni fu faptul că minerii musafiri se simţeau mai bine decât mirii, ca nişte şcolari care au luat nota maximă. Dar uluirea a fost maximă când s-au strigat darurile: pentru mireasă din partea mirelui a fost un diamant mare şi frumos. El scăpăra puternic în toate culorile curcubeului şi a luat ochii tuturor. Era un dar perfect. Extrem de scump, foarte frumos la privit, dar cu care nu se putea face nimic. Şi în plus, era mic. Tânărul cuplu mai primi în dar servicii de ceai, de cafea, oale, cratiţe, polonice, solniţe, zaharniţe, căţei de porţelan cu mutră tristă, pisoi de pluş etc. Toate aceste lucruri serveau la ceva ce ştia toată lumea, deci puteau fi 1

folosite, aveau, fără îndoială să fie de ajutor proaspeţilor însurăţei. Dar cu un diamant, ce să faci cu un diamant? Doar să priveşti la el până la plictiseală. Când au întrebat unul şi altul cât a costat, mirele a spus “Mult”. Şi cu toţii erau siguri că aşa trebuie să fi fost. Iar mireasa făcea ce făcea şi în toiul petrecerii, la rugămintea unuia sau a altuia ori la propriul ei îndemn deschidea capacul micii cutii pentru a se mai uita o dată la nodul de raze aşezat pe catifea albastră. Nici o presimţire nu-şi putea afla sălaş în străfulgerările sale orbitoare. Oare aşa să arate viaţa ei de acum înainte? Cear fi putut să însemne acest dar nemaivăzut într-o casă de muncitori? Fata nu îndrăznea să se gândească. Lăsa mănunchiul de raze să-i bântuie chipul şi asta părea tot ce era în stare să facă în toiul petrecerii nupţiale. Necazurile s-au ivit la un an de la întemeierea familiei şi nimănui nu-i venea să creadă că mirele ar fi fost vinovatul. “Mai degrabă ea” şopteau oamenii tulburaţi de faptul că încrederea, aşteptările şi previziunile lor ameninţau să se spulbere şi încă atât de curând. “Bine, dar cum asta?” se întrebau unul pe altul cu mâinile în dreptul gurii, a mirare sinceră. “Uiteaşa,” făceau răutăcios cei care ştiau amănunte, “el nu dă toţi banii în casă.” “Zău?” se rotunjeau de uimire ochii şi toată lumea era atunci de acord că, indiferent care din cei doi a fost cu adevărat vinovat, hârâiala din această pricină era ceva cât se poate de serios. “Dar ce face cu banii? S-a apucat de băut? Mulţi bărbaţi se apucă de băutură după ce-şi văd sacii-n car…” “Aş! Nimeni nu l-a văzut punând în gură pic de ţuică.” “Vreo ibovnică? Ăştia cuminiţi sunt cei mai periculoşi.” “Nici pomeneală! Cum iese din gaura noastră se duce întins numai la aia a lui.” “Atunci precis că strânge pentru casă sau pentru maşină mică.” “Cine ştie…Deh,..poate,” făcea în doi peri bârfa, a piază. Ca un animal sălbatic mulţimea presimţea cataclismul. Când mariajul celor doi împlinea un an ca fulgerul se duse vestea că minerul îi făcuse cadou soţiei sale încă un diamant. Atunci înţeleseră toţi cei ce-l nedreptăţiseră pentru faptul că nu-i dădea toţi banii în mână soţiei şi-şi spuseră că nu exista un om mai bun şi mai iubitor decât soţul gogoţeriţei. Diamantul acest era parcă şi mai frumos decât primul, dar el nu era cartof ori cireaşă, ori brânză, el nu era ceainic ori farfurie în care să torni un borş bun şi fierbinte, el nu era nici zahăr nici carne de porc. El era un diamant şi tot ce se putea face era doar să-l priveşti până îţi venea ameţeala.

2

Edenul dură două săptămâni, până când minerul luă avansul. Şi din el tânăra femeie nu văzu decât două sute de lei. Atunci cearta reizbucni pălălaie ca un foc până atunci mocnit. Nu ţi-a ajuns un an de foame şi de goliciune? strigă ea mânioasă. Draga mea, nu e de-ajuns că vreau din tot sufletul să fii fericită? răspunse el blajin tot cu o întrebare. Dar gogoşeriţa se înfuriase. Uite că n-o fi deajuns! Vezi bine că nu facem lux, deşi, uite-te la ceilalţi mineri, toţi au casele pline şi aranjate care mai de care mai drăguţ. Nu-ţi reproşez nimic, cadourile excentrice pe care mi le-ai luat au costat, bineînţeles, imens, şi sunt foarte frumoase, îmi plac la nebunie, dar …înţelege, e momentul să înţelegi că mai trebuie să mâncăm, rochia mea s-a descusut, talpa de la singura ta pereche de pantofi s-a dus … Adevărat? Ce să fie adevărat? Că rochia ta s-a descusut. Drept răspuns, femeia îi arătă şoldul gol, frumos, ce-i drept, dar care în locul acela ar fi trebuit să fie acoperit de o îmbinare de textile ce nu mai părea să fie. Minerul tăcu, însă în sinea lui fu foarte mâhnit să audă aceste cuvinte. Adevărul e că rochia gogoşeriţei crăpase acolo fiindcă talia ei începuse să ia proporţii din nişte cauze cărora toată lumea, fie că mănâncă fie că nu, gogoşi. le datorează viaţa. Când minerul auzi că soţia lui era însărcinată, nu-şi pierdu capul de fericire, cum se întâmplă de obicei cu bărbaţii în asemenea situaţii. Întreaga lui fericire se regăsi adunată la sfârşitul anului (pentru el Anul Nou cădea în ziua de 8 iunie, ziua când se însurase cu gogoşeriţa) în cadoul lui pentru nevastă – un diamant cenuşiu noros de o frumuseţe inimaginabilă şi un preţ lesne de imaginat. Părea că între cele douăzeci de feţe ale sale, şlefuitorul avusese de gând să eternizeze norii unui cer de vară, iar gândul i se împlinise. Odată cu naşterea minusculului miner, greutăţile fericitei familii se ridicară la cub, iar certurile ajungeau să izbucnească din te miri ce. Şi ca întotdeauna de vină erau diamantele – cadourile perfecte şi pure dar cu care nu se poate face nimic. Ele scăpărau în perniţele lor de catifea de pe etajerele de sticlă, în rest goale, ce ar fi trebuit să adăpostească servicii de ceai, supă, pahare de apă, mult mai ieftine şi mai urâte decât nestematele, în schimb cu care se putea face ceva în ce priveşte traiul de zi cu zi.

3

Mama gogoşeriţei, zădărâtă de vecini, îi dădu ideea de a vinde măcar unul dintre diamante şi a putea trăi cumsecade, însă gogoşeriţa respinse cu indignare aceste propuneri. Le socotea pline de răutate şi invidie. Cum ar fi putut să se despartă de nişte cadouri atât de minunate, ce conţinutul şi forma lor fără cusur nu numai întreaga dragoste şi banii soţului ei, ce trudeau din greu acolo jos, în întuneric doar pentru ea? Cum ar fi putut să se gândească cineva la o asemenea nelegiuire? Atunci crăpaţi de foame şi umblaţi rupţi, ca cerşetorii, a strigat înveninată la ea maică-sa. Şi lu’ ăsta micu’ ce-o să-i daţi să mănânce? Diamante? Mamă, dacă nu ştii să-mi spui ceva liniştitor în situaţia disperată în care mă aflu, mai bine taci, te rog, spuse gogoşeriţa. Soţul meu e atât de bun, şopti ea pradă unei nefericiri pe care nici maică-sa, nimeni din exploatarea minieră nu i-o putea bănui. Ei, atunci dacă-i bun, pupă-l în bot, holbaţi-vă amândoi la diamante şi să fiţi sănătoşi! exclamă cu aparentă mulţumire maicăsa. Dacă n-ar fi atât de bun, oh, Doamne, dacă n-ar fi atât de bun, murmură în neştire gogoşeriţa. Şi-şi frângea mâinile. Nimeni din exploatare, nimeni de pe Pământ nu-i putea alina suferinţa. Când soţul ei veni în seara aceea de la muncă, o sărută, aşa cum făcea în fiecare seară, o ţinu mai mult decât de obicei în braţe şi-i spuse ca în urmă cu trei ani, în gogoşerie, unde se cunoscuseră: Miroşi a vanilie, iar pielea ta e pudrată cu zahăr pudră de la gogoşile tale. Inima gogoşeriţei se topi ca o bucată de unt şi în seara aceea amână discuţia. Se hotărî să mai aştepte până la următorul An Nou, şi între timp nu-i mai rămânea decât să spere din tot sufletul că soţul ei are să devină un miner ca toţi minerii conştient de greutăţile vieţii şi dispus să le facă faţă în felul cum oamenii obişnuiţi o fac. Ea s-ar fi mulţumit şi cu atât. De umilinţă şi furie că nu nobleţea unui muncitor ce râvneşte pentru soţia lui splendoarea şi suprema dovadă de fidelitate o putea face fericită, ci cu totul altceva, de o mie de ori mai ieftin, mai banal şi mai comun, plânse de multe ori. Aşa sosi Anul Nou şi în ziua aceea minierul veni la ea cu un zâmbet care îngheţă soţiei sângele în vine – îl mai văzuse încă de trei ori în patru ani. Soţul ei se apropie, vârî mâna în buzunarul hainei şi scoase de acolo nenorocirea. La mulţi ani, iubito! Aici e ceva pentru tine, spuse el şi-i întinse o cutie mică şi neagră, ca pentru butoni. Mâinile femeii tremurau 4

deja de furie când apăsară pe micul buton de închidere. Un pocnet şi cutia se deschise. Era catifea albă şi, prizonier în catifeaua albă, un diamant negru. Admiraţia şi furia se anihilară reciproc şi efectul fu umezirea ochilor ei. Tu n-ai să te schimbi niciodată, îi spuse ea cu durere. Trebuie să ne despărţim. Minerul părea o statuie de miner. În ce sens “trebuie să ne despărim”? murmură el. Adică să divorţăm. Există cumva şi un motiv? Femeia îşi muşcă buzele. Luă diamantul din catifeaua lui şi îl dădu copilului. Acesta se jucă ce se jucă conversând cu el în legea lui şi-l înghiţi, după obicei. Te iubesc, dar nu mai putem trăi împreună în halul în care trăim. Am aşteptat, Dumnezeu ştie cum, să-ţi vină odată mintea la cap dar te văd că tot continui să aniversezi căsătoria noastră cu diamante. Asta mănâncă ăsta mic, asta mâncăm noi! Cu asta se joacă! Cu asta ne îmbrăcăm! Cu diamante! În felul acesta nu se mai poate trăi, oricât ne-am iubi! Ştiu că tu n-ai să renunţi niciodată la plăcerea asta de a-mi oferi diamante în fiecare an, de aniversarea căsătoriei noastre. Eşti sigură că trebuie să ne despărţim? întrebă statuia de miner. Tocmai pentru că ne iubim prea mult, nu mai putem rămâne împreună. Patru ani am trăit cu convingerea că un muncitor ca mine, poate să ofere soţiei sale tot ce poate fi mai frumos, şi asta mă făcea şi mai fericit chiar dacă nu mă vâram dedesubt decât pentru un singur lucru: să-mi pot permite să-ţi cumpăr câte un diamant la fiecare aniversare. Acum văd că m-am înşelat crunt. Ceea ce eu credeam a fi lucrul cel mai frumos, mai luminos şi mai preţios din lume, era privit de tine şi de toţi ca lucrul cel mai demn de batjocura şi de invidia voastră. Nu poate fi vorba de batjocură … Batjocură, rosti el apăsat. Vinde-le şi trăieşte. Astea sunt daruri de la tine şi nu pot să le vând. Dacă aş fi putut s-o fac fără să te doară, crede-mă că aş fi făcut-o demult, dar nu pot fiindcă te iubesc. Poţi să le vinzi. De azi ele nu mai sunt decât nişte pietre preţioase. Te iubesc, dar ăsta mic şi cu mine trebuie să trăim. Şi tu trebuie să trăieşti. 5

-

Destul, o întrerupse minerul. Îmi dau seama că, oricum procesul ţiar da ţie copilul, pe bună dreptate, aşa încât, ca şi cu diamantele, lucrurile sunt clare: este al tău. Din această clipă consideră-te divorţată. Te iubesc. Şi eu te iubesc, dar asta nu mai contează. O să trecem să te vedem, spuse femeia încercând să pară cât mai stăpână pe sine, însă într-un târziu, când ajunse cu copilul la mama ei şi puştiul ceru să iasă afară ea uită să mai controleze oliţa de noapte şi diamantul negru se pierdu pentru totdeauna în canalizarea oraşului de mineri. Aşa s-au despărţit într-o seară fără proces public un miner şi o gogoşeriţă care se iubeau foarte, foarte mult. Apărută în revista Tomis din Constanţa înluna noiembrie 1986, pp.8-9

6