Barca Sparta - De Radu Pintea

Leliei, cu dragoste

Barca spartă de Radu Pintea

Eram la muncă pe-un şantier străin într-o frumoasă ţară, Hai să mă plimb puţin, mi-am zis, pe ţărumul mării într-o seară. Pustie marea, ţărm pustiu, şi între ele – eu Golit de tot, de toate cele, mergeam întins, mergeam mereu, Fără de ţel, mergeam sub stele, cu capul gol şi mintea goală, cuprins de ale mele. Când deodată am zărit o umbră-ntunecată parcă Zăcea lungită în nisip, m-am apropiat curios şi dintr-odată În faţă-mi răsări spectral o prea străveche barcă, O barcă răsturnată. Îşi mai păstra şi-acum forma cea dulce, de-odinioară Când pentru cineva plutise prin acel golf de mare în acel colţ de ţară. Însă bordajul putrezise de vremi şi umezeală, Lungi crăpături brăzdau carena-n lung şi-n lat, Să o repare încercase cineva, ici – colo petice de smoală Zadarnic bandajau profilu-i zvelt odinioară – acum deteriorat. Şi m-am trezit carena veche că mângâi cu palmă,drăgăstoasă, De sare arsă mai întâi, apoi de soare nemilos, Precum amantul mângâie a amantei coapsă Şi îi şopteşte la ureche tot ce e tainic şi duios. Scoici mici se împlântaseră în lemnul sfarogit Şi plete străvezii de la marine alge se resfirau peste bordajul şlefuit De-îndelungatul ei servici în apele pelage… Nu ştiu apoi cât a durat această reverie, Era senin, ţărmul – pustiu,luna – sus, ora – devreme ori târzie, Un tâlc ascuns vroiam să-i aflu acestei situaţii În care mă simţeam eu însumi ca o coajă Repede derivând de la a vieţii plajă Tot mai uscată coajă, tot mai golită de vibraţii. Aşa trecut-am noaptea eu şi luntrea spartă pe ţărmul solitar, În vuiete de val: două clare umbre de la al lunii lampadar. Vasto Marina, MMVII

FG