Expozitia O Fictiune De Radu Florin Pintea

EXPOZIŢIA o ficţiune de Radu Pintea Când deschise ochii văzu lumină. Privi în jur şi nu recunoscu locul. Era o încăpere în nuanţe de gri, elegantă, curată şi perfect funcţională. Putea fi un salon de spital, o incintă fabricaţie a microprocesoarelor sau un birou de relaţii cu publicul al unei bănci cu abordare agresivă a segmentului de populaţie cu venituri modeste. Indiferent ce-ar fi fost, nu-şi aducea aminte cum ajunsese acolo. Adevărul e că nu mai ştia nici cum îl cheamă. Iar asta îl alarmă mai mult decât durerea surdă pe care o simţea infuzându-i întreg corpul. Nu era propriuzis durere,ci doar un fel de jenă fizică menită parcă să-l disloce din acea nesimţire specifică stării de normalitate şi să-i aducă aminte că era viu şi că viaţa era o minune ce nu trebuie nici o clipă să fie desconsiderată. Poate dăduse maşina peste el, poate că îi căzuse în cap un meteorit, sau poate căzuse din avion. Făcu trei încercări de a-şi aduce aminte ce se întâmplase cu el – toate eşuate. Atunci încercă să se ridice în capul oaselor şi asta-i reuşi. Această mică victorie îi dădu o bucurie simplă şi pură în care zăbovi chiar şi în clipa când îşi dădu seama că sub cearceaful scrobit era gol puşcă. Nu-l deranja şi nu-i era frig.Prin uşa deschisă intra o adiere călduţă cu mireasma delicată a wistariei revărsată într-o veritabilă cascadă florală în loc de draperie în dreptul ferestrei. În acea incintă perfect ordonată nu-i fu greu să vadă locul unde se aflau nişte haine şi în mod firesc consideră că trebuiau să fie ale lui chiar dacă nu-şi amintea ca el să le fi pus acolo şi nici altcineva cunoscut. Erau plăcute la pipăit şi mătăsoase la atingere şi îi veneau ca turnate. Nu era nici o oglindă în care să se vadă, dar nu resimţi lipsa. În cameră nu mai era nimic altceva de făcut, aşa că porni spre uşa deschisă în lături ca o invitaţie. Se opri în prag şi reflectă un pic asupra drumului pe care-l avea de parcurs. Se afla în capătul unui coridor cu pereţi de sticlă dincolo de care în mod aparent se afla un vivariu. Ţestoase, canguri,pitoni, canari şi papagali populau spaţiul verde, luxuriant care filtra radianţa unei dimineţi sinilii strălucitoare. Un bărbat tânăr, suplu, tuns cazon, cu o mină veselă aştepta la celălalt capăt al coridorului prin vivariu cu un pix metalic în mână în picioare lângă piedestal executat dintr-un monolit de bazalt lustruit. Când ajunse în dreptul lui, tânărul îi întinse pixul şi-i făcu semn să se iscălească într-un registru aflat deschis pe suprafaţa de rocă a piedestalului.

1

Nu simţi nici un efort să înţeleagă gestul,aşa că apucă pixul şi adăugă şi el semnul lui în coada mai multor semne similare aflate în registru. Fără un cuvânt escorta îi făcu un binevoitor semn să continue, ceea ce el, cu toată naturaleţea făcu mergând cu pas egal până când se trezi afară în capătul unui platou de marmură supraînălţat ce se termina peste tot cu cinci trepte. În capătul de jos al scărilor îl aştepta un automobil cu portiera deschisă şi motorul în funcţiune. Fiindcă nu mai era absolut nimeni altcineva în jur iar şoferul îi făcea semne încurajatoare, el nu se sfii să ia loc lângă şofer şi să întrebe cu o perfectă naturaleţe: Unde mergem? ca şi cum ar fi fost totuşi vorba de o glumă, când de fapt taximetristul ar fi fost normal să pună această întrebare. La expoziţie, unde altundeva? răspunse cel de la volan cât se poate de firesc, aşa că cel ce se trezise nu găsi nimic de consemnat; omul ştia ce spune. Semeni cu cineva, o cunoştinţă veche de-a mea. Zău? exclamă surprins şoferul. îmhî. Era muzicant. Cânta la corn în orchestra simfonică . Făcu un gest vag cu mâna strijinită de scaunul şoferului. Mulţi ani în urmă. Eu eram un puştan, el era bătrân. Zău? făcu şoferul uitându-se în mod automat în oglinda retrovizoare. Răsuci şi el capul să privească prin lunetă dar nu văzu decât faţada clădirii pe care tocmai o părăsiseră, elegantă, simplă şi fără nici un fel de semn sau placă distinctivă; părea doar o frunză de palmier de dimensiuni mult mai mari. Drumul în spate era pustiu. Pustiu era şi cel care se întindea înaintea lor. Clientul clătină visător capul. I-am văzut cornul deunăzi. Zău? Ia te uită! Treceam pe stradă şi l-am văzut prin fereastra unui restaurant. Era agăţat de perete, ca décor. Intersant. Zău? Clienţii mai beţi aruncau în el cu mici biluţe din miez de pâine iar cornul răsuna ca o alarmă fină ce era. Ai văzut tu? Nu, eu nu. Dar ştiu că aşa sunt oamenii. Biluţe de pâine în corn?! îngână şoferul cu ochii în retrovizor. Clientul clătină visător capul afirmativ. Mai e mult? Întrebă el.

2

De fapt am ajuns, răspunse şoferul. Automobilul oprise. Nimic din comportamentul celui ce-l conducea nu-i dădea de înţeles că avea pretenţii financiare pentru că-l adusese în acel loc. Se simţea degajat şi urban şi i se păru firesc să coboare din maşină şi în loc să plătească să-l saltute doar printr-un “Salut!” răspicat care, desigur, trebuia să ţină loc de orice. Taximetristul îi răspunse pe un ton la fel de amabil de parcă n-ar fi aşteptat toată ziua decât acea reacţie după care porni automobilul şi-şi abandonă misteriosul său pasager unei şi mai misterioase senzaţii de stingherire. Toţi oamenii ce se plimbau de colo colo pe nesfârşitele coridoare de sticlă păreau a se uita drept la el aparent fără vreun motiv anume. Coridorul părea a fi cu sens unic traversând istoria oglindită în reprezentări ale descoperirilor tehnice. De-o parte şi alta erau expuse cele dintâi exemplare: prima pilă electrică, primul bec electric, primele monede, primul aparat de radio, primul aparat de televiziune, primul transistor, primul telefon, primul telefon mobil, primul calculator şi primul laptop, prima locomotivă, primul avion cu propulsie reactivă, prima rachetă şi primul satelit, primul stimulator cardiac şi primul implant la nivelul sinapselor cortexului. De-o parte şi alta a coridorului fiecare dintre aceşti precursori îşi avea propria sa celulă de sticlă deasupra căreia erau scrise toate specificaţiile necesare. Oameni senini şi distinşi circulau în lungul acestui coridor ce părea un labirint fără capăt şi luau aminte la unul sau altul dintre exponate. Când treceau prin dreptul său, noul vizitator avea impresia că toţi se dădeau respecutos la o parte făcându-i loc să treacă şi că-l privesc lung şi pătrunzător într-un fel enigmatic,dar cald şi tulburător, aşa că el îşi văzu mai departe de drum cătând în stânga şi-n dreapta cu o curiozitate blajină şi civilizată. La un moment dat i se păru că zăreşte un chip vag cunoscut şi inima începu să-i bată năvalnic sub injecţia de adrenalină descătuşată de părerea unei amintiri ceţoase şi nerezolvate. Imediat îi răsunară în minte limpede primele măsuri ale simfoniei romantice a lui Anton Bruckner emise de un corn solitar îndepărtat, chemător şi melancolic. Poate acel chip cunoscut fusese nepotul bătrânului instrumentist de la orchestra simfonică pe care-l cunoştea din copilărie. Prins în vârtejul unor astfel de amintiri confuze el ajunse la o celulă goală în rândul tuturor celor ocupate şi cu toată naturaleţea intră în ea. În interior se afla un singur scaun simplu pe care se aşeză şi începu să privească senin la oamenii care-l priveau după ce mai înainte citeau tăbliţa de identificare a exponatului agăţată undeva pe cealaltă parte a celulei unde cel de pe scaun n-o putea vedea. Acolo scria lapidary: 3

“Prima fiinţă umană realizată din mozaic” După care cu litere ceva mai mici se detalia: “Mâinile sunt prelevate de la o victimă a unui accident de avion, picioarele de la un muncitor în construcţii lovit de macara, corpul de la un bărbat tăiat de tren, iar capul aparţinuse unui bătrân suflător în corn, care, fiind toată viaţa singur, acceptase ca după moarte să se lase băgat la congelator pentru misterioase experienţe viitoare.” De aceea exponatul din ultima vitrină era atât de senin; el nici măcar nu ştia ce scria în patru limbi cu litere mari pe eticheta portocalie din vivariul în care ajunsese într-un sfârşit de călătorie. El nu mai ştia decât ce-şi mai amintea şi se uita la oamenii care se uitau la el cu blândeţe şi seninătate, neştiind nici măcar că amintirile ce-i străfulgerau când şi când mintea şi-i tulburau sufletul erau chiar amintirile lui dintr-un alt timp şi dintr-o altă tehnologie.

4