De Alexandru Jurcan

AŞEZAT PE UZURA PIETRELOR de Alexandru Jurcan

Oare nu aşa scria Aragon în 1956 despre Pont Neuf? „ Pe Pont Neuf am întâlnit visul ce-mi fu lumină în uzura pietrelor...”. Se numeşte Podul Nou, însă e cel mai vechi. A fost construit între 1578 – 1607. L-a început Henri III şi l-a terminat Henri al patrulea, despre care ştim că a fost asasinat. I s-a făcut o statuie ecvestră, care ...a fost topită în 1792, spre a se face din ea tunuri.E primul pod din piatră. Înainte se construiau din lemn. Are o lungime de 238 m si e lat de 20. Zece ani a fost stopată construcţia lui. Ghinioane a avut şi Leos Carax, regizorul filmului Amanţii de pe Pont Neuf, făcut în 1991, cu Juliette Binoche, Denis Lavant şi KlausMichael Grǖber. La un moment dat, actorul Denis Lavant s-a accidentat la un picior. Nici nu e de mirare, văzând alergările neostoite ale personajului, ba chiar slalomurile periculoase prin metrou şi pe străzi. Carax, regizorul, a depăşit bugetul şi a fost nevoit să reconstruiască podul la Lansargues, aproape de Montpellier . Blestemul podului ? Ceva din...meşterul Manole? Da, speculaţii şi nu numai...Carax a convieţuit cu Binoche câţiva ani. Acest pod i-a...separat? Ciudate sunt căile vieţii... Pe Podul Nou dorm Alex şi Hans. Apare Michèle, cu o istorie personală ce ţine de iubirea ei pentru Julien. Pe care îl împuşcă prin vizor. Pentru care îşi părăseşte tihna casei, trăind AFARĂ, ca să-l caute.Alex începe s-o iubească. Parisul în noaptea sărbătorii naţionale e feerie şi zgomot. Alex se îmbată şi danseaza cu ea, ca doi cloşarzi autentici. Muzica filmului e semnată de Arvo Part. Întotdeauna m-a atras Sena cu podurile ei. Există în Franţa o...religie a podurilor. Marii poeţi le-au imortalizat. Sub poduri curge Sena împreună cu iubirile efemere, cum scria Apollinaire despre podul Mirabeau.Marginalizaţii s-au împrietenit cu podurile, care îi apărau şi îi adăposteau. Mulţi francezi au criticat filmul lui Carax pentru secvenţele dure. Orice îngroşare pare a servi o idee, a o face pregnantă. Adică există lumină şi acolo în acel întuneric asumat. Alex doarme acum lângă Michèle, aşadar speranţa reînvie, e posibilă. Mai apoi se plimbă noaptea pe lângă baruri opulente. Culcată pe pavaj, Michèle vede picioarele celor ce dansează. Visează în imensul carusel. Priveşte reflexele albăstrui ale Senei în miez de noapte. Alături străluceşte inscripţia Samaritaine. Faruri indiscrete de maşini le tulbură

intimitatea. Binoche are puritate şi sălbăticie, frumuseţe şi urâţenie. Un ochi e acoperit şi înseamnă un refuz al totalităţii luminii. Alex devine stângaci şi mic, târându-şi piciorul bolnav. La un moment dat, Hans coboară scările spre Sena cu o demnitate imperială şi cade în apa cu reflexe aurii...Banii câştigaţi cad în Sena, întrucât dăunează libertăţii. Tot în Sena se aruncă Alex în final, luând-o cu forţa şi pe Michèle, doar că Sena, de data aceasta, le restituie iubirea. Scenariul a fost conceput de regizor. Da, într-adevăr, sufletele mari strălucesc şi în noroi. Happy-end-ul dă bine, după atâta dezabuzare. Podul a fost reparat, sufletele şi-au revigorat emanaţiile potitive. Ninsoare de sărbători, o şampanie, podul cu lumini multicolore, întretăieri de vieţi fugare...