Antologie - Teofil Rachiteanu (2).pdf

ANTOLOGIE – TEOFIL RĂCHIŢEANU

1

SCHIȚĂ BIOBLIOGRAFICĂ Răchiţeanu Teofil, n. 5 ianuarie 1943 în loc. Răchiţele din părinţi ţărani. Primele 7 clase la Răchiţele, Şcoala Medie Mixtă (echivalentă Liceului) la Huedin (1958-1962). Facultatea de Filologie la Cluj (1964-1969); face parte din grupul primilor echinoxişti alături de Eugen Uricariu, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Horia Bădescu, Petru Poantă, Marian Papahagi, Olimpia Radu etc. Debut în Tribuna (1964), puţin mai târziu salutat, în termeni elogioşi, de Geo Bogza, care publică în Contemporanul (18 mai 1973) tableta „Scrisori de la un tânăr poet”. De Geo Bogza îl va lega o lungă şi frumoasă prietenie, concretizată printr-un număr mare de scrisori, parte confiscate de Securitate, în vara lui 1989, parte publicate, apoi, în volumul „Rânduri către tineri ardeleni”, coordonat de Ilie Rad, editat de Editura Dacia în 2005. După terminarea facultăţii a lucrat ca muzeograf la Muzeul „Octavian Goga” la Ciucea, condus pe atunci de însăşi d-na Veturia Goga (1970-1972), apoi, din 1973, până la pensionare, profesor de limba română şi istorie în satul natal Răchiţele. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu recomandări din partea scriitorilor Geo Bogza, Teohar Mihadaş şi Dinu Flămând (1990). Premii: Premiul pentru Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” (2002); Premiul de excelenţă pentru „ansamblul operei şi pentru introducerea, în poezia românească, a lumii Munţilor Apuseni”, acordat de Asociaţia Română pentru Patrimoniu (preşedinte Artur Silvestri), 2006; Premiul „pentru zariştea metafizică a universului său poetic” al Casei Municipale de Cultură Cluj-Napoca, preşedintele juriului Mircea Borcilă, mai 2006; Premiul de poezie al Presei clujene (anul editorial 2008), pentru volumul „Efulguraţii-Catrene”;

2

Diplomă de onoare, acordată de Societatea Avram Iancu, 2008 (preşedinte Victor Bercea); Nominalizat la premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor Clujeni pentru volumul „Cu doru’ şi dragostea”, pentru anul 2011. Poetul a publicat următoarele volume: 1. Elegii sub stele, versuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969 (colecţia „Luceaforul”). 2. Somn de voevod, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980. 3. Planete de Melancolie, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986. 4. Poeme-nserate, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990. 5. Poesii de mai demult, versuri, Editura Daco-Press, ClujNapoca, 1994. 6. Partea mea de dragoste, versuri, Editura Clusium, ClujNapoca, 1996. 7. Ora singurătăţii, versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1998. 8. Tărâmul de rouă, versuri, Editura Crater, Bucureşti, 2002. 9. Efulguraţii, versuri (antologie de autor), Editura Sedan, ClujNapoca, 2002. 10. Efulguraţii (pagini de jurnal), Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2002. 11. Rânduri către tineri ardeleni (scrisori adresate de Geo Bogza lui Teofil Răchiţeanu, Ilie Rad şi Viorel Mureşan, între 1973 şi 1991), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. 12. Alizeul de dor (Poesii din celălalt mileniu), versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006. 13. Patimile după Iancu, versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006. 14. Lumina din lacrimă, versuri, Casa de Editură Napoca, ClujNapoca, 2007. 3

15. Apa din care bea curcubeul, versuri, Casa de Editură Napoca, Cluj-Napoca, 2008. 16. Improvizaţii, versuri, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008. 17. Efulguraţii. Catrene, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008. 18. Din vechi scrinuri adunate, versuri, Editura Clusium, ClujNapoca, 2009. 19. Cazul Șuşman în judecata răchiţenilor, Casa de Editură Napoca, Cluj-Napoca, 2009. 20. Lebăda neagră, versuri, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2011. 21. Cu doru’ şi dragostea, versuri, Editura Scriptor, ClujNapoca, 2012; ediţia a doua, 2013. 22. Cu rouă de Răchiţele, versuri, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2014. 23. Numele ei mi-l ningeţi, versuri, Editura Scriptor, ClujNapoca, 2015. 24. Somn de voevod, versuri, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2015. 25. Amintiri în zigzag. Marin Iancu în dialog cu Teofil Răchiţeanu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2015. 26. Împărat Singurătăţii, versuri, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2017. Prezenţe în antologii şi volume colective: Poezia pădurii, antologie de Radu Cârneci, Editura Orion, Bucureşti, 1998. Antologia poeţilor ardeleni contemporani de Eugen Nistor şi Iulian Boldea, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2003. Poeţii revistei Echinox, vol. I, Antologie (1968-2003) de Ion Pop, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004. Irina Petraş, Clujul literar 1900-2005, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2005. Munţii Apuseni / The Apuseni Mountains. Coordonator album Mihai Gligan, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2006. 4

„Ploi de petale”, Antologie de poezie românească şi universală, de Aurel Vuşcan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006. Mărturisirea de credinţă literară. Scrisul ca religie la români, în preajma Anului 2000, vol. I. Un „document de conştiinţă colectivă” conceput şi orânduit de Artur Silvestri, Carpathia Press, Bucureşti, 2006. Voices of contemporary Romanian Poets. Selection and English Version by Dan Brudascu, Sedan Publishing House, Cluj-Napoca, 2007. Artur Silvestri, Cuvinte pentru urmaşi, Carpathia Press, Bucureşti, 2007. Confesiunile unui singuratic, în Discobolul, nr. 130-131-132, 2008. Cartea cu poeţi clujeni. Antologie de Dumitru Cerna, ClujNapoca, 2008. Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut, vol. I, Carpathia Press, 2010. George Mirea, Scrisori literare, interviuri, dedicaţii, note, autografe. Editura Rawexcoms, Bucureşti, 2011. Pe urmele Iancului, de Lazăr Morcan şi Ion Cărăşel, Geda, ClujNapoca, 2012. Clujul poeţilor. Antologie de Horia Bădescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013. Marin Iancu, Nevoia de modele, Editura Nico, 2014, pag. 183260. Vladimir Udrescu, Telegarii de poştă, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016, pag. 199 şi 225. Constantin Cubleşan, Mereu Poezia, Editura Limes, ClujNapoca, 2016, pag. 157-166. A colaborat cu poezii, recenzii, eseuri la: Tribuna, Steaua, Luceafărul, Viaţa românească, România literară, Transilvania, Familia, Vatra, Vatra veche, Poesis, Mişcarea literară, Claviaturi, Discobolul, Pro Măiastra, Acolada, Contemporanul, Saeculum, Glasul, Oraşul etc. 5

Referinţe în volume: Geo Bogza, Paznic de far, Editura Minerva, Bucureşti, 1974. Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, vol. I: Promoţia ’70, Bucureşti, 1995. Petru Poantă, Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, ClujNapoca, 1998. Clujeni ai secolului 20, dicţionar esenţial, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2000. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români, vol. R-Z, Editura Albatros, Bucureşti, 2002. Dinu Bălan, Cuvânt înainte la volumul Efulguraţii-Jurnal, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2003. Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. P-R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004. Irina Petraş, Clujul literar 1900-2005. Dicţionar ilustrat, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2005. Artur Silvestri, Memoria ca un concert baroc, vol. III, Carpathia Press, Bucureşti, 2005. Constantin Cubleşan, Cuvânt înainte la volumul Patimile după Iancu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006. Mircea Vaida-Voevod, Inscripţii pe tâmpla pietrei, prefaţă la volumul Efulguraţii-Catrene, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Editura Semne, Bucureşti, 2009. George Mirea, Memorii ficţionale, vol. 2, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009, pag. 369-373. Mircea Popa, Postfaţă la vol. Cu doru’ şi dragostea, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2011. Iuliu Pârvu, Aicea printre ardeleni, Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2011. Mircea Popa, Prezenţe literare, Casa Cărţii de Știinţă, 2012. Monica Grosu, Literatura Apusenilor, Editura Eikon, ClujNapoca, 2013. 6

Ecouri critice, în vol. Cu doru’ şi dragostea, ediţia a doua, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2013, semnate de Petru Ursache, Horia Bădescu, Radu Vida, Vladimir Udrescu, Constantin Cubleşan, Iuliu Pârvu, Ion Buzaşi, Aurel Sasu, Traian Vedinaş, Mircea Popa. Irina Petraş, Scriitori ai Transilvaniei: dicţionar critic ilustrat, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014. Mircea Popa, Regăsiri creştine, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pag. 448-458. Mircea Popa, Postfaţă la volumul Somn de voevod, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2015. Referinţe în periodice (selectiv, autori şi surse): Horia Bădescu, Tribuna, 10 iulie 1969 Teodor Tihan, Steaua, nr. 9, 1969. Victor Rusu, Iaşiul literar, nr. 10, 1969. Geo Bogza, Contemporanul, 18 mai 1973, pag. 1. Horia Bădescu, Tribuna, 9 octombrie 1980. Maria Negru Vedinaş, Steaua, nr. 11, 1980. Traian Vedinaş, Făclia, 21 mai 1981. Horia Bădescu, Tribuna, 9 octombrie 1980. Irina Petraş, Făclia, 14 iunie 1986. Mircea Vaida, Tribuna, 9 iulie 1986. Zaharia Sângeorzan, Cronica, 22 august 1986. Ion Spânu, Luceafărul, 6 septembrie 1986. Ion Cristofor, Steaua, nr. 11, 1986. Artur Silvestri, Luceafărul, 20 decembrie 1986. Laurenţiu Ulici, România literară, nr. 17, 1987. Zenovie Cârlugea, Luceafărul, 17 octombrie 1987. Al. Cistelecan, Orizont, nr. 45, 1987. Gh. Nistor, Transilvania, nr. 2, 1988. Al. Ruja, Luceafărul, 6 mai 1989. Dorin Serghie, Jurnalul literar, 15 august 1990. Cornel Regman, Jurnalul literar, nr. 44, 1990. Constantin Cubleşan, Mesagerul transilvan, 4 decembrie 1990. 7

Alex. Ștefănescu, România literară, 25 iunie 1991. Al. Cistelecan, Vatra, nr. 7, 1991. Dorin Serghie, Jurnalul literar, 1 martie 1994. Al. Cistelecan, Luceafărul, iunie 1994. Dan Banciu, Minerva, nr. 38, 1994. Olimpiu Nuşfelean, Contemporanul, 2 februarie 1995. Adrian Țion, Tribuna, nr. 46-47, 1995. Gh. Nistor, Opinia (Sibiu), nr. 249, 1995. Dorin Serghie, Adevărul de Cluj, 21 mai 1996. Mircea Popa, Adevărul de Cluj, 13 iulie 1996. Maria Florescu, Adevărul de Cluj, 21 mai 1998. Mircea Vaida, Cetatea culturală, nr. 7, 2001. George Mirea, New York Magazin, nr. 554, 23 ianuarie 2002. Mircea A. Diaconu, Convorbiri literare, nr. 5, 2003. Radu Țuculescu, Tribuna, 16-31 mai 2003. George Mirea, Aurora, nr. 14, 2003. Al. Ioanide, România literară, nr. 1, 2004. Mircea Popa, Făclia, 7 ianuarie 2004. Ilie Călian, Adevărul de Cluj, 5 noiembrie 2002. Paul Schveiger, Viaţa noastră, 19 martie 2004. Ion Cristofor, Tribuna, nr. 78, 2005. C. Stănescu, Gândul, 27 decembrie 2005. C. Stănescu, Gândul, 9 martie 2006. Mircea Popa, Făclia, 9 mai 2006. Iuliu Pârvu, Tribuna – Claviaturi, nr. 5, 2006. Silvia Morar, Tribuna – Claviaturi, nr. 6, 2006. Rodica Matiş, Tribuna – Claviaturi, nr. 6, 2006. George Mirea, Casa Cărţii Vâlcene, nr. 8, 2006. Iulian Boldea, Cuvântul, 21 octombrie 2006. Ion Buzaşi, Informaţia de Alba, 26 octombrie 2006. Ovidiu Pecican, Tribuna, nr. 94, 2006. Mircea Popa, Făclia, 10 iulie 2007. V. Fanache, Cetatea culturală, nr. 8, 2007. Angela-Monica Jucan, Cetatea culturală, nr. 8, 2007. Radu Vida, Tribuna afacerilor, septembrie 2007. 8

Constantin Cubleşan, Tribuna – Claviaturi, nr. 9, 2007. Dumitru Cerna, Foaia, nr. 53, 2007. Gavril Moldovan, Răsunetul, 5 decembrie 2007. Iosif Cristian Paşcalău, Vatra, nr. 1-2, 2008, pag. 172-175. Iosif Cristian Paşcalău, Cetatea culturală, nr. 3, 2008. Ion Buzaşi, Informaţia de Alba, 31 martie 2008. Al. Florin Țene, Viaţa de pretutindeni, 1-5 mai 2008. Mircea Popa, Făclia, 19 mai 2008. Ion Buzaşi, Viaţa românească, nr. 6-7 2008. Ion Buzaşi, România literară, nr. 27, 2008. Iosif Cristian Paşcalău, Tribuna – Claviaturi, nr. 13, 2008. Dan Rusu Abrudan, Pro Măiastra, nr. 1, 2009. Iosif Cristian Paşcalău, Familia, nr. 6, 2009. Vladimir Udrescu, Gând românesc, an IV, nr. 4, 2010. Mircea Popa, Gând românesc, 2011. Radu Vida, Făclia, 7 martie 2011. Iuliu Pârvu, Portal Măiastra, nr. 3, 2011. Gh. Mocuţa, Arca, nr. 4-5-6, 2011. Dan Mirea, Saeculum, nr. 1-2, 2012. Adrian Țion, Steaua, nr. 4, 2012. Iosif Cristian Paşcalău, Tribuna – Claviaturi, nr. 21, 2012. Adrian Țion, Oraşul, nr. 25, 2012. Traian Vedinaş, Portal Măiastra, nr. 1, 2013. Mircea Popa, Mişcarea literară, nr. 1, 2014, pag. 97. Ion Mărgineanu, Paşii profetului, 9-11 mai 2013. Ion Lopădeanu, Paşii profetului, 9-11 mai 2013. Marin Iancu, Saeculum, nr.7-8, 2013. Radu Simion Calotescu, Portal Măiastra, nr. 3, 2014. Monica Grosu, Portal Măiastra, nr. 1, 2015. Monica Grosu, Portal Măiastra, nr. 4, 2015. Ion Brad, Bucureştiul literar şi artistic, nr. 10, 2015, pag. 10. A. Gh. Olteanu, O carte cât o viaţă, nr. 4, 2016. Ion Buzaşi, Tribuna, nr. 330, 1-15 iunie 2016. Lina Codreanu, Curtea de la Argeş, nr. 7, 2016, pag. 17. Iuliu Pârvu, Tribuna, nr. 338, 1-15 octombrie 2016. 9

Mircea Popa, Mişcarea literară, nr. 1, 2017. A Gh. Olteanu, Saeculum, nr. 1-2, 2017. Aurel Sasu, Tribuna, nr. 348, 1-15 martie 2017. Marin Iancu, Tribuna, nr. 355, 16-30 iunie 2017.

10

LÂNGĂ APA OBÂRŞIEI

11

Singur prin văile lumii Singur prin văile lumii, Sufletul meu, fără somn. Raclă de aur e steaua În care părinţii mei dorm. Luminile ei nenuntite Doar o suflare mai vor. Oh, veacul de-acum e povară. Toate-ale lumii mă dor. Îngăduie numai o clipă, Doamne, să stărui în prag. În urmă-mi, cu-argint ferecate, Porţile, grele, le trag…

12

Încheietor el însuşi de vecie Era târziu în vreme şi pustiu Murea în ceruri ultima lumină, Sufletul meu la umbra ei plângând Cerşea cu glasul stins mai multă vină. Ca din pustiuri negre străbătând, O muzică vuia prin lumi amară. La marginile cerului pălind, Şapte mii sori deodată înnoptară. Şi Marea Moartă murmura în cer, Şi Dumnezeu în raclă străvezie Plutea închis pe apele pustii, Încheietor el însuşi de vecii…

13

În margină de râu de prea mult plâns O, Doamne, de prea mult prinos Al lacrimilor, se porni-ntr-o seară Un râu, pe ţărmul căruia, migrând, A pustiire îngerii strigară. În margină de râu de prea mult plâns, Albastre ruguri ei îşi înălţară. Suave foarte, trupurile lor, Arzând înalt, de lut se scuturară. Prea lin pe ape nălucind atunci, Stoluri de lebede cântară. Plutind uşor, ca urne mari de plâns, Biserici vechi spre cer se ridicară…

14

Lângă apa Obârşiei Apa Obârşiei, lină, Sunând în munte, sunând… Glăsuieşte în ea Veşnicia Ori numa părere-i de gând? Vise ne leagănă, doruri Valu-i în curgerea lui. O pajură ceruri despică, Un cuc numără ani nu ştiu cui… Oglindă-se-n iezer sfânt cerbul, Încremene-o clipă aşa. Din undele-i reci „numai cerul” Cu grijă ales, îl va bea… Un gând, unui vis întrupare, Pe frunte-mi s-aşază ca nor La umbra genelor tale Un pui leneveşte, de dor… Măgura Vânătă fruntea Îşi, mistic, nălúce în cer, Trec înspre Chicera nouri – Nave, pline-ochi, cu mister… Zboru-şi roteşte un vultur, Îndelung, prin albastru văzduh. Sufletu-i al lui Zamolxe Ori poate al Iancului duh… Duhuri cândva şi noi fi-vom Într-un ev viitor, în alt veac, În chip de vultúri peste Munţii De-Apus, fără somn, fără leac… 15

Apa Obârşiei Printre munţi ca visul de frumos, ea cură Pururea în mine ridicând murmúră, Vis pe care pururi îl visează Firea De mi-l până-n moarte leagănă-amintirea, Limpezime-n care se oglindă norul De se-ngână-n mine şi se-alină dorul, Limpede visare în strălimpezi feţe Ca o alinare a sărmanei vieţe…

16

Prin Munţii aceia (I) Prin Munţii aceia Tot mă mai duc. Singur hălắdui Ca un haiduc. Dacă spre Soare Răsare străbat Ajung la Curţile Lui Ler-Împărat. Dacă spre Soare Apune cobor Ajung la Curţile Dorului-Dor. Spre Miazănoapte, La cel soroc, Ajung la Curţile Lui Nenoroc. Până, odată, Veni îmi va veste Şi mă voi pierde De tot în Poveste…

17

Prin Munţii aceia (II) Prin Munţii aceia Tot te mai pierzi. Pe la Onceasa Zâne mai vezi, Glasul Măiestrelor Îl mai apuci Pe la Obârşii, Pe la Preluci. În suse pădurile De la Vlădese Îţi mai suspină În arbori mirese. Greierul, greierul Mulcom îţi sună Şi te înmărmură Şi te-nminună. Naltele, bolţile Şi se mai clatină, Steaua cea sfântă A Iancului lacrimă…

18

Ca o curgere de ape De-oi muri, lâng-un izvor Mă-ngropaţi, de munţi aproape, Să îmi pară veşnicia Ca o curgere de ape. Din adânc s-aud cum suie Glasul Mumelor Bătrâne, Să nu ştiu de-i iarnă, vară, De e azi ori ieri ori mâine… Legănat, pe vânt să-mi vie Glasul codrului cel sfânt, Să îmi pară că e zvonul Unor mări ce nu mai sînt… Peste toate, peste toate, Mamă bună, glasul tău, Să îmi fie dulce somnul Ca în sân de Dumnezeu…

19

La Dumbrava-n munte susă La Dumbrava-n munte susă (Soare blând în nori se pierde) Singur sînt şi iar şi iară Mă tot pierd în basmu-i verde… Gândurat, eu şed acolo, Sub cel Paltin de Aramă. Glasul zânei Dochiana Îl ascult prin munţi cum cheamă… Ca în vis codri se clatin Ca de-un dor, ca de-o durere. Sfânt ecoul gurii sale Peste munţi e adiere…

20

Murmură în munţi izvorul Murmură în munţi izvorul. Taine-ngână, ne-nţelese. Basmu vechi în graiu-i dulce Ţese încă, ţese, ţese. Taine vechi, nedezlegate De la început de lume Cântă-n el, înfiorate, Şi n-au pentru ele nume De la Mume, de la Mume Dulce graiul lui, alesul, Care sună, sună, sună Şi-l ascult şi-n mine ţesu-l…

21

Dealul Răşinarilor Dealul acela – tot numai floare – Ca o colină dulce în Rai… Suflete, beat de lumină, Curmă-ţi plutirea şi stai! Curmă-ţi plutirea şi stai Miresmele să te pătrundă Cu nevăzutele, Zeieştile unde! Dealul acela – tot numai floare – Pe care, odată, în Mai, Să mă sting voi tânji ca un soare Pe o colină dulce în Rai…

22

Lângă o apă când dormi… Lângă o apă când dormi, subt un brad, lin cutreier Şi-i somnul, de muzici, de parcă din îngeri O mie de mii ar vâsli prin văzduhuri Cu harpele-n flăcări… Dacă pe-un munte, Să zicem Buteasa, ai sta pe când ninge, Cu braţe-nălţate spre ceruri a moarte, Atunce ninsoarea ar fi doar tăcere Stârnită de-o şoaptă a zeilor… Însă Moartea de-ar vrea chiar atunci să te cheme (Soarele blând ar surâde prin nouri), Totul ar fi ca şi cum limpezi râuri De-a-ndosul curgând te-ar sui spre izvoare…

23

„Apa din care bea curcubeul” „Apa din care bea curcubeul”, Apa aceea am căutat-o mereu. Apa din care, la ceas greu de taină, Bea, când îi e sete, Dumnezeu. În Munţi de Apus am aflat-o cândva, Când prunc eram şi fără păcat. Un iezer era, în adânc miez de codru, De Mumele Sfinte, în veac, descântat. Am băut-o. Veniseră-acolo şi cerbii, Care, de o sete lăuntrică grei, Nălucindu-şi, de abur, făptura Cum ar bea duh o băură şi ei. Păcătuit-am apoi. Nu mai aflu azi drumul. Nici codrii, bătrânii, de-atunci nu mai sînt. La Mumele Mumelor bătrâne cât vremea Retrasu-s-a iezerul adânc în pământ. Arareori, totuşi, dar numai în vis, Miezul acela de codru răsare Cu în el iezerul sfânt… şi eu beau Şi e cum aş bea lumină de soare…

24

Prin Munţii Apusului când trec, câteodată, în zori Prin Munţii Apusului când trec, câteodată, în zori. Spre Soare Răsare mă-nchin mai întâi. Căprioarelor Le presimt paşii temători şi aud Cum dau bună dimineaţa izvoarelor… Pe un mal de apă, apoi, pe o piatră m-aşez Şi tac, şi privirea mi-o pierd în rumenul zărilor Şi foşnetul suie în mine al codrilor vechi De parcă plânsul ar fi, la un loc, al tuturor mărilor… Şi trec nori pe deasupra şi nu ştiu unde se duc Şi cu ei ducu-mă, mă tot duc şi-n visare Mă pierd, şi vultúri, de nu ştiu unde veniţi, Rotesc îndelung şi poeme scriu pe cer, uimitoare… Şi lumina vrăjită e şi din ea, nu ştiu cum, Se desface o umbră: Cel din Lancrăm e. Greu De gând, fruntea-n mâini ţine-şi. Din apa Din care bea curcubeul se apleacă şi bea…

25

Nălucesc acolo pajişti unde turme pasc de bouri Nălucesc acolo pajişti unde turme pasc de bouri, Voevod în za de aur priveghează blând din nouri, Dochiana, zâna sfântă – ea tutúrore li-i vrere –, De un gând al meu iscată, de un dor, de-o adiere Trece-n pas uşor. Măiestre stau pe umerii-i şi cântă (Fermecat de-aşa minune ochiul meu binecuvântă). De sub poala cea de codru, dintr-un jilţ muiet în soare, Dorul-dor surâde lumii şi ea freamătă şi-nfloare. Rourând din gene lunge peste văi privirea-nclină, Oh, decât în vis o apă luminoasă mult mai lină… Cheamă el din cornu-i de-aur şi se clatină,-aprinşi, fagii Şi se vede-n altă lume cum se-nlúmină toţi dragii. Cerbul vine – Înstelatul – văi coboară, suie creste. Ochiul meu mirat se uită: intră? Iese din Poveste? Şi pierdut eu stau acolo – nu mă ştie nime-n lume – Soarele cel sfânt deasupră-mi nici răsare, nici apune.

26

Să-mi fie veşnicia dulce foarte Ci singur sînt în Munţii mei de-Apus. În jurul meu bătrânul codru fréme, Corăbii mari cu vise norii trec, Vultúrii scriu pe cer, rotind, poeme… Bătrâni fagi-paltini-brazi se-ndoaie-n vînt. În trunchiuri vechi se-aud plângând mirese. Sub prag de piatră sură un izvor Acelaşi basm, din veşnicie, ţese… De-argint curat i-i graiul. Îl ascult Şi-adorm, şi-n somn îl duc. Şi vreau şi-n moarte Să-l iau, de-a lungul ei să-l tot aud, Să-mi fie veşnicia dulce foarte…

27

Sună, mai sună în munţi vechi izvoare Sună, mai sună în munţi vechi izvoare. De demult, de demult le ştiu, din pruncie. Le-am, prin ani, ascultat – o fără de asemănare, Păgână, în mine sunând, liturghie… Copil bătrân, încă şi astăzi le-ascult. Ne-neţelese-nţelesuri se-aleg. Cele Mume Din graiul lor basme ţes, vechi, decând lumea Nu era încă şi nimic n-avea nume… Când de din lume petrece-m-oi, graiul Acesta voi vrea să-l aud, să îmi fie, În fărădecapătul somn al veciei, Unică, fără sfârşit, liturghie…

28

Spală-se toate în ale Mumelor lacrimi Prin Munţii Apusului cobor, urc, cobor. La un capăt ajunge-voi, de vreme, de lume Unde plâng bătrânele Mume Împreună cu Mumele Mumelor lor… Din trecutele-mi vieţi, doruri grele şi patimi, Mari focuri lăuntrice domolindu-se-vor. Acolo câte-au durut nu mai dor Căci spală-se toate în ale Mumelor lacrimi… Din neistovit plânsul acesta al lor Reîntrupa-mă-voi odată şi-odată, Nu ca om. Ca fântână în munţi, preacurată, Ca floare, ca arbore, ca stea, râu ori nor…

29

Noapte de noapte aud în vis zvonuri Noapte de noapte aud în vis zvonuri – Glasuri de greier de din adânc de pământ. Muget de cerbi-inorogi, glas de râuri Edenice, codri despletindu-se-n vânt… Îmi sună, tot sună-n auz vechi izvoare La care mereu şi mereu mă întorc Care basme-mi spun, vechi, de la-nceputuri de lume, Al cărora fir încă Mumele-l torc… Treaz, le şi ziua aud – sînt ecouri Din de la-nceputuri de lume grai sfânt Şi mereu şi mereu suferinţa în mine Că ştiinţă nu am să le-ncheg în cuvânt…

30

Codrul din vis Un codru e înalt, înalt, înalt, Din de demult, din ere vechi, prin care Din loc în loc deschide Dumnezeu Sub fagi bătrâni, în zori de zi, izvoare… Cirezi-cirezi străbat prin el de cerbi, Se duc, se duc spre trainice dumbrave. Grei nouri peste ei plutesc, plutesc Ca, pline de mister – spre unde? – nave… Înalt, înalt e el şi mult bătrân. De-un gând al meu se clatină şi fréme Şi vulturi peste el rotind, rotind, Tot scriu pe cer, pline de tâlc, poeme…

31

Ci un noian e marea în care mă voi pierde Ci un noian e marea în care mă voi pierde. Isca-mă-voi dintr-însa din nou în chip de nor, Pe care o să-l ducă, uşor, odată, vântul În Munţi de-Apus… şi fi-voi din nou în ei izvor… Ci codri mari vor creşte şi plânge-vor, şi iar Şi iar prin ei voi curge spre-aceleaşi mări afunde. Şi nor pe ceruri iarăşi voi fi, şi iar izvor În Munţi de-Apus… şi moartea e, Doamne, unde? Unde?

32

TĂRÂMUL DE ROUĂ

33

Lin, suflete, lin Lin, suflete, lin Că mi-eşti de suspin Şi mi-eşti bolnăvior Şi toate te dor! Pe aripi de vânt Du-te-n codru sfânt, La Soare-Răsare, La sfinte izvoare, La izvoare reci – Fruntea lin ţi-o pleci La izvoare dulci – Fruntea lin ţi-o culci La Fântâna Lină – Toate le alină. Acolo te-nsoare Şi te înfloare Şi te înlună Şi te-ncunună, Acolo te-opreşte Şi te limpezeşte Şi te izbăveşte…

34

Bat în codru Bat în codru Cale nouă În Tărâmul Cel de Rouă. Nime-mi ştie Dorul-gândul Fără numai Codrul Sfântul. Nime-n lume Nu mă-ngână Fără numai Sfânta Lună. Nime ştie Ce mă doare Fără numai Sfântu Soare. Nime-mi cântă Nici descântă Fără numai Doina Sfântă…

35

Tu, Zamolxe Tu, Zamolxe, Te îndură, Du-mi-o-n văi Negura sură, Mă grăieşte, Mă dezleagă, Du-mi-o-n văi Jalea cea neagră; Sună, Corn, Şi adă-mi boare De somn Îmbălsămătoare; Tată Codru, Tu îţi cerne Grele cetini Şi-mi aşterne, Lin te clatină Şi-mi cântă Şi m-adoarme-n Casa sfântă!...

36

Linu-i lin Linu-i lin, Codrule, lin, Că de neguri Tot îs plin! Sună-ţi ramul Şi mă plânge Cele patimi De îmi stinge, Slobozi ploaia Şi o ţine Să mă spele De rugine, Să rămîn, Ca în cerime, O luminăNtre lumine…

37

Sus, mai sus Sus, mai sus, În cea poiană, Dalbă zână, Dochiană. Din păr curge Ca un plâns Aur numai, Aur stâns. Din sprânceneleAmândouă Picură pe lume Rouă. Rar clipind Din gene lunge Din urât Să-mi mai alunge, Din priviri Tot ape line Sufletu-mi Să-l înlumine…

38

Tată-Codru Tată-Codru, Poala-ţi lasă Şi mă-ngăduie În casă, Frate Soare, Mă-ncunună, Mă mângâie Soră Lună, Ca o dulce,-a Mumii, gură Vino, râu, Şi mă murmură Iar tu somnul, Dochiană, Alipeşte-mi-l Pe geană, În zvoniri De ape line Sufletul Să mi se-aline…

39

Pe urme durute Mă luai luaiu Pe din jos de Raiu Pe sub Aur-Soare Picurând paloare Pe sub albe stele Picurând de jele Pe sub Lună-Nouă Picurând de rouă Pe cărări pierdute Pe urme durute…

40

Nu-mi aduceţi un cuvânt… Verde foaie mărgărint Stea cu degete de-argint Ce-mi baţi iarăşi în fereşti? De la morţi îmi aduci veşti? De la morţii din tării? Îi mai plâng ei pe cei vii? De la morţii cei din cer? Ce prinoase îmi mai cer?... De la morţi de sub pământ Nici tu înger, nici tu vânt Nu-mi aduceţi un cuvânt…

41

Venise iarăşi somnul şi cădeam Venise iarăşi somnul şi cădeam În vis ca într-o apă mare Pe-al cărei ţărmure zăceam De neiubire şi de întristare. Amare muzici susurau în jur. Prea lin ecouri se purtau pe ape. În mine iarăşi mă-ntorceam învins, Nu de iubire, ci de moarte-aproape…

42

Şi-am în codru, în străfunduri Şi-am în codru, în străfunduri, Pribegite doruri-gânduri, Doruri vechi şi doruri nouă Şi tristeţea-i până-n rouă, Doruri line, doruri grele Şi tristeţea-i până-n stele, Şi-am un corn care le-adună Şi tristeţea-i până-n lună…

43

Mă voi închide-n mine din nou Mă voi închide-n mine din nou prefigurând A sufletului altă în gol alunecare. Un zeu învins, prin ceruri de-opal cutreierând, Va presăra în lume o molcomă-ntristare. Pe văi, în seri de aur, voi asfinţi tăcut, Văzduhurile toate îmi vor părea străine, Va fulgura, pustie, o stea pe-un orizont Şi chipul său albastru va îngheţa în mine…

44

Şi singur plâng pe ţărmuri de ape fără somn De-acum tot mai frumoasă în noaptea mea te pierzi Mai lin decât o apă în somn lunecătoare Şi anii mei de-a pururi spre întuneric curg – Grele de plâns corăbii spre-o-ntunecată mare… Şi singur plâng pe ţărmuri de ape fără somn Şi neguri tot mai grele în suflet mi se lasă Şi râurile pururi întunecate-mi curg Şi nimenea în lume nu mă aşteaptă-acasă…

45

Prin Munţii Apusului Prin Munţii Apusului Cu pasul învinsului La paltinii-fraţi La brazii-mpăraţi La plopii-năluci La fagii-haiduci La suse dumbrave Cu doruri bolnave La dumbrave ninse Cu doruri nestinse La fântâne line Cu grele suspine La crucea-ndurărilor – Popasu-ntristărilor…

46

Prin Munţii Apusului plecându-mă gândului Prin Munţii Apusului plecându-mă gândului Precum zarea visului precum iarba vântului; Prin Munţii Apusului plecându-mă norului Precum zvonul serilor precum dorul dorului; Prin Munţii Apusului, în amarul sorţilor, În nesomnul gândului şi în greul nopţilor, Tot în lungul culmilor şi în mersul calului, În restriştea vremilor şi-n greul Ardealului…

47

Prin Munţii Apusului iară şi iară Prin Munţii Apusului iară şi iară Pe unde paşii pribegi ne-ncetat mă purtară; Prin Munţii Apusului până la moarte Pe unde paşii pribegi nu ostenesc să mă poarte; Prin Munţii Apusului cu umbra-mi pereche Până la brâu în amar şi în jale străveche; Prin Munţii Apusului pe brumă, pe rouă Până la brâu în amar şi în grea jale nouă…

48

Peregrin prin munţi de-a pururi Peregrin prin munţi de-a pururi Până când în apa serii ei îşi pierd a lor contururi Până-n nori se culcă luna învelită-n giulgi de ceară Până când în amintire şi în gând se face seară Până când în mine lumea istoveşte şi apune Până sufletu-mi pe-un ţărmur cade frânt în rugăciune Până când în mine-Ardealul ca un prunc surâde mumii Până plâns mă fac cu totul şi mă pierd în plânsul lumii…

49

Prin cei munţi umblând de-a pururi Prin cei munţi umblând de-a pururi fără somn din deal în deal Până râu mă fac de lacrimi prin mijloc curgând de-Ardeal Până când Soarele cade trist pe munţi şi în ei moare Până când în visul lumii mă cufund ca în uitare Până când în amintire şi în gând se face seară Până când în mine-Ardealul osteneşte să mai doară Până când din culme-n culme cad de tot în istovire Până aeru-mprejuru-mi amiroase-a nemurire…

50

Şi s-auzi cum plânge-Ardealul… Bată-te,-Mpărate, bată, Boala cea îngândurată, Jalea neagră fără mal Şi lacrima din Ardeal Şi îţi rânduiască Domnul Să îţi fie somn nesomnul, Să fii nălucă,-Mpărate, Prin castele dărpănate, Să îţi strigi negre păcate, Să-ţi fie strigătul rană Să bei urâtul din cană Şi amarul cu paharul Şi s-auzi cum plânge-Ardealul…

51

E tărâmul şi-nvins de-o învinsă paloare… Mereu şi mereu prin codrii acei Pasul ce greu, ce amar, ce departe! Licăre-n albe dumbrăvi vechi fântâni Unde beau cerbii ieşind din moarte… Mereu şi mereu prin codrii acei Ca-n nelume păşind, ca-n amară uitare. Pe frunte amurgul ca aură. Stins E tărâmul şi-nvins de-o învinsă paloare…

52

Apa care curge dinspre munţi la vale Apa care curge dinspre munţi la vale Eu pe-un ţărm, acolo, înflorind în jale Nourii ca nave în abia plutire De aleanul lumii grei şi de mâhnire Toamna peste lume ca o lină boare Ca un zvon al morţii ce în mine-nfloare Eu pe-un ţărm, acolo, ca o arătare – Apa ca un cîntec al vieţii-mi, oare?...

53

Visul în care te-am legănat Visul în care te-am legănat Plânsul în care te-am plâns Focul în care te-am ars Lacrima în care te-am stâns Gândul care a tremurat Timpul care a nins Morile cu cari m-am luptat Şi niciodată nu am învins…

54

Pe o albă vale, în plâns… Steaua în cer a cântat. Ecoul ei lin a nins. Un înger, uşor, a suflat. Lumina ei o a stins. Ora în cer, de amar, Îngerul, el, a învins. Sufletul, vai, s-a pierdut Pe o albă vale, în plâns…

55

Mult mă mir, Doamne, de mine Mult mă mir, Doamne, de mine Cum pământul mă mai ţine Şi cum, Maică Precistă, Deasupră-mi cerul mai stă, C-am închis în zid o Ană Şi mi-i inima o rană… Pe unde mi-i umbletú Pârjolitu-i pământú, Pe unde-i pasul uşor Pârjolitu-i ca de dor, Pe unde pasul mi-i rar Pârjolitu-i ca de jar, Pe unde mi-i urma rară Pârjolitu-i ca de pară…

56

Şi-am să cad în munte Şi-am să cad în munte, cad Lângă fratele meu brad Sub o rază de lumină Pe o pernă de cetínă. M-a grăi şi m-a jeli Cu cetina m-a-nveli, M-a grăi cu grai de jele Şi-oi tăcé sub multe stele. M-a grăi cu grai de vântul Şi-oi tăcé precum pământul. C-aşa-i scrisa Şi-aşa-s sorţii Să tac şi eu Cum tac morţii…

57

Şi te-ai duce, Împărate Şi te-ai duce, Împărate, Peste mări îndepărtate, Unde fierb ape în spume Lâng-a lumilor genune. Să-ţi porţi paşii ca-n nelume, Să te strigi singur pe nume Neguri mari să te-nnegúre, Marea glasul să ţi-l fure Să chemi moartea din adâncuri Iară ea să nu se-ndure…

58

Ca în cer o lumină!... Bună dimineaţa Fântână Lină În munţi uitată Nedescântată În munţi ascunsă De ochi nepătrunsă La tine vin De neguri plin Priveşte-mă Mângâie-mă Leagănă-mă Şi mă-nsenină. Bună seara Fântână Lină Uitată-n munţi Ca în cer o lumină!...

59

Oh, e târzie vremea în cer şi pe pământ Oh, e târzie vremea în cer şi pe pământ Te clatină tu, suflet, te desfrunzeşte, gând! Ca pânze mari de ape curg din înalt palori Sufletul toamnei trece ţipând pe sus prin nori. Uşor, uşor, ecouri ca frunze se desprind Octombrie din cornu-i mereu zvonind, zvonind Tot mai târziu se face în lume şi e vânt Te clatină tu, suflet, te desfrunzeşte, gând!...

60

A cui lumina ce pe frunţi se stinge?... Aramă. Nouri. Vânt. Amurg învins. Al cui e glasul ce tânjind mă cere? Al cui ecoul tremurat şi stins Stingându-mă cu fiece-adiere? A cui mâhnirea ca un nor pe munţi? A cui paloarea asta ce mă-nvinge? A cui strigarea gândului în gol? A cui lumina ce pe frunţi se stinge?...

61

Ci mă-ntreb, Doamne, mereu Ci mă-ntreb, Doamne, mereu, De ce veşnic marea plânge Şi de biet sufletul meu Ca de-un ţărm talazu-şi frânge? De ce basmul veşniciei Numa-n munţi izvoru-l spune? De ce-n ei aceeaşi lună Şi acelaşi soare-apune? De ce,-nfiorată, mâna Tremură scriindu-şi Cartea? De ce plânsu-n cer al stelei? De ce viaţa? De ce moartea?

62

Peste Munţi-de-Apus ninsoare Prin spărtura cea de nouri Coborî ceata de îngeri Ale noastre să le-adune Să le suie la cer plângeri. Le luară, le suiră, Lângă tronu-I le lăsară. De înalta tânguire Cerurile argintară. Milostiv le luă Domnul Şi le înmuie în soare Şi le aşternu, curate, Peste Munţi-de-Apus ninsoare…

63

În nori eram şi te strigam pe nume În nori eram şi te strigam pe nume Tu însăţi luminând erai un nor Cu Soarele te despleteai pe lume Şi sufletul mi-l alinai cu dor. În munţi eram şi te strigam pe nume Şi munţii mari şi neclintiţi tăceau Şi Soarele se închidea în sine Şi nourii pe cer se-ntunecau. În văi eram şi te strigam pe nume Cu-amare guri tristeţea mă-ngâna Şi sufletu-mi se rătăcea în lume Şi lumea însăşi un suspin era…

64

Cândva, într-un vis, într-o altă viaţă Cândva, într-un vis, într-o altă viaţă – Din munţi primăvara ca o fată venea – În fără de seamăn înmiresmare Floarea iubirii în mine-nflorea. Cândva, mai târziu, într-o altă-nserare – Nour pe fruntea mea albă pălea – Singur prin Valea Mâhnirilor numai… Ci floarea pe-un ţărmure-aprins nălucea. Cândva, poate-n visul amar, cel din urmă – Dinspre munţi ca o apă-nserarea venind – Singur prin Valea-Aducerii-Aminte Cu ochii spre floarea iubirii murind…

65

Pe-un ţărm de râu veghez Pe-un ţărm de râu veghez. Lumină pală. O acvilă-n văzduh roteşte lin Şi apele plângând se duc la vale Şi sufletul de plânsul lor mi-i plin. A jale codrii sună şi-a pustiu Lumina însăşi tânguie şi doare Se desfrunzeşte lumea – cât de lin! Şi sufletul mi-i plin de-a ei paloare. Murind, ecouri iscă iar ecouri. De-atâta părăsire toate dor. Pe ceruri nouri lunec după nouri Şi sufletul mi-i plin de taina lor…

66

Destrămări de lumi visează Cade frunza, cade frunza Şi, noian, în văi s-aşază – Cineva în ceruri suse Destrămări de lumi visează… Cade frunza, cade frunza Şi, noian, în văi se strânge – Cineva în ceruri suse Cu lacrimi de aur plânge… Cade frunza, cade frunza – Ni-s vieţile, ni-s anii? Ca din lumi de moarte-nvinse Curg pe vânt din munţi jelanii…

67

Aşa de frig mi-i, Doamne, şi-n vreme-aşa târziu Aşa de frig mi-i, Doamne, şi-n vreme-aşa târziu. Mă tot mai mult cu morţii decât cu viii ştiu. Mai îndelunge parcă mi-s nopţile, mai grele, Mai ostenite-n negre genunile lor stele… Mă uit la ele, gândul înspaimă-se. Streine Îmi par, îndepărtate, în ceruri ţintirime. Curând, curând, se pare, o, pentru totdeauna, Mă va sorbi, flămândă, din ele, neagră, una…

68

Voi părăsi-n curând acest pământ Voi părăsi-n curând acest pământ. Prin codrii altei lumi voi fi un vânt. O apă limpede ori un izvor, Pe ceruri de azur, pierdut, un nor. Ori un tril, poate, de privighetoare Ori peste Munţi-de-Apus cereşti o boare De dor, un corn, în înserare, greu Din cari să sune Domnul Dumnezeu…

69

Tăcut ca o fântână mi-i sufletul acum Tăcut ca o fântână mi-i sufletul acum – Prin văi de somn se-aude o harpă cum suspină – Ce glas de-acum prin neguri de aur tânguios Va să-l înalţe-n cerul cu limpede lumină? Ce munţi de-acum, chemându-l, ce piscuri mari, zăpezi, Ce mari câmpii pe care să-şi legene-ntristarea? Iar zei pe ţărmul cărei întunecate mări Vor să-i întindă cupa din cari să bea uitarea?...

70

ALIZEUL DE DOR

71

Alizeul de dor Venea dinspre munţi, uşor, Alizeul cel de dor Ca un suflu, ca o boare De la Rai alinătoare, Ca o pală de vînt sfînt Văi şi dealuri miresmînd. Sufletu-mi şi inima Tot în calea lui îmi sta, Ca mir sfînt roua cădea Şi se lumina lumeá…

72

Cum să-i dau nume? Ceva s-a întîmplat între noi doi, Ceva care, chiar mort fiind, te-nvie. Nu ştiu prea bine ce-i, dar e frumos Şi nu ştiu cum să ţi-o şoptesc şi ţie… Ceva s-a întîmplat între noi doi Şi-s fericit cum nimeni nu-i în lume, Şi zeii toţi îmi cîntă, şi mă-ntreb Acestui nu ştiu ce cum să-i dau nume?...

73

Undine Femeia mea, te aştept de atîta timp! De la începutul lumii venim unul spre altul. Nu ne ştim, nu ne vedem, Ne adulmecăm doar Aşa cum cerbul de perechea lui despărţit Peste şapte munţi o adulmecă. Unul pe altul fără glas ne strigăm. Dorul meu în văile tale Bate tot mai adînc. Mai îndelung Zăboveşte, el, în tîrziul serii, acasă… Mereu zarea ta Se face de zarea mea mai aproape, Văzduhul meu de mireasma ta to mai plin Şi mai greu. Între noi depărtarea se mistuie, Timpul e o amiază înaltă şi în ea, întîlnindu-ne, Femeia mea, unul în altul cădem Cotropindu-ne…

74

Cu ochiul tău să limpezeşti izvoare… O, numai eu, de-acum să te iubesc, Să fiu un rege tînăr fără ţară, Să fii prinţesa mea, ca într-un basm, Şi să vibrezi în mîna mea ca o vioară… Să mă inunzi cu părul tău ca un plîns, Să mi se pară el că luminează Şi să te pierzi în mine ca-ntr-un rîu, În lin amurg, o auroasă rază… Prin Munţii mei de-Apus să rătăceşti, Cu ochiul tău să limpezeşti izvoare, Să-mi fii fîntînă lină, să fiu cerb Ce bea din unda rece şi-apoi moare…

75

Iubirea-i totul Te vreau, căci sînt flămînd de tine, Iubito! De păcat nu-mi pasă. Azi mi-eşti ispită-ntre ispite Şi-ntre femei cea mai frumoasă! Cu-o patimă – din ce stîrnită? – Azi carnea mea pe-a ta o cheamă Pe-acelaşi rug să se mistúie. Te vreau! Mă şi tu vrei - ştiu! Ia-mă! Păcatul, căci păcat e, Doamne, Ierta-mi-l-vei, căci pe pămînt Iubirea-i totul, şi ea foc e În noi din focul Tău cel sfînt…

76

Azi mă iubesc toţi zeii… În părul tău obrazul mi-i îngropat adînc, E vară şi-i amiază de iunie, şi mie Îmi pare că un lan eşti cu flori şi eu un prunc Şi-n rîuri de miresme mă scald, de iasomie… Şi stau aşa şi-n mine sînt fericit şi cînt Şi gînguresc ca pruncul în braţele femeii, Şi lumea e frumoasă cum n-a mai fost nicicînd Căci, fericiţi ei înşişi, azi mă iubesc toţi zeii…

77

Dimineaţa cea sfîntă era a Iubirii… În faţa mea sta precum Venus, cea floare Ieşită, odată, din spuma de mare… Cu palmele-mi coapse-i uşor mîngîiam, Cu buzele-mi sîni îi, pierdut, adiam, Ochi în ochi stam şi de iubire plîngeam, Cu gurile lacrimi ni le strîngeam şi le beam… Fragezi eram amîndoi ca o rouă, Dimineaţa, în munţi, în lumina cea nouă, Copii, pe aici, cei dintîi, parcă, – ai Firii – Dimineaţa cea sfîntă era a Iubirii…

78

Că şi Lui i-i dragă tare Draga mea în Raiul sfînt Sub un tei îşi ía coase, Sfinţii toţi stau şi-o privesc Şi se-mbată de-amiroase. Însuşi Domnul Dumnezeu O din ochi soarbe şi-i pare Că, privind-o, -ntinereşte, Că şi Lui i-i dragă tare…

79

Duminica Iubirii Azi mai frumos ca niciodată sînt. Azi inima-mi mai altfel vrea să bată, Azi sînt la trup şi suflet preacurat Şi-i prima oară cînd sărut o fată… Voi pune azi, de-aceea, jurămînt De curăţie, -n numele-ţi, iubire. Azi toate fetele mirese-mi par Şi fiece băiat e-un fraged mire… Azi totul pe pămînt îmi pare sfînt, Văd numai miri în preajmă şi mirese Şi Dumnezeu e-n mine şi eu simt Cum sufletu-i cu-al meu se întreţese… Duminică e-n cer şi pe pămînt, O frăgezime-a inimii şi-a Firii, În calendarul lui ceresc va scri Chiar Dumnezeu: Duminica Iubirii…

80

Iar tu mireasa mea erai… Veneau de prin grădini miresme, Parcă-adieri erau din Rai, Prier era, noian de floare, Iar tu mireasa mea erai… Ca o mireasmă de tei, sfîntă, Veneai, iubito, să mă bucuri, Într-o trăsură veneai, albă, Trasă prin aer de doi fluturi… Picuri de dor din gene-ţi picur, De dulce teamă, de iubire. Îngeri veneau de nu ştiu unde, Înfometaţi, să te respire… Pe-o margină oprit, de nour, Sta soarele-n lumina-i nouă Ca, însetat, a ta frumseţe, În el s-o soarbă ca pe-o rouă…

81

Trecea Voevodul Dor Înspre zarea munţilor Trecea Voevodul Dor. Murgul lui – suflet de vînt, Cu potcoave de argint, Pe piept argintată za, De argint şi frîu şi şa. Trecea munţi, dealuri, pripoare Şi luminá ca un soare Şi lîngă el, mîndră-n şa Şedea dragă Dragostea, Văi şi munţi se-nrourá Şi se lumina lumeá…

82

Şi de drag înmărmurea… Sub cel brad Mult cetinat Dorul meu Şedea culcat, Adormind, Culcat pe-o mînă, Se făcea, În vis, fîntînă. Draga mea Venea şi bea Şi de drag Înmărmurea…

83

Cîntec şoptit E tîrziu, iubito, şi mi-i frig şi mi-i seară Şi dragostea noastră e dulce-amară. Pentru alean şi pentru mîhnire, Uite, îţi dau cîntecul acesta subţire, Pentru nopţile cînd luna e stinsă, Uite, îţi dau lacrima aceasta aprinsă, Ca să nu rătăceşti, uite-o cărare, Un licurici şi acest pumn de uitare, Uite, -aici, sufletu-mi pur ca o rouă – Întinde mîinile după el – amîndouă!...

84

Dragostea din ce se face? „Dragostea din ce se face?” „Din păreri de vino-ncoace, Din voia sprîncenelor, Din tremurul genelor, Din linu-nserărilor, Din alenea norilor, Din privitul în răspăr, Din taina florii de măr, Din ce vrei, din ce nu vrei, Din taina florii de tei, Din pojarul patimii, Din tremurul lacrimii, Din suspin şi din alin, Din rugări fără de-amin, Din ochi umezi ce scînteie, Din nuri fragezi de femeie, Din durere de plăcere, Din plăcere de durere, Dintr-o vorbă, dintr-un nume, Şi din nu mai ştiu ce spune…”

85

În grădina lui Ion În grădina lui Ion Este, mult rotat, un pom. Pe-o parte-s crengi înflorite Pline toate cu ispite, Pe-o parte sînt crengi plecate, Pline toate cu păcate. Pe crengile din mijloc Stau iubirile de foc, Iubirile-nflăcărate Pline toate cu păcate, Iubirile mari de ieri Făcătoare de dureri, Iubirile mari de mîine Făcătoare de suspine… Numa jos la rădăcină Stă iubirea mea, streină, Se clatină şi suspină Şi cere mai multă vină…

86

Mă duc la zeele-mîndre În codrul cu grele umbre Mă duc la zeele-mîndre. Codru-i nalt şi frunza-i deasă, Nici o mîndră nu-i acasă. Duse-s toate-n munţi – ciopor – Unde ele-şi ţin sobor, Cum să facă să vrăjească Cine pe cin’ să iubească, Cu vină ori fără vină, Cine pe cine să ţină, Din frumoşi şi din frumoase Care pe care să lase…

87

Că şi Lui dragă-i era S-a dus draga mea la Rai. Şapte ai o aşteptai… Dacă văzui şi văzui Luai drumul Raiului Şi de draga mea dădui. Tot tînără şi frumoasă, Sta cu Dumnezeu la masă, Domnul c-un pahar îi da Vin din care doar El bea, Păharu de-argint era, I-l da Domnul cu stîngá, Dreapta la piept şi-o punea Şi nainte-i se-nchina Şi cu ochii-o dezmierda Că şi Lui dragă-i era…

88

Cu Dumnezeu lîngă ea Sus în Rai draga mea sta Cu Dumnezeu lîngă ea, Tot în ie înflorată, Cum îmi era dragă, -odată, Cu cosiţele-i în vînt Precum era pre pămînt, Din lungi genele-i, mohor, Picurau picuri de dor. Ca o lumină ardea, Raiu-ntreg îl luminá Nu puteai lîngă ea sta Că te topea dragostea Care peste tot era Cum pe flori, vara, rouá…

89

Să nu pot muri de dor… Fă, Doamne, în mine soare, Să vină ea ca o boare A Rai mirositoare, Să mă-ndulce, să mă-nfloare! Fă, Doamne, în mine vară, Draga mea să mi se pară Că vine la mine iară Cu dragostea-i să mă doară! Fă, Doamne, din lemn uşor, Un leagăn alinător, Să mă culc în el să mor, Să nu pot muri de dor!...

90

Ca la un pridvor cu îngeri Ana Ana Dochiana, Lină rază de lumină, Ca la un pridvor cu îngeri Trupul meu, smerit, se-nchină… Ana Ana Dochiana, Caldă rază de iubire, Icoană din cer furată, Clopot plîns în amintire… Ana Ana Dochiana, Dulce crin zbucnit în floare, Eu de dorul ei mă clatin Şi mă tînguiesc sub soare… Ana Ana Dochiana, Floare-n cer la jurămînt, Scrie-mi-le mie, Doamne, Păcatele ei cîte sînt!...

91

Numa-n dor lumea se ţine De la munte Pîn’ la munte Numai dorul Face punte. De la vale Pîn’ la vale Numai dorul Face cale. De la nor Pînă la nor Punţile-s Numai de dor. De la mine Pîn’ la tine Numa-n dor Lumea se ţine…

92

Vino, iubito, în munţi Vino, iubito, în munţi Buimac de nesomn, te tot cheamă Doru-mi la curţile lui Nălucind în păduri de aramă. Vino, iubito, în munţi! Nălucesc în dumbrave izvoare Pîlpîie-n ape pe prund Aurul sfîntului soare, Vino, iubito, în munţi! Desculţă păşeşte prin rouă, Florile cînd se trezesc Şi cîntă-n lumina cea nouă. Vino, iubito, în munţi! Cînd bucină, -n zori, Craiul Soare! Tînăr voi fi vînător, În vis mîngîind căprioare. Vino, iubito, în munţi! Unic vestmînt fie-ţi norul. Frumoasă, ca zîna din basm, Să-ţi ucizi c-un surîs vînătorul!...

93

Ochii iubitei Ochii iubitei cei mari În care, odată, Înflorise frumos Fericirea mea toată… Ochii iubitei cei mari În cari lumea-nfloreşte Ca o amiază, în Mai, Pe un alt tărîm, în poveste… Ochii iubitei cei mari (Ţi-a fost dat să-i dezmierzi!) Ca o apă în vis În care pururi te pierzi… Ochii iubitei cei mari (Viaţa mea o au stîns) Ca o apă în munţi În care cerul a plîns… Ochii iubitei cei mari, Care basme îmi spun, Oare acum ei răsar Pentru ca eu să apun?...

94

Vedenia Bătea o oră tînără în cer Şi ea, ca Venus răsărind din apă… Văzduhul aurea în preajma ei Şi sufletu-mi nu mai putea s-o-ncapă. Şi părul ei era precum un plîns Mult luminos care îţi viaţa fură Şi toate împrejur se luminau Şi nuferi blînd îi înserau pe gură. Şi coapsele-i se năluceau suav Sub palma mea ca răcoroase ape Şi umerii îi fulguiau ninsori Şi-o dulce lene-i picura din pleoape. Şi sînii, crini ameţitori, creşteau Spre gura mea cu-nvăpăieri lunare, Pe care palma mi-am trecut-o lin Cu mlădieri de ploi în destrămare… Bătea o oră tînără în cer Şi pe pămînt ningea cu muzici rare. Ci eu, îngenuncheat în faţa ei, Cerşeam, ca de la zei, doar îndurare…

95

În tărîmul din poveste Ne vom duce, ne vom duce Sus în munţi suiţi în lună, Unde pasăre măiastră Singură prin văi se-ngînă. Ne vom duce, ne vom duce La dumbrăvi suite-n stele, Eu de dor fîntînă ţie, Tu alin vieţii mele. Ne vom duce, ne vom duce În vechi codri de aramă, Unde dragostele toate Se tot strigă, se tot cheamă. Ne vom duce, ne vom duce În vechi codri de argint, Unde dragostele toate Se tot cheamă, se tot mint. Fericiţi, să nu ne-ajungă De la lume nici o veste, Ne vom duce, ne vom duce În tărîmul din poveste…

96

Iubita de demult Iubita mea de demult. Undeva mai eşti oare? Undeva mai lucesc Ochii tăi de cicoare? Iubita mea de demult Pentru o alta pierdută, Ochii tăi de acum Un străin îi sărută… Iubita mea de demult (Amintirea lin cîntă) Sînii tăi preacereşti Un străin îi descîntă… Iubita mea de demult (Dinspre tine lin ninge) Undeva un străin Ca pe o floare te frînge… Iubita mea de demult, E tîrziu şi e seară, Dorul tău a venit Pe al meu să îl doară!...

97

Tu dormi Mă uit la tine şi, aşa cum dormi, Pe braţul meu, cu pleoape închise, O Naussica-mi pari, cu voia ei, Uitată-aşa pe-un braţ al lui Ulise… Ies zorii, stau pe gînduri şi privesc Cum noua zi de noapte se desparte. Tu dormi, şi-aşa cum dormi, ce dragă-mi eşti! Şi ducu-te cu mine-n somn, departe… Conturul gurii tale, ca, în vis Un roşu trandafir zbucnit în floare… Şi creşte-n mine – fluid nevăzut – O fericire care dulce doare… Mă uit la tine. Ce-mplinit eşti fruct! Privirile-mi pe trupul tău se plimbă Şi cîntă-n mine, dulce-nfiorat, A dragostei misterioasă limbă… Aşa, dormind, o, ce frumoasă eşti! Privindu-te, aş sta o veşnicie Şi spune-ţi-aş, înduioşat, poveşti Şi nu le-aş isprăvi în nopţi o mie… Rîu de-ntuneric părul tău curgînd Pe-un umăr gol, ţi-l mîna mea răsfiră Şi coapsele-ţi mîngîi de-a lung… şi-i cum Aş mîngîia, pierdut, în vis, o liră… Ce lin ţi-i somnul! Ce uşor respiri! Aşa, -ndelung să te privesc îmi place Şi-n gîndul meu, răpindu-te, te duc Şi fericiţi murim pe mări feáce… 98

Dorul meu cu-al tău s-au dus Dorul meu cu-al tău S-au dus Suspinînd Pe munte-n sus. Sub un brad, Stînd să se-ngîne, S-au făcut Două fîntîne. Fîntîne Cu ape line Din lacrimi Şi din suspine, Fîntîne Înrourate De iubire Cu păcate, Fîntîne Neîncepute Din iubiri Adînc durute…

99

Şi-o cu ea Raiu-nfloratu Cînd şi cînd şi Domnu’ Sfînt Se coboară pe pămînt, Se duce, după miroase, Unde-s mîndrele frumoase Şi s-o dus şi la a mea Şi mult drag o prins de ea. O tins dreapta şi-o luatu Şi-o în cer aridicatu Şi-o cu ea Raiu-nfloratu Şi l-o dulce miresmatu, Şi de-atunci, Lui-şi lumină, Ţine-şi-o şi i se-nchină Şi-am rămas la ea cu gîndu’ Să mă chinui pe pămîntu’, Tot în jale-nfăşuratu Şi pe ceruri supăratu…

100

E o lumină-acolo ca de etern amurg E o lumină-acolo ca de etern amurg. Ca-ntr-o visare nouri pe culmi de aur curg. Se leagănă înalte, ca într-un vis, păduri. Cântări se-aud, prelunge, ca dulci, în aer, guri. Acolo merg străbunii, din veacuri, rând pe rând (Din ţărna lor se-nalţă spre ceruri codrul sfânt), Acolo merg învinşii întru destin şi mor Şi îşi înmoaie-amaruri şi îşi alină dor. De-a pururi sună vântul prin crengile lui, stins. Lângă Fântâna Lină stă voevodu-nvins. În veghe stă acolo, adânc, cu tâmple-n mâini. Ca-ntr-o icoană veche-i stau împrejur străbuni Şi zâne-i stau la creştet şi îi descântă lin Şi Codrul sună, sună şi-i de-ndurare plin…

101

SOMN DE VOEVOD

102

Ochiul din vis Ci ochiul lui în vis i se deschide În codrii vechi se nălucesc fântâni Bourul sfânt boncăluind în stele Se duce iar spre tăinuite stâni Dumbrăvi în munţi lucesc înrourate Cu stea în frunte dalbe ursitori Destin de aur îi menesc. Ca-n racle În albe trunchiuri se închid în zori Lumini de aur susură prin cetini Se-aud în munţi măiestrele cântând Reci râuri curg în el însomnorate Din nouri chip străbun veghează blând…

103

Somn de voevod …târându-se pe văi amurguri pale Şi el mergând, în vis, la vânătoare Se-oprea pe malul blând al unei ape Visându-se în visul lui că moare Suna un corn prelung în prea departe Părea un glas prea blând cerşind durere Lunecător un cerb ieşind din moarte Mai străveziu venea ca o părere Ci el visa în vis cum îl visează Un vânător dormind într-o pădure Plecându-se cu prea suavă teamă El nu voi oglinda s-o tulbúre…

104

Voevodul Melancoliei Lunecau, lunecau, precum vis prin vis, norii. Ca în jale pluteau, ca în greul somniei… Se arăta, deodată, cu lungi plete-n flăcări, Ca-n strană de aur şezând, Voevodul Melancoliei…

105

Şi nori se duc de-a valma şi vin iar Şi nori se duc de-a valma şi vin iar Şi-n jur lumina-i numai sfâşiere Şi valuri de păduri şi ierburi moi Şi-un gând al lui fiindu-le-adiere… Mari pajuri, sus, rotesc în cerc domol Şi ochiul prea înalt le e văzduhul Lin cerurile înseşi se rotesc. Oh, mari tăceri, nu-i sfâşiaţi auzul! Şi-un glas se-aude-apoi, nespus de lin, (E Râul, Ramul, Cerul, Amintirea?...) Şi nouri vin de-a valma şi se duc De nicăieri venind spre nicăirea…

106

Zamolxis-zeu îl va primi în casă Dacă prin nouri chipu-i se străvede Şi vânăt nimb în juru-i se năzare Subt o lumină-n codru mult târzie Pal voevod se tânguie şi moare Reci râuri curg prin el şi în auzu-i Corn rourat deodată năluceşte Dulci adieri sosesc dinspre tărâmul Unde pe veci paloarea stăpâneşte Lungi umbre cad pe văi. Murmurătoare Şi naltă seară peste el se lasă Sufletul lui, ieşind din suliţi patru, Zamolxis-zeu îl va primi în casă…

107

Şi iarăşi codrii se aud sunând Şi iarăşi codrii se aud sunând. Lin leagănă-se el sub plânsul lunii. Lin trece ea, în somn, peste păduri. Lin somnul ei îi leagănă păunii. Lin creşte umbra norului pe văi. Pe-un plai în ceruri tânguiesc fecioare. Şi curg prin mine muzici, uniform, Ca o durere care pururi doare. Lin sufletul pe-un ţărm păru atunci Ca de-o mâhnire limpede că moare. Un zeu, în somn, pe-un nour, lăcrămând, Pe fruntea mea voi să se pogoare…

108

Clopot al tăcerii bătând lin Seară. Munţi. Lumini. Deasupra nouri. Râul sunând parcă pe-un alt tărâm – Şi el acolo,-n somn căzut, pe maluri – Blând voevod al codrului bătrân. Mari cirezi mai mână el de bouri Spre dumbrăvi ascunse poate-n nori. Chip străbun îi va surâde-n ceruri Cornul lui când va chema în zori. Umbre cresc lungindu-se pe maluri. Stins, în somn a slobozit suspin. Noapte. Veghe, sus, de sfânt luceafăr, Clopot al tăcerii bătând lin…

109

Lin privegheat de-o tulbure lumină Şi leneş nour lunecă pe culmi Şi Soarele tot mai adânc se-nclină Şi el, în munţi, de mult însingurat, Lin privegheat de-o tulbure lumină. Lin cade el în somn. Cu tâmple-n mâini Şed voevozi şi plâng lângă izvoare Şi corn de aur rourează-n văi Şi râuri curg prin el murmurătoare. Şi umbre cad pe ape şi, în vis, A jele codrii tânguiesc şi sună Şi-un ochi prin nouri amurgeşte lin Şi zimbrul sfânt boncăluieşte-n lună…

110

Doarme din veac voevodul bătrân Doarme din veac voevodul bătrân Uitat de timp în bătrâna cetate Fumegă turnul vechi amintiri Ornicul, stins, ora palorilor bate. Doarme din veac voevodul bătrân Uitat de timp, îngropat în uitare Ornicul bate în turn ori în cer Ora tăcerilor crepusculare. Doarme din veac voevodul bătrân Bate un ornic bătrân peste lume Pulberea vremii se cerne-auriu Cetatea departe-ntr-un nour apune…

111

Iară o apă-n somn curgând prea lină Iară o apă-n somn curgând prea lină Îşi sună-n el netulburata undă. Un soare pal zăcea ca-ntr-o uitare În care lumea însăşi se cufundă… Şi plâns venea suav de peste lume Şi muzici lin sunau a paradis Şi un ecou murea al unei ape Ce-o auzise el sunând în vis… O, sufletul atunci ca-ntr-o iubire De albă moarte iarăşi înflorea. Şi singur ochiu-i sta în prag uimire Şi nimenea în lume nu era…

112

Ulmi, paltini, fagi, mesteceni. Lin tumult Ulmi, paltini, fagi, mesteceni. Lin tumult (Blând soarele mai mult pe culmi se-nclină). De-acum, prieteni, vom cădea în vis. La ceas vrăjit, cu frunţile-n lumină. În mari dumbrave nălucesc fântâni. O, vechi fântâni, din vremi de mult uitate – Din veac pribegii s-au oprit şi-au plâns Asupra lor cu frunţile plecate… Demult, demult, în miezul altui vis, Mari vânători zvonindu-se-ntr-o seară Şi arcuri slobozindu-se, cădea… Inima mea ca o rănită fiară…

113

Nici amintire nu-i şi nici uitare Învins fiind, ei, în ascuns, se trase Tot mai adânc în munţi ca-ntr-un liman De linişte. Zaveri, furtuni, uitase, Uitându-se pe sine chiar. Noian De vreme e în urmă şi-nainte. Îl troienesc ninsori şi-l spală ploi. Din câte-i sunt în jur el ia aminte La vulturul plutind pe munţii goi. Nici amintire nu-i şi nici uitare. Nici bucurie nu e şi nici chin. Doar nouri, vânt, amurg, tăceri, paloare Şi fagi bătrâni ce-l agrăiesc puţin…

114

Luminile în candeli parc-au plâns Castelul vechi, pe-o vale, în amurg – Prin geam paloarea zilei se filtrase – Pulberea vremii se aşterne lin Pe dealuri, frunţi, coloane, turnuri, case. În vechi iatacuri susură-n oglinzi Chipul domniţelor de mult apuse. Luminile în candeli parc-au plâns. Suflet învins spre alte lumi se duse… Din scrinuri muzici izvorăsc. Ce lin Ecoul lor auzul mi-l înflorare! Parcă un zeu, pe flaute călcând, În pieptul meu se tânguie şi moare…

115

Vechi, ornicele picură de plâns Turnul, în noapte, profilat pe cer. Luminile în candeli lin s-au stâns. În vechi firide paznicii zac morţi. Vechi, ornicele picură de plâns. În nimb de aur chipul zugrăvit, Al Cititorului, pe-nvechitul mur. Clopotul stins, în turlă, de un veac, Neagră, tăcerea ruginind în jur. Zborul apoi al turnului. Pălind, Ora bătând, în ceruri, mult târzie. Suflet învins, în noapte rătăcind, Gemu, împuns de-o stea fără vecie…

116

Se aude cornul, rar …şi deodată-n văi, departe, Se aude cornul, rar Şi în sfintele dumbrave Voevozi din trunchi răsar. Şi în jur cu feţe plânse Şi cu pletele în vânt De o mult pustie jele Unul altuia se plâng. Nouri stau ca de paloare Priveghind pe fruntea lor, Pe când Soarele se pierde Plâns, sub geana codrilor…

117

A stat pe o piatră şi-a plâns Apele – sfinte ecouri Sufletul – greu necuvânt Doruri clatină seara Umbre se scurg pe pământ. Leagănă Luna în nouri Somnul meu palid şi blând Lângă fântâni părăsite Şed voevozi lăcrămând. Bate o toacă în ceruri Clopote bat sub pământ Fără vecie un înger A stat pe o piatră şi-a plâns…

118

Cădea în somn ca-ntr-o mâhnire Învins cădea pe-un deal. Din cer Bura pe văi o jale nouă, Dumbrăvi se năluceau în el, De taine pline şi de rouă. În preajmă fagii mult înalţi Şi grei, deodată, de paloare. Şi râurile, cât de lin, Pe dedesubt, tânguitoare! Departe Soarele-ntr-un nor Cădea în somn ca-ntr-o mâhnire. Oh, sunetul, prin văi, pierdut Al cornului, cerşind iubire!

119

Ca de aur stins pe ape Ca de aur stins, pe ape Nouri zac în neclintire. Tulbure ca o paloare Picură din cer mâhnire. De pe culmi pierdute-n nouri Voevod pribeag coboară Singur numai să se culce Cu tâmpla pe reci izvoară. Blând amurg. Suave umbre Împrejurul lui s-adună Şi de-o auroasă jale Codrul ramurile-şi sună…

120

Ora-i în cer a mâhnirii Sunet prin văi depărtate Sufletul singur în zbor Ora-i în cer a mâhnirii Toate-ale lumii mă dor. Steaua, în creştet, mai lină Murmuru-i doar îl presimt, Mari orologii în ceruri Orele lor oare mint? Zborul apoi deodată Al turnului. Fără pământ Plânsul în mine-argintează Al celora ce nu mai sînt…

121

Lin, veşnicia în lucruri… Zvonuri de clopote line – Turlele lor oare sînt? – Moartea e, Doamne, mireasma Somnului tău pe pământ. Mari orologii în ceruri Macină vremuri. Pulsând Lin veşnicia în lucruri Ca o părere de gând. Visul, acelaşi, în toate. Somnul lui fără hotar. Sufletul, singur pe-o rază, Cade în marea-i de-amar…

122

Cornul lui când a să sune Părul lui lin se flutură. Râurile-n munţi îl cântă. Soarele, prinţ al amurgului, Blând îl binecuvântă. Fruntea lui lin se clatină Nour pe ea blând apune. Ce destrămare, oh, îngere, Cornul Lui când a să sune!... Curg dinspre munţi adierile Somnului. Sufletul singur e. Nedescântate, fântânele În adâncul visului licăre…

123

Până-n cer paloarea Chip veghează-n nouri Blând, ca de-o tânjire. Corn pe văi de aur Presăra uimire… Ape curg sub maluri Ca prelungi suspine Şi se tânguieşte, Pe reci ţărmuri, cine?... Până-n cer paloarea Ca o jale nouă. Trece-n moarte cine Tânăr ca o rouă?...

124

În adâncul celui vis În adâncul celui vis Cornul sună, sună – Cineva prin văi, învins, În de el se-ngână. Ning ecouri. În auz Lumi se vaier – nouă. Cineva în cer a plâns Şi pe munţi e rouă. Steaua celui voevod Arde-n ceruri, plânsă – Candelă a nimănui Înger bun o stânsă…

125

Cu Soarele el merge spre apus Prin ani cu veacu-i se mai trece el. Sfânt, Soarele sub geana lui răsare. Pe fruntea lui plânşi nouri în amurg Un nimb ţeseau de limpede paloare. El singur numai, priveghind mereu. Mai ştie Luna prin poieni când iese Când, sus la măguri, printre fagi bătrâni, Vraja ei sfântă tremurând şi-o ţese. Cu Soarele el merge spre apus. Sângele lui luceşte-n vechi fântâne. Măiestrele în munţi de mai se-aud, El singur doar mai ştie să le-ngâne…

126

Lin se stinge-n frunte steaua-i Năluce acolo Ţara Cea de mistică lumină. Ochiul blând al lui Zamolxe Peste codri vechi se-nclină. Luminate,-n miez de codru, Năluce, din vechi, izvoară. Voevod învins de soartă Acolo merge să moară. Din copaci ies zâne bune Şi-i descântă şi-l jelesc. Lin se stinge-n frunte steaua-i Ca de fiu împărătesc. Din adâncuri neştiute Muzici curg ca în nefire. Cineva, pierdut prin codri, Presară din corn mâhnire… Stele ies şi printre ramuri Auroase, curg lumine. Pline-s văile de aur Şi de îndurare pline…

127

De amar lucind fântână De din veci pierdută-n codru, De amar, lucind, fântână. Dumnezeu, plângând, deasupra, În oglinda ei se-ngână. Din lacrimi suave chipuri În adâncuri prind conture. Mult prealimpedea ei faţă Vine Moartea s-o tulbúre. Acolo ei şed şi plâng. Nimeni nu-i binecuvântă. Pe o cumpănă, deasupra, Numai îngeri negri cântă…

128

Văzduhu-i ca o apă în care zeii plâng Văzduhu-i ca o apă în care zeii plâng Şi-n fiecare tremur de undă chipu-şi frâng Ochiul Luminii moare pe culmi întredeschis – O lacrimă pe care eu voi fi plâns-o-n vis. În mari dumbrăvi de rouă se nălucesc fântâni. Şed voevozi în preajmă şi plâng cu tâmple-n mâni. Corn rourat se-nalţă peste păduri, suav. Cerbul iubirii zace pe sub poieni bolnav. Coroane mari cu freamăt se leagănă în vânt. Plâns auriu e totul din cer până-n pământ…

129

Prin codri în somn rătăcind voevodul Limpede foarte acea înserare! Arbori lunari lunecau spre pământ. Prin codri, în somn, rătăcind voevodul, Tânăr murea într-un corn de argint. Line cântări în ether tremurară – Ca o iubire de moarte era – Ochiul, pe-un nor adormit, al Mâhnirii Ca-ntr-o uitare de sine zăcea…

130

Şi sufletul pre ea tânjea să moară Dormea în umbra fagilor. Din văi Un zvon suia spre culmi ca o părere. Zalmoxis-zeu, pe-un nour adăstând, Asupra lumii presăra tăcere. La creştet pajuri străjuiau. Fântâni Mureau în el suav părând să doară. Şi o mireasmă stăruia-mprejur Şi sufletul pre ea tânjea să moară…

131

Doar codrului mâhnirea şi-o va spune Ci ochiul meu spre moarte se înclină Şi steaua,-n somn, îl priveghează-amară. Pe sub păduri de fag în seara lină Sufletul meu plângând va trece iară. Doar codrului mâhnirea şi-o va spune. Va plânge el pustiu pe-un ţărm de apă. Sub pleoapa stângă Soarele-i va plânge, Luna-i va plânge lin sub dreapta pleoapă…

132

ELEGII PENTRU RESTRIŞTEA VOEVODULUI

133

Ci eu zac învins pe ţărmuri Ci eu zac învins pe ţărmuri De amar. În aiurare Lin se leagănă pe ape Mari corăbii cu uitare. Ochiul meu precum un astru Plâns, pe văi, în neclintire. Lin se leagănă pe ape Mari corăbii cu mâhnire. Muzicile-n jur prea stinse Curg ca din amară gură. Sufletu-mi pe albe ţărmuri Clatină-se. Şi murmúră…

134

Plin mi-i sufletul ca marea Plin mi-i sufletul ca marea De plâns alb. Pe ceruri line Nourii plutesc ca nave Pline, toate, cu suspine. Braţele le-nalţ spre ceruri. Înspre ele-mi sui strigarea. Ca o strună sună ţărmul. Ca o mumă plânge marea. Ca în vis se poartă norii Parcă dinspre alte ere. Înspre Ţara, înspre Ţara Poartă ei a mea durere…

135

De prea mult pustiu şi moarte Să te legeni, să te legeni Sufletul când doare foarte Ca un codru, ca un codru De prea mult pustiu şi moarte. Să te legeni, să te legeni Sub priveghi amar de stele Ca o apă, ca o apă De prea mult nesomn şi jele. Să te legeni, să te legeni Sufletul când doare foarte – Leagăn sfânt numele Ţării Din nemoarte în nemoarte…

136

Din streini, de sub pământu Din streini, de sub pământu, Îţi presimt, Mumă, nesomnul. Preacurată-ţi aud ruga, Lin şoptită către Domnul. Din pământ, din străinie, Te văd, Mumă, cum te frângi, Cum, strigându-mă în vânturi, Te tot clatini şi te stângi. Mumă sfântă, Mumă sfântă, Ci nu-mi mai jeli tu soartea. Plânsul tău ca o lumină Luminează-mi mie moartea…

137

Unde ţărna-i mai uşoară Fă-te, noapte, fă lumină, Fă-te, ţărnă, mai uşoară Şi te-mprăştie în vânturi Şi-mi fă loc să ies afară. Fă-te, nour, fă-te luntre Şi mă du prin cele vămi Unde Muma mea, albită, Plânge-mă cu mari lacrắmi. Sus în sfânt alinul Ţării Du-mă, Doamne, du-mă iară Unde moartea e mai blândă, Unde ţărna-i mai uşoară…

138

În vaierul lumilor iar… Leagănă stelele-n ceruri Turlele lor de cleştar. Sufletul singur pe-o rază Cade în marea-i de-amar. Leagănă stelele-n ceruri Albe pustiile lor. La margini de mări fără nume Pustnicii lumilor mor. Leagănă sufletu-mi, leagănă Plânsul cel fără hotar. Sunet de-argint, se va pierde În vaierul lumilor iar…

139

Prin cea vale, fără somn Prin cea vale, fără somn, Vieţilor stăpână, Sună Moartea din cel corn, Sună-ntruna, sună… Sună cornul, sună stins. A-nserare sună. Cineva în mine-nvins, Oh, de mult o-ngână. Steaua celui Nenoroc Arde-n ceruri tare. Braţele spre ea le-nalţ Cu strigare mare…

140

Singur pe ţărmul de-amar… Marea – amar de amară, Bolţile – grele de-amar, Trece ca vaer prin aer Sufletul meu iar şi iar. Singur pe ţărmul de-amar… Sună ecoul în mine Precum un vânt prin ruine, Nealinat, iar şi iar. Oh, din vecii de amar Tot pe sub stele străine Precum un vânt prin ruine Nealinat, iar şi iar.

141

Codrule, la tine-nvins Codrule, la tine-nvins, Mă întorc din lume În tăcerea celor văi Să îmi uit de nume. Ca din moarte mă întorc, Ca din cea genună, Ca la casă de părinţi, Ca la sân de mumă. De amarul celei sorţi Tu mă însenină Şi mă leagănă s-adorm Tot în pace lină…

142

Tata-Codru, bunul Tata-Codru, bunul, Dragul codru verde, Lui îmi duc eu jalea Nimeni nu mă vede. Doruri-gânduri-patimi (Frunza lin se bate) Să mi le-alinare Numai el mai poate. Numai el mă ştie Numai el mă vede Multpreaînduratul Dragul codru verde…

143

Du-mă, nour, du-mă iară Du-mă, nour, du-mă iară Du-mă-n Munţii-de-Apus Unde codrii cresc din veacuri Şi se tânguiesc nespus. Du-mă, nor, pe-o adiere Du-mă-n Codrii-de-Argint În dumbravele lor sfinte Peste care ninge blând… Du-mă, nour, şi mă lasă Lângă apele lor line De întunecată jale Sufletul să mi se-aline…

144

Leagănă-te, Codru-Tată Leagănă-te, Codru-Tată, Şi te clatină în vânt Şi de bune şi de rele Şi de toate câte sînt. Leagănă-te, Codru-Tată, Şi te clatină uşor Şi de bune şi de rele Şi de câte-n lume dor. Leagănă-te, Codru-Tată, Şi mă lasă-n casa ta, Şi m-alină şi m-adoarme Şi-mi îngăduie moarteá…

145

…şi eu şed cu fruntea-n palme …şi eu şed cu fruntea-n palme Şi cu ochii în pământ Crengile de vânt se-ndoaie Şi mă-ntreabă de ce sînt. Raze cald şi printre ramuri Îşi desfac lumina lin. De alean îmi este pieptul Şi de întristare plin. Râuri curg şi în neştire Undele se-ngân amar, Şi eu şed cu fruntea-n palme Şi aievea toate-mi par.

146

Pe câmpii, în noapte Pe câmpii, în noapte, Ce străină gură Legănând ecouri Ce mă înnegúră? Din mari neguri, neguri Cornul cui răsună Cu prelungi ecouri Ce se-n mine-adună? Pe-nnoptate ţărmuri Cu adânci suspine, Vie, Zeea Moarte Tânguie-se-n mine…

147

Sufletul din veci fiindu-mi Sufletul din veci fiindu-mi Ţărmure la ape line De amarul veciniciei Vine Moartea să se-aline. La ceasul mâhnirii lin Ea se-nchină şi suspină Şi plângând îşi spală faţa De-ntuneric şi rugină. Acolo şezu şi plânsă Iar pe umărul ei stâng Dumnezeu plecându-şi fruntea Ca pe-un ţărmure a plâns…

148

Parcă pe un alt tărâm în amară poveste Mereu şi mereu prin codrii acei Spre-a-mi îngropa jalea mea fără nume L-am întâlnit pe-un ţărmur de râu pe Dumnezeu Şedea în sine însuşi căzut şi-uitat de lume. Mereu şi mereu prin codrii acei – Semn stăruia al neprielnicei soarte – Râul curgea ca în vis. Pe-un alt ţărm Cu tâmplele-n mâini, aiura sora Moarte. Mereu şi mereu prin codrii acei – Ah, un liman al uitării nu este! – Paşii mă poartă mereu şi mereu Parcă pe un alt tărâm în amară poveste…

149

Şi iarăşi trec ca un învins prin lume Şi iarăşi trec ca un învins prin lume Pe vagi alei mă lunec în neştire Şi Soarele-n amurg îmi e paloare Şi nourii pe cer îmi sunt mâhnire. Şi iarăşi curg în mine ca o apă Şi împlu lumea cu a ei murmúră Şi sufletu-mi învins de-a lui nemargini Se-ngână-n el cu o amară gură. Şi iarăşi trec înfăşurat în ceaţă De nicăieri venind spre nicăiere Şi amintirea ta îmi e viaţă Şi viaţa vis şi restul doar tăcere…

150

Ci ca un râu în somn, ca o părere Ci ca un râu în somn, ca o părere Timpul curgea târându-şi a lui unde Din ce noian venind ori din genune Neauzit de lin înspre niciunde… De nicidecând venind, din nicineunde Prilej ni-i el de chin şi de plăcere. Mâhniri, dureri, căinţi, deşerte glorii Ori câte alte ne gândim a cere… Vieţi înfloresc, pălesc spre a se stinge – Au sensul lor putemu-l a pătrunde? – Ştiut de toţi şi neştiut de sineşi Ne pierdem toţi în apele afunde…

151

Cade frunza, cade frunza Cade frunza, cade frunza Şi, noian, s-aşază-n vale – Este jalea? Este jalea Codrului Măriei Sale? Cade frunza, cade frunza Şoapte curg pe vânt amare – Este plânsul, este plânsul Lumilor în destrămare? Cade frunza, cade frunza – Oare Moartea-i, nepătrunsa? Ni-s vieţile? Ni-s anii Tremurând ca-n codru frunza?...

152

Linu-i lin, suflete, lin Linu-i lin, suflete, lin, Că n-ai stare, nici alin De nesomnul gândului De plângerea vântului De tăcerea pietrelor De pustiul vetrelor De linu-nserărilor De zbuciumul mărilor De taina-orionului De zvonul Eonului De spaima genunilor De vaierul lumilor…

153

Pribegind Pribegind Din loc în loc Valuri bat De nenoroc, Norul grelei Mele frunţi Greu apasă Pe cei munţi, SufletuNecat în jale Mi-l târăsc Din deal în vale Şi îl urc Din vale-n deal Tot prin rouă De Ardeal…

154

Pe albele ţărmuri …ci să te dezlege, Suflete pribege, Şi te du uşor Ca umbra de nor Tot pe măguri stânse, Pe sub stele plânse, Tot pe albă lună, Pe câmpii cu brumă Şi te lasă, lasă Lângă marea joasă Lângă marea lină (Valu-n veci suspină) Lângă marea sfântă (Valu vecinic cântă) Acolo să sângeri De patimi, de plângeri, Pe albele ţărmuri În plâns să înmărmuri…

155

Suflete-nvins, prin care lumi vei plânge?... Întâi va fi un nor uşor ca neaua În care ca un om va plânge steaua. Prelungi vor creşte umbre peste ape. Clopot de-argint în turn pustiu va bate. Apoi va fi o lină înserare Şi sufletu-mi va fi o lumânare Pe care cineva din altă lume S-o stingă va veni anume. Ruga-ndelung şoptită se va frânge Suflete-nvins, prin care lumi vei plânge?...

156

Stea care-n albe pustii năluceşti Stea care-n albe pustii năluceşti Ca în afunduri de vis, stea, a cui eşti? Învineţită de spaimă şi ger Moartea cui o nunteşti acolo în cer? Ce alean, ce soroc, ce amar prevesteşti? Gândul meu mult durut îl creşti, îl descreşti? Înfiorată nelinişte, grea – A nenorocului meu oare stea?...

157

Unde nefiinţa se-ngâna pe sine… Apa sună-n mine nelumesc. Stins sună Greierul tăcerii rătăcit în lună. Nourii ca vise peste munţi departe, Luna ca o navă peste ape moarte, Visele ca nouri spre-a uitării mare, Peste lume iarăşi revărsând paloare, Adormite ţărmuri de mâhnire pline Unde nefiinţa se-ngâna pe sine…

158

Sunt lumi ce plâng în mine învinse Sunt lumi ce plâng în mine învinse. Parcă mări În nopţi adânci noiane ar frământa de jale Şi-ar tângui prin evii-i de iarnă Demiurg Şi pustnici mii s-ar pierde cântând pe ţărmuri pale. Sunt mări ce-şi sună-n mine amarul. Parcă lumi În nopţi adânci, prin goluri căzând, şi-ar cerne plânsul Şi-ar sta, învins, pe-un munte în neguri Demiurg Şi lumile de-a valma s-ar nărui într-însul…

159

Ci susură în mine din veci un plâns amar Ci susură în mine din veci un plâns amar Ori poate e un cântec al unor lumi străine Şi care, mistuite de-un vis fără hotar, Îşi leagănă ecoul întunecat în mine. La vama lor un clopot eu sunt fără de somn În care bolţi de ceruri se surpară. Însinguraţii lumii bocesc în limba lui Şi plânge universul în limba lui amară…

160

Va să treacă totul de-acum înspre amar Va să treacă totul de-acum înspre amar, Va să mă-ngâne steaua prin nopţi cea mai amară. Plin de amurg, de-o jale fără de margini plin, Spre-a codrilor pustie de dor m-oi pierde iară. Târziu lâng-o fântână mă voi opri să plâng Ochiul Luminii singur pe culmi o să se-ncline Ca de-o mâhnire codrii s-or legăna în somn Şi corn pe văi de aur va însera în mine…

161

De-acum învins pe ţărmul exilului eu zac De-acum învins pe ţărmul exilului eu zac – Oh mult departe-i Ţara în zarea ei aleasă! – Nu-i nimenea în lume la pieptul meu să chem Şi nimeni nu-i să mă aştepte-acasă… Ci pururi creşte-n mine al deznădejdii cânt. Ca pe-o stafie trupul mi-l port spre nicăire. În cerul lui de gheaţă chiar Dumnezeu e mort Şi îngeri plâng pe margini de nor a pustiire…

162

Ci pururea în mine mă reîntorc învins Ci pururea în mine mă reîntorc învins – Năier din îndelungă pe ape rătăcire. E ca şi cum un înger mi-ar presăra din cer În inimă tot altă şi altă amăgire… De-acum spre unde paşii să mi-i îndrept? Liman Nefericirii mele nu-i nicăieri în lume? Duceţi-mă în ţara părinţilor să mor Ci nimenea în lume nu-mi va mai şti de nume…

163

Singur sunt pe-al mării ţărm Singur sunt pe-al mării ţărm. (Marea rece-i şi pustie) Şi mă tângui cum şi Moartea De prea multa-i veşnicie. Singur sunt şi-amaru-mi plâng (Soarele-ntr-un nor apune…) Şi nu vine nici un zeu Să mă-ndulce, să mă-mbune. Singur sunt cum nimeni nu-i. Sufletul mă doare foarte Şi mă clatin ca un pustnic La marginea Mării Moarte…

164

Peste munţi cu duh de moarte Peste munţi cu duh de moarte Şi nesomn cum trece vântul Aşa-mi trece-n lume dorul Mult mai greu decât Pământul. Aşa-mi trece-n lume viaţa Ca o stea pe cer, streină, Căreia în somn un înger I-a stins ultima lumină.

165

PATIMILE DUPĂ IANCU

166

Trece Iancu povărat Prin codrul bătrân, rotat Trece Iancu povărat De prea greul gândului, De vaierul vântului, De plânsul izvorului, De nesomnul dorului, De paloarea codrului, Codrului, fârtatului, De pustiul stelelor, De descântul Ielelor, De ursita lui cea rea, De frânt visul lui Horea, De pieptişul dealului, De greul Ardealului…

167

Sus, mai sus, în codru verde Sus, mai sus, În codru verde De un veac Iancu se pierde Fără stare Şi-alinare Pe sub lună, Pe sub soare; Doar pe brume Lasă urme Şi pe rouă Jale nouă, Prin păduri Negre gîndúri, Pe cărări Mari supărări; La fîntîni, Cu tîmple-n mîini, La umbră De fagi bătrîni Stă un ceas Ca de-un popas Şi se-ngînă Fără glas… Şi-apoi verde Şi iar verde Iancu-n codru Iar se pierde…

168

Să se-aline-n somn pribeagul Duce Iancu-n Munţii lui Suspinul Ardealului. Lung îi drumul. Greu amarul, Nu l-ai duce Nici cu carul. Greu îi pasul, Negru gîndul, Unde stă Geme pămîntul. Tata-Codru Mila-şi lasă Şi-l îngăduie În casă Şi îi pune Spre hodină Verde pernă De cetínă Şi îşi mulcom Sună ramul Să se-aline-n Somn pribeagul…

169

Şi cere mai multă vină Merge Iancu Sus în munţi La podini Cu brazi cărunţi La rarişti Cu fagi rotaţi Care-i sînt În lume fraţi. Singur merge Şi suspină Şi-arde-n el Ca o lumină… Şi-unde-ajunge Se opreşte Şi din grai De-amar grăieşte Şi cu fruntea Albă-n mînă Tot se-nchină Şi suspină Şi cere Mai multă vină…

170

Şi îl culcă pe-o cetínă Sus în munţi Lîngă izvorul Îşi alină Iancu dorul, Îl alină Şi-l suspină Şi îl culcă Pe-o cetínă Şi-l întoarce Pe o parte Şi-l întreabă De ce arde; Îl adumbră Şi-l răcoare Şi-l întreabă De ce doare Şi îl ceartă, Supăratu, Că prea greu Îi de purtatu…

171

Şi de-un gînd se înlumină Şade Iancu-n Vîrf de deal Oduhnind Şi el şi cal Şi nici cîntă Nici suspină Şi de-un gînd Se înlumină Nici suspină Şi nici cîntă Şi din soare Se-nveşmîntă Şi nici doarme Nici visează Şi pe frunte-i Nimbă rază… Şi-apoi pier Şi el şi cal În albastru De Ardeal…

172

Drum de jele, drum de-amar Umblă Iancu Umblă iară Drum de munte Drum de ţară; Umblă Iancu Umblă iar Drum de jele Drum de-amar Fără soţi, Fără hodină, Tot prin codri De rugină, Drum de şes Şi drum de deal Prin înlăcrimat Ardeal, Drum de viaţă, Drum de moarte, Împlinind Amară soarte…

173

Să n-aibă-Împăratul somn Arde-n munţi O stea de foc – Steaua celui Nenoroc, Steauă veche, Steauă nouă Sub care Ardealul rouă, Stea în flăcări, Stea în sînge Sub care Ardealul plînge, Steaua celui Supăratu Să n-aibă somn Împăratu, Steaua Iancului De domn Să n-aibăMpăratul somn…

174

Şi Codru-mpărat se-nchină Merge Iancu-n Munte iar Şi-un car duce Cu amar; Peste văi, Dealuri, coline Un car duce Cu suspine; Peste văi, Dealuri, vîlcele Un car duce Greu de jele… Şi el singur Boii-şi mînă Şi Codru-mpărat Se-nchină…

175

Trece dealuri, văi, coline Trece Iancu Trece dealul, Ostenit Şi el şi calul; Trece dealuri, Văi, coline Şi le umple Cu suspine; Trece dealuri, Văi, vîlcele Şi le umple Tot cu jele; Trece valea Trece dealul Şi umple De plîns Ardealul…

176

Unde cîntă ceruri – nouă Şede Iancu Sus în munţi Sub poale De brazi cărunţi Unde cîntă Ceruri – nouă În Tărîmul Cel de Rouă, Unde, plînsă, Sfînta Lună Stă pe fruntea Lui – cunună Şi oftînd Ca de-o grea vină Mult bătrîn Codrul se-nchină…

177

Crengi se frîng ca o durere Sună, sună Codrul sfînt Şi nu bate Pic de vînt Crengi se frîng Ca de-o durere Şi nu-i pic De adiere – Iancu sună Şi străbate Marea De Singurătate…

178

Sus în Munţii de Apus Sus în Munţii De Apus Cîntă Iancu Din cobuz Şi-aşa cîntă De frumos De adarmă Frunza jos Şi-aşa cîntă De cu jale De adarmă Frunza-n vale…

179

Stă-nvelit de tot în lacrimi În mijloc De codru des S-a oprit Iancu din mers, Frînt de gînduri Şi de patimi Stă-nvelit De tot în lacrimi Lacrimi vechi Şi lacrimi nouă – Mîine-n zori Le-a face rouă…

180

Ci de jele crengi stau grele Sună Iancu, Sună, sună Şi ecou-i Pînă-n lună… Îl îngînă Blînd izvoare Şi ecou-i Pînă-n soare… Ci de jele Crengi stau grele Şi ecou-i Pînă-n stele…

181

Cîntă Iancu de-al lui dor Cîntă Iancu De-al lui dor – Munţii-şi pleacă Fruntea lor. Cîntă Iancu De-a lui jele – Lacrimă cerul Cu stele. Cîntă Iancu-n Munţii lui Patima Ardealului…

182

Pînă-n cer huietul suie Iancu sună Codrul huie Pînă-n cer Huietul suie; Iancu sună, Sună iară Şi se face-n Lume seară; Iancu sună Văi plîng toate Şi se face-n Lume noapte…

183

S-a făcut de-amar fîntînă S-a dus Iancu Sus pe-o vale – S-a făcut Părău de jale; A şezut Lîng-un izvor – S-a făcut Părău de dor; Suspinînd, Cu tîmpla-n mînă, S-a făcut De-amar fîntînă…

184

Tot fîntîni pline cu moarte Şi-are Iancu-n Munţi sub stele Tot fîntîni Pline cu jele. Şi-are-n miezul Codrilor Tot fîntîni Pline cu dor. Şi, în Munţii Mari, departe, Tot fîntîni Pline cu moarte…

185

Numa-n inima lui crede Verde foaie Lemn măratu Umblă Iancu Supăratu… Nici n-aude Nici n-a vede Numa-n inima Lui crede… Codru-i cîntă Şi-i descîntă Şi-l tot lin Binecuvîntă…

186

El în cîntec se destramă Cîntă Iancu De-a lui patimi, Munţii grei Frunţile-şi clatin; Cîntă Iancu-n Munţii lui Patima Ardealului. Munţii sună, Blînd îl cheamă, El în cîntec Se destramă…

187

Sună Iancu, sună, sună… Sună Iancu, Sună, sună, Stins, din cornul Cel de lună Şi tăcerea-n văi O-mparte Şi ecou-i Pînă-n moarte Şi se-nspaimă Şi tresare Împăratul Şi somn n-are…

188

La Fîntîna-n munte, Lină La Fîntîna-n Munte Lină Şede Iancu De-o hodină; Fîntînă Cu apă rece Şi nu şti Că vremea trece; Fîntînă Cu ape line Şi nu şti Că vremea vine…

189

Calul Iancului Prin Munţii Apusului tună, detună – Calul Iancului nechează în lună, Calul Iancului, înaripatul, Care de sus din nori îl va zvârli în hău pe-mpăratul…

190

Sfântă steaua Iancului În Munţii Apusului Luce steaua Plânsului. Plânsă,-n ceaţa norului Luce steaua Dorului. În înaltul cerului Steaua Lerului Lerului. Şi în naltul naltului Sfântă steaua Iancului…

191

SATUL CARE MOARE

192

Casa noastră În seara aceea au venit doi străini Şi ne-au lăsat o cruce de lemn Ca toate crucile Mamei nu i-au spus nici un cuvînt, Ci, proptind-o de colţul tindei, Au botezat-o cu numele tatei Şi s-au dus – Dumnezeu ştie unde… De-atunci în casa noastră N-a mai şters nimeni praful de pe icoane Ferestrele s-au aburit de atîta tăcere Pînă cînd, într-o zi, Au orbit ca toţi orbii… Astăzi nici casa noastră nu mai există. A supt-o pămîntul încet ca pe-o apă stătută Şi-a rămas numai stîlpul Din lemn bătrîn, crestat anume, Ca să ştim cu cît am crescut unul Mai mult decît altul… Zece fraţi Zece fraţi Născuţi aproape pe neştiute Încît Mamei i se părea Că ne-a cules de sub fereastra Sub care Din cînd în cînd Cineva ne lepăda Într-un ceas al deznădejdilor. Tata nu se mira niciodată 193

De întîmplări ca acestea, Pe fiecare Ne aştepta cu numele dinainte pregătit Şi ni-l spărgea la-ntîiul scîncet În moalele capului. Leagănul niciodată Nu l-am stăpînit îndeajuns Ne-am uzurpat unii pe alţii Şi doar un plîns Se mai aude, azi, izvorînd Din tălpile-i cariate De nostalgia anilor…

194

Să îmi torc veşnicia Fagul acela bătrîn din spatele casei, La creştetul căruia, Lăsînd Rusalimul, An de an, Cucul venea şi striga tuturor Că e primăvară. Fagul acela bătrîn, În umbra căruia Tata, Bunul, Străbunul Şi-au aşternut, rînd pe rînd, Şi îşi dorm bătrîneţele. Fagul acela bătrîn, În umbra căruia, Obosit de toţi şi de toate, M-oi aşeza şi eu Să îmi torc veşnicia…

195

Leagănul Părăsit de demult Între lucruri vechi, într-o veche odaie; Mă-ntorc cîteodată la el Şi, pe furiş, îl ating – Cu ochii, cu tîmpla, cu palma – Şi-mi pare că însăşi Copilăria e-n el Şi o leagăn Şi-i cînt Şi-o îmbun Să nu plîngă…

196

Mortul fără mormînt Pe tatăl meu l-au ucis răii în munţi Şi nu se ştie pe unde Oasele lui azi albesc – Poate Soarele numai le vede, Poate brazi bătrîni, an de an, Cern peste ele Rînduri de cetini. Poate le vom afla într-o zi Şi în raclă de brad, oh, Maica mea, Adunîndu-le, Le-om înveli În jale şi lacrimi. Ca un vultur bătrîn Poate sufletul lui umblă încă prin munţi… Peste ape adînci, peste văi în spume; În rotiri îndelungi, În veri şi ierni, Neodihnit, Îşi caută încă mormîntul… Fratele meu Fratele meu a murit pe cînd era încă prunc. Cu plînsul meu Plînsul din urmă i-am îngînat, Cu mîna mea pleoapele fragede I-am închis. Cu suspinul Suspinul din urmă i-am stins. Maica nu l-a dus la cimitir L-a îngropat pe o coastă de deal toată în floare –

197

Era primăvară tîrziu Şi în fagi, undeva, Ca-ntr-o uitare de sine, Cucul sfînt cucuia Cu anii crucea a căzut, bradul s-a uscat Şi-a murit. Cu iarbă şi floare Pămîntul s-a-nchis peste el Şi locul mormîntului L-am uitat. Ci azi, cînd dealul îl urc cu paşii mei mici, Toată iarba şi floarea mi-l lacrimă Şi în şoaptă mi-l spun: Aici! Aici!

198

Sora mea Sora mea a murit într-o zi de april, A luat-o Maica uşor Şi în pătuţul ei de copil A aşezat-o frumos, Între pomii grădinii… Nevăzut, a venit balaurul Şi i-a luat din păr aurul; A venit Soarele Şi i-a luat din ochi înapoi cicoarele; În albul grădinii S-au tras înapoi din obrajii ei crinii, Mîinile ei mici S-au făcut în văzduh rîndunici. Cădeau din pomi flori, Cînta în crengi vîntul, Ce-a mai rămas A luat la el bucuros Tata-Pămîntul…

199

Bătrînii din Dealul Răşinarilor Cît de calm mor ei aici, Cît de calm, ah, şi cît de la adînci bătrîneţe! Feciorii lor sunt streini prin văzduhuri streine, Streinite li-s fetele, ginerii, neamurile. Pe culmea aceea ce brăzdează cerul în două Numai ei au rămas, Bătrînii bătrîni Ei singurii care astăzi mai ştiu Cum se moare de adînci bătrîneţe… Cît de calm mor ei aici – preabătrînii, Odată cu fagii, cu prunii, cu merii! Împovăraţi de tăcere, Unul cîte unul Se duc la Morminţi, Încet, Ca şi cum s-ar duce în Doştina Stanciului După un ol cu apă şi ar uita să se mai întoarcă. Prin ani Cum se pleacă ei, Tăcuţi, Sub ninsorile veacului, Pănă cînd, arătîndu-se în ferestre cereşti, Fiecăruia, La Crăciun, la Paşti, la Rusalii, Cineva le arată, pe rînd, Cîmpul în care să se ducă şi să se facă brînduşi…

200

O cerşesc numai plopilor Dintre copaci Maicei mele Îi plăceau în mod deosebit plopii. Minunîndu-se, ceasuri întregi îi privea Cum, fără de vînt, uşor, Frunzele-şi clatină… Poate de aceea Sînt molcome înserări Cînd, amintindu-mi-o, Inima mea tremură Ca o frunză de plop… Poate de aceea Sînt seri cînd, în şoaptă, O cerşesc numai plopilor…

201

Cimitir de bătrîni Cimitir de bătrîni Unde dorm Tata şi Maica Bunul şi Buna, Alţi buni şi bune, În sicrie din lemn de brad, Morţi toţi la adînci bătrîneţe… Cimitir de bătrîni Din aceia ce, încă trăind, Cu mîinile lor taie în munţi bradul Şi îl aduc acasă Şi, cîntînd, Din trunchiul lui îşi cioplesc apoi crucile… Cimitir de bătrîni Cu vechi cruci, care, şi ele, La rîndul lor, cu anii, se sting şi mor Şi, în jur, Ca un murmur de rîu, Veşnicia…

202

Elegia întâi Sus pe deal stă satul părăsit – O insulă în cer înrourată De plînsul inimilor celor cari, Pribegi fiind, l-au ctitorit odată. Ce naltă creşte iarba pe cărări! Casele, vechi, mereu, mereu se-nclină. În pragul lor, împovăraţi de ani, Părinţii ard încet ca o lumină. Plaiul ce nalt e, Doamne, şi ce trist! Îl mărunţiră turmele în vreme. Vîntul încet se vaieră pe culmi Şi Codrul sfînt a pustiire freme. Nopţile cad înalte din tării, De întuneric şi de taină grele. În zori străbunii răposaţi în veac Se mai aud chemîndu-se prin stele. Brazi singurateci pîlpîie pe culmi, Bolţile mari a înspăimare sună, Greierul nopţii a tăcut de mult, Fiece stea e-o părăsită stînă. Pe-un deal o şură s-a-nclinat adînc, Au putrezit pereţii într-o parte, Fîntînele s-au nămolit de tot, Chiar Dumnezeu, bătrîn, cerşeşte moarte. Sus în cer stă satul părăsit Înnămolit în somn şi în tăcere. Doamne, în vreme, clopotul străbun Va mai suna cîndva a înviere?... 203

Elegia a doua Puţini mai sîntem azi. Şi din puţini Şi mai puţini rămînem şi ni-i jale. Şi pruncii noştri-n lume se tot duc Şi nimeni nu-i să îi întoarcă-n cale. Şi anii-s grei şi iernile sînt lungi. Singurătatea-n suflet tot s-adună Şi viscolul se vaieră pe culmi Şi pînă-n moarte vaierul lui sună. Şi Cimitirul nostru-i sus pe deal – Satul în urmă a rămas departe – În car cu boi ne ducem, alinaţi, În lume cînd plinim a noastră soarte. Şi dealul a crescut şi pasu-i greu, Boii cei blînzi în coarne au ştergare, Pe cari o mînă de demult a pus Din Raiul sfînt cea mai frumoasă floare. Ni-s crucile la cap din lemn de brad. Prin ani ele se sting şi se înclină. Bradul plantat alături creşte-ncet. Hrană-i sîntem în drumu-i spre lumină. Jur împrejur e cîmpul presărat, Vara cu flori şi iarna cu troiene. Înfiorînd tăcerea prin păduri, Viscolul, iarna, ca o fiară geme. Curînd, curînd nu vom mai fi deloc Uitarea ca o apă se întinde Şi Codrul sfînt, lăţindu-se mereu, În sînul lui din nou ne va cuprinde… 204

Elegia a treia Vai, toate, toate mor de-acum: fîntîni, Fagi, paltini, brazi, troiţe, oameni, case Iar amintirea lor e doar un vînt Cu şuier slab sunînd la mine-n oase. Bătrînii noştri la Morminţi se duc (E cineva care vecia-mparte) Puţini din cei ce-au mai rămas Veacul de fier pe umeri să-l mai poarte. Tatăl meu bun muri şi el de mult Într-un amurg cu vineţi nori pe zare. Nici bani n-avuse-atîţia-n casa ei Să-i cumpere Măicuţa lumînare. În cuibul ei sub coama unui deal, În Doştina Horvizului retrasă, Ileana Manii mai trăieşte, vai, Pruncii ei toţi s-au pribegit de-acasă! Ardeleana Ardealului, de greu alean, Îşi poartă paşii osteniţi sub soartă Pe drumul Făgădăului în sus Şi nimeni, nimeni n-o aşteaptă-n poartă. De mult noi pribegim prin alte zări, Ei, osteniţi, sub cruci zac la hodină. Veniţi să-ngenunchem în faţa lor Într-un amurg în mîini cu o lumină Veniţi! Veniţi! Din munţi se-aud chemări. Din cei rămaşi puţini mai sînt în lume. Rămîne plaiul sfînt fără miori Şi Codrul fără de haiduci rămîne!... 205

Elegia a patra Bolnave casele se nălucesc pe deal Înnămolite-s apele-n fîntîne. În aşteptarea fiilor pierduţi, Mai ard în prag măicuţele bătrîne. Părinţii mor în taină rînd pe rînd, Tăcuţi ca brazii şi în grea mîhnire. În zile sorocite ei se duc Şi somnului s-aştern prin cimitire. Cariul roade-n bîrnele de lemn. Ferestrele-au orbit. Urîtul cură Prin vechi odăi, şi bunul Dumnezeu De-acum, înstreinat, nu mai se-ndură. Pridvorul vechi şi porţile-au căzut. Hristos a ruginit de tot pe cruce. Uitarea, între maluri fără ţărm, O apă e ce nicăieri nu duce. Vîntu-n neştire şuieră pe culmi, Şindrile vechi din coperişuri smulge. Sufletul tatei e un corb mîhnit Ce, ostenit, în golul toamnei plînge. Un gînd în mine tînguie prelung, Înfiorînd tăcerea pînă-n stele. Bolţile mari se clatină a plîns A întomnare şi a spaime grele. Ce vreme, Doamne, ce amurg învins! Timpul e-un rîu curgînd printre ruine. Sună o rugă-n aer – cît de stins! – Şi nimenea de nicăieri nu vine!... 206

Elegia a cincea Şi cimitirul nostru-i sus pe deal, În aşteptare şi singurătate Vara un vînt îi murmură duios, Iarna îi plîng viforniţele toate. Crucile cresc de-a valma. Vînturi, ploi Cu anii le-nnegresc şi se înclină Şi cad apoi. Şi bradul a rămas Somnului nostru singură lumină. Gardul de lemn a putrezit de mult, Stîlpii-au căzut şi poarta e bătrînă. Hristos pe cruce a murit de tot, Căzut adînc cu fruntea în ţărînă. Murim cu toţii. Sub ninsori şi ploi Încet, încet chiar cimitirul moare. Se-nchipuie, în vînt, un plîns amar Şi Soarele pe-un nor, în jale, moare. Slovele strîmbe se pălesc, se stîng (Numele scris pe cruci şi el apune) Timpul se năruie în însuşi el Şi ce mai e… nu-i gură a o spune. Vine o vreme însă peste veac – Deschisă stă atunci a lumii vamă – Cînd Dumnezeu, sunînd înfiorat, Din bucin sfînt la sînul Lui ne cheamă. Va fi o oră de nesomn înalt, De patimi stinse şi de taine grele. Ci sufletele noastre, surîzînd, Vor poposi, sub veghea Lui, în stele… 207

Elegia a şasea (o plimbare de seară) Urc în tăcere, urc şi pasu-i lin – Cărările-s aceleaşi din vechime – Demult părinţii le-au călcat şi ei Prin zloată, vînt, aleanuri şi suspine. Vîntul de seară a tăcut. În somn, Codrul bătrîn a-ncremenit sub lună. Pe undeva prin preajmă un izvor Cu murmur stins, ca-n altă lume, sună. Sub paşi e iarba moale. Temător Piciorul calcă parcă pe mătasă. Un nor deasupra-mi s-a oprit. Uşor, Ca aură, pe fruntea mea se lasă. Urc în tăcere, urc şi pasu-i lin. Mareea amintirii mă-mpresoară. Cheamă un fluier mulcom, ca din vis, Fiece pas a început să doară. Stînele albe nălucesc pe deal – Aievea e sau numai o păere? – Timpul e-o apă lină fără mal, Greierul nopţii macină tăcere. Ora e naltă, naltă. De pe plai Turmele albe au migrat în stele. În buciume de os, înfioraţi, Străbunii mei se caută prin ele. Cu turmele ei trec din stea în stea, Clopote sună-n alte lumi, departe, Şi Dumnezeu, în sarica lui grea, Un baci bătrîn era călcînd pe moarte… 208

Elegia a şaptea (visul Maicii Bătrîne) Oh, Doamne, dealul cît a mai crescut! Oh, zilele cît se tîrăsc de-ncete! Vîntul în geam îmi şuieră a plîns Şi iernile îmi viscolesc în plete. Şi dorul e acum şi el bătrîn Şi stau cu el la foc pe vechea vatră Şi somnul însuşi vine-apoi cîntînd Precum un rîu din Munţii Mari de Piatră. Şi cad în el încet adînc-adînc Şi parcă cineva viaţa-mi fură Şi Veşnicia e un rîu prea lin Ce-abia, abia îl mai aud cum cură. Şi flăcările cîntă fără glas, Încet, încet s-or domoli, s-or stînge, În noapte Codrul va ofta adînc Şi vîntul va-nceta şi-apoi va ninge. S-or dezlega tăcerile în cer Zăpezile mai mari vor fi cît casa Şi albe, albe, Doamne, şi adînci, Şi vor foşni suav precum mătasa. Şi-o culme se va năluci apoi, Ninsoarea va fi deasă, deasă, deasă, Fiul pierdut în lume de demult Prin mari nămeţi se va întoarce-acasă Şi va intra pe uşă îngheţat – Oh, tîmpla albă-mi voi uita-o-n mînă! – Va odihni pe vatră lîngă foc Şi vremea-n noi va vremui bătrînă… 209

Elegia a opta Mi-i sufletul de-acum ca un pămînt În care, vai, răsar mereu morminte! Tu, iarbă, necosită-mi stai în deal Te vălure doar vîntu-aducerii-aminte! Tu, casa mea, în vînturi şi în ploi Ai putrezit adînc (Oh, lemnul doare!) Tu, limpede fîntînă, ai orbit Şi nu mai ai acum nici cer nici soare! De-acum tu, Soare, te-nveleşte-n nori, Tu, steauă, plînge, veştedă, prin ramuri, Tu, Codru sfînt, te clatină a plîns, Tu, Moarte, cîntă-mi psalmii tăi la geamuri! De-acum te lasă, pleoapă, tot mai grea, Lumină, tu, de-acum îmi eşti povară, Tu, dorule, de-acum de tot bătrîn, Ai ostenit: tu, gînd, de-acum însară! Ah, orice răsărit mi-e-acum apus Şi toate-mi stau de-acum în risipire, Zăpezile mai ne-ndurate-mi vin Şi vîntul sună, stins, prin cimitire. Tu însuţi, Doamne, pare c-ai murit Şi stai în cer ca-n raclă străvezie Şi Soarele la capul tău abia Mai pîlpîie, şi vremea-i mult tîrzie. Şi totul e o curgere în gol Şi amiroase-a somn şi-a taină mare Şi un ecou stă numai ca de plîns Şi lumile se pierd în el amare… 210

Elegia a noua (singurătatea părinţilor) Tu, Tatăl Meu, atît eşti de bătrîn, Tu, Maica Mea, eşti atît de bătrînă, Şi staţi pe vatra veche amîndoi Şi Moartea a uitat şi ea să vină. Şi focul arde-n vatră de un veac, Tu, Tatăl Meu, cu-o mînă-mprăştii jarul, Tu, Maica Mea, ţii furca cea de tors Şi viaţa-ţi torci, şi binele, şi-amarul. Şi flăcările cresc şi scad din nou Şi iarăşi cresc şi e aşa tăcere Că se aude-n ceruri Dumnezeu În veşnicia lui cum moarte cere. Tu, Tatăl Meu, pe vatra veche stai Şi cazi în somn ca într-o apă mare. Tu, Maica Mea, alături te întinzi Şi undeva în cer o stea mai moare. Tu, Tatăl Meu, pe vatra veche dormi, Te-afunzi în ea ca într-un pat de piatră. Tu, Maica Mea, alături dormi cu el Şi Duhul Nopţii ca-n pustiuri latră. Şi focul arde-ntruna şi e cum L-ar înteţi o nevăzută mînă Şi Miazănoaptea a bătut de mult Şi plînge Luna-n geamul vechi, bătrînă. Şi-i mult tîrziu şi fiul cel pierdut Nu s-a întors, şi Maica-n somn suspină Şi Tata împietreşte,-n zări privind, Şi Moartea a uitat şi ea să vină… 211

Elegia a zecea (Marea paragină) Undeva în munţi satul meu părăsit – Bate şi-aici ceasul negru al sorţii – Ca din pustiuri, ca din nelumi, Glasul se-aude în aer al Morţii. Casele mor rînd pe rînd. Desfrunziţi, Pomi rămîn sus pe deal să suspine, Soarele şi Luna au fugit de pe cer, Stelele-n noapte ard reci şi străine. Toţi cu toţii undeva se tot duc, Ziduri vechi rămîn în mine să doară, Rămîn fîntînile din ochi lăcrămînd, De-atîta plîns apa se face amară. Toţi cu toţii undeva se tot pierd, Nopţile cad din tării tot mai grele, Greierii, greierii de tot au tăcut, Părăsiţi, se duc să moară în stele. Zace pustiul pe drumuri. Bătrîn, Codrul a jale amară se frînge, Sufletele străbunilor pe la vetre pustii În nopţi de amar se întorc spre a plînge. Clopotul satului în turn a-ngheţat. Cine din moarte să-l reînvie? Peste şapte dealuri ecouri mai plîng Şi sîngeră în mine adînc, mă sfîşie. Undeva în munţi satul meu părăsit – Lumea se scurge spre-o altă-nserare – Dumnezeu bunul de tot a murit. De nicăieri nici o rază nu-i de-ndurare?... 212

Visul poetului Veniţi! Veniţi! E satul sus în munţi În margină de codru şi de lume. Din cei rămaşi o parte au murit. Îi vom chema cu glas şoptit pe nume. Tata şi Mama încă mai trăiesc În casa lor sub geană de pădure. Un cuc se-ngînă, rar, în tineri fagi. Brazii pe deal se leagănă uşúre. În preajmă munţii-s cum îi ştim din veac (Oh, turmele i-au mărunţit în vreme!) Iarba s-aşterne vîntului – ce lin! Şi Codrul sfînt a pustiire freme. O apă sună-ncet ori un izvor – Viaţa mea e oare murmurată? – Îmi pare un fecior de crai că sînt Ce din pribegi s-a reîntors acasă. Ce pur văzduhul desfăcut pe munţi! Doar frăgezime şi neprihănire. Numai albastru, Doamne, de cel sfînt, Din cari au zeii numai în privire. Jur împrejur e plaiul înflorat. Ceru-i curat ca un obraz de fată. Soarele sus pe-un nor parc-a plîns Cum într-un alt Aprilie, în vis, odată… Veniţi! Veniţi! Lumină e ca-n Rai! De-atîta frumuseţe totul doare. Azi cerul sfînt aieve stă deschis Şi curg în lume sfintele izvoare… 213

EURIDICE

214

Spune-mi, Doamne, ca să ştiu!... „Ci, învins de-al meu pustiu, Spune-mi, Doamne, ca să ştiu, Între cele ce-s sub soare Unde-i azi a vieţii-mi floare?” „Risipită-n vînt şi soare.” „Unde mîinile ei mici?” „În văzduhuri, rîndunici.” „Unde dragi a ei sprîncene?” „Flori mărunte prin poiene!” „Unde ochii cu-ape grele?” „Lumini luminînd prin stele!” „Unde şoaptele-i durute?” „Frunze pe cărări pierdute!” „Unde dulcele ei dor?” „Sus pe cer în chip de nor!” „Unde, Doamne,-al ei mormînt?” „O, la tine în cuvînt!”

215

Nu-mi da, Doamne, prea mult bine!... Nu-mi da, Doamne, prea mult bine, Căci cu el şi răul vine, Nici dragostea cît oi vrea, Că din boale-i cea mai grea Şi o porţi cît ţi-i lumeá. Lumea-i rea şi-n jos te duce, Dragostele ţi-s nălúce, Te poartă pe căi o mie, Tot te-omoară şi te-nvie. Lumea asta-i grea povară, Dragostea-n ea floare amară, Vine bruma şi-o loveşte Şi-o, deodată, ofileşte Şi cade-n ţărînă, grea, Şi şi eu de gît cu ea…

216

Numa-n codru-o rădăcină De cînd, Doamne, l-al Tău prag Mi-ai luat ce mi-a fost drag, Zilele tot nopţi îmi par, Apele-n fîntîni amar, Soarele, palid şi stîns Ochi al meu prin nouri, plîns… Fără draga-mi lîngă mine, Mi-s stelele-n cer streine, Gîndurile tot suspine… Ci de mult ce-s supărat N-am nici casă, n-am nici pat, Numa-n codru, -o rădăcină – Pat şi pernă de hodină…

217

Pui de cuc în cuib plîngîndu S-a dus dragul meu, s-a dus Sus în munţi şi nu mi-a spus. Tată-Codru, ruga-te-aş. Dă-i pribeagului sălaş; De sub brazi bătrîni, izvor, Murmură-i de mine dor, Frunţii lui te fă cunună Şi-l îmbună, soră Lună; Stelelor, surorilor Şi voi, dalbe zorilor, Privegheaţi-i umbletul, Alinaţi-i sufletul! De-l vezi, soare, undeva, Lúmină-l cu jalea mea, Tu, cel fără stare, vînt, Adiat, îi du cuvînt C-am rămas la el cu gîndu’ Pui de cuc în cuib plîngîndu…

218

O, ce frumos iubirea-n noi crescu!... O, ce frumos iubirea-n noi crescu! Ca, -n răsărit, lumina-n munţi, de soare, Ca o mireasmă, -n Mai, peste grădini, Ca sufletul pămîntului în floare… Ci ea trecu frumoasă ca un vis Al cerbilor în nopţi mistuitoare, Ca o lumină tristă peste frunţi, Ca umbra toamnei peste pomi în floare… De-acum spre unde paşii să mi-i duc? Mai e pe undeva vreo cale dreaptă? Pe ţărmu-ntunecat al cărei mări Ce alte naufragii mă aşteaptă?

219

Cu dragostea pe dragoste călcînd O, dragostea, mai sus ca toate-n lume, De vrem, de nu, se-ncinge-n fiecare. În floare azi, mîine-n ruini şi scrumuri, Ca iarba în April, din nou răsare… Ca jarul care, stins, din nou se-ncinge, Ca soarele ce, -apus, din nou răsare, Ucisă azi şi mîini din nou trezită, Ea foc e de cel sfînt, ce moarte n-are… Cu dragostea pe dragoste călcînd, Vieţi înfloresc, se sting şi iar învie. Amaruri dulci, dureri, alean, căinţi, Te pururi cer, te ard, te dor, te-mbie…

220

A iubit-o duios într-un colţ de dumbravă Iartă, Doamne, că cineva, de-un gînd istovit, A amăgit toamna aceasta pomii de-au înflorit Şi-apoi s-a retras ca o jivină în codru Şi-au îngheţat florile şi-au murit!... Iartă, Doamne, cerbul bătrîn Pentru că, rătăcind prin dumbrăvi constelate, Pentru o ciută tînără a nimicit munţi Şi-a dărîmat din cer stele toate! Iartă-l, Doamne, pe sihastrul din munţi Pentru că, întîlnind el, o fată suavă, Care fugise din cetate în munţi, A iubit-o duios într-un colţ de dumbravă…

221

Floarea erai a iubirilor mele… Floarea erai a iubirilor mele, În văile visului meu adăstai. Venea dinspre zarea ta adiere, Însă tu însăţi deloc nu veneai!... Floarea erai a mîhnirilor mele. Pe nume, cu jale în glas, te strigam. Prin Munţii Urîtului rătăceam în neştire Şi de dor de tine în fiece clipă muream. Floarea erai a visărilor mele. În noaptea mea încă mai pîlpîi tu, lin, Înrourat sînt de dor şi-aşteptare. Vino! Cu tine mă împle! Amin!...

222

Tu eşti izvorul a toate Tu eşti izvorul a toate: Iubire, speranţă, mîhnire, Nopţilor mele nesomnul, Zilelor mele tînjire. Anii mei curg precum ape, Părelnic, spre Marea cea Mare… Fii-mi liman aşteptării, Inimii mele-alinare! Fii deznădejdii nădejde, Dragostei mele alinul, Fii-mi aleanului leacul, Rugilor mele Aminul!...

223

Sufletul de dor cînd doare Ci mi-eşti, Ană, o fîntînă Subt de dor, în vis, dumbravă Unde pe un ram, deasupra, Plîng eu, pasăre bolnavă; De amar fîntînă-n codru – Apă mie mult prea lină. Peste limpedea ei faţă, Plînsă, faţa mea se-nclină. Şi mi-eşti, Ana, mult albastră Apă, mie, foşnitoare. Lin pe ţărmul ei mă clatin Sufletul de dor cînd doare…

224

Mai uşoară decît visul Peste munţi cum trece norul Mult mai lin ca o părere, Aşa treci prin lume, Ana, Cerşind tuturor durere. Peste munţi cum trece Luna Mult mai lin ca o mîhnire, Aşa treci prin lume, Ana, Cerşind tuturor iubire. Peste munţi cum trec cocorii, Legănînd sub ei abisul, Aşa treci prin lume, Ana, Mai uşoară decît visul…

225

Ci toate, toate le-am pierdut acum Ci toate, toate le-am pierdut acum. Din tot ce-a fost e numai amintire. De-acuma – pustnic fără grai şi nimb – Îmi voi zidi-n pustii o mănăstire. Prin ani deşerţi, trudind fără istov, Voi înălţa un turn cu ornic, care Să bată ora şi să cînte rar A neiubire şi însingurare. Şi clopotul să ardă-n turnul nalt Cu flăcări lungi pe care, într-o seară, Un înger palid va veni din cer Să-ţi fulguie tristeţea lui amară…

226

Durea iubirea şi ziceai că-i bine Şi era frig în suflet şi pustiu Şi pogora din cer o înserare Şi soarele se tînguia pe culmi Şi tu plîngeai şi te temeai că moare… Şi era-nchisă pleoapa şi vedeai Cum trece umbra lunii peste tine, Şi era noapte şi credeai că-i zi, Durea iubirea şi ziceai că-i bine… Şi-a curs o apă neagră şi un zeu Te-a dus cîntînd cu luntrea spre izvoare Şi era Moartea şi credeai că-s eu Şi te durea şi nu ziceai că doare…

227

Se duce şi octombrie cel blînd Se duce şi octombrie cel blînd, Aramă, vînt, tristeţe, frunze moarte… Lumina lumii sîngeră şi, stins, Un plîns se-aude-n lucrurile toate. Şi ochii tăi, iubito, -s mai adînci Şi ţi-i privesc şi beau din ei durere. Plec fruntea mea pe umărul tău stîng Şi plîng şi ochiu-mi alte lacrimi cere. Şi-i mult tîrziu în vreme şi pustiu, Tristeţea mea se face înserare Şi ochii tăi, iubito, -s mai adînci Şi în adîncul lor un astru moare…

228

Şi te-ai dus şi nu ştiu unde Şi te-ai dus şi nu ştiu unde, Poate-n Codrii de Argint, De te strig, se-aud doar şoapte Şi ecouri cari mă mint. Şi te-ai dus şi nu ştiu unde. Poate-n lună, poate-n nor. Te-aş striga dar mult mi-i teamă Şi mă sting de-atîta dor. Şi te-ai dus şi nu ştiu unde. Poate-n lună, poate-n stele. Te-aş striga dar mult mi-i teamă Şi mă sting de-atîta jele…

229

Stăm vinovaţi acolo şi tînjim O apă neagră curge între noi. Întunecate-adînc ale ei unde. E parcă Styxul vechilor elini În care nici o rază nu pătrunde… Stăm vinovaţi acolo şi tînjim Şi zeilor cerşimu-le-ndurare Şi zeii nu ne-aud, iubito, şi Apa-ntre noi curgînd spre-o moartă mare… În neguri ţărmii-aceia şi pustii (Nimic răsare-acolo, nici apune) Şi zeii sînt haini, şi un cuvînt De îndurare nimeni nu ne spune…

230

S-ar fi putut perechea mea să fii S-ar fi putut perechea mea să fii, Dar zei străini iubirii nu o vrură. Şi-aşa, deşerţi ni-s anii şi pustii Şi-o apă între noi, streină, cură… Pe-un ţărm al ei tu stai şi braţe-ntinzi, De pe celalt şi braţul meu se-ntinde, Dar stă-ntre noi un nu ştiu ce, strein, Şi nu te pot şi nu mă poţi cuprinde… Ca două depărtări sîntem acum, Ca două margini nefireşti de lume Şi doruri între noi, alean, tînjiri Şi nimeni la un loc nu-i să ne-adune!...

231

Cîntec de înserare Peste iubirea noastră dintîie Vremea se năruie şi se face pustie. Peste iubirea noastră din urmă Vremea se face o fiară care în suflet mă scurmă. Peste iubirea noastră o ceaţă Se lasă mult grea şi lumina îngheaţă. Peste iubirea noastră care însáră Zăpada uitării ninge amară. Peste iubirea noastră care se stinge Zăpada morţilor doar va mai ninge…

232

Ce rămîne? Din iubirea cea de an Ce-a rămas decît alean? Din iubirea cea de ieri Ce-a rămas decît dureri? Din al arderilor ceas Decît fumul ce-a rămas? Din al frumuseţii nimb Ce rămase peste timp? Din atâtea farmecé, Ce rămîne, Ana, ce?...

233

Nu, n-ai murit iubire… Nu poţi muri, iubire, de tot, o, nu! Din nou La curtea celui singur te-ngîni cu stins ecou Te clatină-nserare, te-nluminează stea, Tu vîntule, şopteşte-mi din nou numai de ea! Te-nrourează floare de vis pe cer, în munţi, Tu rîule, de-acuma numai de ea să-mi cînţi! Vă-nnăluciţi, prea limpezi, ca într-un vis, fîntîni, Oh, dor al meu, acolo cu al ei dor te-ngîni… Nu, n-ai murit iubire, nu poţi muri! Uşor Mă leagănă-amintire şi mă alină dor!...

234

Un cimitir mi-i sufletul în care Un cimitir mi-i sufletul în care Cîte iubiri am îngropat! Şi care N-au ars de tot şi nici de tot nu-s stinse (În Văile-Amintirii toate-s ninse…). De-acum nici moarte nu-i şi nici viaţă. Soarele-mi luce pururi învăluit în ceaţă. Nici amintire nu-i şi nici uitare Iubiri în mine – ruguri funerare…

235

Trecu şi pe la mine Iubirea Trecu şi pe la mine Iubirea şi cu focul ei sfînt Luminắ-mă şi árse-mă şi nu-ş’ un’ se duse Sîngerînd, lăcrămînd… Şi acum singur sînt Şi nalţi munţii-n mine, pînă-n cer, de cenuşe… Nicăieri, nicăieri n-o mai aflu de-atunci Şi anii, greu anii, deşerţi, tot s-adună Şi „ca nouri pe şesuri” nu ştiu un’ se duc Şi Moartea din cornu-i de-argint mă tot sună…

236

De dor de tine Dusu-te-ai, iubire, nu se ştie unde… Peste cîmpuri rouă aşternută eşti. Dinspre tine vîntul, călător prin lume, Prin grădini mai spune florilor poveşti… Eşti în nu ştiu unde pe un ţărm, departe, Eu în munţi, pe-o vale, stau, în asfinţit, Şi petale albe dintr-o floare-nnumăr Şi de dor de tine am de tot albit…

237

Mult pustiite-s toate prin văile iubirii Tot mai suavă, Ana, spre amintire treci Cum lunec eu cu anii pustii înspre uitare. În sufletul meu pururi melancolii amare Vor coborî ca neguri burînd în toamne reci. Prin zările pierdute în ceaţa unui gînd Va mai suna în seară un corn al amintirii. Mult pustiite-s toate prin văile iubirii Ci dorurile-n taină se mai aud bătînd…

238

Pe unde-am umblat de mînă Pe unde-am umblat de mînă Două umbre-acum se-ngînă Despărţite – oh, tu, Soră! – De-un pustiu şi-o apă moartă. Pe unde-am umblat cîndva Arde-n neguri Steaua Rea, Fără rază, fără foc – Steaua celui Nenoroc…

239

NOAPTEA LUI ORFEU

240

Crescând mereu tot ape se despleteau amare Ci ochiul lui ce plânse în somn şi lacrima-i Crescând mereu tot ape se despleteau amare De se duceau corăbii plutind în josul lor Ca racle mari cu pustnici călătorind spre mare. Le leagănă în urmă mult tânguiosul val De se desfac ecouri pe vânt cu lungi suspine Şi nimenea cu chipu-nnoptat de nicăieri Să-şi legene-ntristarea la ţărmul gol nu vine. Şi singură în noaptea cea fără de hotar O umbră doar mai luce a ultimei lumine Care se stinse-n ceruri. Cu aherontic zvon În somnul lui Okeanos se îngâna pe sine…

241

Duceţi-mă la râul întunecat, o, zei! Tot mai amar în mine se trece orice veac Nu-i nimenea în lume mai singur decât mine Doar umbra Ei cea pururi fără de foşnet, vai, Să-şi legene-ntristarea la pieptul meu mai vine. Tot mai amar mi-i totul în jur, tot mai strein, Glasul pustiilor tot mai adânc mă cere. Duceţi-mă la râul întunecat, o, zei! Pe ţărmul lui de-a pururi voi plânge în tăcere! Nimeni nu-mi fie-n preajmă. Stimphaliană doar Pasărea nopţii sumbre să tânguiască-n mine Şi râurile-mi curgă tot mai cu mult amar Pline de jalea lumii şi de-ntuneric pline…

242

Închinător eu însumi însingurării mele Se leagănă în mine din veci un plâns amar. Sunt ca o apă, Doamne, în murmur stins de jele. Cu anii mei, de-a pururi, spre întuneric curg, Închinător eu însumi însingurării mele. Să vină iarăşi somnul cu apele lui mari Iar eu să fiu o umbră pe ţărm lunecătoare. Prin surele lui neguri să le presimt abia Grele de plâns corăbii spre-o-ntunecată mare… Ca pe catarguri nalte pe umerii mei stând Sirenele să-mi cânte iubirea lor de moarte, Să mă închid eu însumi în raclă şi un val Tot mai adânc spre Marea-cea-de-Apus mă poarte…

243

Pare că lumi s-ar stinge prin a durerii vale Ci se aude pururi în sufletu-mi un plâns, Pare că lumi s-ar stinge prin a durerii vale Şi mările prin ceruri s-ar legăna în somn Şi pustnici mii pe ţărmuri s-ar legăna cu jale. Parcă un clopot cosmic s-ar legăna mereu La vămile durerii pe nevăzute toarte De se revarsă pururi tânguitorul zvon Pierzându-se în mine cu lin ecou de moarte, Parcă o neagră gură s-ar despleti prin văi, Mult tânjitor ecoul prin nopţi se mai răsfiră, Se tânguie în goluri de amurgite luni, El însuşi Demiurgul înmormântat în Liră…

244

Gurile Morţii numai s-or îngâna streine Ci rătăcind din veacuri pe-nneguratul ţărm, Pustnic pierdut în neagră şi sfântă aiurare, El zăbovea plângându-şi pustiu şi îndelung Amara lui de veci însingurare. El pururea în noapte se leagănă plângând, Pale lumini veghează pe văi în neclintire, Înnegurat e ochiu-i apus în însuşi el, Lumii oglindă numai şi morţii oglindire. El se va-nchide singur plângând în racla lui, Mări de-ntuneric o să-l poarte line Va fi târziu în vreme şi pustiu, Gurile Morţii numai s-or îngâna streine…

245

Sunt mări acolo, grele, ce murmură-se-amar Un plâns bătrân se-aude sus, sus în ceruri. L-am Mai auzit odată, în vis, (mi-aduc aminte…). Sunt mări acolo, grele, ce murmură-se-amar, Acoperind Pământul cu jalea lor fierbinte. O muzică e, neagră, cu-ntunecat ecou. Cad lumi prin ea împinse spre-o ultimă-nserare. Amurge, singur, Ochiul Luminii, ostenit, Şi mările se tânguiesc amare… Ci undeva deasupra a tot e Cineva, Bătrân-bătrân din care se izvodeşte Plânsul. El îşi e sie unic, neterminat izvor Şi lumile cad pururi şi izvorăsc Într-însul…

246

Mări de-ntuneric o să-l poarte line Ci undeva departe în margini de pământ Într-un noian de neguri e o străplânsă ţară Unde prin somn Okeanos se năruieşte-n plâns Şi priveghează steaua prin nopţi cea mai amară. Se leagănă acolo întunecate mări. Grele de plâns, corăbii pe orizont se-nşiră. Prelung în nesfârşirea pustiilor cereşti Doar murmurul se-aude pierdut al Stelei-Liră… Ci, rătăcind din veacuri pe-nneguratul ţărm, Pururi strein, Pustiei sufletul lui plânge. Bolţile mari se clatin pline de somn şi vânt Şi-n ceţuri Orizontul tot mai bolnav se stinge…

247

De-o jale blândă sufletul murea Lucind amar pe văi îndepărtate E Ochiul Lui deasupra lăcrămând Şi de paloare lacrima lui plină Se-oprea deasupra mărilor cântând. O muzică bura din ceruri lină De-o jale blândă sufletul murea Şi mari corăbii cu mâhnire pline Zăceau pe apa limpede şi grea. Şi singur ochiul sta în contemplare Şi o lumină lină înflorea Şi se-nălţa la cer o murmurare Şi nimenea în lume nu era…

248

Părerea doar a ultimei lumine Nici o lumină-n preajmă, nici un zvon. Pustie vreme-i, Doamne, şi amară. Şapte mii pustnici năruiţi în plâns La marginile lumilor strigară… Departe-n miezul beznelor clipind Părerea doar a ultimei lumine… Şi este frig în suflet şi pustiu Şi vremea e o curgere în sine. Şi beznele tot mai înalte cresc Şi Dumnezeu e mort la o răscruce Şi cerurile toate sunt pustii Şi sufletul meu unde se va duce?...

249

Prea tânără lumina lui se stinse Preasingur merg de veacuri prin pustii O pajură pe-aripa ei mă poartă Şi un strein prin ceruri nevăzut Rostogolea cu zgomot Marea Moartă. Sfinx-Dumnezeu pe-un munte uriaş, Din ochiul lui doar întuneric cură, Pe fruntea lui planetele se sting, Mari râuri de cenuşă-i curg din gură. Departe-n bezna fără de hotar Un soare nou deodată se aprinse Dar o suflare mare străbătu Prea tânără lumina lui se stinse…

250

El singur numai se-ngâna în sine Ochiul Luminii tremura pe culmi Bolnave-n jur se destrămau lumine Lacrima-Mumă luminând cădea În mările-ntunericului line. Mările plânseră. Cu negru zvon Lumi în cădere se-ngânau streine, Pustnicii lumii se-ngânau pe mări, El singur numai se-ngâna pe sine. Mai naltă umbra lumilor creştea, Evii mureau curgând în noaptea sură Din care plânsul izvora pustiu, Tânguitor, ca dintr-o neagră gură…

251

Unde Okeanos pururea murmúră Va curge el de-acum în Ţara Lină Unde Okeanos pururea murmúră Şi plânsul lui pe mari arhipelaguri Va stărui în aer ca o bură. Unde, plutind pe mări în adormire, Corăbii trec preapline cu uitare Şi Soarele cuprins de-o grea mâhnire Îşi trece chipul blând înspre paloare. Unde pe ţărmuri mult prea argintoase Ultimii pustnici rătăciră Şi, pline de prea dulci miresme, Gurile Morţii tânguiră…

252

Unde în loc de aer e mâhnire Va merge el din nou în ţara-aceea Unde în loc de aer e mâhnire Şi Soarele bolnav de-o grea paloare Pe mări de-azur va sta în adormire. Unde suav plâng mările preapline (Le leagănă în somn fecioare pale) Şi îngeri plâng neauziţi pe ţărmuri Şi pustnicii se tânguiesc cu jale… Unde va merge el e doar mâhnire, Numai un glas preablând cerşind durere, Pe care glasul numai îl îngână Al zeului strein care mă cere…

253

Luminile le-aud cum plâng Luminile le-aud cum plâng De-ntuneric pline foarte, Prin pustiuri cum se-alungă Cu vaier prelung de moarte. Cum prin goluri le tot mână Cineva deasupra stând, Cărui ochiul îi tot plânge Cu lacrimi până-n pământ. Cum le vaieră prin ceruri O suflare şi le stinge, Şi un pustnic se tot pierde La marginea lor şi plânge…

254

Tot universul e un val de plâns Ci plânsul numai stăruie de-atunci Şi lumile prin bezna lui se poartă, Se leagănă cu prea înalt murmúr Călătorind prin ceruri Marea Moartă. Tot universul e un val de plâns. Cum să-l oprească nimenea nu ştie, Şi Dumnezeu e-un pustnic rătăcind, Stârnind nisipuri galbene-n pustie. El va muri plângând în legea lui, Nu va fi nimeni să-l binecuvânte, Şi lumile s-or destrăma uşor, Doar golurile rămânând să cânte…

255

Nici o lumină-n ceruri nu-i Oh, veacurile tot mai curg De jalea lumilor preapline, Ultimii pustnici rătăcesc Pe ţărmul mărilor streine. Nici o lumină-n ceruri nu-i, E noaptea nopţilor prealungă, Şi sorii de-o suflare stinşi Prin bezna lumilor se-alungă. Şi Dumnezeu e mort de mult, Şi cerul e-un mormânt de piatră În care cu prelung ecou Sfinxul pustiilor mai latră…

256

Vai, Moartea doar îşi argintează glasul… Un ochi pălind, deasupra, uriaş – Lumea se trece lin înspre paloare – Cade o pleoapă neagră, şi în văi Ultimul om se tânguie şi moare. E noaptea nopţii fără de sfârşit, Ultimii sori în beznă se pierdură, Ca din fântâni cu hăuri fără fund Doar întuneric peste lume cură. Şi Dumnezeu prin văile pustii Sieşi strein îşi pribegeşte pasul, Şi ceru0i gol şi-n văile lui mari, Vai, Moartea doar îşi argintează glasul…

257

Numai oasele lui cântă Tulbure pe mări mireasmă Ca de somn pustiu adie, Nimene prin nici o lume Nu se-ndeamnă să mai fie. Nimene prin mari pustiuri Nu-şi mai poartă pasul, plânsul. Timpului în cer o mână I-a oprit cu spaimă cursul. Căci imens cavou e cerul De cleştar. Ca-n raclă sfântă Dumnezeu e mort. De gheaţă Numai oasele lui cântă…

258

Lumi cădeau, cădeau, cădeau În de chaos văi, ca frunze, Lumi cădeau, cădeau, cădeau Şi de jalea lor pustie, Large, văile se-umpleau. Dumnezeu prin preajmă, sie-şi Streinat, cerşea-ndurare… Ci, căzând, ca frunze, Lumile-i plângeau, amare… Nicipeunde, nicipeunde Să-l aline gură nu-i. Sufletu-mi prin văi, pe-acolo, Se frângea de Jalea Lui…

259

Călător în Noaptea Mare Cineva ce umbră n-are Mi-a suflat în lumânare Şi-am rămas fără-o scânteie Călător în Noaptea Mare. Mă rog, Doamne, mă rog, Doamne, Să mi se o mână-ntindă. Milostivă şi-ndurată O lumină să-mi aprindă. Că mi-i greu spre Tine drumul Şi mi-i noaptea-ntunecoasă Şi n-am tată şi n-am mumă Şi-am uitat unde-i acasă!…

260

Şi Lyra singură cânta Ora era, grea de-amar. Ultima stea sta să amúrgă. Nimenea-n ea nu era. Vremea uitase să curgă. Noapte nu era, nici zi. Nici amintire, nici uitare. O umbră numai decât tot Şi toate umbrele mai mare… Şi Dumnezeu, bătrân Orfeu, Murea uitat pe-o neagră vale Şi Lyra singură cânta Şi Chaosu-l umplea de Jale…

261

REFERINŢE CRITICE „Poemele lui Teofil Răchiţeanu sunt, în felul său aparte, o teofilină Cântare-a cântărilor, ele sunt caste, fără prihană, imaginând parcă o lume imaterială, deşi de o concreteţe palpabilă, dar, în acelaşi timp, de domeniul evanescenţelor. Ele aduc un timbru fin, un aer vrăjit, venind din zonele montane ale etniei, un sentiment de duioasă veneraţie a trecutului istoriei noastre, precum şi un fermecător suflu orfic. Poezia sa cântă şi descântă, mângâie şi se alină şi se poartă într-o ţinută pe cât de decentă, pe atât de săgetătoare. Verbul său se eliberează din carapacea lui convenţională şi se preschimbă în intonaţie de doină. Un simbolism care vine nu din cine ştie ce contaminare, ci direct din prozodia noastră mioritică. Reţinând şi respectând rigorile versificării, acel cifru pitagoreic al armoniei elevante, euforice, Teofil Răchiţeanu insuflă stilului său o vibraţie şi-un nu ştiu ce esenţial poeziei, propriu sieşi” (Teohar Mihadaş) „Poetul este organic un însingurat, un neliniştit, fără ostentaţie însă, fără a cere să fie neapărat ascultat, vorbind şoptit mai mult cu sine însuşi, ca acei rapsozi populari pentru care cântecul lor este o eliberare, un catharsis ce-l priveşte personal. (…) Poezia lui Teofil Răchiţeanu este nocturnă, de un nocturn înalt şi liniştit, blagian; e o poezie a liniştii încărcate de înţelesuri.” (Horia Bădescu, „Elegii sub stele”, în Tribuna, 10 iulie 1969) „Reuşita poemului constă în capacitatea de a împinge datele realului într-un halo de legendă. Copacii ascund în trunchiul lor fecioare metamorfozate, pe care doar semnul magic al poetului le poate reda condiţiei lor primare. În totul se creează impresia unei Arcadii autohtone, tresărind în cântecul tulnicului, cu oameni care au gravate în suflet o puritate şi o candoare edenică. (…) Sfâşierile interioare sfârşesc într-un cântec surdinizat, încărcat de o tristeţe incertă, ca într-o litanie a golului sufletesc. (…) Erotica lui Teofil Răchiţeanu se păstrează pe aceleaşi coordonate. Elegiac şi meditativ, poetul cultivă stările de amurg ale sentimentului, vibrate de dureroase melancolii. Pelerin trecând prin 262

propria sa legendă, cum se autodefineşte, el devine câteodată erou liric de romanţă, păstrând o atitudine caracteristică.” (Teodor Tihan, în Steaua, nr. 9, 1969) „Teofil Răchiţeanu cultivă o poezie de factură uşor elegiacă, deschisă febril cître universul – proiectat pe vaste ecrane cosmice – al unor întrebări obsesive, fără de răspuns. Structură meditativă, poetul se dovedeşte în cele mai reprezentative versuri ale sale un receptacul genuin al fluxului învăluitor al amintirii, potenţat de un acut sentiment al înstrăinării de peisajul edenic al Țării Moţilor. (…) De această ipostază lirică predilectă se leagă şi evocarea – cu accent de autentic lirism – a dimensiunilor mioritice, în jurul cărora îşi structurează singulara lui frumuseţe decorul mirific al satului copilăriei. (…) În virtutea unei comuniuni universale, regnurile fuzionează armonic, poetul înfiorând omeneşte anorganicul cu seismele afectivităţii sale ce reclamă adeziuni naturiste. (…) Acordându-şi organic sensibilitatea cu emanaţiile de o mereu proaspătă vigoare ale unei spiritualităţi străvechi, poetul izbuteşte adesea, cu o surprinzătoare economie de mijloace artistice, stanţe memorabile, de un intens dramatism, în care sugestia pulverizează totul într-o atmosferă de bocet înăbuşit.” (Victor Rusu, „Elegii sub stele”, în Iaşiul literar, nr. 10, 1969, pag. 93) „Numele lui e Teofil Răchiţeanu şi, de data aceasta, din cele câteva poeme trimise în acelaşi plic, mi-am dat seama că zodia în care s-a născut e aceea a poeziei (…) cu o forţă a imaginaţiei şi a cuvântului care-i dau un sunet ce n-ar putea veni decât dintr-o trăire autentică, din angajarea întregii fiinţe în viziunea proiectată. (…) „Tot universul e un val de plâns…” Pesemne că Teofil Răchiţeanu a văzut în copilărie, la el în Biharia, multe – dacă e să ne reamintim de Rilke – înmormântări, pentru ca, într-un singur vers, să umple cosmosul de un sunet care reaminteşte bocetul de moarte al ţăranilor romîni.” (Geo Bogza, în Contemporanul, 18 mai 1973, pag. 1) „De o frumuseţe stranie, barocă, amintind prin fastul arborescent de arhitecturile lui Gaudi, universul poeziei sale se alcătuieşte ca o 263

construcţie clară, perfect definită în structura sa intimă. E o lume insolită şi în acelaşi timp familiară la nivel estetic, căci Răchiţeanu realizează un adevărat tur de forţă. El preia deliberat elemente ale poeticii eminesciene pe care le restructurează, pe care le amestecă şi le recombină după legile propriei viziuni, scoţând la iveală un cosmos poetic ce-i aparţine în întregime. Poezia lui descinde din acea latură hipnotică a universului eminescian, din lumea eutanasică, într-o rotire întunecată spre incidenţa plânsului şi pustiei. Aceste două elemente, cărora li se adaugă starea de vis continuu, somnia, cum o numea criticul G. Nistor, alcătuiesc triada axială a lirismului său. Ele definesc un paradis ciudat, de o lingoare perpetuă, ele reprezintă spaţiul, meditaţia şi acţiunea într-o lume supusă întru totul şi iremediabil legii entropiei. Este o lume de o jale mirifică, înregistrând o continuă surpare, de o frumuseţe bătrână, aflată parcă într-o preeminenţă a destrămării, în care „Moartea însăşi vine blând luminând şi moare”. (…) Un plâns universal guvernează acest spaţiu în care demiurgul, supus el însuşi legii entropiei, şi moartea învinsă de propria-i veşnicie sunt unicele personaje. Chiar poetul e un fel de zeu întristat colindând această lume creată din lacrimi, a cărei lunecare continuă în nefiinţa pustiei este înscrisă în însăşi alcătuirea ei şi a cărei unică stare de existenţă posibilă este plânsul. Întreaga aventură poetică se consumă în vis, într-un vis al visului şi, în splendida poem Somn de voevod, această temă a visului visat interferată cu aceea a vieţii ca vis beneficiază de excelenta tehnică a oglinzilor multiplicatoare care dau o tulburătoare adâncime viziunii. (…) Poetul se rosteşte blând, curgerea versului are acea lentoare pe care magia visului o induce în lucruri, o monotonă incantaţie răsună adormitor în auz. Într-un fel, poetica lui Teofil Răchiţeanu seamănă picăturii chinezeşti, o poetică a obsesiei monocorde lovind egal un punct precis, până când un uriaş ecou însumat anulează treptat orice sunet străin, copleşind urechea cu fiinţa lui hipertrofiată. Lirica lui se însumă, metaforă cu metaforă, lacrimă cu lacrimă într-un imens hohot cosmic, printr-un efort artistic constant, printr-o construcţie de tip avalanşă, succesiuni şi reluări de motive lărgind cu fiecare poem spaţiul, împlinind un fel de piramidă răsturnată deschisă spre marile spaţii de rezonanţă în care sunt posibile viziuni de anvergură, ca aceea a 264

demiurgului plângând pe umărul morţii, tragicul sentiment al eternităţii. (…) Întru totul aparte, semănând teribil autorului ei, figurii sale, atât de ciudată şi de însingurată, având ceva de schimnic şi de voevod în acelaşi timp, cartea aceasta este o lume poetică în sine, absorbindu-şi spre interior, asemeni stelarelor găuri negre, propria-i energie şi frumuseţe poetică, este o experienţă lirică ce ni se pare imposibil de repetat.” (Horia Bădescu, „O experienţă singulară”, în Tribuna, joi, 9 octombrie, 1980). „Ca orice poet autentic, Teofil Răchiţeanu îşi modelează spaţiul geografic descoperit în conformitate cu măsura şi chipul sentimentului său, Biharia constituindu-se astfel ca un ţărm de nostalgii sublime, de melancolii ce-şi pierd prin exacerbare tradiţionalul lor aspect contemplativ, de lacrimi şi suspin lângă izvoare; o jale ancestrală şi telurică se insinuează astfel, asupra căreia înţelegerea poetului se apleacă doar pentru a o sublima şi nu pentru a-i tălmăci compoziţia. (…) Echilibrul (…) existent în litera versului lui Teofil Răchiţeanu, centrul din care pornesc, radiar, dar şi concentric, virtuţile cantabile şi fluxul de idei prezent sub acest drapaj al cantabilităţii trebuie căutate tocmai în punctul de joncţiune, în punctul de întâlnire dintre nebulosul sentiment de tragic, dizolvat în pretutindeni, şi acceptarea mioritică, resemnată – dar înţelept resemnată – a sfârşitului.” (Tudor Daneş, „Elegii la moartea voevodului”, cronică într-un ziar din Satu Mare, 1981) „Este vorba de fapt de o redescoperire a poeziei într-o vecinătate sublim eminesciană, dar nu fără tensiuni originale, mai ales în urmărirea perspectivei incantatorii din cuvinte. (…) În această atmosferă în care cuvântul tinde spre originea lui sincretică de rostire muzicală şi articulaţie semnificantă aproape că surprinde o situare a poetului, dincolo de elegiac, într-o răzvrătire ce-i dezvăluie sensibilitatea modernă. (…) Teofil Răchiţeanu ne propune efectiv o lume în care sursele livreşti, ce pot fi şi de sorginte bacoviană, sunt contrapunctate de un sentiment al cosmicului ce-l descoperim în fiecare poem şi care cu siguranţă este un nucleu esenţial al poeziei pe care o scrie şi pe care 265

o va scrie.” (Traian Vedinaş, „Somn de voevod”, în Făclia, 21 mai 1981) „Structura poemelor, prozodia, interferenţele culte ori folclorice nu par a fi elemente de reţinut, fără a fi de ordin secund, dar ele sunt estompate de unduirea melodică, de un suflu liric acaparant, până la tiranic, şi, totuşi, de o dureroasă blândeţe. Niciunde meditaţia nu ni s-a părut împinsă până la puritatea suferinţei dureros de dulce. (…) Portretele-elegie şlefuite în cuvânt de Teofil Răchiţeanu contopesc polifonic modulaţii dosofteiene, ritmuri de rugă laică, incantaţii de ritualuri profane, invcaţii-imperative, repetiţii sub accent după ritmul liricii populare de dor. Sunetul grav, de tânguire, are profunde rezonanţe. Parcă asculţi o uriaşă orgă de tuburi din buciume. (…) Elegia la Teofil Răchiţeanu nu e plâns, nici plânset, este ecou purificat al unui dor născut din fecunde aspiraţii şi nutrit cu neostoite doruri din fântâni de dor. (…) Cuvânt-metaforă ce ne deschide infinitul orizont folcloric, izvorul nesecat al frumosului românesc. (…) O intimă osmoză în sublim oglindită în apa nevăzută a timpului repede alunecător, dar lipsit de acea însuşire distrugătoare de a şterge semnele, bornele, ctitoriile pe care omul le-a ridicat, fără întrerupere, pe plaiul mioritic.” (G. Mirea, „Teofil Răchiţeanu: Planete de Melancolie”, în emisiunea Viaţa cărţilor, Radio Bucureşti, program II, ora 22:30, 20.06.1986) „În fiecare portret istoric, poetul se recunoaşte pe sine, îşi exaltă într-un delir sfâşietor propriul eu travestit într-o neobosită transmigraţiune. (…) Contemplându-se în multiple oglinzi, reia obsesiv anumite acorduri, repetă ca într-un ritual magic formulele de el ştiute, cartea dobândind treptat, prin acumulare, un farmec incantatoriu de psalm duios, melancolic. (…) Extatic, lăcrămos, cântecul poetului e mai mult o litanie. (…) Plânsul nu e niciodată bocet, e numai un ritual, o magie poetică, plânsul lumii, vindecător, purificator. E o stare sensibilă, balsamică. Tânguirea, suspinul au calitatea deopotrivă a alinării, ca şi aceea a dezlegării enigmei. Circulând cu uşurinţă prin Viaţă Moarte, Rai, coborând pe pârtie de Lună-nouă în Codrii de Argint, Avram Iancu a trecut pe nesimţite din istorie în mit şi basm. Mai mult, el are puterea 266

demiurgică a alinării. (…) Teofil Răchiţeanu trăieşte cu sinceritate starea orfică, în care Voevod al Melancoliei, poetul e emanaţie himericroamntică a elementelor, suflet de candoare, punând numele Țării mai presus de orice canoane, de istorie chiar – „din nemoarte în nemoarte”. Făcându-şi din poezie un auster program de viaţă, de riguroase carate morale, el concepe poemul ca melopee armonioasă a naturii. Valorilor autentice ale scrisului său le e proprie acea definiţie care consideră lirica un dialect al apei, al vântului, limbaj iniţiatic, revelator.” (Mircea Vaida, în Tribuna, iulie 1986, pag. 4) „Teofil Răchiţeanu (…) se plasează în seria poeţilor neoromantici, atât prin stilul înalt şi atmosfera sobră, cât şi prin forma tradiţională, posesoare a unui mecanism în stare să genereze reverberaţiile necesare. (…) Se observă cum, apelând mai mult la metaforă şi aproape deloc la invocaţie, poetul se detaşează de spaţiul închis al evocării, deschizându-se spre un timp lung, imposibil de localizat istoric, valoarea poetică a textului devenind astfel preponderentă. (…) Ne aflăm în faţa unui poet de certă vocaţie, excelent versificator, din spiţa lui Valeriu Anania, deci indirect aflându-se în descendenţă argheziană. Prin el, poemul rimat iese de sub zodia facilului, cerându-şi dreptul la existenţă în plină epocă de dominare a versului liber. Experimentele lui Teofil Răchiţeanu vizează mai puţin forma, i.e. exteriorul, şi mai mult mijloacele prin care metafora poate sluji evocarea printr-o proiecţie a evenimentului istoric în zona sensibilului, acolo unde tragismul este asumat ca element poetic.” (Ion Spânu, „Istoria ca sentiment”, în Luceafărul, 6 septembrie 1986, pag. 5) „Poet exigent cu propriile producţii lirice, şlefuite la nesfârşit, cu o pasiune de orfevru, Teofil Răchiţeanu e structural un romantic elegiac, un saturnian evocând acherontice zvonuri venind dintr-o lume în care izvorăşte pitagoreica muzică a sferelor. Natură discretă, Teofil Răchiţeanu practică o poezie bazată pe rigoare şi armonie. (…) Totul este comunicat de poet cu o gravitate derivând nu atât dintr-o manieră poetică, ci din modul său existenţial de a percepe marile valori spirituale ale istoriei noastre. (…) Trăind poezia ca pe un grav şi solemn 267

act existenţial, versul lui Teofil Răchiţeanu e adeseori un murmur lin, o îngânare a fiinţei, lumea apărându-i ca părere, ca idee pură.” (Ion Cristofor, „Teofil Răchiţeanu: Planete de Melancolie”, în Steaua, noiembrie, 1986) „Această pânză întinsă pe unde trec, o clipă, spre a grăi fundamental, Ştefan, Radu, Mihnea, Mihai şi Antim, Bogdan, Bălcescu, Ioan, Petru şi Antioh, Iancu şi Gelu, Rareş, Dragoş nu e decât o declaraţie reductibilă la prototip, o fenomenologie a durerii. (…) Poetul este un eminescian, însă pe latura dolorifică, el dezvoltă o materie în general prăpăstioasă, de viziune biblică, cutremurată de o istorie ostilă şi în fond negativă. Ceea ce ar voi el să înfăţişeze este un întins ciclu istoric de singurătăţi colective, nemângâiate de nimeni, cu salvări care nu vin de nicăieri, o lume de nesomn, vieţuind pe un ţărmure fragil, la un pas de nimic. Astfel de plânsori ar fi putut să fie contemporane cu barocul şi nu au fost, rămânând liricului să le reconstituie. (…) Formula lui e inedită şi inteligentă, vădind instrucţie şi o distincţie care e a unui specimen de civilizaţie montană, străveche, considerându-se contemporană cu începuturile lumii şi comunicând, prin gând secret, cu esenţele ei.” (Artur Silvestri, „Teofil Răchiţeanu: Planete de Melancolie”, în Luceafărul, 20 decembrie 1986, pag. 2) „O poezie (…) motivată mai profund de întâmplări lăuntrice, evitând descriptivismul romanţios şi decorativul în favoarea unei implicări reflexive mai apăsate şi a restituirii fondului principal de sentimente în tensiune. Influenţat de poezia mai veche a lui Ioan Alexandru (cel din Vămile pustiei), poetul cultivă reveria litanică, la capătul căreia, indiferent de unde ar fi pornit, de pretextul liric deci, se află mereu singurătatea şi pustiul. (…) Orice câmp tematic, oricare proiect imaginar se umple de o singurătate plânsă, fără ostentaţie, oarecum şoptit, dar prin asta chiar obsedant (…) [Poemele] sunt omogene datorită tonului de litanie şi presiunii afective a singurătăţii şi toate sunt, de fapt, ipostaze ale eului liric; închiderea în sine e o paradoxală terapeutică, un fel de abandonare voluptuoasă în braţele

268

singurătăţii pentru a o uita.” (Laurenţiu Ulici, „Ardelenii (XXX): Teofil Răchiţeanu”, în România literară, nr. 17, 1987) „Tonul poeziei sale nu se demite nici el de la modulaţia ritualică, rămânând incantatoriu şi tentând la o evanescenţă în pura muzicalitate. Universul poeziei e, fireşte, arhaic, de dinainte de invenţia citadinismului, şi el nu numai că pluteşte într-o negură mitologică şi într-o atmosferă elegiacă, de mâhnire consistentă, dar este doar o epifanie a suprastratului metafizic al lumii: iubirea şi plânsul, suferinţa şi somnul, moartea şi visul, jalea şi pătimirea, entităţi pure şi sancţiuni radicale ale fiinţei sunt cele care-i determină formele şi animă imaginaţia lor. Elementele viziunii, coerentă, de nu chiar riguroasă, sunt ca toate elementele grele, de mare reverberaţie. (…) Un scenariu orfic se suprapune incantaţiei elegiace şi poemele se organizează într-o suită diafană a plânsului universal şi a suferinţei beatificante. Ele devin invocaţii ale durerii narcotice şi ale expierii luminiscente, iar viziunea este cea a unui paradis al suferinţei angelice. Moartea şi plânsul, durerea şi însingurarea, elemente ale doctrinei, fără violenţe personale, sunt luate de fluxul muzical şi turnate în albia cântului, o ceremonie deopotrivă retorică şi liturgică absorbind şi diafanizând stridenţele şi spasmul. Teofil Răchiţeanu nici nu caută registrul de acuitate al acestor stări, ci pe cel de evanescenţă, iar retorica sa nu numai că ermetizează suferinţa, prin muzicalizare, dar şi răsuceşte elegia într-un semiton imnic. (…) Cultivând „reveria litanică” (L. Ulici) într-o calofilie somptuos-delicată, poemele lui Teofil Răchiţeanu cântă, aproape nepăsătoare la dramaticitatea temelor lor, vraja morţi şi a suferinţei, beatificând plânsul şi jalea şi construind un paradis al jelaniei stilizate.” (Al. Cistelecan, „Un tradiţionalist”, în Orizont, nr. 45, 1987). „Istoria şi mitul fuzionează perfect şi ele se varsă într-un lirism îndurerat la extrem, de litanie vizionară. Poetul îşi simte sufletul cutreierând solitar prin văile lumii şi, împovărat de toate-ale lumii, înţelege cu mâhnire că veacul e o povară. El rătăceşte, ca un nou Orfeu, pe ţărmuri pale, fiind încercat de o jale pustie. Litania lui se desfăşoară între registrele Mâhnirii şi viziunea Morţii, scrise cu majusculă şi 269

evocând, la un loc, un lirism enenţializat. (…)Teofil Răchiţeanu pune aici în decantare mitologia unui orfism împovărat, sfâşietor, litanic. (…) E în aceste versuri o frăgezime de psalm dosofteian, o psalmodiere de tulburător dangăt prozodic, şi simţim pretutindeni o mare fervoare în a folosi o figuraţie esenţială, de logos iniţial, de primigenitate oraculariniţiatică. (…) În astfel de peisaje cosmicizate şi, evident, de ecouri abstractizante, eul liric îşi trăieşte drama, o dramă spirituală existenţială, de reducţie prototipică.” (Zenovie Cârlugea, „Eminescianitatea substanţială”, în Luceafărul, 17 octombrie 1987, pag. 3) „Teofil Răchiţeanu s-a retras într-o lume arhaică fictivă, creând în plin veac al douăzecelea o împărăţie a sa, cum ar zice Sadoveanu, aflată dincolo de negură. (…) Poetul Teofil Răchiţeanu este un căutător al unui veac de aur, care trăieşte dezamăgirea descoperirii, pe planul imaginarului, a unui paradis în ruină. Zeii autohtoni, voievozii şi eroii, vietăţile silvestre, marea şi cosmosul întreg compun spaţiul imaginar, atemporal, al unui eden spre care poetul priveşte nespus de mâhnit. Lamentoul formează muzicalitatea intrinsecă a poemelor, de obicei foarte concentrate, pentru a da sufletului obosit posibilitatea unei tot aşa de scurte pauze de respiraţie. Bănuim că muzicalitatea, reală, a poeziei sale este şi ea deliberată, fiindcă evidenţiază un adevărat sistem. Construcţia poemelor mizează, în ciuda unui lexic foarte restrâns, de orchestrarea, în ecou, a semnelor, sintagmelor sau chiar a unor versuri întregi. (…) Universul liric al volumelor este asemeni unei piese simfonice susţinute de câteva instrumente muzicale cu sunete subţiri, uneori abia perceptibile. Tehnica abordată corespunde intenţiei poetului de a defini un spaţiu poetic al somniei, al unei ireversibile dematerializări, al întoarcerii într-un timp primordial, de dinaintea genezei. Alunecarea în somnie, lină şi implacabilă, se face la toate nivelurile textelor şi este modalitatea esenţială de a mai percepe (i)realitatea, de a mai înţelege apropierea sau distanţarea de sine, în paradisul care se destramă. Poetul murmură dulce-amar, în cea mai deplină solitudine, bacoviană, am putea spune, comunicând dimensiunile unui suflet bolnav de moarte şi de cântec al muririi 270

continue, de vis halucinant şi de profundă, sadoveniană mâhnire. Murmurul, plânsul, tânguirea sunt constante deopotrivă ale vieţii, istoriei, elementelor şi cosmosului, intrând în acelaşi câmp semantic ambiguu.” (G. Nistor, „Poezia somniei”, în Transilvania, nr. 2, 1988) „Este, aici, în o parte a poeziei sale, o lume trăind nu atât sub zodia imaginaţiei şi fantasticului, cât a forţei simbolurilor mitice, protectoare şi creatoare de univers cultural arhaic. (…) Mai întâlnim, însă, la Teofil Răchiţeanu o poezie meditând nu atât în sensul psalmilor arghezieni, cât al tainei şi al miracolului din lirica blagiană.” (Alexandru Ruja, „Poemele statorniciei”, în Luceafărul, 6 mai 1989, pag. 6) „Se mişcă în aceste poeme o ciudată fuziune între marea Melancolie cosmică şi acea melanholie tipic ardelenească. Poate că, mereu, cel ce scrie se închipuie un tânăr şi vechi Prinţ trecând prin peisajul şi istoria Transilvaniei, grăbindu-se să ajungă un Mag bătrân. Între Lume, Natură şi Eu, ca într-o trinitate a fiinţei, ochiul lui Orfeu, sufletul poemului, se mişcă mereu petrecând eterna sfâşiere. (…) Iancu nu e o demonstraţie a Istoriei, ci o stare firească a simţirii aerului Transilvan, un erou fără timp, un fel de mişcare totală a sufletului, o măreţie împlinită numai în tragic, până la noi. (…) Majoritatea sunt scrise într-o metrică a bocetelor, colinzilor şi baladelor populare. Dar nu tehnica înseamnă ceva, ci simţirea adâncă a melosului. Aici nu mai e vorba de ştiinţă, nici de studiu, ci de trăire a harului.” (Dorin Serghie, „Aceeaşi harfă căzând pe apa poemului”, în Adevărul de Cluj, 15 august 1990) „E mult previzibil, folclorizant în versurile lui Teofil Răchiţeanu, aproape nişte prelucrări în litera lor ale formaţiilor cântecului de dor şi jale. (…) Limba şi vraja muzicală salvează însă această experienţă, în care termenul popular e investit cu puteri noi prin inovarea celui vechi. (…) A se certa pe sine fără cruţare, a-şi reproşa ceva cu severitate = gest atribuit eroului – devine, în această limbă de frăgezimi aurorale, a cere mai multă vină. (…) Când în recipientul 271

alchimistului se adaugă şi puţină metafizică, iar presimţul, mai mult decât gândul, palpează cu senzorii săi necunoscutul şi incertul, rezultatul întrece măsura obişnuită. (…) Însăşi istoria, abia adiată, se vede astfel proiectată în transcendent, un transcendent de coloratură creştină, iar altă dată, peste catifeaua de fond, prelucrând subtil reminiscenţe eminesciene, se aştern mitice sugestii de baladă. (…) Versul tinde spontan spre efigie şi spre poemul într-un vers sau două versuri.” (Cornel Regman, în Jurnalul literar, nr. 44, 5-11 noiembrie 1990, pag. 3) „În poezia lui Teofil Răchiţeanu, Ardealul nu se regăseşte atât prin peisaj – deşi pastelul îi este mereu la îndemână – cât prin duhul său, prin sufletul jelalnic al îngemănării cu natura, cu istoria, ca însemne ale trăiniciei existenţiale. (…) De o limpezime cristalină, de izvor de munte, lirica lui Teofil Răchiţeanu curge spre noi cu un susur melodios, aducând aerul ozonat şi miresmele pure ale spaţiilor agreste sacre, nealterate de nici un fel de surogate şi ingrediente ale vieţii moderne, încât te şi miri cum de mai poate cineva să scrie o asemenea poezie. Dar poetul însuşi este un solitar, un sihastru în felul său, rezonanţa în actualitate a versului asigurându-i meditaţia profundă asupra a ceea ce este şi rămâne (mereu) eternul uman.” (Constantin Cubleşan, „Poeme-nserate”, în Mesagerul Transilvan, 4 decembrie 1990) „Retorica solemnă, cu întorsături de frază arhaice, muzica persuasivă a versurilor, filosofia impersonală fixată în formule aforistice, tristeţea difuză – totul aminteşte de un stil care părea să aparţină definitiv trecutului” (Alex Ştefănescu, „Tradiţie fără inovaţie”, în România literară, 25 iulie 1991) „Teofil Răchiţeanu (…) mizează, fireşte, şi pe fascinaţia desuetudinii, dar mai cu seamă pe insurecţia izvoarelor liricii. Ostentaţia cu care s-a rupt de limbajul poetic dominant se bizuie pe credinţa în vitalitatea originarului, a transei orfice, şi pe capacitatea infinită a poeziei de a se întoarce la primordial. Religia obârşiilor îi este 272

suficientă pentru a-i stimula fanatismul delicat al regresiunii lirice. Zvâcnetul pur al sursei poetice îi pare lui Teofil Răchiţeanu mult mai important decât orice strategie retorică sau complexitate discursivă. Mergând tot înapoi, n-ar fi de mirare ca poetul să se piardă printre aezii anonimi, într-un folclor a cărui rafinată simplitate să se identifice deplin cu cea autentică. (…) Teofil Răchiţeanu e şi un şcolar al durerii, sârguincios şi exigent, un monoton al elegiei existenţiale stilizate. Lirica lui se nutreşte din narcoza unor radicale: suferinţă, moarte, plâns, jale, cântec. (…) Noţiunile cântă ele însele în poezia sa, se invocă una pe alta şi reacţia e întotdeauna aceeaşi: poemul izbucneşte într-un plâns suav a cărui orchestraţie tinde spre universalizare.” (Al. Cistelecan, „Jale şi calofilie”, în Vatra, nr. 7, 1991) „Poemele, în cadenţa lor monotonă, nepretenţioasă, dar cu mari şi sângeroase rupturi interioare, sunt întoarceri într-un loc din care nu ai plecat niciodată, deşi, poate, ai dorit-o. Trebuie însă un paznic al locului, un veghetor care să aprindă mereu lumânarea şi steaua. (…) Claustrarea în frumuseţea ţesută între pământ şi cer, LOCUL unde NETIMPUL şi MOARTEA sunt una, iar STEAUA picură încet din ochiul unui Dumnezeu pierdut, ce seamănă atât de mult cu strămoşii purtători de har, pătrund timpul poemului. (…) Volumul dezvăluie multe din acele mişcări nevăzute, răsfirări sau coagulări bruşte, de gând şi trăire, oglinzi ale momentului, forţa poetului de anu-şi putea minţi Sinele atotstăpânitor. (…) Adevărul stă însă în cruda cumpănă dintre simţul ancestral al incantaţiei morţii (…) şi ELEGIA oprită, asemeni unei corăbii fantastice, într-un sat de munte aflat în pragul morţii. (…) Timpul, Moartea, Codrul, iluminaţii Părinţi (semne ale vieţii şi ale veşniciei) ce stau pe imaginare praguri, locuind de fapt sub crucile de pe deal, singurătatea palpabilă, clară şi mută, stăpână a amintirii şi a uitării, gândul sau timpul sunt prăbuşiri veşnice de pe puntea mistică ce ne-a legat de cerul unde până şi Dumnezeu doarme într-o limpede raclă. (…) Psalmistul îşi hrăneşte harfa dintr-o privire ucigător de lucidă. Elegia este însăşi viaţa poemului. (…) Iradiind Cuvântul încă nerostit, Teofil Răchiţeanu devine un veşnic datornic. Între destinul Codrului sfânt ce „a pustiire freme” şi lumea ce „se scurge spre-o albă-nserare”, harfa sa 273

este pustnica ademenire a cântecului. Sfârşitul ar fi plata întregii datorii şi capătul părţii ce duce la poem; or, Teofil Răchiţeanu nu acceptă. Priveşte îngerul în ochi, căutând capătul Morţii, ca pe o bucurie uitată.” (Dorin Serghie, „Harfa sihastră”, în Adevărul de Cluj, 1 martie 1994) „Retras în melos ca într-o narcoză, poetul s-a lăsat îmbătat de vraja suferinţei, legănându-se pe ritmuri folclorice, cât de doină, cât de bocet, şi culegând în buchete simbolica populară. Răchiţeanu jeleşte cu extază şi suferă cu beatitudine, trăind plânsul ca pe o incantaţie. Poemul lui s-a întors la originaritatea lirică şi profesează un fel de doctrină a melancoliei, compactă până la ermetism şi radicalizată până la a deveni, din exces, paradisiacă. În ea se adună toate radicalele jelaniei într-un cult al plânsorii transformate în cântec şi deviate în reverii ale suferinţei. Pe măsură ce densitatea tematică a durerii sporeşte, poemul intră într-o devianţă narcotică, înaintând într-un supliciu abstract cu bravură, beatitudinală. Plânsul lui Răchiţeanu e mai degrabă unul doctrinar, de aplicaţie orfică, şi în fluxul lui incantatoriu se pierde (ori nu încape) orice stringenţă existenţială. Mult mai degrabă decât eul, doctrina e cea care se vaietă, expansivitatea ei năzuind să acopere întreg universul şi să atragă cosmosul într-o boală. (…) Agonia devine un fel de lingoare metafizică şi viziunea lui Teofil Răchiţeanu împinge drama pe un prag escatologic, captând sunetul mut al unei lumi moarte. (…) Plânsul elementelor, ca şi agonia fiinţei, rămâne litanic, integrate amândouă într-un scenariu expiativ. (…) Poet din alte vremi, Teofil Răchiţeanu e un pustnic al melancoliei.” (Al. Cistelecan, în Luceafărul, iunie / iulie 1994, pag. 15) „Poezia lui [Teofil Răchiţeanu] are prospeţimea şi fluiditatea izvoarelor din care se adapă, încă, cerbii codrilor seculari, izvoare străfulgerate, însă, de reflexele unei melancolii nevindecabile. (…) Poetul evocă spaţiul emblematic al satului ce-şi trăieşte, învins, un târziu pe care divinitatea nu-l mai sancţionează, dimpotrivă, îi lasă identitatea risipită în această pierdere. (…) Sentimentul de angoasă şi singurătate se insinuează tot mai mult, învingând farmecul unui univers ce încearcă, discret, să alunece în eternitate pe aripi uşoare. E un univers 274

a cărui măsură este dată de condiţia poetului. (…) În lunga litanie modulată cu ajutorul unor accente metonice sau alegorice, Voievodul Melancoliei îşi ia ca interlocutor natura. (…) Beneficiind de forţă de incantaţie şi putere evocatoare, ispitind cititorul cu ceremonia unui discurs poetic sincer şi pregnant, poemele lui Teofil Răchiţeanu îşi propun exigenţele unei lecturi poetice inconfundabile.” (Olimpiu Nuşfelean, „Cântecul amurgului învins”, în Contemporanul, 2 februarie 1995, pag. 4) „Acest plâns universal încarnat în poem a fost sesizat şi de Geo Bogza ca o dimensiune obsesivă a liricii sale, izvorâtă dintr-o trăire autentică.” (Adrian Ţion, „Voevodul Melancoliei din Munţii Apusului” în Tribuna, nr. 46-47, 1995) „Sfios până la tandreţe şi colţos ca un dulău de stână, peltic ca un pârâu de munte şi locvace ca o cascadă, hirsut ca un jneapăn de golişte şi cu pletele lui de haiduc, bărbat ca un brad, Teofil Răchiţeanu e un poet dintr-o altă lume. Într-un univers specializat până la demenţă, Teofil se mărturiseşte fericit întru canonul sihăstriei. Spune stihuri încântate Obârşiei Someşului şi gurii de rai de la Ponor şi-şi ninge sufletul cu toate zăpezile Padişului. Suflet ce-i este îndeajuns ca să stea de vorbă cu norii şi cu Dumnezeu. Care Dumnezeu, în închinările sale încenuşate de lacrămi, se numeşte uneori Mihai Eminescu. De la care, fiind însă numai al său şi inconfundabil, i se trage harul de a împreuna fericit vorbele cu care de atâţia amar de ani ne farmecă auzul şi văzul. Vieţuitor printre obârşii şi nălucite mituri, poetul acesta înnăscut, trăindu-şi, cu adâncă naturaleţe, condiţia de ermit al singurătăţilor interioare şi celeste, dovedeşte cu fiece clipă a vieţii sale apartenenţa la o rasă de stihuitori pe cale de dispariţie. Risipitor cu sine şi cu iubirea pentru ceilalţi, bolnav de boala rară a prieteniei, vaccinat cu sânge moţesc împotriva părelniciei istorice şi cu inima nemuşcată de şarpele invidiei, Domnia Sa e un argument că Poetul poate spera să înceapă încă un mileniu de existenţă. După cum aceste amare-dulci şi nouă stihuri ne îndreptăţesc a crede în nesfârşirea Poeziei. Ave!” (Horia

275

Bădescu, Ermitul, prefaţă la volumul Partea mea de dragoste, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, pag. 5) „Dorul, un fel de curăţenie mistică, un simţământ dureros al singurătăţii, demonul puternic al dragostei bântuie versurile. (…) Între incantaţie şi fină durere, poemul se naşte firesc.” (Dorin Serghie, „Remember”, în Adevărul de Cluj, 21 mai 1996) „Teofil Răchiţeanu concepe poezia ca o solitudine şi ca o asceză. (…) Menestrel al dorului, Teofil Răchiţeanu se dovedeşte un poet rafinat, având cultul rafinamentelor expresive şi al jocului imaginativ. De la o poezie la alta, el schimbă în mod ingenios cadrul poetic, ritmul şi metrica versului, trecând cu dezinvoltură prin mai multe registre şi forme de expresie. Punctul lui forte este (…) cantabilitatea, melopeea ascunsă, intrinsecă a versului care vorbeşte de la sine. Poetul a ajuns la acea virtuozitate, în care stilizarea folclorică devine un mod de expresie propriu. (…) Poezia sa dobândeşte o transcendere metafizică, umplându-se de harul spiritului, ficţiunea fastuoasă şi reducţia la miezul semantic al sensului figurat mizând pe efecte dinainte stabilite.” (Mircea Popa, „Teofil Răchiţeanu: Partea mea de dragoste”, în Adevărul de Cluj, 13 iulie 1996, pag. 5) „Întreaga sa fiinţă pare îndreptată către obârşiile cântecului. Natura sa rapsodică este evidentă şi poate că ea ar părea caducă în acest veac fremătător, dăruit prin excelenţă experimentelor lirice, dacă nu ar fi echilibrată, oportun, de o modernitate asumată a rostirii. (…) Melancoliile sale se consumă sub semnul unei acustici subtile în care se aude chiar Timpul mişcând tiparele lumii. (…) Numai cântecul poate să vindece această tristeţe, nu atât prin dansul cuvintelor, cât prin urma pe care el o lasă în memoria vremii, salvându-l pe cântăreţ de la nemeritata uitare.” (Titus Vîjeu, cuvântare rostită la Radio România Cultural, 30 noiembrie 1996, ora 11:45) „(…) o trăsătură specifică, ce se regăseşte în toate volumele poetului: omogenitatea universului liric, constituit ca un topos lăuntric 276

inconfundabil şi o lume de semnificaţii în care reluarea temelor fundamentale este semn al unei structurări axiale (cu deschiderea altor perspective şi profunzimi). Această constantă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu se întemeiază pe un dat ontologic ce-l particularizează, integrându-l într-o profundă tradiţie spirituală; pe de altă parte, el dă naştere unui efort recuperator omniprezent, prin care poetul vizează puritatea şi valorile primordialităţii. În acest context, consonanţele cu natura sunt expresia unei consubstanţialităţi originare, pe care omul modern a pierdut-o, dar poetul o retrăieşte ca o stare de graţie şi o exprimă într-un demers poetic ce poate deveni pentru noi un adevărat anamnesis. Natura este singura care a păstrat semnele Logosului creator, iar Teofil Răchiţeanu face parte din puţinii iniţiaţi care văd şi pot descifra în textura lumii formele nealterate ale manifestării divine. De aceea, dominanta universului său poetic este Lumina (…) simţită ca element unificator, ce reaşază omul şi lumea într-o stare de ordine şi armonie. Poetul accede la cunoaşterea acestei esenţe subtile care integrează toate manifestările fiinţei. (…) În aceeaşi matrice a originarului şi sacrului se înscrie şi sentimentul iubirii. (…) Fiinţa iubită este transfigurată şi pierde orice atribut teluric, poetul refăcând imaginea acesteia din elemente diafane, eterice. (…) În ciclul de poeme dedicate vieţii satului, poetul configurează imaginea impresionantă a unui model arhaic ce surprinde însăşi esenţa sufletului românesc: coexistenţa împăcată a elementelor contrarii, antinomice (clipă / veşnicie, viaţă / moarte etc.). În această perspectivă, moartea nu este un eveniment terifiant, nici dispariţie definitivă, ci o integrare în forme subtile de viaţă – o reaşezare firească în rosturile şi ritmurile cosmice. Poezia lui Teofil Răchiţeanu devine în felul acesta un adevărat univers de epifanii, cu semne şi ritualuri de trecere dintr-o formă de vieţuire în alte forme – joc cosmic perpetuu între vizibil şi invizibil, între fulguraţia clipei şi cea a veşniciei, între dispariţie şi ivire… în această viziune a solidarităţii universale, tragicul nu mai este cu putinţă, iar stări ca singurătatea, tristeţea, plânsul devin un mod de purificare şi de eliberare; căci demersul poetic conduce aproape întotdeauna spre o manifestare a luminii mântuitoare.” (Maria Florescu, „Teofil

277

Răchiţeanu: Ora singurătăţii”, în Adevărul de Cluj, 21 mai 1998, pag. 13) „Pentru Teofil Răchiţeanu, poemele şi biografia autorului poemelor constituie o unitate. Viaţa însăşi devine, astfel, un ritual magic, cu simboluri statornicite. Întâi şi-ntâi acest ritual se desfăşoară numai în singurătate. (…) Sunt anume lungimi de undă lirice la care vibrează poetul, cele care ăi selectează lecturile şi predilecţiile estetice şi de sensibilitate. (…) Înconjurat de umbre, într-un ceremonial, când laic, când sacral, se strecoară în Somnul voievodului. (…) Laitmotiv al perimării, moartea, ruinele medievale, desfrunzirile toamnei, chiar primăvara devenită lacrimă de azur, întregesc un orizont interior, un univers poetic inedit. Plânsul, o pulsaţie de înaltă frecvenţă, macină piatra prefăcând-o în nisip, susură cu pâraiele stâncilor, cu vaietul vântului. (…) E un vaiet al dezintegrării unei matrici spirituale irepetabile.” (Mircea Vaida Voevod, „Teofil Răchiţeanu sau singurătatea ca destin asumat”, în Cetatea Culturală, iulie 2001, p. 6) „Romantic într-un veac al scrâşnetului industriei, Teofil Răchiţeanu şi-a gândit viaţa ca pe o lumină cântătoare, colaborând prin poezia sa la împlinirea proiectului eminescian de înţelegere a lumii ca întrupare a dorului de perfecţiune. O perfecţiune în care suferinţa îşi are rolul ei purificator.” (Titus Vîjeu, „Teofil”, în emisiunea Matineu duminical, Radio România Actualităţi, 2002) „Teofil Răchiţeanu este în sine un suflet fără hotare. Un însingurat voluntar, lucid, în propriile-i abisuri sufleteşti. Cosmosul său ficţional / transfigurat, spaţial şi temporal, natural şi istoric, real şi magic, fantastic sau oniric, pare să fi devenit un uriaş tezaur liric, emanând în noaptea vieţii efulguraţii precum focurile de pe comoară. Poetul – e o părere – a devenit fiinţial cântec (Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt…) ori doar instrumentul prin care cântecul vine spre noi, ne invadează. (…) Eul liric vagant vine din antichitatea orfeică sau dacică, personalizându-se într-o monadă – Voevodul – peste un tărâm de vis, basm şi mit. Un topos motoc în sine prin sintagma, tot în sine, 278

purtătoare de modulaţii şi reverberaţii din simfonia sirenelor odiseice ori, mai aproape de noi, din proza eminesciană: Țară lină, Codri de Argint, Valea Mâhnirilor, Valea Aducerii-Aminte (epurată de terifiant), Tărâmul cel de Rouă (selenar, mirific!), Munţii Urâtului (ca stare psihică, ămpovărată de alean!), Crucea Tăcerilor, Drumul Uitării, Măgura Vânătă, Marea Soarelui cea Lină, Colnicul Zânelor, Munţii Raiului, Apa Obârşiei. (…) În tărâmul visului din vis aerul este sonor, muzicalizat. Recviem, litanie, rugă erotică / profană, îngânare de isonuri – un univers liturgic mântuit de misticism bigot. Lirismul pur, derivat al naturii frustrate, laicizat. Ulmi, paltini, fagi, mesteceni, brazi, molizi nu mai înfăţişează silvicul, nu mai sunt simboluri forestiere, ci o armată, o lume spiritualizată, spiritul în alte forme de manifestare. Un tărâm fermecat, magic, existând doar somul romantic al Voevodului. (…) A fi contemporan xu Poezia înseamnă a recunoaşte existenţa reală a Eternităţii!” (George Mirea, „A fi contemporan cu… Poezia”, în Aurora, aprilie 2003, p. 572-579) „Descinzând din poezia eminesciană, din Blaga şi, nativ parcă, din versul popular, Teofil Răchiţeanu îşi asumă şi îşi mărturiseşte nu numai un stil (a se citi aici constantele de atitudine cuprinse în anumite forme, ele însele constructive), ci şi un mod stihial de a intra în miezul lucrurilor şi de a simţi pretutindeni, într-un fior cosmic, risipirea şi întemeierea. În fond, efulguraţiile lui Teofil Răchiţeanu ilustrează un mod de a fi deopotrivă elegiac şi jubilativ, întrucât orice pierdere, orice risipire dă seama despre o dimensiune mai adâncă a lumii, despre plânsul materiei înseşi ori despre ruga lui Dumnezeu, cerşind el însuşi, într-un timp îmbătrânit şi agonic, moarte. Oricum, e o poezie despre Dumnezeu, moarte şi timp, cu un substrat orfic ce transformă discursul într-unul implicit metapoetic. O poezie care instituie, într-un topos cel mai adesea eminescian – şi este vorba de acel Eminescu postum, mai ales acela din Memento mori – interogaţii a căror anvergură depăşeşte limitele parcă prea strâmte, insuficiente şi nerelevante, ale eului subiectiv. (…) Tonul de un patetism stins, adânceşte tensiunea emoţională, convingător şi prin muzicalitatea înfiorată, şi prin expresia cu miez metaforic a cărei intuiţie poetul o are. (…) Dintr-un anumit 279

mod poetic respiră natural o anumită înţelegere a lucrurilor, un puls emoţional de o seninătate înfiorat-tragică. În fond, sunt poeme memorabile, venind dintr-un impuls dantesc, ecou şi cântec al identităţii dintre plânsul lumii, al lui Dumnezeu şi al morţii înseşi. (…) Un Demiurg înmormântat în propria liră, cântec mărturisind despre căderea în haos a lumii înseşi, întemeiate astfel, iată imaginea emblematică a întregii poezii a lui Teofil Răchiţeanu care face din poet, într-o solemnitate orgolioasă şi poate cam pedantă, un Voevod al Melancoliei. Oricum, ciclul numit chiar Somn de Voevod, caută în Zamolxis imaginea emblematică a identificării fiinţei cu un anumit spirit al locurilor, mai exact o substituire a ei de semnele unei diafanizări care nu face decât să afirme pătrunderea fiinţei în esenţial. (…) În aceste poeme, ca un sihastru, izolat în chilia sa din munţi, poetul situează lumea, cu geneza şi moartea ei, sub fervoarea unui spirit orfic (…) în faţa unei tulburări izvorâte chiar din limpezimea înfiorată a sensului care nu are nevoie de nici un fel de explicaţie (…) pentru a-i găsi liniile de forţă într-o sensibilitate care îşi cultivă singurătatea şi sentimentul morţii, cu bucuria descoperirii că Fiinţa şi Moartea sunt una, că peste toate domină Munţii Apusului, Ardealul, Iancu sau Zamolxis. Toate aceste avataruri ale fiinţei îngână, pe urmele lirei orfice, vaierul căderii în haos. Sunt şi poeme în care elegiacul creşte în rădăcina unor descătuşări subiective (…) dar şi în astfel de cazuri există o linişte care transformă lumea întreagă în rugăciune. (…) Poezia aceasta, a cărei curăţenie e coborâtoare din însăşi religiozitatea lucrurilor, aducând cu sine o sintaxă pe măsură, a limpezimilor care înfioară, (…) despre această durere a lucrurilor, (…) despre o agonie eroică, (…) despre un timp echinocţial (…), în fine, poeme care presimt dureros – e o durere care iluminează – suprapunerea dintre Dumnezeu şi Moarte şi prezenţa fiinţei simultan cu risipire şi întemeiere. (…) Poeme memorabile, tulburătoare, ale unei voci structural eminesciene, prin care trece, cu orgoliu şi cu smerenie, amprenta unor neliniştitoare întrebări şi prin care fiinţa însăşi se revendică de la un miez ontologic pe care poezia românească s-a întemeiat în câteva din momentele ei cele mai puternice.” (Mircea A. Diaconu, în Convorbiri literare, nr. 5, 2003, pag. 42-44) 280

„Ca un alchimist, în contra curentelor poetice contemporane, poetul îi redă poeziei sevele ei originare. (…) Teofil Răchiţeanu topeşte în ea lecturi adânci, îndelung asimilate, esenţe numai de el, într-un mod aparte, descoperite. Prin exil, ca artă poetică, mizează pe o originalitate de fond care constă în retrăiri mai mult sau mai puţin profunde şi mai ales pe nuanţă. Chiar dacă reia teme, motive, sonuri, cadenţe uşor descifrabile, le personalizează, le umple cu conţinuturi proprii sufleteşti. (…) Dar modalităţile de realizare sunt proaspete, originale, ce trădează talentul unui poet autentic. (…) Tiparele folclorice, incantaţiile şi repetiţiile, bocetele potenţează totul. Imaginile suferinţei şi ale trecerii sunt expresive. (…) De aici începe poezia poetului din Apuseni. O perpetuă tânguire, vremea care stă din mers, o lume ieşită din firesc, nefuncţională aparent („dureri care nu dor”; „moarte care a uitat să moară”) constituie, de fapt, o lume suspendată în visul poetului. (…) Moartea vine în suferinţa poetului să se aline de amarul veşniciei (intensitatea suferinţei e mai presus de moarte) (…) iar o mitologizare (remitologizare) dă tuturor lucrurilor, în înserarea fiinţei, o aură – fie că e Voevodul-Dor, Zamolxe, Tata-Codru atotprotector, Dochia – adică tocmai sublimul artei. Cadenţa, ritmul versului e hipnotic, de vrajă, de vis, şi repetiţia nu e monotonie, cum afirmă unii critici, redundanţă, ci incantaţie. Spiritul modern poate nu mai distinge din rutina versului aceste proprietăţi. (…) Durerea presupune, în primul rând, ritual şi incantaţie, deşi poate obositoare pentru spiritul modern. (…) Ciclul de poezii e cât se poate de original prin amploarea tonului elegiac prezent în descrierea acestei lumi în destrămare, în cadrul, subliniez, acestui vast cosmos cu accent plutonic, într-o ruinare metafizică impresionantă.” (Dinu Bălan, „Teofil Răchiţeanu sau puterea incantaţiei”, în Tribuna – Claviaturi, 2004) „Poezia sa, de o constituţie mitologică, e litanie şi rugă, e bocet şi baladă, e cântec şi colind, ce reia, în tonalităţi trist-melancolice, acelaşi motiv al comuniunii eterne întru firea firii, cu un duh înălţător şi neprihănit. (…) Modernă în esenţă, tradiţională în rostire, poezia lui Teofil Răchiţeanu vine, parcă, din adâncuri geologice de fiinţare, să 281

lege, într-o veritabilă salbă de mărgăritare, fiorul emoţional din jelania anonimilor creatori ţărani, dintotdeauna, cu meditaţia filosofică eminesciană, cu chiotul de revoltă cotruşian şi răbufnirea împătimită a bardului adormit întru vecie pe malurile Crişului celui Repede, la Ciucea, până la sine, ca într-un ritualic descântec, de o solemnă simplitate. (…) Poemele acestea, cu frumoase repetiţii vocale, tonale, cu mult rafinate modulaţii de arhaitate în expresie, au la un loc rezonanţa dramatică şi profundă a unui amplu oratoriu, pe cât de funebru, pe atât de imnic, singular în lirica noastră actuală, ce merită cu prisosinţă a fi citit (murmurat) şi mereu recitit (rememorat), în toate clipele reculegerilor noastre de taină şi smerenie.” (Constantin Cubleşan, Cuvânt înainte la volumul Patimile după Iancu, Editura Clusium, ClujNapoca, 2006, p. 6-8) „Îmi imaginez că, printr-o minune, m-aş putea întoarce cândva, pe la sfârşitul acestui secol, în spaţiul lumii în care am trăit şi că aş fi întâmpinat, atunci, de un străin sălbatic, cu provocarea devastatoare de a da mărturie timpului meu. Şi n-aş şti să răspund, fireşte, dar sunt încredinţat că, din străfundurile tuturor uitărilor şi ale negurilor morţii, mi-ar răsări în minte… nişte versuri! Iar dintre acestea le presimt, acum, vibrând, pe cele ale lui Teofil Răchiţeanu, poetul pe care am avut neasemuitul noroc să îl pot cunoaşte cel mai îndeaproape şi iubi cel mai mult: Era târziu în vreme şi pustiu / Murea în ceruri ultima lumină / Sufletul meu la umbra ei, plângând / Cerşea cu glasul stins mai multă vină. // Ca din pustiuri negre străbătând / O muzică vuia prin lumi amară / La marginile cerului pălind / Şapte mii sori deodată înnoptară… Ştiu că nici atunci n-aş putea, măcar, încerca să captez, în rostirea mea proprie, misterul de pleromă, cu întreg tragismul cosmic, de cântec funebru transistoric, al unor asemenea versuri! O simplă selecţie din volumul Somn de voevod de la Cartea Românească din 1980, şi din cele care i-au urmat, mi se pare că mi-ar putea proba, însă, mult mai bine, mie însumi, de ce am simţit întotdeauna că autorul lor – Omul Arhaic, în cel mai bun şi obscur înţeles, care şi-a respins cu o stranie putere veacul de-acum – a fost, în acelaşi timp (şi, poate, tocmai prin această radicală respingere), şi un poet emblematic pentru timpul 282

şi sufletul meu.” (Mircea Borcilă, ecou critic în volumul Alizeul de Dor, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006, p. 149-150, reluat în volumul Cu rouă de Răchiţele, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, pag. 246-247) „Autorul ştie să instituie poeziei sale o mişcare esenţială de ocrotire şi preţuire cristică şi carismatică, prin care Trecutul devine ficţiune a memoriei, amestecând realul cu irealul, prin care vegetaţia imnică, suprasaturată de istorie capătă o pulsaţie catalitică de un straniu hieratism. (…) Funcţia memoriei mitice acţionează aici magistral prin crearea de atmosferă tipic moţească, în care balada mioritică sau colindul păstoresc este la el acasă, constituind entităţi ale unei robuste şi vaste orchestraţii lirice care învăluie atât Spaţiul, cât şi Timpul. Tiparul folcloric devine dominant, dar registrul intern rămâne unul eminescian, acela al transparenţei metafizice. De aici caracterul obsesiv, ritualic, răscolitor al versului lui Teofil Răchiţeanu, starea de onirism halucinant pe care o provoacă. Cuvintele devin componente esenţializate ale lumii, straturile percepţiei sunt subsumate unei cunoaşteri intime, unei identificări de ton cu acela care devine valoare exponenţială a destinului tragic românesc. Mecanismul asociativ aspiră spre exprimarea emoţiei identitare şi situarea ei într-un plan de accesibilitate deplină. Poezia sa tinde să se reducă la esenţe. Tot ce e de prisos e înlăturat şi e scos la suprafaţă doar minereul aurifer, melosul polifonic.” (Mircea Popa, în Făclia, 9 mai 2006) „Poetul este copleşit de imaginea sfârşitului imensei lumi, (…) este stăpânit de tristeţi ancestrale generate de un timp fără hodină. Obsesive, imaginile amurgului dau textelor o accentuată notă elegiacă, de litanie, generată de obsesia marii treceri. Teofil Răchiţeanu este un poet al muntelui sacru, al spaţiilor privilegiate, din care glasul său răzbate nealterat de artificiile existenţei.” (Rodica Matiş, în Tribuna – Claviaturi, nr. 6, 2006, pag. 7) „Din perspectiva expresiei, amprenta stilistică cea mai apăsată e cea a versului popular, cu tonalităţile sale tânguioase, cu legănarea sa nedefinită, cu armoniile sale interioare. (…) Cântecele şoptite ale lui 283

Teofil Răchiţeanu, cu sonorităţile lor eminesciene, sunt, am spune, la antipodul lirismului zgomotos şi ostentativ care e cultivat de poeţii mai tineri; melancolia e starea sa poetică privilegiată, cea care modulează relieful afectiv al majorităţii poemelor. Unele poezii se află la confluenţa dintre meditaţie şi confesiunea elegiacă, asumându-şi o retorică discretă a figuraţiei nostalgice a fiinţei, în care imaginile eschatologice se întâlnesc cu puritatea viziunilor paradisiace. (…) Înfiorarea dramei existenţiale, asumată cu patos reţinut, induce versurilor lui Teofil Răchiţeanu gravitatea lor constitutivă, limpezimea lor nespectaculară, dar atât de elocventă. Cântecele şoptite ale lui Teofil Răchiţeanu poartă în ele, dincolo de simplitatea lor originară, o anume solemnitate, expresivitate şi vibraţie afectivă.” (Iulian Boldea, „Adierile dorului”, în Cuvântul, sâmbătă, 21 octombrie 2006) „Teofil Răchiţeanu este cel mai eminescian dintre poeţii de azi. El s-a îmbibat până la identificare cu substanţa poeziei eminesciene, cu formula de elegie erotică sau naţională, cu vizionarismul celest şi cu acea consubstanţialitate organică în a trăi arhaitatea cosmică a fiinţei. Toate temele fundamentale din poezia eminesciană, toate stările sale atitudinale profunde şi încărcate de marile nelinişti existenţiale sunt asumate şi regândite de poet la nivelul epocii moderne, dar transpuse într-un sentiment de bază tipic eminescian. (…) Volumul confirmă orfismul structural al poetului din Munţi Apuseni, puternica lui stare de eminescianism, care animă valurile de profunzime ale alizeelor sale lirice. (…) Această stare aurorală, agonic-sentimentală, pătrunsă de ecourile grave ale doinei, de frumuseţea dureros de dulce a spaţiului mioritic, de sămânţa aspră a demiurgului însingurat, cutreierat de tristeţile metafizice ale veacului şia le vremurilor trecute, Teofil Răchiţeanu le contopeşte în melosul său melodios, de o cantabilitate răscolitoare, cu subjugă. (…) Melosul eminescian, cuvântul expresiv, repetiţia rememorativă, primitivismul hieratic, simbolistica cuceritoare adâncesc faliile de simţire genuină şi le ridică în starea altitudinară a emoţiei, în care dorul doare şi bucuria se tânguie. Mitul peregrinului, al prigonitului de soartă, cutreierat de dorul de ţară răzbate din aceste căutări prelungite din generaţie în generaţie de la Odyseus până la noi. 284

(…) Sentimentul zădărniciei transpus în sculpturalitatea clasică, marmoreană, face încă o dată dovada unei poezii de cea mai bună calitate, cu sensurile profunde întoarse spre sine, spre eul interior, grav şi meditativ al fiinţei.” (Mircea Popa, din postfaţa volumului Lumina din lacrimă, Casa de editură Napoca, Cluj-Napoca, 2007) „În poezia lui Teofil Răchiţeanu recunoaştem longevitatea de secole a unei modalităţi lirice născute în împrejurările nu tocmai prietenoase ale vieţi noastre istorice. Vibraţiile metafizice şi tonalităţile orfice, în tânguiri de bocet, sunt şi ele prezente, sporind calitatea unei creaţii pătrunse de un tulburător sentiment al suferinţei care bântuie pe omul modern, rămas singur în pustietatea cosmică. (…) Lirismul versurilor coabitează cu melosul folcloric, adâncind estetic interferenţa dintre real şi ireal, dintre jertfa eroului şi dimensiunea mitică. Subtilitatea comunicării poetice, putem spune, coboară până la detaliu, nimic strident sau forţat în aceste bijuterii, ele se rostuiesc într-o reţea de structuri cantabile, de rară acurateţe. (…) O muzică de fond, în tonalităţi grave, străbate versurile, ea stăruie o lungă vreme după ce au fost rostite cuvintele. Rămân suverane sonorităţile patimilor, ca un memento răscolitor. (…) Motivul pentru care adună sub aceeaşi cupolă aproape toate poemele din Patimile după Iancu este acela de sunet. Din matca sunetului derivă sonorităţi diverse, într-o coerenţă simfonică extraordinară: jalea codrilor, elegiile vântului, plânsetul apelor, plânsetul părului căzut pe umeri, dar mai cu seamă sunetul de corn al lui Iancu. Sunetul sugerează complexitatea muzicală de sursă umană, de sursă naturistă (copleşitoare) şi chiar de sursă celestă. De oriunde ar proveni, sunetele se orchestrează unitar, articulându-se tragic, asemenea unui cor antic de voci îndurerate.” (Vasile Fanache, în Cetatea Culturală, an VIII, nr. 3 (63), 2007, pag. 37-39) „Teofil Răchiţeanu se înscrie în pleiada poeţilor moderni, bulversat de golul existenţial, exprimat în tânguiri, în strigăte, în gemete surde, adresate nimănui. Dacă tăcerea absolutului întruchipat de Dumnezeu constituie o realitate insurmontabilă, provocatoare de spaimă, explicaţia acestei tăceri naşte nesfârşite ipoteze, nici una 285

liniştitoare. (…) Tăcerea cosmică este percepută ca revelaţie dură, dezamăgitoare, un impas lipsit de sens. Pentru eul modern rămâne ca unic remediu adecvarea la contingent, întoarcerea la realităţile vieţii, la descoperirea altor chipuri tutelare, în locul celor dorite zadarnic. Starea de nefericire interioară îşi află una din necesarele compensaţii în spaţiul naturii. (…) Poetul ştie să asculte cu o acuitate ieşită din comun destinul tragic al omului, rostogolindu-se în nefiinţă. Din acest motiv, natura simbolizează transcendenţa coborâtă în lume, vindecătoare de tristeţe şi de pustiul căderii în singurătatea fără urmă. (…) Natura echivalează cu lumina din lacrimă, e lumea strălucitoare născută din suferinţă. Munţii Apusului reprezintă, în spaţiul naturii, locul sacru, iar omului de la munte îi este hărăzit umbletul fără oprire în acest loc magic. Lacrima pare a sugera fondul tragic al unei existenţe în neobosită căutare care posedă forţa de a se sublima în lumina poeziei. În calitatea ei de transcendenţă coborâtă în contingent, în armonie cu omul pământului, natura înseamnă altceva decât un simplu element decorativ. Ea face parte organică din însăşi fiinţa poetului, se întrepătrunde cu eul său adânc, alcătuind un tot osmotic, fascinant. Teofil Răchiţeanu este un extraordinar poet al naturii, am putea spune că el este o ipostază a naturii, un produs unic în poezia românească de azi. (…) În concepţia poetului, cultura şi natura constituie două forme de trăire relativ egale, numai că pentru a urca la cunoaşterea naturii în prealabil este nevoie de cultură. Abia atunci natura îşi deschide tainele. (…) Natura oferă poetului revelaţii continue, profunzimi ale gândului. Ea îi determină un puternic sentiment al relaţiei cu istoria, al obârşiilor, de convieţuire cu figurile mitice, într-un imperiu al dorului, al neîmplinirilor şi al plânsului. Mai ales plânsul se aude ca o muzică elegiacă, emanând de pretutindeni.” (Vasile Fanache, în Cetatea culturală, nr. 8, 2007) „Lumina din lacrimă, cele două metafore esenţiale ordonatoare ale materiei poetice. (…) Modul personal de creaţie al poetului din Munţii Apuseni este acela de a face din acest topos, cu mare valoare istorică şi simbolică, o matrice stilistică a limbii şi neamului românesc. Specificul naţional al spaţiului mioritic este transplantat acum în Edenul spiritual al Munţilor Apuseni, loc de închinăciune, altar de piatră şi de 286

veghere a neamului, vatra şi obârşia melosului străvechi, leagănul primordial al fiinţei neamului. Într-un peisaj selenar, cu ape pure şi reci, cu brazi care-şi sună lin cetina, cu păduri care şoptesc balade ciudate în adierea vântului, omul stă de vorbă cu Dumnezeu şi cu zodiile. Totul este turnat într-o limbă străveche, ca un fagure de miere, iar versul devine pură incantaţie, colindă, rugăciune, cântec bătrânesc. Niciun alt poet român de la Eminescu încoace n-a reuşit un astfel de transplant lingvistic, un astfel de mulaj pe corpul ancestral, vizionar, de un romantism esenţializat şi căzut în simplă vocabulă melodică precum Teofil Răchiţeanu, poet pur şi astral precum Orfeul tracic de odinioară sau magul Decheneu al dacilor liberi şi măreţi. (…) Creator de limbă şi de limbaj poetic cu mare forţă sugestivă, Teofil Răchiţeanu pătrunde direct în miezul filosofic al lucrurilor, în care vremuirea şi cosmicitatea, curgerea şi devenirea Timpului, succesiunea armonioasă a anotimpurilor devin un substitut pentru melancolia dintotdeauna a fiinţei, coloana metafizică a vibraţiei umane, integrarea acesteia în Marele Tot. (…) Reîntoarcerea la psalmii biblici, la oralitatea bătrână a Mioriţei conferă poeziei lui Teofil Răchiţeanu acel aer de solemnitate gravă sub care respiră focul unei mari combustii interioare, altoită pe filonul unei oralităţi savante, îndelung studiate.” (Mircea Popa, „Teofil Răchiţeanu: Lumina din lacrimă”, în Făclia, marţi, 10 iulie 2007) „Tematic vorbind, poezia lui Teofil Răchiţeanu apare, parcă voit, ruptă de contextualitatea prezentului (nici o aluzie politică, nici un protest social, nici o satiră de moravuri uşoare ş.a.), înălţată într-o atemporalitate olimpiană, de unde autorul îşi contemplă viaţa, îşi măsoară vârsta, îşi decantează sentimentele, se judecă pe sine în relaţie cu semenii, cu faptele lor şi mai cu seamă într-o proiecţie de veşnică şi esenţială contopire cu natura. (…) Tristeţea elegiacă a versurilor lui Teofil Răchiţeanu (…) este marcată de un acut sentiment al singurătăţii. (…) al înnoptării în vremea vegheată de Dumnezeu, în care însuşi se pierde cu teama aceleiaşi singurătăţi (…) şi sub semnul căruia îşi împlineşte, în fapt, destinul uman. (…) Sub semnul acestei detaşări de altitudine, poetul se vede pe sine însuşi în postura unui veritabil cânt, în

287

dor de absolut.” (Constantin Cubleşan, în Tribuna – Claviaturi, nr. 9, 2007) „Poezia domnului Răchiţeanu se dovedeşte a fi extract, esenţă de clipe înălţătoare, de gesturi de măruntă fericire, de adâncă meditaţie asupra fiinţei, destinului, nimicniciei.” (Radu Vida, în Tribuna afacerilor, septembrie 2007, pag. 10) „Farmecul omului şi scriselor lui Teofil Răchiţeanu se insinuează într-o blândă trufie a singurătăţii, semănând cu un prelung şi întârziat ecou.” (Mircea Vaida Voevod, Inscripţii pe tâmpla pietrei, prefaţă la volumul Efulguraţii, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008, p. 9) „Lirica teofilină ţâşneşte parcă odată cu timpul originar, muzica sa interioară, presimţită, nici măcar audibilă pe frecvenţe obişnuite de comunicare, făcând din poeme versiuni complementare ale uneia şi aceleiaşi doine, ca un ecou transistoric în arcul muntos al Vlădesei. Orfismul subsumează, în proiecţia lui indefinită, atât viziunea religioasă, cât şi pe cea politică (regală) într-o funcţiune mitic-ritualică. Poetul este în acelaşi timp preot-mag şi voievod, (de)săvârşind un rit(m) pentru nunţile necesare ale fiinţei cu nelumea. Dincolo de puterile limbajului, cu permanenta şi subversiva proximitate a morţii, poetul îşi articulează discursul ca o incursiune în interiorul fiinţei, urmând calea Eternei Reîntoarceri, adulmecând originarul la fiecare pas. (…) eul îşi articulează discursul în jurul nucleului ideatic al trecerii, al mişcării în vid. Adevărata dramă a sa constă în vremelnica şi dificila relaţionare cu sacrul, poezia reprezentând forma dorită de existenţă, dialogul cu universul, conexiunea cu ideile care frământă lumea. Dumnezeu agonizează deopotrivă cu omul şi cu natura supusă teribilei încercări a prăbuşirii în sine. (…) Obsesia de a cuprinde infinitul structurează constant proiectele poetice, vădind profunda adeziune la avântul eminescian şi la filtrările sceptice argheziene. Eul liric e un Luceafăr răsucit spre izvorul lumilor, oprit din zborul său transuranic de o prea grea povară a sinelui răsfrânt în oglinda stazei cosmice. Roua, elixirul 288

veşniciei aglutinate hipertrofic, transpune eul în ipostaza orfică a divinităţii în derivă, ipostază a poetului arhetipal, sedus de perspective halucinante la orizontul nemărginirilor. (…) La începutul unui nou veac, poezia aceasta a neliniştilor metafizice trebuie receptată în sensul ei primordial, de katharsis, de flux de energii pozitive, de elevaţie spre sublim. Fascinat de frumuseţea gestului ritualic care devine semn, poetul l-a scos din condiţia de mijloc al ajungerii la formă şi l-a făcut formă în sine, prin cuvânt. Semnificaţiile ideatice gravitează în jurul unor metafore obsedante ale existenţei umane în sânul structurilor guvernate de energia primordială. Poet născut, iar nu făcut, reiterând prin ceremonialul său liric condiţia arhaicităţii perene, latentă într-o zonă penumbrică din profunzimile sufleteşti ale fiecărui ins de pe Terra, Teofiliu trăieşte în satul anistoric de care pomenea Blaga în demersul său filosofic.” (Cristian Paşcalău, „Alizeul de dor sau năzuinţa de recuperare a sacrului”, în Vatra, nr. 1-2, Târgu-Mureş, 2008, pag. 172175) „Sugestia martirajului, a penitenţei are acoperire morală, împletită de gesticulaţia rememorativă cu ritualizarea mişcării. (…) În lirismul naţional al lui Teofil Răchiţeanu e multă profunzime şi frenezie spirituală, cel mai adesea revărsate în ritmicitatea versului clasic brodat cu imagini memorabile.” (Al. Florin Ţene, în Viaţa de pretutindeni, 1-5 mai 2008, pag. 167) „Teofil Răchiţeanu ştie de la Eminescu şi Blaga că definitivul nare nevoie de originalitate, ci de mărturie simplă; integrează localul în Tot şi într-un timp unic sacralizând şi smerindu-se în sacralitate.” (Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Semne, Bucureşti, 2009) „Într-un poem, într-un volum, Poezia îşi are doar începutul. O fereastră ce ne deschide calea spre orizonturi nemăsurabile. (…) Poezia lui Teofil Răchiţeanu devine (…) preponderent esenţializată. Lirismul său exprimă deschis sumeţirea satisfacţiei depline a actului poetic de creaţie într-o Genesis perpetuă, de participare prin asociere simbolizată 289

cu Demiurgos la finitatea a ceea ce, în Univers, nu arată a fi… Creaţie, ci doar un început. Vorbeam de o asociere (…) între doi creatori, urmărind un scop impus de dubla chemare a celor doi: Demiurgos şi El, Omul însufleţit cu har din momentul facerii chiar. (…) Cosmosul, timpul, natura, iubirea etc. sunt eterne şi tezaurizatoare de lirism. Poetul ne pune în relaţie sensibilă cu sublimul din etern. (…) Obsesia mitului religios-istoric creşte atât de puternică încât devine vizibilă dedublarea poetului cu un Decheneu actualizat în… eternitate. El, acest Dumnezeu tors din mot, este înconjurat de o natură integral animată. În jurul său „dănţuiesc, în miez de noapte, iele”: danţul, jocul ielelor – temă, de fapt, modernă – jocul ideilor. (…) Omul etern ogoit în poetul-destin se caută înverşunat pe sine, pe cel vinovat de-a-l fi creat după chipul şi asemănarea Sa. Adică mai mult decât viaţa, i-a dat harul iniţial, fiorul Creaţiei. Dar şi tremurul, nu de El, că este, ci de groaza că s-ar putea să nu fie. (…) Fiinţa lirică nu există ca parte, ci numai ca parte din întreg, din total. Divizată, ar fi supusă unui destin fulgurant pe care îl refuză cu înfricoşare şi dârzenie. Fiinţa lirică însufleţeşte inanimatul. Este acesta şi sensul, substratul profund al luminii din lacrimă, a purului izvorât din pur. Intuim un nou umanism care, literar, nu se opune, ci se întregeşte prin divinitate.” (George Mirea, în vol. Memorii ficţionale, vol. 2, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009, pag. 369-373) „Teofil Răchiţeanu se numeşte pe sine „Paznic al albei singurătăţi”, pornind de la starea lui de intelectual retras în munţi într-o vieţuire solitară şi productivă pe plan literar. El este un mijlocitor între versul dulce popular şi poezia cultă, îndreptăţită în ritmurile ei tropice de mişcarea naturală a peisajului alpestru. În versurile lui freamătă viaţa adâncurilor codrilor, apelor repezi ce străbat ţinutul, alura mândră a strămoşilor care au consacrat acest spaţiu şi datorită cărora noi astăzi ne bucurăm de viaţă în libertate. Aş putea să dau exemple nenumărate de versuri limpezi ca cristalul, împovărate de solitudinea muntelui, de unicitatea peisajului, dar n-o fac în speranţa că cititorii vor descoperi ei înşişi frumuseţea nebănuită a acestor versuri de la care se pare că a început lumea.” (Gavril Moldovan, în Mişcarea literară, Bistriţa, anul VIII, nr. 3-4, 2009, pag. 151) 290

„Autorul, care a debutat cu Elegii sub stele, în 1969, practică – până în prezent, când şi-a trecut în fişa de dicţionar vreo 15 volume de versuri – o lirică funciar orfică, elegiacă şi baladescă (…) şi care defineşte un destin poetic în a cărui lentă devenire fiorul mistic, alonja transfiguratoare şi limbajul genuin devin autoritare. (…) Este vorba, în fond, de un tip de sensibilitate primară, de un apetit pentru Melancolie şi imaginar cosmogonic. O deschidere spre sursele originare („tărâm de Mume”) şi misterul existenţial („mitologicale”). Miza actului scriptural este una în răspăr programatic cu tipul de comunicare al liricii actuale. Funcţia simbolică a limbajului la Răchiţeanu are, totuşi, detentă modernă, poezia lui rămânând, însă, subjugată ideii de stare emoţională. Aventura propriu-zisă a limbajului se întemeiază rezolut pe achiziţiile transparenţei clasice. (…) Fiorul thanatic şi sfâşierea universală transpar din această lirică limpidă, ca şi interogaţia cosmicului şi epifaniile revelaţiei. (…) Rezistent la extravaganţele minimalismului decolorat şi ale meandrelor viscerale, ale viziunilor obscure, Răchiţeanu cultivă paradigmele limbajului neostentativ, pritocit în retortele arhaizantfolclorice ale eului său primordial. Plonjarea în mit, întoarcerea la origini, invocarea memoriei istorice şi a ethosului popular sunt o constantă a demersului său poetic. (…) Răzbate din lirica acestui poet de rafinament imnic un frison metafizic, o alonjă naţională a permanenţelor şi o jale cosmică. Nu mai puţin, se impun hieratismul ritualurilor ancestrale şi viziunea hiperbolică a elementelor şi făpturilor, în contrast cu agresivitatea nevrotică a cotidianului. (…) Melosul şi desenul hieratic al acestei lirici au substanţă clasică; poetul tinde să acorde sens cuvântului taumaturgic. De bună seamă, e convins că nimic nu e fundamental în poezie în afara expresivităţi limbajului. (…) Graţie acesteia, actul poetic, ca agent al comunicării coerente şi sensibile, se constituie şi într-un act de iniţiere.” (Vladimir Udrescu, „Un poet sihăstrit în Apuseni: Teofil Răchiţeanu”, în Gând românesc, anul IV, nr. 4, octombrie 2010, pag. 82-84, reluat în Spiritul Critic, anul IX, nr. 2 (34), aprilie 2011, p. 26-29)

291

„Esenţa poeziei lui [Teofil Răchiţeanu] este de sorginte eminescian-romantică, visul, istoria şi erosul fiind principalele coordonate pe care se mişcă această poezie, plină de sonuri nostalgice şi de o muzicalitate căutată. Elegia erotică naţională, dar şi tumultuosul verb protestatar şi vaticinar străbate cea mai mare parte a creaţiei acestui poet. (…) Există în poezia sa un mod consubstanţial de a trăi arhaitatea locurilor încărcate de istorie şi de o mitologie specifică a acestui ţinut, plasat de el în zona unei idealităţi tulburi, amintind atât de negurosul Toma Nour, cât şi de legendarul Iancu, de oaza de singurătate a sihastrului Daniil sau a visătorului romantic din insula lui Euthanasius. Din astfel de elemente diverse, pe care le filtrează şi le interpretează de pe poziţiile unui ins în răspăr cu civilizaţia şi cu blestemul mecanicist al oraşului modern, Teofil Răchiţeanu reface la nivelul conceptual şi vizionar mitul satului tradiţional, al omului trăind în vecinătatea codrului, a muntelui şi a unei naturi nefalsificate. (…) Toate temele fundamentale din poezia eminesciană, toate stările atitudinale ale acestuia pot fi regăsite într-o nouă re-configurare artistică în poezia lui Teofil Răchiţeanu, total sustrasă sugestiilor optzeciste şi post-moderniste, ca şi aluviunilor avangardiste. (…) Ca atare, el resuscitează la nivelul epocii moderne modelul Eminescu, felul de a fi şi de a opera al acestuia, reinstaurând dominaţia formelor frumoase, a cavalerismului structural, al risipei orgiastice în natură, unde beţia simţurilor trăieşte la nivelul muzicalului şi al hipersensibilităţii onirice. Poezia sa repopulează natura orgiastică a Munţilor Apuseni cu figuri legendare, precum Decheneu şi Avram Iancu, Zamolxe şi Docheana, pe care le plasează într-un cadru feeric, de basm, cu personaje mitologizante cum ar fi Soarele-Sfânt, Tărâmul de Rouă, Țara lui LeruiLer, pământul Dorului-Dor, cărora le conferă în egală măsură o misiune istorică şi alta anistorică, încărcate de o aură tragică. Profetismul militant are un substrat istoric puternic alimentat de realităţile unei istorii zbuciumate şi împilate, purtătoare a unei unde de melancolie apăsătoare. Niciunul dintre poeţii români care au abordat metafora muntelui nu au creat un topos mai caracteristic şi mai fertil sub raportul poeticităţii ca Teofil Răchiţeanu, la care elementarul naturistic se încarcă atât de pregnant de o vrajă eminesciană pătrunsă de adoraţie 292

divină şi de pustiitoare incantaţie lirică. Forţa păduroasă a arhaităţii milenare e hrănită atât dintr-o demnitate umană ulcerată sau răzvrătită, cât şi din sentimentul covârşitor al unei cosmicităţi elevate, de sorginte protectoare. Măria sa Codrul apare încărcat aici cu toate atributele unei paternităţi voivodale, trimiţând la starea aurorală a sufletului, care uneori devine agonic-sentimentală sau încărcată de sonurile doinelor româneşti şi ale baladelor eroice. (…) Teofil Răchiţeanu are meritul de a construi ceva nou, o lume veche, dar care trăieşte cu el în contemporaneitate. (…) Alizeul de dor e furtuna care răscoleşte conştiinţele, care readuce trecutul la masa istoriei şi acordă timpului sunetul primordial. (…) Odată cu el pătrundem în lumea închipuirii, cea a raiului etern, pe unde demiurgul îngândurat, travestit în poet, colindă bântuit de tristeţile metafizice ale ireversibilităţii. Ispita de transcendere a lumii finite este o dorinţă fundamentală a eului liric, participant activ la viaţa cosmică şi plasându-şi viziunile în fabuloase decoruri fantastice. Îmbătrânirea este echivalentă la el cu veşnicia, cu sentimentul că omul se află deasupra timpului şi spaţiilor şi că este, de fapt, o părticică din natura imuabilă, resimţită ca semn distinctiv al unei perenităţi absolute, în care esenţa umană îşi păstrează harul demiurgic, acordat la naştere. În acest cadru anistoric, bardul bătrân este şi el o hieroglifă a timpului. (…) Eul liric înregistrează curgerea nesfârşită a vremii ca pe propria sa devenire, în care este implicat ca într-un Tot universal. De aici sentimentul măreţiei cosmice din poezia lui Teofil Răchiţeanu, punct din care respinge atât răul social, cât şi răul istoric. Melosul melancolic, cuvântul expresiv, repetiţia rememorativă, primitivismul hieratic, simbolistica vag basmică adâncesc faliile de simţire genuină şi le ridică în stare altitudinară a emoţiei, în care bucuria se tânguie. Mitul peregrinului, al prigonitului de soartă, cutreierat de dorul de ţară, răzbate din aceste căutări prelungite din generaţie în generaţie, de la Odyseus până la noi. (…) Sentimentul zădărniciei transpus în sculpturalitatea clasică, marmoreană instaurează acea solemnitate regăsibilă doar în poezia lui Eminescu, prin care omul este absorbit de timp şi de mireasma şăgalnică a doinei. (…) Pulsiunea melancolicelegiacă se reîntoarce în cazul lui la primordial, printr-o abilă manevră de convertire a poeziei populare într-un element de poeticitate 293

transfiguratoare (…) combinată cu refacerea stării contemplative în faţa naturii veşnice, copleşitoare. (…) Bocet sau colindă, doină sau baladă, câteva din speciile tradiţionale ale folclorului sunt încercate pe rând pentru a le smulge sunetul originar de tristeţe metafizică şi jelanie atemporală. (…) Specificul naţional, reprezentat de spaţiul mioritic sempitern al Munţilor Apuseni, reapare cu toată puterea lui divinatorie şi incantatorie într-o nouă proiecţie revelatorie în mulţimea de poezii care au în centru toposul acestor munţi încărcaţi de istorie şi, în acelaşi timp, altar de piatră şi leagăn primordial al fiinţei neamului. Într-un peisaj selenar cu ape pure şi reci, cu brazi care-şi sună lin cetina, cu păduri care şoptesc balade ciudate în adierea vântului, omul stă de vorbă cu Dumnezeu şi cu zodiile. Totul este turnat într-o limbă străveche, plină de înflorituri şi vocanule calchiate după Eminescu, dar încărcate de un timbru specific, nou, netocit, care imprimă o notă de originalitate semantică, conferind o coloratură specifică demersului liric. (…) Creator de limbă ş de limbaj poetic cu mare forţă sugestivă, Teofil Răchiţeanu pătrunde direct în mijlocul filosofic al lucrurilor, în care vremuirea şi cosmicitatea, curgerea şi devenirea, succesiunea armonioasă a anotimpurilor devin un substitut pentru melancolia dintotdeauna a fiinţei, pentru vieţuirea ei în veşnicie şi dincolo de ea. Teofil Răchiţeanu umblă prin lume îmbrăcat în haină de schimnic, de ermit, păzind diafanitatea şi candoarea lumii şi redându-le circuitului uman în forme neverosimil de cantabile. Marele lui merit e acela de participa la perpetuarea unei mitologii naţionale veritabile, pe care o primeneşte şi o proteguieşte asemenea unei vestale. (…) Constatăm în acelaşi timp reîntoarcerea la psalmii biblici, la oralitatea unor structuri lirice cu caracter folcloric şi la sunetul de corn al romantismului elegiac de poeta vates, la itinerarea motivului Morţii mioritice (Măicuţa bătrână) şi a rezistenţei voivodale în faţa vicisitudinilor sorţii. Există, evident, în lirica sa şi o faţă a deznădejdii, a zădărniciei, a suferinţei îngrijorate, a resemnării apăsătoare. În asemenea cazuri poezia dobândeşte accente liturgice, de lamento, invocaţia Morţii şi a somniei insinuându-se cu gravitate în atmosfera simţualistă a textului (…) vine să contureze mai accentuat perimetrul perisabilităţii fiinţei şi a intrării ei în zona crepusculară, a stingerii. (…) Teofil Răchiţeanu înstrună o liră 294

orfică, plină de motive biblice şi de invocări ale divinităţii, chemate să gestioneze tăcerea sihastră a munţilor, a căror frumuseţe imaterială ascunde taine multiple şi încă nedezlegate. (…) Frumuseţea poeziei lui Teofil Răchiţeanu tocmai de aici şi vine, dintr-o înscenare a arhaităţii, unde nimic nu mişcă şi totul pare împietrit într-o ordine imuabilă de început şi de sfârşit de lume, unde ciclurile naturale se rotesc în virtutea unor legi statornicite la începuturi şi lumea capătă aerul hieratic al unei lumi crepusculare, învăluită în mantia strălucitoare a stingerii. (…) Avem de-a face cu o taină biblică venind din începuturi imemoriale, pe care omul zadarnic caută s-o pătrundă, taina Creaţiei fiind unică şi aparţinătoare doar lui Dumnezeu. Totul se derulează conform unui scenariu ce vine de dincolo de lume şi de noi, de unde impresia de zădărnicie, neputinţă, pustiire. (…) Teofil Răchiţeanu a asimilat din interior mecanismul dialogului poeziei blagiene cu Eternitatea, a reconstituit temeiurile cosmogoniei eminesciene şi acea jale adâncă metafizică recognoscibilă în poezia lui Goga pentru a crea, ca la gândirişti un spaţiu populat de fiinţe tainice şi misterioase, o lume românească de o specificitate aparte, peste care pecetea destinului implacabil s-a imprimat o dată pentru totdeauna. Tristeţea veciei care expiază sau agonizează în lipsa sau în prezenţa lui Dumnezeu varsă în noi acel gând de imensă cutremurare demiurgică, în care Moartea însăşi nu e o soluţie. (…) Peste poezia de lacrimă stelară a lui Teofil Răchiţeanu suflă crivăţul veşniciei româneşti, îmbrăcată în straiele Moţului din Munţii Apuseni, cântând din fluierul eternităţii povara unui destin fără moarte, ca o Lebădă Neagră a unor timpuri ce nu se mai întorc.” (Mircea Popa, în vol. Prezenţe literare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) „Noaptea lui Orfeu şi Somn de voevod duc imediat cu gândul spre starea orfică blagiană şi visul voevodal eminescian. E un fapt cert că poetul repetă experienţa marilor săi înaintaşi, dar nu ca epigon, ci prin puterile sale sufleteşti. Teofil Răchiţeanu e un poet de largă cultură, un foarte fin estet. Se mişcă uşor în spaţiul mitologiei, pe care o degustă nu doar ca amator de antichităţi, ci trăieşte în spiritul ei ca un expresionist ce este. Aspectul uşor vetust al poeziei sale nu e decât 295

rafinament poetic. Avem în Teofil Răchiţeanu un poet modern prin acest rafinament. El nu scrie, ci cântă, întocmai ca Orfeu. Poeziile sale sunt cântece orfice care induc o stare duminicală. Portativul lor e aerisit, cuprinde doar tonuri elegiace şi imnice. Dar câtă solemnitate! Lexicul, foarte restrâns. În pură viziune clasică, nu toate vocabulele au acces în aceste cântece. Selecţia se face între cuvinte, nu între vorbe. Cuvintele sunt astfel alese încât să se resoarbă în cântec. Ele comunică în măsura în care şi cântă. Sensul lor e profund muzical prin forţa de sugestie. Sunt cuvinte-simboluri. Modelul e foarte vechi, vine dinspre Dosoftei. Nici un alt poet român n-a recepţionat atât de bogate ecouri muzicale din Dosoftei ca el. Senzaţia de monotonie lexicală şi de timbru poetic vine din intenţia lui Teofil Răchiţeanu de-a psalmodia. Sferele poeziei sale sunt atât de înalte că vorbăria de rând nu ajunge la ele. Poetul sublimează necontenit în căutarea esenţelor. Versurile sunt reluate şi întoarse pe toate feţele până ating puritatea cristalului. (…) Motivul nopţii orfice deschide poezia lui Teofil Răchiţeanu spre orizonturi metafizice, unde rareori poeţii au ajuns. El prefigurează toposul cosmic undeva la margini de pământ, într-un noian de neguri, care izolează mări întunecate şi pustiuri nesfârşite. Poetul trăieşte acut sentimentul Apocalipsei. Nu de meditaţie este vorba, la el meditaţia se resoarbe în elegie. O stare de prăbuşire îi apasă sufletul. Asumându-şi condiţia lui Orfeu, cântecul său însoţeşte neputincios destrămarea cerului. Toate, acolo, se leagănă, încât nimic parcă nu mai rezistă vertical. Un cutremur cosmic a pus în mişcare temeliile. (…) În poezia sa se leagănă mări, pustiuri, clopotul cosmic chiar, clătinând ordinea cerească, dar se leagănă şi tristeţea ori plânsul ca expresie a clătinării sufleteşti. (…) E o întrebare tulburătoare care ne apropie de condiţia tragică a omului modern. (…) Teofil Răchiţeanu trăieşte până la capăt sentimentul tragicului existenţialist. Într-un univers mort, când Dumnezeu închis în raclă străvezie pluteşte pe apele pustii, încheietor el însuşi de vecie, sufletul nostru unde s-ar mai putea duce? Singuri supravieţuitori, avem destinul lui Orfeu, fără să-l ştim. Somnul lui este şi al omenirii. Poetul îl rosteşte în cântecele sale apocaliptice, dar lumea nu pare a-l auzi. Noaptea orfică este astfel simptomatică timpului nostru crepuscular, slujbei de vecernie a lumii. Somnul voevodal e un alt motiv poetic drag 296

lui Teofil Răchiţeanu, învecinat cu cel al morţii orfice. Imaginaţia sa configurează acum un topos mitic pentru refugiul voevodului din lume. (…) Voevodul îşi trăieşte, odată cu lumea, timpul său crepuscular. Ce e în cer e şi pe pământ. Restriştea sa la e la fel de apăsătoare ca cea a lui Orfeu. (…) Elegiile şi litaniile lui Teofil Răchiţeanu sună, astfel, ca un stins cântec de lebădă a lumilor în prăbuşire. (…) Rareori tonalitatea elegiacă se converteşte, în poezia lui Teofil Răchiţeanu, într-una imnică. Sunt două determinările care o produc: tărâmul de rouă şi partea de dragoste. (…) În poezia erotică, Teofil Răchiţeanu se particularizează nu atât prin tipul special de trăire, cât prin expresia poetică folosită. Un ritm domol, alternând între stările de extaz şi de nostalgie. Deficitul de senzualitate e compensat de o mare putere de idealizare. Iubirea care îl încearcă are atribute hieratice. (…) Expresia poetică a lui Teofil Răchiţeanu este, după cum spuneam, foarte rafinată. Puţini poeţi pipăie atât de meticulos cuvântul înainte de a-l clădi în text. Nu cuvântul trebuie să strălucească, ci textul. De aceea, nu există nici un moment să mute accentele, să reteze silabele, să folosească material lingvistic local, numai să facă textul să cânte.” (Iuliu Pârvu, „Un expresionist baroc”, în volumul Aicea printre ardeleni, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011, pag. 60-67) „Teofil Răchiţeanu se încăpăţânează să rămână ce-a fost, poet în toată puterea cuvântului. (…) O poezie ca a sa nu ţi-i la îndemână s-o prezinţi, ea trebuie ascultată. Poate fi accesibilă unui comentariu neutru, urmărindu-i mecanic temele şi motivele poetice, dar atunci, deliberat, îi împuţinezi substanţa. Ca să-i conservi autenticitatea, să-i luminezi profunzimile, trebuie să-ţi potriveşti tonul după timbrul său. Cu alte cuvinte, se cuvine ca tu însuţi, în calitate de cititor, să te transfigurezi, să devii oleacă poet. Altfel, orice apropiere este formală, nu conduce spre coincidenţa dintre percepţia ta şi trăirea poetică a autorului. (…) Doar arhitectural textele diferă de la un ciclu la altul, pentru că, tematic, sunt asemănătoare. Un acut sentiment apocaliptic trece ca un fior prin fiecare. Vocea poetică a lui Teofil Răchiţeanu rosteşte continuu o sfâşietoare litanie. (…) Sufletul său comunică, peste timp, cu celebre personaje biblice. Ca ele, trăieşte spaima singurătăţii, a drumului prin 297

pustie, a extincţiei. (…) Fiecare text (…) este o tânguire. O sfâşietoare tânguire existenţială, dincolo de orice determinări lumeşti. (…) Imaginea singurătăţii sale ontologice este, în oricare dintre ipostaze, copleşitoare. (…Se poate observa uşor că pentru Teofil Răchiţeanu moartea este altceva decât acceptăm noi îndeobşte. Nu o personalizează în chip hidos, ci o înnobilează cu atribute sacre. Şi ea, precum Dumnezeu, alături de El, e principiu, fundament al lumii. Numai împreună, Fiinţa şi Nefiinţa, îi pot asigura acesteia echilibrul. Sunt funcţii principale în oricare enunţ de sorginte cosmică. De la ele încep să se dezvolte toate determinările. Sfârşitul lui Dumnezeu aduce după sine, firesc, sfârşitul Morţii. Uluitoare viziune poetică, moartea Morţii! (…) Moartea lui Dumnezeu şi moartea Morţii! Iată Vidul Absolut! Probabil, posibil numai ca metaforă poetică. Teofil Răchiţeanu avea însă nevoie de o asemenea metaforă ca să-şi poată măsura Singurătatea. O Singurătate Absolută nu se poate consuma decât într-un Vid Absolut. A nu putea să mori, când totul în jur a murit, iată o dramă care întrece cu mult cele mai grele suferinţe închipuite. (…)Teofil Răchiţeanu este, între cei aleşi, poetul neliniştilor biblice. Nu din perspectivă teologică, fireşte, ci prin adânca trăire poetică a relaţiei omului cu Divinitatea.” (Iuliu Pârvu, în Portal Măiastra, nr. 3, 2011) „Expansiunea axiologică şi dimensiunea argumentativă a discursului poetic oferit de Teofil Răchiţeanu trebuie citite în totalitate. Şi retrăite, pare-mi-se, în integralitatea imaginilor de înălţare şi cădere a Fiinţei.” (Radu Vida, în Făclia, 7 mai 2011) „Teofil Răchiţeanu înstrună o liră orfică, plină de motive biblice şi de invocări ale divinităţii, chemat să gestioneze tăcerea sihastră a munţilor, a căror frumuseţe imaterială ascunde taine multiple şi încă nedezlegate. (…) Frumuseţea poeziei lui Teofil Răchiţeanu tocmai de aici şi vine, dintr-o înscenare a arhaităţii, unde nimic nu mişcă şi totul pare împietrit într-o ordine imuabilă de început şi de sfârşit de lume, unde ciclurile naturale se rotesc în virtutea unor legi statornicite la începuturi şi lumea capătă aerul hieratic al unei lumi crepusculare,

298

învăluită în mantia strălucitoare a stingerii.” (Mircea Popa, în Gând românesc, 2011) „Deschis oricărei forme de poezie (autentică), am gustat, cu aleasă bucurie interioară, poemele lui Teofil Răchiţeanu, înveşmântate în aura melancoliei, bântuite de căutări, regrete, voluptuoasă suferinţă, tăceri apăsătoare şi revolte abia stăpânite, poet mereu însetat, flămând de Dumnezeu, dar – în permanenţă – încercat de îndoieli şi spaime mărturisite, pustiit, exilat între cer şi pământ (…) suflet adânc şi răscolit, scindat de intense trăiri contradictorii, fără pace, interogativ şi neliniştit, probă a modernităţii sale, dar credincios naturii sale originare şi munţilor Apusului, în care a vieţuit şi vieţuieşte, unei formule lirice stabile, ce-i conferă identitate. (…) Întreg volumul sugerează = într-o spovedanie tulburătoare – cântecul unei apropiate despărţiri de viaţă, doar că Moartea, în această insolită ipostază, poartă cu sine graţia şi lumina argintată a lunii, ce-l învăluie pe noul Orfeu. (…) Acesta din urmă vede Lumea ca un răgaz între Facere şi Stingere, un spaţiu iniţiatic, ce ne pregăteşte pentru Nefiinţă. În urmă=ne rămâne doar Strigătul, ca o ultimă manifestare a umanului în faţa Nimicului, asociat tuturor atributelor ce pot defini efemeritatea omului – pustiul, golul, insignifianţa. (…) Peisajele devastate de tristeţe poartă amprenta unei continue alunecări spre Moarte, cu mulţimea de motive ce sprijină o temă atât de gravă: frigul, pustia, crepusculul, amurgul, bezna, târziul / preatârziul, topite toate în murmurul straniu al Styxului, unde adastă umbra lui Orfeu. (…) Persistă, în memoria noastră afectivă, tonul general de tânguire, plâns, vaier, aducându-ne aminte răscolitorul vers eminescian: „De plânge Demiurgos / doar el aude plânsu-şi”, revîrsat – acum – peste toate-ale lumii. Teofil Răchiţeanu are vocaţia suferinţei trăite cu voluptate, transfigurate în artă, precum şi pe cea a originarului asumat cu fermitate.” (Dinu Mirea, în Pro Saeculum, nr. 1-2, 2012, pag. 190-191) „În acest melos, doinit cu bătaie exponenţială, se insinuează deopotrivă conştiinţa vremuirii pământene şi sentimentul cosmicităţii,

299

imanent şi transcendent comunicând sub semnul divinului.” (Zenovie Cârlugea, în Portal Măiastra, anul VIII, nr. 4 (33), 2012, pag. 17). „Exerciţiul liric se derulează de cele mai multe ori în gamă majoră, evitând orice urmă de linearitate prin complementaritatea abordării tematice. (…) [Poemele] sunt tot atâtea popasuri genuine în logos pentru a celebra misterul sfânt al iubirii, surprins în ipostazieri existenţiale diferite, extrase ori mimetic rafinate după un ethos străvechi, revendicat ca model august al poetizării.” (Adrian Ţion, în Oraşul, anul VI, nr. 25, 2012) „Teofil Răchiţeanu ne oferă întruchiparea unui alt poet, ce a descoperit în timpul căutărilor şi regăsirilor un alt tărâm (…), cu inflexiuni mitice, generatoare de viziuni poetice în gradul cel mai înalt al provocării sensibilităţii. (…) Universul poetic din Somn de voevod e încărcat de stări metafizice, între Eros şi Thanatos, între murmure şi aiurări, între incandescenţa melancoliei şi sentimentale sublimări din a căror tensiune se naşte chipul unui voevod în somn. (…) Voevodul e un călător ce visează şi ascultă visul, iar în voevod, cititorul nu-l poate vedea decât pe poetul însuşi, închipuit în lumea poesiei profunde. În spaţiul poetic construit între vis şi somn, între oglindire şi sunet de corn, poetul chiar se proiectează pe sine în somn. (…) Starea e de baladă străveche, venită din imemorial şi răsfrântă prin meditaţie asupra lui a fi, un a fi al poesiei ce face cu putinţă un sfat lăcrimat al voevozilor. (…) Toţi aceşti voevozi primesc de la „cel înmormântat în liră” un destin orfic, prin care deopotrivă voevodul şi poetul mărturisesc pe rând sau deodată.” (Traian Vedinaş, în Portal Măiastra, nr. 1, 2013, pag. 20) „Luminat de flăcările dorului şi ale unei mistice adoraţii pentru datini, rituri şi ceremonii din timpuri imemoriale, poetul şi-a asumat povara misiunii sale speciale, încredinţată lui de puterea divină, supunându-se unui teribil proces de purificare, cu efectele unei adevărate pustiiri apocaliptice.” (Marin Iancu, în Saeculum, nr. 7-8, 2013)

300

„Consecvent unui topos de ecouri mitice şi legendare, ale cărui ritmuri melodice freamătă cu egală îndreptăţire peste tematica tot mai îndurerată a viziunilor negre şi peisajelor în petrecere, Teofil Răchiţeanu trăieşte în sihăstria lui montană sfâşietoarele tristeţi ale conştiinţei moderne, în general ale omului părăsit de Dumnezeu şi lăsat cu nemilostivire în bătaia morţii, a valului diluvian. În colosul de piatră al Apusenilor săi, poetul decantează, ca un Orfeu înfrăţit cu natura, sensurile existenţei şi tâlcurile creaţiei, convins că dincolo de formele pieritoare, dincolo de durată, există acea salvatoare pacificare a retragerii, a absorbţiei omului în natură. Un fior de arhaicitate şi o puternică folcloricitate engramează această poezie de aer tare, din care răzbate, cu asumarea unui dolorism stratificator şi coalescent, un inconfundabil oratoriu teofilian.” (Radu Simion Calotescu, în Portal Măiastra, anul X, nr. 3 (40), 2014, pag. 13) „Stilistic şi conţinutistic opera lui Teofil Răchiţeanu este străină textualismului postmodernist, autorul etichetat fiind ca „tradiţionalist”, „eminescian” (ce-i drept, fără epigonism), „folclorizant” etc. În schimb, lectura celor cinci volume pe care a binevoit să mi le trimită, mi-a dezvăluit un remarcabil spirit transmodern, ceea ce poate să deschidă o altă perspectivă a receptării literare a scriitorului din Munţii Iancului. (…) Orfismul său pare a avea în plus conştiinţa rădăcinilor arhetipale, veninde dintr-un alt mit străvechi, cel al lui Narcis şi Echo. De remarcat că ne găsim în miezul unui mit estetic central, din care s-a născut limbajul poetic: floarea de stil. Este metamorfoza jertfelnică a lui Narcis, cel prefăcut de zei într-o floare, narcisa. (…) Identificăm în acest plâns voevodal marca originalităţii orfismului lui Teofil Răchiţeanu. (…) Miracolul poeziei lui Teofil Răchiţeanu vine dintr-o enigmatică lumină a plânsului, plângerea morţii lui Dumnezeu, antipostmodernă, prin excelenţă. În faţa triumfului raţionalist care a declarat că Dumnezeu a murit, poetul vine cu jelirea albă a acestei morţi. (…) Numai că acest plâns al universului e un cântec, un imn de slavă, de solemnitatea jocului secund barbian. De aceea, Geo Bogza avea dreptate să invoce, alături de Eminescu, şi pe Ion Barbu, în încercarea de a desluşi pecetea poeziei lui Teofil Răchiţeanu. Plânsul 301

acesta imnic, oximoronic, e chiar ceea ce poetul numeşte lumina din noaptea lui Orfeu, ultimul lui cântec. (…) Dumnezeu se confundă cu bătrânul Orfeu, murind „uitat pe-o neagră vale”, din urmă-i Lyra cântând singură, în nesfârşite ecouri…, ca în ultimul poem intitulat Ora era grea de-amar. Din ecou în ecou, vine chiar poetul Teofil Răchiţeanu.” (Theodor Codreanu, „Poezia plânsului arheic”, în Bucovina literară, nr. 7-8 (305-306), iulie-august 2016, pag. 23-26) „Puţini ştiu că Geo Bogza făcuse cândva un drum în Apuseni săl cunoască pe autorul în ale cărui versuri aflase, cu surprindere, nu simple reportaje lirice ale geologicului, ale istoriei cu atât mai puţin, ci solemnitatea şi grandiosul ca aventură umană, realul iluminat în vaste desfăşurări de exuberanţă şi extaz, sublimarea, prin confesiune, a incendiului lăuntric şi umanizarea, prin iubire, a primordialului. Elegia gravă, a fabulosului geografic este doar decorul fizic al unei utopii de idealitate şi al unui suflet învins de cutremurul purei sale ctitorii. O ctitorie de preamărire a vieţii ca moarte şi a morţii ca viaţă. Ctitoria unui cosmos spiritualizat, în care cuiele de lemn putrezesc odată cu oasele şi cei plecaţi îşi trăiesc odihna sub fereastra celor vii. În volumul Somn de voevod (sic!; 2015) abilitatea de a face din cronologie şi eveniment un spectacol de neclintire în pustiu şi din pulberea vremii un ceremonial de uitare universală se dovedeşte a fi suportul ideal pentru o mitologie în care, eminescian, drama este visul nefiinţei şi noaptea icoanelor stelare. O poezie bântuită mai degrabă de fiorul universal al extincţiei, decât, mistificator, de gândul himeric al lacrimii mântuitoare. Starea voievodală nu este capitol de istorie medievală românească, ea este, compensatoriu, metafora nălucirii de fântâni bătrâne, viforul blagian de lumină, gândul sfărâmat, auzul cel din adânc şi privirea până la orbire în noi înşine. E conştiinţa care ne dezleagă, printr-un sentiment de solidaritate incurabilă, de deşertul vremelniciei noastre. Este utopia că ne realizăm în veghea blândă a absenţei. Voievodul este o suprarealitate de natură ipostatică, o imagine de continuitate a lucrării în duh. (…) Figurat ca o prezenţă de flăcări şi o „candelă a nimănui”, voievodul este vaierul de suferinţă al plânsului lui Dumnezeu. Pustiul asumat ca stare de înmărmurire în visul cel visat e parte dintr-o subtilă 302

convorbire cu divinul pe care, la asemenea intensitate şi exasperare, n-o mai întâlnim decât în prăpastia de fericire şi de „arc vibrând în sine” al lui V. Voiculescu. Gest închis, în ambele cazuri, în dorinţa dulcilor otrăvuri. La ambii, inima psalmic umilită prin şederea înlăuntrul firii. În momentele lui faste, Teofil Răchiţeanu este capabil de mari viziuni ale exhatonului prin subtile reprezentări ale nevindecării, ale rătăcirii sufletului şi ale plângerii cuvântului. Reiterarea, atent orchestrată, a decorului funerar (spaimele crepusculare, sunetul de corn, orele târzii sau muzica subpământeană) împinge discursul spre o cosmogonie a întemeierii pe nimic şi a graţiei pierdute ca un preţ plătit aspiraţiei spre ireal şi inutil (E. Cioran). Totul vine de dincolo şi se duce într-acolo, spre un nicăieri al rugului de îngeri şi al corăbiilor încărcate cu suspine. Impresia este cea de aiurare în ruină şi de stingere în basmul amăgitor al paradisului pierdut. La hotarul lumilor în destrămare, neclintit şi de nepătruns în trufia demnităţii lui, pururi egal cu sine, stă voievodul. Adică poetul. Ca un Sfinx pentru care smulgerea din trup este tăcerea.” (Aurel Sasu, „Un isihast al poeziei”, în Tribuna, nr. 348, 1-15 martie 2017, pag. 8) „Situându-se în afara celor mai importante dintre experimentele pe bază de afinităţi sau opţiuni programatice în măsură să ducă în ultimele decenii la cristalizarea unor noi serii sau generaţii literare cu o rezonanţă notabilă în literatura română, Teofil Răchiţeanu s-a păstrat cu fervoare în limitele unui etos specific, ajungând să impună prin limbaj şi artă combinatorie ingenioasă de cuvinte existenţa unui gen unic de poezie. Cu toate energiile absorbite de un anacronism întreţinut cu destulă ardoare pe durata celor aproape cincizeci de ani de poezie (…) lirica lui Teofil Răchiţeanu stă elocvent sub semnul meditaţiei în marginea misterului, situându-se, în acest sens, într-o bună descendenţă blagiană. (…) Măştile pe care le preferă poetul sunt Timpul, Singurătatea, Destinul, Divinitatea, Moartea şi Muntele, un templu al durerii şi al amintirilor. Versurile păstrează constant imaginea statuară a eului liric, personaj central al universului său artistic, căruia îi este parcă hărăzită dramatic solitudinea (…) Expresie a unui mod mioritic de a accepta moartea, versurile lui Teofil Răchiţeanu asociază explicit 303

metafora dispariţiei cu imaginea apei ca heraclitiană curgere a vieţii şi timpului sau a „bărcii” ce transportă umbrele prin spaţiul tenebrelor, aluzie la Aheron, unul din fluviile Infernului. (…) În locul unei poezii de idei, Teofil Răchiţeanu construieşte o poezie de viziuni metafizice, un tip de poezie, unde spaţiul imaginar devine dominat de interferenţe figurative cu semnificaţii profunde în menţinerea eului poetic într-o continuă relaţie cu spiritualitatea spaţiului mioritic. Refuzându-şi unele manifestări de gesticulaţie preponderent retorizante, Teofil Răchiţeanu şi-a configurat un tip de cunoaştere a tainelor lumii printr-o creaţie lirică dominată de apăsarea timpului şi de fragilitatea condiţiei omului, sentimentul unei stranii singurătăţi şi tristeţi fiind extins asupra întregului univers. (…) Cultivând regresiunea în singurătate, poetul îi înlesneşte cititorului accesul la un mister existenţial, devenit tot mai seducător şi prin vibraţiile cosmice transmise cu atâta evlavie. (…) Versurile reverberează un fluid indicibil atunci când, în efortul descoperirii de sine ca o formă de acţiune vitală, eul liric probează apetenţă vizionară.” (Marin Iancu, „Poetul din Răchiţele”, în Tribuna, nr. 355, 16-30 iunie 2017, pag. 8-9)

„Poezia lui Teofil Răchiţeanu e simplă şi muzicală, dureroasă şi alinătoare – e versul pur în starea lui pură. Despre acesta se va scrie cândva într-o istorie a literaturii noastre, alcătuită fără parcimonii. Dar poetul e imun, parcă, şi la asemenea certificate de perenitate. Pentru că el se ştie într-o deplină comuniune cu natura veşnică şi mereu vie, căreia îi aparţine şi nici nu are nevoie de mai mult. E un poet cum puţini alţii în literatura noastră actuală. Un poet singular, ca să nu spun unic, şi poate tocmai de aceea îi şi stă bine a fi în afara tuturor coralelor clipei celei repezi pe care o trăim noi ceilalţi, cu toţii.” (Constantin Cubleşan) „Poetul caligrafiază un topos energizant al iubirii germinative, într-o gramatică sentimentală ce aboleşte afectarea, gestica pedantă, atmosfera mistificatoare. (…) Rostirea litanică, mereu în metamorfoză, mod de a defini o experienţă existenţială de profundă implicare în 304

descifrarea tainelor lumii, a surselor originare. Esenţiale rămân, în lirica sa, limbajul genuin, fiorul mistic, tenta transfiguratoare, sensibilitatea primară. Un univers liric în care coexistă limbajul arhaizant-folcloric şi imaginarul cosmogonic, rafinamentul ritualic al expresiei şi misterul existenţial al dorului (…) şi al dragostei, ca precept biblic paulin.” (Vladimir Udrescu) „Convingerea poetului este că dragostea şi dorul sunt sentimente omeneşti de temelie ale unei existenţe întru dumnezeire. În lirica lui Teofil Răchiţeanu, cele două delicate însuşiri ale fiinţei umane sunt percepute ca mişcări cosmice consumate într-un amplu spaţiu mirific străjuit de dealuri, păduri şi munţi, un spaţiu binecuvântat de divinitate.” (Gavril Moldovan) „Teofil Răchiţeanu aduce în literatura noastră nu doar profilul poetului de altădată, acel singuratic cunoscător al graiului orfic, ci şi formele de maximă libertate ale graiului popular, atât de apropiat sufletului său. (…) Autorul îşi ascultă muza, îşi vede mai departe de propriul destin, într-o stare de contemplaţie şi deplină înţelegere a manifestărilor naturii, fapt ce nu anulează conştiinţa clipei trecătoare, cu toate modele pe care le poartă. Volumele sale de versuri, multe şi frumoase prin graiul pe care-l răspândesc în lume, prin dovada purităţii şi cultivării izvorului folcloric, la fel ca şi prin autenticitatea trăirilor, îl plasează în linia descendenţei modelului eminescian, reverberat în manieră discretă şi profund personală. Numai că Teofil Răchiţeanu nu se opreşte aici, poezia sa purtând deopotrivă amprenta toposului mirific al Apusenilor şi pe cea a timpului crepuscular al modernităţii. Cântecul său este un sunet de corn, colorat de inflexiunile unor misterioase tăceri, alături de vigoarea dorului ţâşnit din munţi, un dor nestăpânit de eternitate şi frumos, de dumnezeirea formelor naturii şi imensitatea cerului. (…) Preaplinul dorului şi al dragostei se absoarbe adesea într-o dialectică a timpului şi a morţii. Iubirea rezonează cosmic, implicând în devenirea sa tainele şi obsesivele gânduri ale trecerii, atent rânduite. (…) În ciuda simplităţii aparente (…) se angrenează într-o mecanică a comunicării universale, cu propensiune spre mărturia intimă, realizată 305

în momente de mari descărcări sau nelinişti, ca şi în situaţia unor certitudini uşor controlabile, repetate. (…) Aportul pronunţat al metaforei schimbă coordonatele cunoscute ale cântecului popular în imagini noi, de un lirism absolut, recuperator. Iubirea şi forma ei de manifestare – dorul – devin trepte ale (în)dumnezeirii, ale urcuşului mântuitor spre redobândirea purităţii primordiale şi a răgazului edenic. Versurile surprind, prin urmare, aspiraţii, stări şi ecouri ale experienţelor interiorizării sau, altfel spus, ipostazieri ale sentimentului erotic în varii situaţii existenţiale. (…) Versurile sunt reduse la esenţe, încadrate în tipare, puternic reflexive, traversate de fior mistic şi cu totul sustrase decorului cotidian, închegând cântecul orfic al altei dimensiuni existenţiale. Cântarea iubirii devine sinonimă cu rostirea unei rugăciuni, de aici ceremonia lirică a poemelor ce fixează nevoia dezmărginirii, a cuprinderii tuturor tainelor lumii, a trăirii sub semnul tutelar şi salvator al divinului. (…) Teofil Răchiţeanu experimentează eufonic şi semantic armoniile (miresmele) Cuvântului, modelat în text cu multă dragoste, ca singura raţiune a fiinţării.” (Monica Grosu, în Discobolul). „La Teofil Răchiţeanu, actul liric se însoţeşte de nimbul sacralităţii, rezonând cu spaţiul pe care-l evocă. (…) În deplin acord cu straturile semantice ale poemelor, recuzita lirică a autorului însumează un orizont mioritic, de vaste orchestraţii muzicale. Sori şi stele, cer şi munte, linişte şi bucium, singurătate şi pădure, toate alcătuiesc un conglomerat al nuanţelor cromatice şi muzicale, de un răscolitor simţ patriotic. (…) Este atâta sete de Absolut în aceste versuri, o sete de frumos şi puritate, o căutare implicită a tainicului, a filonului eminescian, cu toată melodia şi melancolia lui. Teofil Răchiţeanu cultivă, aşadar, paradigmele unui limbaj arhaizant, un ritual al formulelor imnice, baladeşti ori elegiace, bizare oarecum pentru poezia actuală, dar aducând în substanţa sa comoara de veacuri a limbii române. De aici, o notă de gravitate şi solemn, de ceremonie orfică închinată naturii şi simbolurilor naţionale. Lectura acestor poeme parcă ne transpune înapoi în timp şi spaţiu, ne simţim de parcă am peregrina prin pădurea de argint a lui Eminescu, pentru că la Teofil Răchiţeanu amprenta vizionară şi tentaţia onirică sunt foarte pronunţate. (…) 306

Scriitor de mare sensibilitate, Teofil Răchiţeanu a ales recluziunea munţilor, unde sunetul cornului se aude, ca-n peisajul liric eminescian, cu care poetul are indiscutabile afinităţi. Prin urmare, toate frământările sale nu părăsesc nicidecum acest cadru, unde comunicarea se face nu doar de la om la om, ci, mai presus de atât, omul comunică prin modul de a fiinţa cu natura, cu trecutul. (…) Substanţială în acest spaţiu matricial este legătura cu Divinitatea, mai bine potenţată în decorul viselor de singurătate.” (Monica Grosu) „Acest Orfeu al Apusenilor, care citeşte mersul poeziei după semnele cerului şi ale naturii înconjurătoare, a rămas, dincolo de ispite modiste, el însuşi, asemenea unui Iancu împovărat de legendă, regăsindu-se în matca originară a toate celor curate… Dar nu la modul ingenuu, căci poetul se dovedeşte un spirit mereu frenetic, pătruns de marile întrebări existenţiale şi cutreierat de nelinişti metafizice. (…) [Poemele] amplifică o anumită stare de spirit, desăvârşind profilul poetului (…), aducând în poezie un spor substanţial de limpidităţi clasice şi împăcându-l pe eremitul de sub cupola brazilor şi molizilor cu sine însuşi, căci apa din care bea curcubeul este deopotrivă stingere de dor nemărginit, dar şi regăsire de sine. (…) Se observă, însă, de data aceasta o fuziune a eminescianităţii structurale de care vorbeam cu intuiţia profundă a unui vizionarism blagian, graţie căruia izvorul şi tăcerea, marginea lumii şi steaua, păpădia şi îngerul, sufletul bolnav şi ceasul de seară, Dumnezeul acutelor invocaţii şi Moartea exorcizată în tonuri de bocet-descântec, de litanie-maslu, configurează un univers poetic mai bogat şi deopotrivă mai accidentat, un orfism de expansiune maximă şi o trăire la limită a condiţiei existenţiale în faţa unui transcendent care, deşi rămâne mereu reper ideatic, pare a se reflecta în toate ipostazele existenţei mundane. (…) O senzaţie de însingurare cosmică, de pustiu de lume devine din ce în ce mai apăsătoare. Blagianizarea referenţială deschide noi orizonturi eminescianismului structural, clasicitatea folclorizantă dobândind transparenţe, accente şi ecouri de calmă expresivitate expresionistă. (…) Era firesc ca spiritul folclorizant-problematic să ajungă la Blaga prin Eminescu, rotunzinduse într-o formulă de substanţialitate orfică în largi acolade vizionar307

dolorifice. (…) Desfăşurată pe o gamă largă de sonuri şi ritmuri, consubstanţiale fiindu-le fiorul arhaicităţii şi folcloritatea de esenţă litanică, poezia lui Teofil Răchiţeanu şi-a dobândit o indicibilă specificitate, într-o aventură care nu este una a limbajului, ci a marilor idei rotitoare de năzuinţe şi zări, căci spiritul acestuia consună cu eminescianitatea gravă, cu metafizica blagiană, cu dorinţa mai puţin aprigă, oarecum resemnată, de intrare în rezonanţă cu Divinitatea, toate în regimul unei tulburătoare clasicităţi. Acest Orfeu al Apusenilor, care nu e mai puţin autentic şi expresiv, aduce în poezia de azi drama unui însingurat de sub geană de brazi, decantată cu har cristalin şi întemeietoare a unui mirabil cer de stele într-o noapte târzie” (Dan Radu Abrudan – pseudonim al lui Zenovie Cârlugea) „Exigent, şlefuindu-şi producţiile lirice cu o pasiune de orfevru, Teofil Răchiţeanu rămâne esenţialmente un saturnian, a cărui ureche captează mereu acherontice zvonuri venind dintr-o lume îndepărtată, din care izvorăşte pitagoreica muzică a sferelor. Natură discretă, un muntean taciturn şi retras, el practică o poezie bazată pe canoanele rigorii şi armoniei. (…) Pământul şi istoria patriei sunt surprinse într-o aură de veneraţie, în culori de frescă bisericească. Aerul sacerdotal al poeziei e subliniat şi de retorica purtând adeseori parfumuri arhaice, extrase din vechile cronici şi minee. Erotica are adeseori accente funebrale şi o solemnitate de sfârşit de lume. Poezia e trăită ca un grav şi solemn act existenţial, versurile au un murmur lin, de ceremonial religios, de îngânare platoniciană a fiinţei, în care lumea apare ca părere, ca idee pură.” (Ion Cristofor, „Teofil Răchiţeanu”, în Cetatea culturală, )

308