Daris Basarab Stenograme

1

DARIS BASARAB

STENOGRAME povestiri

Bucureşti 2005 www.darisbasarab.com

2

C UPR INS 1.- Cleo..................................................................2 2.- Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată...56 3.- ...mă-ntorc acasă!...........................................69 4.- Dialog..............................................................92 5.- Nihil Sine Deo!...............................................96 6.- 1 Decembrie 1999.........................................100

3

C LE O Au trecut trei luni de la verdictul ”nu va dura mai mult de cinci zile” şi Narcis continuă să se zbată stoic între viaţă şi moarte. Totul s-a abătut ca un trăsnet. Două zile la mare, vreo cinci ore de somn bun la soare şi ceea ce se manifesta lent, a răzbit la suprafaţă. Alertă, analize, consultaţii, tehnică ”nouă” şi verdictul – tumoră la pancreas!? Dezbateri în familie – familie dezbinată – medici, prieteni, colegi, operaţie. ”Unde-l operăm?!” Ezitări, propuneri contradictorii şi o alegere subiectivă. „Mă va opera un prieten! Am fost cineva în acest spital! Mă cunosc asistentele şi infirmierele, nici nu mă va costa prea mult!” „Tocmai acuma când cabinetul mergea atât de bine!?” „Lasă Cleo! Nu e ceea ce se spune! O recidivă hepatică şi un diverticul, cam mare, dar totuşi, un diverticul!” Ideea cu ”nu mă va costa prea mult” i-a surâs lui Cleo, în pofida rezervelor ce le avea faţă de prezenţa putorilor, avide de banii boşorogului. Asistentele ajunseseră să-i macine creierii, în ciuda deselor ieşiri în public cu caracter punitiv. O ştia întreg spitalul. ”Doamna Cleo” ajunsese motivul principal al hotărârii lui Narcis de a se pensiona. Cu, sau fără invitaţie, dimineaţa, la prânz, sau seara, întotdeauna inopinat, se strecura pe poarta spitalului pentru a-l surprinde pe incorigibilul afemeiat în acţiune, mângâind, în cabinet, un

4

sân sau un fund mai fraged, sau, strecurând în buzunarul vreunui halat, niscai hârtii nevinovate, introduse la rândul lor, printr-un gest asemănător, în buzunarul imaculat al uniformei de medic. Nu era uşor să pună mâna pe dovezi. Solidaritatea profesională îşi făcea datoria. Un telefon, sau un sol, îl punea în gardă pe năbădăiosul Narcis şi cabinetul se golea ca prin farmec de probe. Totuşi, prezenţa lui Cleo obţinea şi rezultate iar bâlciul nu mai putea fi evitat. Cuvinte ca boşorog, putorile dracului, comunist împuţit, se amestecau cu exclamaţiile de indignare ale celor vizaţi. În spital, acest gen de vizite erau considerate ca un prilej de destindere. Se amuzau bolnavii, se amuzau colegii, se amuzau ”curvele”. După astfel de scene, Narcis lua hotărâri decisive.” Gata! M-am săturat! Nu mai putem continua aşa! Ori pleci tu şi-ţi iau o garsonieră, ori plec eu!?” „Ţi-ar conveni, sunt sigură! După ce mi-ai mâncat tinereţea şi l-ai îndepărtat şi pe Marcel, poţi să te dedici curvelor tale! Eşti un obsedat sexual! Dac-ar şti ele că-ţi faci injecţii cu hormoni, sau că ai încercat s-o plasezi pe Malvina lui Marcel, ca să rămână în familie?!” „Cleo! Eşti o paranoică incurabilă...dacă cineva este obsedat sexual, apoi aceea eşti tu.” Şi operaţia a avut loc, dar nu în condiţiile impuse de Narcis. „Băiatule, dacă găseşti ceva ce nu-ţi place, faci un simplu by-pass la bilă şi nu te atingi de nimic. Asigurăm o evacuare a bilei şi basta! Promis? O.K!” „Bine doctore, promis!” Şi promisiunea nu a fost ţinută. La deschidere, cele câteva perechi de ochi s-au încrucişat, s-a auzit un ”off!” şi o parte din stomac a fost rezecată!? Abia după vreo patru săptămâni, neintervenind decesul prorocit la ”termen”, s-a spus adevărul. Şi asta, la insistenţele lui Marcel. Ceva nu-i părea cuşer în toată tărăşenia şi a insistat să afle adevărul.

5

Mai târziu a aflat şi Narcis. ”Asta nu e prietenie! Mi-a promis, nu s-a ţinut de cuvânt şi...n-am să-l iert! ”Primele zile după operaţie s-au scurs greu. Toată lumea aştepta să treacă cele cinci zile fatidice. Condiţii erau! O rezervă pusă la dispoziţie, asistente şi infirmiere doldora, vizite de specialitate. Numai Cleo nu era mulţumită. Tensiunea aşteptării, mirosurile inerente, prezenţa ”putorilor” la patul muribundului. Nu, era prea mult! „Să se termine o dată! Eu nu sunt obişnuită cu aşa ceva! Şi nici Marcel nu poate! E mereu obosit, şi nici nu se înţeleg.” „Bine Cleo, de ce nu angajaţi pe cineva să stea nopţile cu el?!” „Sergiu, să aduc pe una din curvele lui aici?! Nu, asta n-am s-o fac! Şi tu ştii cât cer pentru o noapte? Păi n-am de gând să toc rezervele la care am contribuit făcând muncă de servitoare, la cabinet! Eu, din ce am să trăiesc?” El a ştiut doar să toace banii. Şi lui Marcel, ce-i rămâne?!” „Cleo, treaba cu cele cinci zile, nu ţine! Uite-te la el! Păi aşa arată faţa unui muribund?! Treaba va trena, sunt sigur, aşa cum sunt sigur că nu ai să rezişti săţi petreci zilele şi nopţile lângă el. În plus, vă mai şi certaţi şi asta numai bine nu vă face.” „Ei, aşi! Doi bani nu dă el pe cearta asta. Şi, măi Sergiule, tu crezi că eu mai pot ţine în mine tot răul sădit de el? Păi, afemeiatul ăsta, preocupat numai de înfăţişarea lui de bărbat bine, spreiat până şi în chiloţi, m-a umilit şi batjocorit în faţa unei lumi întregi. Şi lui Marcel ce i-a făcut?! Băiatul ăsta minunat, hipersensibil, a devenit un dur care nu mai vrea să ştie de familie. Auzi, tu, să încerci să-i plasezi fiului tău pe fosta amantă şi să insişti s-o ia de nevastă!? Putoarea asta de Malvina, drăguţă, nimic de zis, a vrut să ţină în mână nu un doctor, ci doi, tatăl şi fiul. Măi, tu eşti un tip deosebit, spune-mi dacă aşa ceva se poate înghiţi?!” „Chestia cu un tip deosebit, nu prea ţine. Cam ştiu

6

eu ce părere ai tu despre mine, dar nu cred că e momentul să divagăm.” „Sunt convinsă că neruşinatul ăsta ţi-a băgat tot felul de prostii în cap la adresa mea. Aşa a făcut mereu. Tuturor le spune că sunt nebună!” „Nu te mai gândi la prostii şi concentrează-te pe adevărata tragedie ce se întinde ca o plagă. Când te gândeşti cum alerga mai ieri la tenis şi mă îndemna să nu-l menajez! Ţinea morţiş ca la sfârşitul sezonului să slăbească vreo zece kilograme şi mai ales să mă bată!? A reluat chiar lecţiile cu Marin. Depunea un efort deosebit în tot ce făcea. Nu concepea să fie al doilea. E absurd ce se întâmplă! Oricum, ar fi bine ca Marcel să sacrifice măcar o noapte şi să rămână cu el. Din felul cum vorbeşte despre el, se poate vedea de la o poştă cât suferă din cauza lui. Dacă l-ai auzi cum îşi deapănă amintirile! Nu poate pricepe de unde apare această forţă centrifugă care-i aruncă, îi îndepărtează pe tinerii de azi de familie. De fapt, ca să-i distrag atenţia de la boală, îl provoc la discuţii. L-am întrebat ieri care este amintirea cea mai pregnantă legată de Marcel. Mi-a povestit, cu lux de amănunte, cum au rămas singuri, pe o creastă a Bucegilor, pe o potecă îngustă, cu prăpastia în dreapta, cu rucsacurile în spinare, în întunericul nopţii. Teama lui, încrederea puştiului în forţele lui ”tati”, absurdul situaţiei pe care doar el o provocase, prea încrezător în muntele pe care-l iubea atât! Ascultându-l, retrăiam hoinărelile prin ţară, cu fiica mea, fericită că eram fără ”ele”, fără mama şi bunica, o noapte petrecută la poalele gheţarului Scărişoara, într-o pădure, şi aşa începeam să înţeleg pe ce se bazează a noastră prietenie. O sumă de afinităţi, de gusturi comune, o dragoste bolnavă pentru munte, mare, deltă. Aşa am aflat despre slăbiciunea lui pentru cele două concerte pentru vioară de Max Bruch. I-am promis să-i aduc mâine

7

înregistrarea lor pe o casetă. Avea ochii înlăcrimaţi...” „Lasă măi, Sergiule, astea sunt doar de faţadă. Sunt convinsă că şi acum suferă mai mult nu din cauza operaţiei, ci de teama că nu s-ar mai putea întoarce la putorile lui. Tu, îmi spui de Marcel. Cum o să-l pun să doarmă aici?! În meseria lui are nevoie de linişte, de odihnă. Seara este foarte obosit, şi apoi, între ei este o prăpastie. Am să încerc eu să rămân aici nopţile, mai ales că ştiu că tu vii să mă schimbi dimineţile. De fapt, dimineaţa are el mai mare nevoie de ajutor. Pedant cum e, nu suportă să rămână nebărbierit, nespălat, nearanjat la oglindă. Se teme probabil să nu fie vizitat, ştii tu de cine. Ţi-am vorbit eu de ultima lui cucerire? Una, Mia, lua-o-ar dracu! Are douăzeci de ani, bineînţeles că la vârsta asta arată foarte bine, ce se compară cu noi babele?! Şi, ca orice putoare, se îmbracă din nu ştiu ce, de-ntoarce ochii la toată lumea. Dar, hai, du-te şi tu acasă! Eu mă întorc în salon, să mă pregătesc de o noapte albă! Groaznic! Şi putorile astea de asistente şi infermiere care mă provoacă şi mă sfidează de parcă aş fi ultima zdreanţă!” „Nu te mai gândi la ele şi, mai ales, nu le mai buşi. Fără ele nu se poate şi pace! Şi nu te mai lua de el...ai să ai timp după ce se va întoarce acasă. Pa!” Primele patru zile au trecut greu.Toţi aşteptau ziua fatală. S-a potrivit să fie duminică. Sergiu îşi petrecea dimineţile în rezerva lui ”Don’ Director”,căruia, când nu erau în public, îi spunea ”frumosule”. La rândul său, Narcis îl apostrofa cu ”blondule”,şi asta, de când aflase de porecla ”Marele Blond” cu care se întorsese din Africa. S-au cunoscut întâmplător, la Tenis Club, într-o după-amiază în care s-au pomenit amândoi fără parteneri de joc. Pe teren lucrurile s-au petrecut simplu. Au trecut la joc fără încălzire, fără reţineri. Erau apropiaţi ca valoare, cu o uşoară înclinare

8

a balanţei în favoarea ”blondului” de mai târziu. Joc simplu, fără ambiţii, presărat cu multe gesturi de fair-play. S-au revăzut, s-au apreciat, au trăncănit vrute şi nevrute, şi asta ani la rând, până când o recidivă a ficatului l-a obligat pe Narcis să renunţe la tenis. A fost pentru el ca o lovitură sub centură! Sergiu l-a vizitat la spital. Găseau mereu subiecte pentru puţină destindere. Aşa au trecut cam şapte ani până când, vizibil refăcut, doctorul s-a hotărât să reia tenisul. Se simţea bine, voia să alerge şi să slăbească. După schi, tenisul era cea de a doua pasiune. Aşa s-au reluat partidele de altădată, între un medic încă în plină activitate şi un ”fost” inginer, pensionarul Sergiu. Atmosfera la Tineretului era plăcută, multă curăţenie, multă verdeaţă, bazine de înot, şi, mult, mult aer curat. O incredibilă oază în Bucureştii bântuiţi de cenuşiu. Dar fericirea n-a ţinut mult. Trei sezoane şi jumătate şi, bomba! La o săptămână de la plecarea în concediu, Narcis îl suna pe ”Marele Blond” şi cu o voce sugrumată îi spunea – blondule, s-a sfârşit! Tumoră la pancreas...mâine vin să golesc dulapul...te-am pupat! Serrgiu a rămas tăcut, cu receptorul la ureche, ascultând tonul care luase locul vocii sentenţioase. ”Cancer?! Cum e posibil?! Acum două săptămâni voia să ia lecţii cu Marin, ca să mă bată. Doamne! Răstoarnă diagnosticul!...” Şi ziua a cincea a sosit. Era într-o duminică. Pe la orele opt, Sergiu, contrar obiceiului, a mai găsit-o pe Cleo la spital. Era speriată şi extrem de nervoasă. Spunea că nu dormise din cauza ţânţarilor şi a patului incomod. „Bine că ai venit! S-a întâmplat ceva neplăcut! Mai bine zis, oribil! Ştii că doctoru’ avea în sacoşă, sub pat, vreo trei milioane. Dimineaţa când am verificat, lipsea un milion. Cum eu te-am schimbat aseară şi am dormit aici, cine a luat banii, i-a luat ieri! Nu

9

pot să cred!” „Cleo, ai căutat bine? Poate i-ai pus separat, pe probleme? Aici nu are cum să opereze cineva. Narcis nu prea doarme, sacoşa este sub pat!? Nu, nu văd cum?!” „Ei,doară nu crezi şi tu că sunt nebună?! Doctore, nu cumva i-ai dat la vreo putoare de a ta?! Că doar, la patul tău, e un adevărat pelerinaj. Toate curvele vin să mângâie şi să sărute moaştele celui care încă nici n-a murit. Ar putea să mă respecte puţin măcar acum când eşti pe ducă! Doamne! De s-ar sfârşi odată! Totuşi, banii au dispărut! Sunt disperată! Tu ştii ce cheltuieli vor urma?! Un milion trebuie să-i dau numai anestezistei! Altă putoare! Bine că măcar nu trebuie să plătim chirurgul! Sper că nu ar avea tupeul să ia bani pentru ceea ce a făcut! Mai bine zis, pentru ceea ce nu a făcut...” „Cleo, scoate totul din sacoşă şi mai caută o dată prin buzunare, printre acte!” „Ce rost mai are, dragă?! Banii au făcut picioare! Totuşi, nu înţeleg cum s-a putut întâmpla! Doar am stat cu rândul!? Nu, nu înţeleg!” „Ascultă Cleo, eu nu plec de aici până nu lămurim! Desfă sacoşa cu răbdare! Dacă n-ai chef, lasă-mă pe mine!” „Nu, nu, am să caut...” Şi sub ochii atenţi ai lui Sergiu, Cleo s-a supus şi a desfăcut totul. Şi, şi misterul a fost dezlegat. Un buzunar discret din interiorul sacoşei ascundea comoara dispărută, milionul. „Cred că e milionul pus separat pentru anestezistă?! Probabil că a fost un gest automat?! Bine că s-a lămurit!” „Şi mai spui că nu eşti nebună! Erai gata să chemi infirmierele şi să începi scandalul. Când e vorba de bani, nu te poţi comporta civilizat. Doamne! De câte ori m-ai pus în situaţii delicate! Dragă Sergiu, n-o lua în seamă! Paranoia ei are două fixuri – curvele şi banii – şi mai are şi o armă – şantajul...” „Acum poţi pleca liniştită! Noi începem ”procedurile”...ai că te conduc până la poartă.” „Te sărut, iubitule! Mă întorc cât pot

10

de repede. Fii cuminte şi ascultă-l pe Sergiu! Doamne, ce maş fi făcut fără el?! Pa!” Au ieşit împreună, fără să scoată nici un cuvânt. La poartă, Cleo a ţinut să mai dea dovadă, o dată în plus, de lipsă de tact. Tăcerea ei s-a spart. „Îmi închipui ce crezi despre mine! Ştiu, nu e nevoie să protestezi! Dar, tu, nu-l cunoşti încă suficient pe doctoru’. Comunistul ăsta nenorocit mi-a mâncat viaţa, şi pe a lui Marcel. Viaţa lui au fost putorile astea de la spital sau de la policlinică. Şi acum are una, ţi-am vorbit eu de ea. Ţin minte cum odată, când i-am găsit în cabinet, la o cafeluţă, mi-am ieşit din fire şi m-am descărcat – Ascultă putoare, tu nu înţelegi că eu sunt doamna doctor?! Că tu n-ai să rămâi decât o târfă care se mulţumeşte cu impotenţa lui proverbială şi cu ceva bacşişuri?! Că pe mine mă duce la Atena şi la Paris?! Mie îmi cumpără tot ce-i cer! Că de mine are nevoie şi de mine se teme dacă mai vrea să-l vadă pe fi-su?! Ieşi afară şi caută-ţi un armăsar, nu un boşorog! Hai, valea! – Da, m-am simţit uşurată! Ce cred ele că burtosu ăsta mă va lăsa vreodată, sau că eu am să-l las?! E prea târziu! Când mi-aduc aminte de ce partidă am pierdut pentru el, îmi vine să-l omor! Acum eram soţie de arhitect, şi nu oriunde...la Paris! Ţi-am spus că am mai fost căsătorită? Pentru nenorocitul ăsta am divorţat. Şi el a mai fost însurat.Când s-a îmbolnăvit de plâmâni, l-a părăsit. Dar ce importanţă mai are?! De s-ar sfârşi odată! Ştii că am adus lumânări? Le-am pus în sacoşă, pe fund. Dacă se întâmplă ceva, le găseşti sub pat. Bine, team lăsat. Nu am să întârzii. Pa!” Capul lui Sergiu vâjâia. ”Ce fel de relaţii sunt astea?! Cum dracu de n-a lăsat-o?! In preajma ei e infernul.” Doctorul îl aştepta nerăbdător. „Ai scăpat întreg?! Eşti tare, blondule! Cred că ţi-a îmbuibat capul. Ştii că în sacoşă am găsit lumânări? Săraca, nu mai

11

are răbdare! M-am însurat cu ea deoarece a rămas gravidă. După ce a apărut Marcel, nu mi-a mai păsat. A fost o minune de copil! Ca să fiu mereu cu el, m-am apucat de patinaj, de schi, de tenis...Am făcut împreună excursii de neuitat. Scorpia a reuşit să-l îndepărteze de mine. Este cel mai mare rău pe care mi l-a făcut! Marcel a trecut o singură dată pe aici, şi atunci în fugă!? Apropo de răbdare, e înnebunită să pună mâna pe banii pe care-i avem acasă şi la bancă. Nu vrea să umble după înmormântare cu actele pentru succesiune. Şi mai e ceva, avară cum e, nu vrea să împartă nimic cu Marcel!? Vrea doar să-l comande. Am acasă, în seif, vreo şapte mii de dulăi şi ceva milioane bune la bancă. Este înnebunită! Ieri, după ce ai plecat, m-a tocat cu înmormântarea! Vrea să mă lase aici, la capela spitalului. Nu vrea să cheltuiască şi să cheme acasă ”toţi beţivii”!? Ştii bine că nu dau doi bani pe canoanele bisericeşti, dar, parcă n-aş discuta cu muribundul, amănuntele morţii. E total lipsită de tact în hapsânismul ei. Sora mea a vrut să vină să mă vadă, dar a repezit-o la telefon. A făcut-o bigotă şi obsedată de pomeni. Ce mai?! Şi tu, ce mai faci? Ne radem?” „Eu, aşa şi aşa! Te ridici pe pernă sau vii pe scaun?” „Mă scol, mă simt mai bine. Vin la oglindă!” „O.K., frumosule!” „Ştii că ei aşteaptă să mor astăzi?” „Da, mi-ai spus. Hai să le tragem clapa! Gata, sus! Dă furtunul ăsta din nas peste cap, să pot săpuni cum trebuie. Aşa! Merge strună! Stai să iau şi sub ureche. O.K. Poţi să te speli! Pe spate te spăl eu...aşa, perfect! Înfăşoară-te cu prosopul ăsta să nu curgă în pantaloni. Gata! Mergem la WC-eu? Nu?! Bine...” „Bună dimineaţa! Ce fac domnii?! Se fac frumoşi? Şi încă în picioare?!” „Marcel, bună dimineaţa! Fă cunoştinţă cu domnul inginer Sergiu.” „Mă bucur să vă cunosc! Sunteţi

12

marele partener de tenis al lui tata, nu? Vă mulţumesc mult pentru tot ce faceţi pentru el!” „Nu e cazul! Suntem prieteni!” „Tată, azi rămân cu tine. Dorm aici. Am să-i dau un telefon mamei să vină mâine dimineaţa.” „Mă bucur, mă bucur mult, Marcel! Sergiu mi-a adus înregistrate pe casetă cele două concerte pentru vioară de Max Bruch. O putem asculta.” „Grozav! Cine interpretează?” „Am tras-o aseară de pe un disc grozav. Salvatore Acardo la vioară, Kurt Masur la pupitru, orchestra Gewandhaus. O să vă placă! Acum vă las, pe mâine!” A fost o primă încercare de reapropiere între tată şi fiu. O umbră de oboseală se putea citi pe faţa lui Marcel. Sau îngrijorare?! Îl obseda ideea că s-a greşit flagrant la operaţie. Treaba cu diverticulul cât o ciupercă, era doar o închipuire, o idee fixă. Cei din echipă nu puteau fi traşi de limbă. Fiecare vorbea pe limba lui. Un element comun se desprindea totuşi – surpriza din ochii chirurgului după deschidere şi modul precipitat în care s-a hotărât pentru o rezecţie. Se pare că partea inferioară a stomacului fusese prinsă şi ea. Sugestia şi rugămintea lui Narcis de a nu recurge decât la un by-pass al bilei, fusese abandonată pe loc. De ce?! Era esenţial să se deschidă un drum de ocolire pentru bilă. Teama de icterul care complica mult lucrurile?! „Trebuie să văd fişa operaţiei! Mă duc să văd ce pot găsi.” „Marcele, ce vrei să găseşti azi, duminica? Nu e nimeni, totul este închis. Stai aici cu mine...avem atâtea să ne spunem şi atât de puţin timp!” „Bine, tată! Timp, totuşi, vom mai avea berechet!” „Crezi?! Mi-ar plăcea! Hai să ascultăm Max Bruch! Cum o fi reţinut?! Îmi place mult, mai ales al doilea. Hai, pune caseta!” Primele acorduri din concertul doi au răsunat în rezerva în care, tatăl şi fiul încercau cu teamă sentimentul unei reconcilieri. Şocul s-a produs o dată cu

13

intrarea viorii. Lacrimile au pornit şiroaie pe obrajii îngălbeniţi de icter. „Cum să mor când în jurul nostru există asemenea comori?! Marcel, închide-l! Mi-e imposibil să ascult!? Şi tu ai lacrimi?! Mâine îi spun lui Sergiu să-şi ia caseta. Nu mai pot, nu mai ştiu, nu mai vreau să mă las furat de slăbiciune! Vreau să plec demn!” „Da, cred că nu este cel mai înţelept să ne lamentăm. Mai bine stăm la taifas. Ştii, îmi pare rău că ne-am înstrăinat! Poate o să-ţi pară desuet, dar am venit nu numai pentru a petrece o noapte cu tine, dar...dar şi să-ţi cer iertare...” „Iertare?! Mie?!...Tu, chiar crezi că-s pe moarte?! Oricum, mi-ai luat-o înainte...Eu eram pregătit să-ţi cer iertare. Să ştii că aş fi făcut-o şi dacă nu mă înbolnăveam. Ştii, am discutat mult cu Sergiu. E un tip pe cinste! Mi-a arătat atâtea faţete ale problemei, încât m-a făcut să înţeleg că e o tâmpenie! Mai grav e că tâmpitul eram eu. Nimeni nu are dreptul , să încerce măcar, să intervină între noi. Mi s-a reproşat mult o părere de-a mea privind femeile – sunt făcute pentru a fi folosite – nu ştiu în ce împrejurare aş fi spus eu asta, dar ştiu că familia a fost şi a rămas singurul lucru sfânt pe care nu l-am negat niciodată. Pentru mine, naşterea unui copil este marea minune a lumii! Moartea?! Moartea este cea mai mare enigmă...Femeile din afara familiei nu sunt decât urmarea unor manifestări pur biologice, chiar dacă îmbracă uneori aspecte sentimentale...” „Tată, hai să schimbăm subiectul! E suficient că amândoi ne bucurăm că suntem alături! Acum, hai la ale tale! Ia să-ţi văd rana, mai supurează? Da?! Am să chem asistenta să shimbăm pansamentul.” „Mai întâi să-mi termin toaleta! Dă-mi, te rog, deodorantul, şi oglinda, şi pieptenul. Sunt în sertarul de sus. Nu-mi place că sunt constipat. I-am spus lui Cleo să-mi aducă supozitoare cu glicerină, dar a uitat. Cred că le spun

14

să-mi facă o clismă. Dar nu astăzi. Astăzi vreau să stau lşiniştit cu tine. Ăştia se tem că astăzi am să dau ortul popii. Nici vorbă! Dacă mă ascultau, mă tratam eu singur un an, doi. Cum poate să-ţi facă aşa ceva un prieten?! Am greşit când m-am hotărât să mă operez şi am greşit când m-am bazat pe el! Cred că s-a speriat când a deschis, dacă nu cumva, i-a scăpat bisturiul direct în stomac?! Şi nici nu a vrut să-mi spună! Ceva tot am aflat eu. E clar că a tăiat din stomac...” „Lasă că mă lămuresc eu! Şi Sergiu, ăsta, vine în fiecare dimineaţă?!” „Şi în fiecare după amiază! Norocul lui Cleo! Aşa are timp să meargă acasă, să facă duş, să-mi pregătească câte ceva. Aş prefera să stea mai puţin pe aici. Repede în stânga şi în dreapta. Când vine aici, nu mai intră nimeni. O singură asistentă o ţine la respect. Ai vorbit cu sor’ mea? Să-i spui că nu e cazul să vină. Nu vreau scântei în plus. Chiar că sare spitalul în aer. Singurul cu care pot vorbi orice, este Sergiu. Marele Blond. Eu i-aş spune Marele Romantic!?” Duminica a trecut repede, prea repede pentru Narccis! Ar fi vrut s-o prelungească la infinit. Târziu, dar nu prea târziu, visul de a-l avea alături pe Marcel, se împlinise. Nu dorea să moară acum. Trebuia făcut ceva! Trebuia scăpat de icter! Narcis luă hotărârea de a pleca în câteva zile acasă. Se va îngriji singur. Marcel îl putea ajuta la pansamente. Pe Cleo nu se putea baza. Mereu se plângea că nu poate să vadă o rană, că nu suportă mirosul de spital – spectrul hidos al morţii o dărâma. Miros de puroi, miros de fecale şi de urină! Renunţase la atitudinea ostilă faţă de Sergiu. La urma urmei, dacă-i era prieten, cum se pretindea, putea să facă şi el ceva!? Nici nu avea ceva mai bun de făcut! Pensionar, fără nici o preocupare. Dacă nu era nebunia cu tenisul, nici n-ar fi deranjat-o prea mult. Dar să strici dimineţile de sâmbătă şi

15

duminică, era prea de tot! Doi boşorogi, care au dat în mintea copiilor! I-a şi spus-o odată. Ca de obicei i-a răspuns cu un citat din Brâncuşi – când nu mai suntem copii, am murit demult! Luni, pe la şapte şi jumătate, Sergiu l-a găsit pe Marcel pe picior de plecare. Ochii lui Narcis radiau o bucurie aparte. Acum era convins că merita să lupţi cu moartea. Se şi vedea acasă, îngrijindu-se singur, asistat de doctoraşul familiei, reluând treptat lucrul în cabinet. Trebuia să mai tragă niţel pentru a spori micile sale rezerve. Era clar că nu avea nici o şansă să scape de Cleo. Devenise un rău necesar. Familia trebuia să supravieţuiască. Nebună-nebună, dar, totuşi, mama unicului său copil. Marcel redevenea, în închipuirea sa, singurul scop al vieţii. Trebuia să-l ajute, să şi-l apropie. Ruptura dintre ei era ceva artificial. Multă prostie la mijloc, dar şi înfruntarea dintre doi căpoşi! „Blondule, ia-ţi caseta acasă! N-am putut s-o ascultăm...suna prea frumos pentru o stare ca a mea. L-am făcut şi pe Marcel să lăcrimeze!? Astăzi mă simt mai în formă. Dacă aş scăpa de icter, aş mai prinde ceva curaj. Când o fi să te operezi, să nu te laşi pe mâni de prieteni sau rude! Nici acum nu ştiu exact ce au găsit, ce au tăiat. Cred că nu m-au ascultat. Bila trebuia obligată să se scurgă! La vale! Oricum, dacă scap, dacă mai amân, cu tenisul, mai va! Păcat! Ai fost un partener teribil! Ce păcat că nu ne-am cunoscut mai din timp! Mai din tinereţe! Îmi pare rău că nu l-am putut capta şi pe Marcel! Ce zici, ne bărbierim? Ştii, am făcut acum o oră o clismă. Nu mai suportam starea asta de preaplin. Cred că trebuie să fug! Ţine-mă de braţ, te rog! Ia repede un sul de hârtie, hai!” Ce a urmat a fost de nedescris! Au ajuns cu bine la cabină, s-a aşezat şi l-a rugat pe Sergiu să stea pe aproape. Descărcarea s-a făcut sub presiune, umplând cabina cu un lichid vâscos,

16

negru, cu un miros care nu aducea a nimic cunoscut până atunci. Sânge negru?! Sergiu stătea în uşa cabinei încercând să desfăşoare sulul de hârtie în ritmul în care, un om chinuit de dureri, şi, mai ales, de umilinţă, încerca cu disperare să îndepărteze urmele neputinţei sale. Acel chip frumos, de mai ieri, căpătase o culoare de cadavru, ochii injectaţi de efort, scăpărau de furie. Oare pe cine era furios?! Pe viaţă?! Pe Dumnezeu?! Pe neputinţa de a se ajuta?! Erau de toate! „Sergiule, nu mai sta aici! Mă simt umilit!” „Ce-s tâmpeniile astea?! De ce să plec?! Lasă că-i bine! Te-ai descărcat! Nu te ridica! Aşteaptă puţin! Fug să aduc o soră cu un lighean şi un halat. Stai liniştit frumosule, că nu se moare de aşa ceva! Caut o soră mai bătrână...să nu mi-o pun în cap pe Cleo!” A fost, într-adevăr, pentru Narcis, o experienţă prea dură. El, spălatul, el, pieptănatul cu dichis, stând gol puşcă şi ascultând cuvintele de îmbărbătare ale unei infirmiere gata de pensionare, lăsându-se în voia ei, spălat peste tot, pe acolo pe unde, altădată, mâini delicate, căutau desfătarea prin desfătare! „Lăsaţi don’ doctor, acum e rândul nostru să vă facem bine! Destul ne-aţi doftoricit! Domnul este fratele? Ar fi bine să mergeţi să-i aduceţi lui don’ doctor o pijama curată. Vă facem ca pe un bebeluş...” „Sergiule, adu-mi, te rog, şi spray-ul...nu mă suport aşa!” Incidentul, dacă i se poate spune aşa, a avut urmări nefaste asupra stării de spirit a ”frumosului”. A devenit tăcut, a încercat să scape şi de Sergiu. „Măi, Blo0ndule, du-te acasă! Ai stat şi aşa mult. Imi pare rău că te-am pus în situaţia asta! Cred că Ana-Maria nu e prea încântată că îţi petreci zilele în spital!? Uite, acolo, este o sticlă cu alcool...dezinfectează-te când pleci! Dă-ţi pe mâini, pe faţă...” „Măi băiete, măi! Iar îţi plângi de milă?! Ce dracu?! Nu plec până nu vine Cleo! Important e că nu a fost

17

aici. Ştiu că nu suportă atmosfera din spital.” „Cleo?! Acum, cred, are alte preocupări. I-am spus de banii din seif, şi de cei din bancă. Grozav ce-i place să mângâie banii! Abia aşteaptă să scape de mine! Acum nu mai produc, acum sunt o povară, un consumator...Ştii? acum câteva luni, eram la un parastas, într-o biserică, uitând unde este, se ruga în şoaptă pentru moartea mea! Cred că nu am fost singurul care a auzit-o. A trebuit s-o atenţionez ca să revină la realitate. Da, da!Ce n-aş da să nu mai rămână peste noapte aici! Ziua, mai merge. Se tot plimbă prin spital şi agită spiritele. Multe am pătimit cu ea! Seara, în schimb, până târziu în noapte, mă toacă. Subiectul ei preferat este înmormântarea!? Vrea să mor aici, s-o scutesc de bâlciul de acasă, să n-o coste prea mult. Noroc că m-am îngrijit de mormânt! Am un cavou la periferie, într-un loc liniştit şi frumos, departe de acest oraş împuţit. Ce mult iubesc viaţa! Cred că iubesc totul, chiar dacă sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg...” „Apropo de asta, cad ca o mănuşă versurile lui Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce lentâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte – şi încheie – Căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” „Eşti grozav cum ştii să potriveşti cuvintele, ale tale sau ale altora, unor situaţii inedite...Regret că trebuie să mor! Am fi avut atâtea să ne spunem!” „Ei, ca să nu mă dezmint, am să-l citez pe Esenin, care, înainte de a muri, i-a scris unui prieten, cam aşa – Bun rămas prietene, la revedere, Dragul meu, tu eşti în pieptul meu, Despărţirea ce ne-a fost predestinată, Revederi promite-n felul său. Bun rămas, prietene, fără cuvinte, Nu fii trist şi nu te încrunta, ’N viaţa asta a muri nu-i noutate, Dar nici a trăi nu e mai nou.” „Mă omori cu zile, blondule! Când ajung acasă, am să-ţi

18

dau să citeşti ceva. Acum vreo trei decenii, am publicat o culegere de povestioare, nu cine ştie ce, dar a fost prima mea tentativă de a scrie oficial. Mai am un roman, contractat şi apoi restituit. Ceva nu era destul de ortodox pentru anii şaptezeci. Vreau să le răsfoieşti. Spune, tu n-ai încercat să scrii?” „Eu? ba da! confidenţial...” „Cum aşa?!” „Am scris pentru mine. În special versuri. Tematica? Multilateral dezvoltat!? Mă recunosc mai mult reporter, decât poet. Nu ştiu cum să-ţi spun în două cuvinte...Când scriu, o fac pentru a mă descărca. Simt ceva ce mă apasă. În cap! Se poate întâmpla noaptea, se poate întâmpla în timpul unei şedinţe. Carneţelele mele de note sunt pline de astfel de descărcări. Totul se petrece rapid, fără prea multă punctuaţie, ideea se îmbracă singură în rimă şi face versul. Cum îţi spuneam, mă descarc, nu mă chinui! Nici ai mei nu au ştiut mult timp de treaba asta şi nici acum nu se prea înghesuie în lumea mea de ”singuratic”. Da, sunt un fel de reporter la care ficţiunea e pe plan secundar, cel mult pe post de metaforă.” „Când oi fi acasă, vreau să-mi aduci ceva dintr-ale tale. Sper să mă vizitezi şi acasă! Ar fi nu ştiu cum să te împiedici de Cleo! De fapt, acum se pare că vă înţelegeţi mai bine!? Într-un timp, te băga şi pe tine şi pe Anna-Maria, în aceeaşi cocină cu mine. Într-o zi am întrebat-o de ce nu v-o spune în faţă?! Ştii ce mi-a răspuns? Că este o actriţă prea bună ca să nu-i joace pe toţi cum vrea ea! Ea nu-şi imaginează că eu nu am nici un fel de rezerve faţă de tine. Mă ştie un tip închis şi se bazează pe asta. Totuşi, a şocat-o faptul că n-ai vrut să vii pe la noi, la cabinet. Ce-a fost la gura ei! Te-a făcut comunist, bolşevic, nostalgic, ca să nu mai spun de altele! Ar trebui săi povesteşti şi ei o dată, ce aventuri te leagă de bolşevici. Pentru ea, ce spune opoziţia, este sfânt, iar ce scrie în

19

Caţavencu, este forma supremă de manifestare a literaturii! E de un snobism feroce! Ai mei n-au fost nimic! Ai ei au fost ”cineva”!? Te umflă râsul! Când am fost la Paris, n-am apucat să intrăm în nici un muzeu! Magazinele şi cafenelele stradale au acaparat-o în întregime. Mi-e ruşine s-o spun...” „Măi, Narcis, un lucru nu pot să pricep! Din ce mi-ai povestit, aş putea scrie un roman. De ce dracu, aţi rămas împreună?!” „Dragul meu, tu şi cu Anna-Maria, faceţi o pereche aparte! E destul să vă privească omul şi poate să se încline în faţa voastră! Cum ai putea tu să înţelegi ceva care nu v-a umbrit?!” „Ei, nici chiar aşa! Şi noi suntem oameni obişnuiţi şi ca atare am trecut şi trecem şi prin clipe mai sumbre. E firesc!” „Când la mijloc este o fiinţă cum este Marcel, toate canoanele se clatină! Printre diferitele forme de şantaj practicate de Cleo, şantajul cu copilul a fost şi a rămas cel mai eficace!” „Hai să ne grăbim! Parcă nu s-a întâmplat nimic! Proaspăt ras, proaspăt spălat, proaspăt schimbat. A, da! pieptenul şi oglinda. Treaba cu freza o faci singur. Tu eşti ca Roosvelt! Şi ăla se ştia ”bine”, avea un chip ”frumos” şi a ţinut-o aşa până la moarte. Uite-o pe Cleo! Sărumâna!” „Ce faceţi, băieţi? Se pare că toate merg ca pe roate?! Cum te simţi, iubitule? Bine?! Ei, atunci meriţi o săpuneală! Păi bine, mă, băiatule! Tu îmi spui de banii din seif şi nu te laşi până nu-ţi baţi joc de mine?! Ce fel de chei ai lăsat tu acasă?! Or fi la vreo târâtură de pe aici?! M-am chinuit să deschid, am căutat alte chei, aşi de unde!” „Despre ce fel de chei vorbeşti, tu, Cleo?! La ce ţi-au trebuit chei când seiful nici nu se închide?!” „Cum aşa?! Păi nu l-am încercat fără cheie! Cui putea să-i treacă aşa ceva prin cap?! Şi tu spui că banii au stat într-un seif deschis?! Uite, Sergiule, de ce este în stare omul ăsta!? N-am dormit toată

20

noaptea din cauza asta. Destul că la bancă nu am acces! Sergiule, mai stai puţin? Te rog, mult! Mă duc să văd ce prăpăstii spune individul ăsta. Marcel s-a odihnit ceva? Sărmanul băiat, e atât de sensibil! Iubitule, vrei să-ţi aduc ceva?” „Nu-i nevoie să te grăbeşti, dar când vii, adu-mi presa. De toate, afară de Caţavencu!” „Nu-ţi face griji, te cunosc! Ştiu ce să-ţi aduc! Pa!” A fost o zi grea. Mai bine zis, o dimineaţă. Vizita chirurgului şi a anestezistei nu au adus nimic nou. Narcis simţea în privirile lor conspirative, o jenă. Era şi logic! Rugămintea lui, era clar deja, nu a fost respectată. Îi răsunau încă în urechi şoaptele Laurei, o asistentză mai în vârstă – Dom’ doctor, am auzit întâmplător o discuţie care m-a speriat, se pare că au ciupit, fără să vrea, din stomac, acolo unde nu trebuiau să taie, înspre pancreas. Cred că e mai bine să ştiţi!? Aşa vă puteţi trata mai bine singur, dacă ştiţi adevărul. Or fi ei chirurgi, dar Dumneavoastră sunteţi un medic adevărat! Mergeţi acasă şi îngrijiţi-vă singur! Vă rog să nu vorbiţi cu nimeni! Dacă mai suflă ceva, vă ţin la curent...” Da, bănuise de la început că i se ascunde ceva. Hotărârea de a părăsi spitalul în câteva zile, era irevocabilă. Trebuia să aştepte până la terminarea perfuziilor. Ştia că nu-i va face o bucurie lui Cleo, dar nu putea accepta să fie tratat ca un nătărău, cu zâmbete şi încurajări, urmate de ofuri prelungite, în spatele uşilor. Era conştient că nu avea scăpare, dar iubea viaţa prea mult ca să nu recunoască faptul că s-ar fi bucurat de orice zi câştigată. Condiţia era, doar, să moară în picioare! Trebuia forţat icterul să se retragă şi pentru asta nu mai avea nevoie de spital. Avea nevoie de camera lui, de aparatele lui, de cărţile sale! Nu va mai putea alerga, dar puţin cabinet tot mai putea face şi mai avea şi dorinţa de a scrie. „Dacă aş mai rezista un

21

an-doi?! Aş mai pune ceva bani deoparte. Nu-i pot lăsa aşa! Sărmana Cleo! Cum să trăiască ea din pensie?! Şi Marcel, de câte lucruri mai are nevoie! E încă atât de firav! Da, trebuie să rezist, trebuie să mai robotesc!” Somnul îl doborî. Când dormea, pe chipul lui frumos, dispărea orice urmă de zbucium. Când se trezea, întindea automat mâna după oglindă şi-şi cântărea şansele după culoarea ochilor şi a pielii. Începuse să manifeste o fobie faţă de galben. Nişte prieteni i-au adus într-o zi flori galbene, de un galben luminos, strălucitor. După plecarea lor a rugat o soră să le scoată din cameră. „Oare n-am să scap niciodată de galbenul ăsta hidos?! Adică, cum niciodată?! Păi, dacă crăp, bineînţeles că niciodată îşi pierde sensul! Şi Sergiu ăsta, îi tot dă cu – s-a retras mult culoarea, uite cum câştigă teren albul ochilor, şi unghiile – mare pezevenghi! El uită că sunt medic?! Nu, nu uită, dar suferă alături de mine, cred că spune ceea ce ar vrea să fie...” Zilele ce au urmat nu au adus schimbări evidente. Icterul rămânea pe poziţie, rana continua să supureze. Prezenţa lui Cleo la spital îngreuna mult lucrurile. Repezea pe te miri cine, vorbea într-una despre înmormântare, despre bani. Starea de spirit, atât de pozitivă, degenerase văzând cu ochii. „Ştii, blondule, cred că de data asta nu mai scap. Prima dată m-au condamnat la moarte după ce m-am operat de plămâni. Eram tânăr absolvent, medic fără ”reclamă”. Când a văzut nevastă-mea – prima nevastă – cum se poartă doctorii cu mine, a înţeles că totu-i pierdut. Ca urmare, m-a părăsit!? Era o femeie inteligentă, foarte bine făcută, dar pragmatică. Ne-am întâlnit întâmplător, după mulţi ani. Arăta foarte bine. Noi am fost consideraţi o pereche foarte ”reuşită”. Mulţi mă invidiau! Întâlnirea a fost banală, dar mi-a lăsat un gust amar...De atâta

22

pas şi streptomicină, mi-am distrus ficatul! Acum optsprezece ani am făcut icter – complicaţii, verdicte fatale!? Eram cu Cleo, puştiul, un mic adolescent, superb...eu, în pragul disperării! La spital, la infecţioase, eram lăsat, practic, să crăp! Cleo speriată, a reuşit să mă externeze. Un profesor m-a luat de ”medic” şi mi-a turnat-o direct – Grav! Fără operaţie, nici o speranţă! Dacă vrei, rămâi la noi şi vedem ce iese?! Când te gândeşti că am ales medicina ca s-o duc mai bine! Am pătimit mult din cauza banilor în adolescenţă. Am lucrat mult ca salahor. Ce nu făceam?! Visam să fac litere, dar m-am hotărât pentru medicină. Aveam nevoie să scap de sărăcie. Nu-mi pare rău, dar nici nu pot să spun că radiez. Ţiam spus doar, îmi plăcea să scriu. Nu prea am avut condiţii. Cu o ciocănitoare ca inegalabila Cleo, îţi imaginezi ce puteam face în casă! Dacă întârziam la spital, venea buluc grămadă, să mă surprindă. O obsedată, săraca! Totuşi, atunci, m-a îngrijit! Nu am acceptat operaţia. Am citit, m-am documentat şi, m-am tratat singur. După câţiva ani eram voinic, frumos, şi, plin de viaţă! A fost a doua mea victorie asupra morţii! Am reluat excursiile pe munte, am luat lecţii de tenis. Apoi, ne-am întâlnit şi am rămas parteneri. Nu a durat mult, ştii! Ficatul s-a revoltat din nou. A urmat o nouă pauză, până acum patru ani, când ne-am regăsit la Tenis Club. Restul îl ştii. Acum e a treia mare încercare a morţii de a mă seduce. Situaţia e gravă, o ştiu, urmările pot fi urâte, dar...nu mă pot gândi la sinucidere. Vreau să mor demn, iar Cleo nu mă prea ajută. Mă bucur de Marcel! A trecut şi aseară pe aici. Pare îngrijorat şi nu o ascunde. Nici n-aş vrea! Am vorbit cu chirurgul. De mâine nu mai fac perfuzii. Poimâine plec acasă! Abia aştept! Sper să nu mai faci mofturi şi să vii pe la noi! Cu Anna-Maria, bineînţeles! Cred

23

că acum, Cleo te are mult mai la inimă. Pe Anna-Maria o simpatizează mult. Cel puţin aşa îmi spune!? Dar, cu Cleo, nu poţi şti niciodată! Basta! Cred că ţi-am împuiat capul. Mă simt puţin obosit, chiar puţin bine! Hai, du-te acasă! Nu mai are rost să vii la spital. Am să te sun acasă şi ne înţelegem. Cum spuneai tu că se salută prin Ardeal? A, da! Servus, blondule!” * *

*

Zilele ce au urmat au marcat printr-o stare de disconfort viaţa lui Sergiu. Ştia că începuse o nouă etapă în relaţia cu Narcis. Înainte de a renunţa să mai vină pe la spital, îl abordase pe chirurg care l-a lămurit fără menajamente – Nu mai e nimic de făcut! Cu pancreasul nu-i de joacă! Ştiţi, plaga s-a întins şi a cuprins şi o parte a stomacului. N-am putut face mare brânză! Am rezecat o bucăţică din stomac. Tot aşa de bine puteam să-l închid la loc. Când l-am deschis, am simţit că pierd un prieten! Dacă-l închdeam, murea în cinci zile! Aşa va dura câteva luni. Ştiam că avea nevoie de ceva timp ca să rezolve nişte treburi pentru familie. Aţi fost un prieten adevărat! Avea nevoie de aşa ceva. Nevasta lui, e cum e! În nici un caz nu-l poate ajuta cu atitudinea ei. Şi nici nu poate fi lămurită! Nu, nu! E o fiinţă imposibilă! Paranoia în toată splendoarea ei! Îi va fi greu acasă, dar nu a vrut să mă asculte. L-aş fi ţinut aici. Avem condiţii bune, totuşi! I-aş fi uşurat, pe cât posibil, suferinţele. Dar ce pot face?! Acum e supărat pe mine...cică nu l-am ascultat?! E un medic foarte bun, dar nu ştie ce înseamnă să iei hotârâri în câteva

24

secunde! Numai un chirurg poate înţelege situaţiile absurde care apar când deschizi! E îngrozitor să te ocupi de un prieten, şi mai ales când e şi medic! Asta e! Va pleca şi nu red că am să-l mai văd. Toată familia mi-a devenit ostilă!? Oricum, cu Cleo nu m-am înţeles niciodată. Îmi pare rău de Marcel! Nespus de rău!... Instalat în camera cabinetului său particular, Narcis şi-a propus să privească lucrurile cu mult calm, fără speranţe deşarte, fără dramatism, să moară, când o fi, demn. Trebuia luptat în primul rând cu icterul. Culoarea ochilor şi a unghiilor devenise o obsesie. Mai era şi supuraţia! S-a apucat să întocmească o listă de medicamente. Trebuia să înceapă tratamentul pe cont propriu. Ce putea şti un chirurg?! Mai era şi regimul alimentar! Pe atâţia îi convinsese să respecte cu stricteţe recomandările sale privind alimentaţia! Acum, când trebuia să-şi impună lui un regim, se simţea în impas. Perioadele în care a fost obligat să se alimenteze după norme, l-au chinuit întotdeauna. Nici acasă, relaţiile nu erau dintre cele mai favorabile pentru o alimentaţie raţională, dar mi-te pentru un regim sever! În general i-a fost greu să ducă o viaţă controlată. Obişnuia ca la zece să fie în pat pentru a se scula pe la cinci-şase. Cleo stătea la televizor vânând filme sexi, până târziu în noapte. Dimineaţa se scula după orele nouă. Pleca la spital pe la şapte, fără să îmbuce ceva, fără măcar o cafea!? Până şi duşul o deranja! La spital, bine flămânzit, scotea din diplomat pâine şi ceva salam sau afumături, îşi pregătea o cană cu lapte şi germeni şi, o cafea tare! Cum la un moment dat ajunsese să lucreze în vreo trei locuri, ajungea acasă obosit, nervos, tratând masa de prânz cu aceeaşi indiferenţă cu care Cleo o pregătea. Minuturi, mai ales minuturi! În nici un caz pasiunile ei nu aveau nimic comun cu bucătăria. Un

25

reataurant, o grădină de vară, o cofetărie! „Doctore, mă scoţi un pic în lume? Hai, să mâncăm, undeva, prin Herăstrău...” „Cleo, cum să împăcăm şi capra şi varza?! Pe de o parte mă înnebuneşti cu banii, eu mă supun şi alerg de colo-colo, pe de altă parte vrei să te distrezi şi nu vezi că vin epuizat!?” „Asta-i culmea! Când e să joci tenis cu afemeiatul ăla, atunci nu mai eşti epuizat?! E tot aşa de pervers ca şi tine! A tunat şi v-a adunat! E chiar expresia lui! Doi nostalgici. Mă întreb dacă nu sunteţi şi poponari?! De fapt asta ar explica multe!” „Cleo, eşti, într-adevăr, bună de legat! Tu nu realizezi că din cauza ta am rămas singuri?! Că toţi ne-au întors spatele?! Că Marcel nu mai suportă atmosfera din casa asta?! De ce crezi că ne ocoleşte? Îţi verşi paranoia în capul celor care-ţi ies în cale. Doamne!” „Ce tot pomeneşti de Dumnezeu?! Şi aici vă potriviţi. Doi comunişti împuţiţi! Las’ că l-am mirosit eu. Auzi, liber cugetători!? Eu,cel puţin, cred în Dumnezeu aşa cum ni-l dă religia în care m-am născut. Nu zic că nu-mi plac mai mult catolicii. O invidiez pe Anna-Maria! Dar şi ea stă cu un antichrist ca şi mine. Da, da, vă potriviţi de minune!” Rememora aceste repetabile discuţii, cu un caracter stereotip. Da, Cleo nu se putea lăuda cu prea multă imaginaţie! Spaima că o dată întors acasă, totul va reîncepe, îl făcea să se întrebe dacă, totuşi, nu greşise plecând de la spital. Şi teama lui era întemeiată. „Bine că s-a terminat cu spitalul! Sper ca Sergiu să nu stea pe capul meu! Nu zic, mia prins bine! dar acum, acuma vreau linişte în casa mea...Sper să nu te viziteze de câte ori îi va trece prin cap! N-am timp de musafiri!” „Chiar că ai înnebunit! Păi ce a făcut Sergiu pentru mine şi pentru tine, n-ar fi făcut-o un frate! De câte ori a venit Nelu cu nevastă-sa la spital? Hai, spune! Tu ştii în ce situaţii a fost el alături de mine?! Nu, nu

26

ştii, pentru că tu ai ştiut să tot dispari, când era azul. Aş fi fericit să vrea să mă mai vadă. Să nu cumva să încerci să-l împiedici! Nu ştiu ce aş fi capabil să-ţi fac!?...” „Bine, bine, recunosc că m-a ajutat, dar câte zile mi-a stricat cu tenisul vostru, n-am să uit! E o figură cu citatele lui. Într-o zi eram pornită pe tine şi i te-am prezentat aşa cum de fapt şi eşti. Un imoral, un fustangiu. Imediat s-a grăbit să-ţi lumineze imaginea cu nişte versuri din Blaga, cam aşa ceva – Tu ştii că numa-n lacuri cu noroi pe fund, cresc nuferi? - Auzi! Tu şi nufăr! Un nufăr ce abia aşteaptă să se culce pe un nur de târfă, că femei nu le pot spune! Nufărul meu drag! Da, cândva, poate că ai fost nufărul meu!? Erai aşa de frumos şi de tandru! Te-ai ofilit doctore, prea repede! Sau, poate, numai pentru mine?! Zi-i, doctore, că n-am dreptate...auzi, Sergiu!? Eu cred că e comunist!” „Măi, Cleo, ce ştii tu de trecutul lui? Băiatul ăsta a scăpat ca prin minune dintr-un pohod.” „Ce-i aia?!” „O coloană nesfârşită a celor care nu mai trebuiau să se întoarcă, a deportaţilor în Siberia. Tu ştii ce a însemnat pentru el, pentru sufletul lui de copil, să scape cu ai lui, să ajungă, după lungi peripeţii în satul bunicului şi să nu-l găsească?! Să afle că a fost dus?! După ani de zile a aflat că a fost împuşcat pentru tentativă de evadare! Sergiu şi comunist! De aia şi-a dat comoara după un dizident?! Tu chiar n-ai înţeles nimic din masca ce o poartă, ocolind prin glume subiecte care pe tine , şi pe cei de la Caţavencu, vă amuză. Tu ştii ce înseamna să ceri expatrierea în timpul lui Ceauşescu?! Ei, ginerele lui a făcut-o!...Lasă-l în pace şi nu-l mai scormoni! Răbdarea lui e proverbială, dar nu fără margini. Nu-mi lua această scurtă bucurie. Prietenia lui mi-a făcut atâta bine! N-am mai cunoscut un om atât de dezinteresat. Nu eu l-am ajutat ca medic, ci el a fost

27

adevăratul meu medic! El m-a ajutat să-mi revin, să simt că trăiesc. Îl cunoştea atâta lume la club! Avusese şi avea la dispoziţie parteneri mult mai ”aşi” ca mine. Nu asta l-a interesat. Venea pe la mine la spital nu pentru că era bolnav. Ştia că avea multe de reparat, dar nu-i păsa!? Ţinea în el şi bolile şi suferinţele. Venea să mă vadă. Nu ştiu dacă ţi-am spus? a venit într-o zi şi la întrebarea mea prostească – ce ai? te supără ceva? – mi-a spus zâmbind – am vrnit să văd un om! – am rămas lemn! Atât de simplu m-a pus la punct sub masca unui compliment...” „Bine, bine! Am să stabilesc eu un program de vizite. Dacă mă iau după el, e în stare să vină zilnic. Asta îmi mai lipseşte, să umblu să-l servesc şi pe el! Mi-ajunge cât alerg după tine! Şi eu cu ce mă aleg?! Ai prăpădit în stânga şi în dreapta şi mă laşi în fundul gol. Uite, ei au fost simpli ingineri şi ce apartament au făcut! Nu zici că eşti într-un bloc. Şi ce perspectivă au! Ca mâine, parcă văd, pleacă peste ocean. Unii au noroc! Numai eu am avut norocul să dau de unul ca tine! Când s-a oferit Sergiu să-l ajute pe Marcel să plece, te-ai opus ca un catâr. Acuma tu crăpi, iar eu nu mai am cum să-l ajut. Şi nici măcar nu vrea să se însoare!? O să ajungă şi el un fustangiu ca taică-său. Măcar să nu facă copii!” „De ce Cleo?! Crezi că ţi-ar sta rău ca bunică?! Ce n-aş fi dat să am un nepot, sau o nepoţică! dar mi-e că mor şi nu mai am timp de nimic...” „Ascultă doctore, spune-mi şi mie , cum crezi că va evolua starea ta? Sper să nu cazi într-o comă hepatică?! Crezi că ai putea deveni şi violent? Ce dracu mă fac cu tine?! Eu nu bag pe nimeni în casă! N-am chef nici de sor-ta şi nici să arunc banii pe infirmiere! Prefer să mă chinui singură!...” „Lasă Cleo, nu va fi cazul...judecând după cum ”cedează” icterul, după intensitatea supuraţiei, după starea de epuizare, sunt

28

convins că mă voi stinge lin şi destul de rapid...” „Ce vrei să spui cu rapid? Cât de rapid? Trebuie să ştiu să mă pregătesc. Ieri, nici nu ţi-am spus, am fost la pompe funebre. M-am speriat! O groază de bani! Şi nici n-am aranjat cu banca!? Ce zici? mâine n-ai putea să vii cu mine şi cu Nelu, cu maşina lui, să facem formele pe numele meu? Mai trebuie să vând şi maşina! Vezi? dacă toate au fost pe numele tău?! Ai crezut că mă duc eu prima, nu? Te-ai înşelat şi acum am să am tot felul de încurcături. Şi cu cabinetul? ce dracu fac?! Ştii bine că pe Marcel nu-l interesează...” „Doamne, Cleo, şi mai spui că eşti credincioasă! Nu poţi să ai şi tu un pic de răbdare?! După înmormântare ai să ai tot timpul să le rezolvi pe toate, prin succesiune. De ce te temi de Marcel?! După cum îl ştiu, nu-ţi va pretinde nimic. Cel mult să-l laşi în pace!” „Doamne, eşti oribil! Să ştii că dacă Marcel ţine la cineva, aceea sunt eu! M-a întrebat, nu o dată, de ce nu te las?! Ce ştie el? Cum era să te las pe mâna târfelor, să irosim tot ce am adunat, chiar dacă nu e cine ştie ce?! Da, trebuia să te las de la început! Acum eram, probabil, la Paris!? Pe Sergiu am să-l sun eu să-i spun că poate veni între douăsprezece şi unu. Sper că vă ajunge pentru confesiuni?! Să-i spun să aducă şi lucrurile tale de la club.” „Păi, stai mai întâi să vină! Cum o să deschidă dulapul când cheile sunt aici?! Las’ că o să le aducă, nu te teme, nu se va pierde nimic! Te rog să-i suni şi pe ai mei, să le spui că sunt acasă. Poate vor să mă vadă...” „Acum ai vrea să umplu casa de musafiri?! Ce Dumnezeu! tu nu vezi cât sunt de epuizată?! Tu vrei să mor înaintea ta?! Ţi-ar plăcea, nu?! Nu-ţi face iluzii, voi rezista! N-o să încapă munca mea pe mâna nu ştiu cărei târfe! Te voi îngriji, dar te voi şi îngropa!” Zilele au început să se scurgă parcă şi mai greu ca la spital. Singurele clipe de linişte le petrecea Narcis

29

când Cleo o lua razna pe străzi sau prin magazine, fie, prefăcându-se că doarme. Ca să nu fie ”deranjat” în lipsa ei, Cleo i-a scos telefonul paralel din cameră. Destul suferise din cauza acestui telefon! Ce idee diabolică, să pună un întrerupător! Adio, ascultări în paralel! Obsedată de telefoanele lui ”secrete”, Cleo a reuşit, când era el la duş, să pună mâna pe agenda atât de bine păzită. Lăsase şi diplomatul, contrar obiceiului, cu cheia în el. N-a găsit decât câteva nume de femei, fără numele de familie. Atât i-a trebuit! Le-a copiat şi s-a pus pe treabă. La ore considerate ”potrivite” a început să sune. Numele de Simona i-a sărit în ochi în mod special. Nici Laura nu i-a plăcut. La Simona a dat peste mama ”fetei” care a strigat-o fără întrebări pe fiica sa. A urmat ceva ca-n filme – curvă, putoare, incultă, oralistă. „Cu cine doriţi să vorbiţi, doamnă?! Cine sunteţi? Opriţi-vă o clipă, să ne înţelegem. Liniştiţi-vă, pentru Dumnezeu!” „Care Dumnezeu?! Putoare ce eşti! Ce îndrăzneală să-mi închidă telefonul! Data viitoare am să vorbesc cu mamă-ta! Dumnezeule, pedepseşte-o Doamne!” Al doilea telefon a prins-o direct pe Laura. De data asta n-a fost cine s-o asculte. „Scârba dracului! Crede că dacă are douăzeci de ani, se poate regula cu cine vrea?! Putoare! Să mă facă nebună! Normal, asta-i scos de la el! Aflu eu unde lucrezi...” Încercările lui Sergiu de a vorbi la telefon cu Narcis au eşuat. Cleo i-a explicat că doctorul se simte rău, că e apatic, n-are chef de nimeni, că a rugat-o să-i scoată telefonul din cameră. „Totuşi, pot să-l văd?” „Dragă Sergiule, poţi să vii când doreşti! Sper că vine şi AnnaMaria! Cel mai bine e să veniţi între douăsprezece şi unu. Atunci sunt eu mai liberă. Oricum, luni nu se poate. Mă duc la bancă, iar doctorul nu deschide la nimeni. Marţi şi

30

miercuri vine contabilul firmei să punem ceva la punct. Ştiu eu?! Poate pe vineri e cel mai bine? Te rog să suni de două ori. Nici eu nu deschid la nimeni. Ştii câte spargeri au avut loc în ultima vreme prin cartier?! Da, e bine vineri! Sâmbăta şi duminica vine Marcel şi atunci vrem să fim numai în familie!” „Bine Cleo! Trecem să-l vedem, chiar dacă ai un program atât de încărcat. Transmite-i salutări! Sărumâna!” „A, stai aşa! Ştii că soră-sa a aflat că e acasă şi vea să vină? Ce dracu mă fac?! Cred că-i dau un telefon şi-i spun să stea pe fund. E o fiinţă imposibilă! Mereu a băgat zâzanii între el şi noi. Şi pe Marcel a încercat să-l pornească împotriva mea...”Convorbirea a durat cam patruzeci de minute! Când Cleo avea chef de vorbă, uita de partea economică. Zilele au zburat repede. Vineri, fix la orele douăsprezece, Sergiu şi Anna-Maria sunau la uşa apartamentului. Grilajul metalic era tras, dar fără lacăte. „Cine-i? Voi sunteţi?” „Da, nu-i nici un pericol!” „Haideţi mai repede, să nu se zgâiască cotoroanţa de alături. Moare să afle ce se întâmplă, de când am scos firma. Hai să stăm aici până dă doctorul un semn de viaţă. Cred că doarme. Merci, Anna-Maria! Nu trebuia să te deranjezi...sunteţi nişte drăguţi! Ştiţi câţi s-au perindat pe la doctoru, pe la cabinet, cunoştinţe bineînţeles, fără să aducă un fir de floare, sau, mă rog, acolo, ceva?!” „Cleo, e făcut de mine, fără conservant, special pentru el.” „Anna-Maria, tu eşti o gospodină! Eu nu-mi pot permite, eu sunt aici o servitoare plătită, ca orice putoare de la spital, pe post de infirmieră!? Da, am un salariu de mizerie! Măcar de mi-ar băga şi mie nişte hârtii în buzunar, cum face cu asistentele lui. Auzi, tu?! El strică o grămadă de bani cu putorile lui ca să se dea mare!? Şi ele, scârbele dracului, în jurul lui – dom’ doctor în sus, dom’ doctor în jos. Norocul lor e că-s tinere,

31

iar eu, eu nu mai sunt! Sergiu, adică voi, serviţi o cafea? Am şi nişte prăjituri de la Ana. Pentru voi le-am luat!” „Cleo, o cafea am să sorb cu plăcere, dar mai întâi merg să văd ce-mi face pacientul.” „Stai să văd dacă nu doarme. Iubitule, eşti treaz?!” „Sigur că sunt treaz! Când m-ai mai văzut tu dormind la ora asta?! Sergiule! Hai, băiete, vino şi lasă cerberul la uşă! Bună! O! Sărut mâinile, Anna-Maria! Ce grozav arătaţi! Când vă văd aşa senini, îmi dau seama de ceea ce voi pierde! Cu tine, Sergiule, am ceva de discutat! Fetele pot să se întreţină în voie, ca la club, sâmbetele...ce minunat era parcul! Şi răul ăsta, Doamne, cât mă chinuia pe teren! Şi ce grozav mă simţeam!” „Da, bineînţeles, acolo ai întors boala! Ţie numai tenisul îţi lipsea!” „Cleo, când ai să înţelegi că acolo erau puţinele clipe în care eram eu, în toată fiinţa mea!” „Fiinţa ta?! Hai, las-o mai moale! Oamenii ăştia or să creadă că sunt o scorpie! Hai, Anna-Maria, să ne retragem! Domnii au probleme elevate de rezolvat...” „O auzi, Sergiule? Mă întreb dacă fiinţa asta gândeşte înainte de a vorbi?!” „Apropo de asta, avea Goethe un panseu – Deprins e omul când aude vorbe să creadă că sub ele-i şi gândire! – hai să acordăm şi noi acest credit!” „Eşti o figură! De unde ai mai scos-o şi pe asta? E o traducere a AnneiMaria? Dacă ţi-ar auzi tonul ironic Cleo, n-ai mai călca în casa asta.” „L-am găsit în Săptămâna, cred, în versiunea lui Eugen Barbu. Cu călcatul prin casa asta, ai dreptate! Greu mi-a fost să obţin o audienţă!? Nu, tu, luni! Nu, tu marţi! Nu, tu, miercuri!...peste joi s-a sărit şi iată-mă vineri aici! Cum te simţi? Parcă ai mai dat ceva jos din gălbeaţă?!” „Aşi, de unde! Lucrurile sunt albastre, nu se mai poate face nimic! Mi-a adus Marcel ultimele analize. Nici măcar el nu şi-a dat seama de realitate!? Este, încă, încrezător. Îl bubuie pe

32

chirurg şi pune mari speranţe pe tratamentul pe care l-am convenit noi doi. A devenit foarte tandru! Sunt fericit! Dacă mamă-sa nu l-ar pisa atât, ar fi mai des pe aici...păcat! Blondule, ia tu de pe masă cheile şi desprinde cheiţele de la Club. Când poţi, adu-mi, te rog, lucrurile. În sacoşă găseşti, în aia mare, un set Lacoste, un pantalon şi o bluză, noi, păstrează-le de la mine, chiar dacă nu ţi se vor potrivi. Am avut zile bune împreună! Ai fost un adevărat prieten! N-am crezut că voi mai întâlni aşa ceva! Dacă nu era Cleo, aşa cum deja o ştii, am fi putut forma un grup pe cinste. Ce noroc ai avut cu Anna-Maria! Până şi Cleo, uneori, recunoaşte că sunteţi un cuplu deosebit! Obosesc!...Hai să ne grăbim! Vino când vrei. Dă-i un telefon ca să fie acasă. Eu nu mă mai scol ca să deschid. Acum deschide seiful şi ia de sus o cărţulie şi dosarul albastru. Dă-mi cărţulia să mâzgălesc o dedicaţie – Lui Sergiu, cu afecţiune – sună corect, nu? Dosarul conţine romanul, contractat, apoi restituit. N-am vrut să-l operez!Să nu te aştepţi la cine ştie ce! Eşti prima persoană şi, probabil, ultima care-l va citi.” „Mulţam! Apropo de dedicaţii, prin şaizeci şi opt, am publicat o carte de specialitate şi am oferit un exemplar unui partener de tenis, medic. I-am scris – Nu pentru a fi citită, ci pentru a fi păstrată – l-a amuzat, dar mi-a spus să nu scriu aşa ceva şi altora, căci s-ar putea să-i jignesc!” „N-am ştiut că ai publicat!? Nu mi-ai spus niciodată. Înainte de a mă îmbolnăvi, i-am cumpărat lui Marcel un leptop. L-am făcut fericit! Acum e înnebunit cu Internetul.” „Cred şi eu! A rămas visul meu neîmplinit şi nici nu se va împlini! La servici m-am distrat mult cu calculatorul. Am şi reuşit nişte programe care au schimbat mult lucrurile...” „Ai lucrat la calculator?! Ia spune, e vreun domeniu în care nu te-ai

33

implicat? Doamne, de ce nu ne-am cunoscut mai devreme? Mi le spui toate astea acum, când sunt gata de plecaree?! Miar fi plăcut să te cunoască Marcel! Să-mi aduci neapărat ceva din ce-ai scris...Chiar că mă faci curios! Ce-o fi moartea asta, măi Sergiule?! Oare la ce să mă aştept?! Îmi pare rău că nu sunt un credincios, în sensul bisericesc al cuvântului!” „Malraux spunea că – moartea transformă viaţa în destin – frumos, nu?” „În faţa morţii orice definiţie îşi pierde sensul. Ştii că am început să răsfoiesc Vechiul Testament?! Cândva, l-am citit în întregime, acum însă, sună cu totul altfel!? Te pune pe gânduri! Blondule, am obosit! Nu mi-o lua în nume de rău...m-ai bucurat mult...sărut-o pe Anna-Maria şi mai stai puţin cu fetele. Te aştept!! „Servus, frumosule, şi amân-o cât mai mult! Mai avem multe să ne spunem...” Rolul de Cerber pe care şi l-a asumat Cleo, îl izola practic total de restul lumii, de viaţă. Încercările de abordare prin telefon erau retezate din faşă. Tonul sec cu care primea orice apel, dezarma chiar şi pe cei care ajunseseră s-o cunoască cât de cât. Directorul, atât de iubit şi de stimat, era căutat în permanenţă. „Doctorul e bolnav, dar este bine, vrea linişte, nu răspunde la telefon şi...spuneţi-le şi celorlalţi că n-a murit încă! Nu este cazul să-l jeliţi! Asta este treaba soţiei! Bunăziua!” Între timp, evoluţia bolii lăsa întunericul să pătrundă în sufletul celui atât de iubit de pacienţii săi. Oameni simpli apelau la el fără nici o reţinere, spre disperarea lui Cleo. „Ascultă măi, tu chiar vrei să transformăm cabinetul ăsta într-un centru de caritate?! Tu nu vezi ce greu se adună banii?! Când dracu o să trăim şi noi ca oamenii?! Să ştii că pe pomanagiii ăştia n-am să-i mai programez! Dacă vin fără să mă sune, le închid uşa în nas! Şi de vecinii ăştia m-am săturat! Tratament pe gratis, bârfă pe

34

săturate! Tu nu vezi cum o duc cei cu cabinet? Uite-te la Marcu! Ştii că şi-au luat Mercedes, că vila din Buşteni este aproape gata? Şi noi?! Noi stăm în magherniţa asta, cu o singură baie, în care îmi intră toţi nespălaţii. Ştii? Nu ţi-am spus, ieri a venit o ţigancă, ţigancă sadea, s-o consulte dom’ doctor!? Bineînţeles că n-am lăsat-o! Nu mai ştiu ce i-am spus, dar sunt sigură că nu mai dă pe aici...” „Tu eşti nebună de legat! Cum să nu primeşti o bolnavă?! Tu poţi să ştii ce avea?!” „Avea pe dracu! Arăta ca o floare, numai culori vii, ca ţiganii, ce mai!” Măi, femeie! Tu ai să-mi pui în cap oamenii! Şi acum sunt convins că cele trei spargeri ale maşinii, sunt opera ta, indirectă! Unii oameni poate te ignoră, alţii, poate, se răzbună. Mai gândeşte-te şi tu dacă aşa ceva este posibil!?” Singur, cu gândurile hoinărind aiurea, doctorul relua aceste mici discuţii cu Cleo şi-l străbătea un fior sincer de îngrijorare. Se pomenea vorbind singur, nu în gând, cu voce tare. „Ce se va face ea fără mine?! E totuşi un caz patologic! Când n-oi mai fi, de cine se va mai ocupa? Sărmanul Marcel! Ce-l aşteaptă?!” Gândurile astea care părăseau stivele de memorii într-o ordine aparent haotică, se grupau în jurul unui singur leit-motiv – Cleo! Cât de mult i-a schimbat viaţa această fiinţă! Dacă începuturile au fost cum au fost, dar au fost încununate de cea mai fericită clipă – naşterea lui Marcel – ceea ce a urmat a fost îngrozitor! Gelozia generată de fantasticul cuplu, tată-fiu, obsesia degenerativă legată de ”putorile” care-l asaltau mâncându-i banii, snobismul purtat la rang de artă...Ca orice snob, nu avea o părere proprie despre nimic. Moda, greşit înţeleasă, era firul călăuzitor. Lăcomia şi invidia erau izvorul nesecat al atitudinilor sale. Un Jago feminin! Un personaj cinic, în genul acelui – nu sunt ceea ce par că sunt – care l-a făcut pe

35

profesorul Mihai Rădulescu să mediteze şi în final să enunţe acea definiţie care l-a făcut celebru – dihotomia antonimică. Da, Cleo era un caz patologic, demn de a fi luat în studiu! Cine s-o facă dacă nimeni nu se putea apropia de ea?! Dacă ar fi internată i-ar duce de nas pe toţi. Se va pierde într-o bătrâneţe dureroasă, fără un suflet care s-o înţeleagă. De fapt acesta era unul din motivele pentru care nu se despărţise de ea. Va înţelege oare Marcel ceva din infernul care i-a marcat adolescenţa şi tinereţea?! era întrebarea care-l frământa obsesiv. Marcel se maturizase mult, dar se şi însingurase. Se îndrăgostise de calculator, dispunea de reţeaua Internet pe care o exploata la maximum – noroc cu tata care-l subvenţiona regulat – se apucase de doctorat. Era lucrul care-l bucura cel mai mult pe Narcis. De data aceasta o făcuse fără să mai fie bătut la cap. Cleo reuşise să ”stoarcă” aceste ultime noutăţi şi nu vorbea decât la superlativ despre viitorul ce-l aştepta pe băiat. Mai aflase Cleo o treabă care o bucura, dar o şi îngrijora. Găsise Marcel o nouă prietenă, viitor medic, frumoasă, bine, deşteaptă, care promitea o căsătorie reuşită. Doi medici, frumoşi şi deştepţi! „Ce viitor îi aşteaptă, mai ales dacă se duc în occident!” Umbra care estompa visele ei era legată de teama că nu o vor accepta în preajma lor. Dacă se lua după răceala lui Marcel, putea uşor bănui că nu se va lăsa mămit. Poate că era, totuşi, mai bine să rămână holtei!? Gânduri, şi iar gânduri, pe care i le împărtăşea lui Narcis, în clipele rare când se aşeza pe marginea patului şi-l lua de mână. „Ce mă fac singură, doctore?! Tu, te duci, Marcel se însoară, eu rămân singură cuc, pensionară fără nimic şi fără nimeni! Doamne, cât am greşit în viaţă! Am crezut că totul îmi stă la picioare!” „Cleo, ia spune, tu ai văzut fata? Ţi-a prezentat-o Marcel?” „Aşi, de

36

unde! Păi când i-am spus s-o aducă, s-o cunoşti şi tu, nici nu a vrut să audă. A zis că toate la timpul lor.” „Păi, atunci, de unde ştii că-i frumoasă, că-i bine, că-i deşteaptă?!” „Ei, l-am tras de limbă! Ştii că nu-mi scapă nimic! Părea încântat şi eu am încredere în gusturile lui, doar e fiul meu! fiu de arhitectă...are gusturi foarte rafinate.” Vestea asta a adus un nou culoar în gândurile lui Narcis. Ştia că nu-l poate ruga pe Marcel s-o aducă la ei, s-o cunoască, acum la plecare. N-ar fi avut nici un succes demersul. I-ar fi plăcut să aibă o noră, o familie mai mare şi mai unită şi, poate, un nepot. L-ar fi răsfăţat, dar acum ştia şi cât de uşor se poate greşi. E drept că alta e să fii bunic! Vorba lui Sergiu – nepotul nu este capitalul investit, este dobânda, şi cu ea te mai şi joci. Din păcate, era prea târziu! Zilnic răsfoia un album cu poze. Ce tânăr era! O viaţă de om fusese preocupat de înfăţişare. Ştia că era considerat un tip bine, nu accepta nici o abatere de la programul de întreţinere – două-trei duşuri, proaspăt bărbierit, dacă era cazul şi de două ori pe zi, mereu cu pieptenul la îndemână, mereu scos ca din cutie. Ce premoniţie pe naşul său să-i aleagă numele de Narcis! Aproape o ironie! Numele acesta i-a adus destule insatisfacţii. Vorba lui Paler – narcisismul este înţeles, în general, ca ceva peiorativ. Insatisfacţiile plecau de la tonul ironic cu care mulţi pronunţau acest nume. El nu era îndrăgostit , în mod vulgar, de propriul chip. Atitudinea lui însemna cu totul altceva – era pedant., sever cu sine însuşi, fără derogări. Ce rău era în asta?! Nici Cleo nu era mulţumită de nume. Ocolea, pe cât posibil, dacă nu chiar cu ostentaţie, să-l pronunţe. Îi spunea ”doctore”, sau, când se maimuţărea, ”iubitule”. Nu era mulţumită nici cu numele ei. „Auzi, Clementina! Ce idee pe taică-meu! Toţi credeau că

37

mă cheamă Cleopatra şi mă priveau, cred, cu ochii cu care o savurau pe Melidoneanu. Eu şi...Doamne fereşte!” Şi Sergiu îi spunea sau ”doctore”, sau ”frumosule”. Şi asta era o aluzie discretă la adresa numelui. Pe marginea mesei se afla întotdeauna o oglinjoară. Narcis întindea cu teamă mâna, închidea ochii, inspira adânc şi se studia. „Ce culoare! Ăsta este sfârşitul! Mâine am să las în scris câteva dorinţe – nu vreau să fiu vizitat de nimeni! Doar familia şi Sergiu. Mulţi s-ar bucura la vederea epavei care am ajuns! Nu vreau să le dau satisfacţie! Direct la capela cimitirului! Dacă e creştineşte, cu sicriul acoperit!? Ce frumos este locul pe care l-am ales! Da, da, mâine le scriu pe hârtie...” S-a trezit puţin buimac. Avusese un coşmar. Se luptase cu nişte fiare, parcă erau dinozauri, simţise disperarea în toată puterea ei. Nu ştia finalul, dar starea de spirit anunţa o zi şi mai puţin fastă. „Iubitule, azi vine Sergiu, la amiază. Eu trebuie să cobor, dar am să fiu la timp acasă. Nu vreau să te ridici. I-am spus cum să sune. Până atunci stai liniştit. Mai dormi puţin.” „Nu mai pot dormi. Azi noapte, spre dimineaţă de fapt, am avut un coşmar, mă atacau nişte fiare...eram neputincios...” „Semn rău, dragule! Ce vrei?! La ce să te aştepţi?! Am să mă sfătuiesc şi cu Sergiu în privinţa înmormântării. El se ia după Anna-Maria, e catolică şi nu dintre alea greco. E chiar romano-catolică! Şi eu admir obiceiurile lor. Sunt mult mai decenţi în astfel de situaţii. Cu Sergiu pot discuta aşa ceva. El nu mi-o ia în nume de rău. Şi în fond, ce-i rău în asta?! Vreau să nu fiu luată prin surprindere şi să-ţi cunosc şi dorinţele. Doamne, fă o minune şi nu-l lua pe doctoru! Chiar dacă am fost rea, acum nu mai vreau să te pierd! Cred că Sergiu şi Anna-Maria vor fi singurii care nu-mi vor întoarce spatele!? Sper că nu m-ai pictat prea rău în faţa lui Sergiu?!”

38

„Cleo, la ce mai era nevoie să te pictez? Ai avut tu singură grijă de asta! Mă mir că oamenii ăştia nu ne-au întors încă spatele! Tu nu vezi cât de singuri am rămas?! Nu aşa am început noi viaţa! Omul care se izolează, se sinucide! Nu uita să iei un set de pansamente sterilizate. Cât mai multe! Rana chiar că-şi face de cap! Nu ţi se pare că m-am umflat mai tare?” „Ce să te mai umfli?! De zece ani eşti un burtos impudic care-şi etalează trupul de amant pe terenurile de tenis. Da, cândva, erai bărbat bine! Acum nu ţi-a rămas decât chipul, şi acela în declin. O ruină dragule, o ruină!” „Ruină?! Nu-i nimic rău în asta! Ştii ce a spus Blaga? – de sub orice ruină izvorăşte un fluviu de melancolii – ce poetic spus!” „De când cu Sergiu, te-ai apucat şi de poezie. Tare-s curioasă ce mâzgăleli îţi aduce azi! Gata! Am plecat...” Ziua care se anunţase grea de cu zori, avea să-şi confirme previziunile. Proaspăt bărbierit, spălat, parfumat, pieptănat, cu jaluzelele trase pe jumătate pentru a se ascunde într-o penumbră protectoare, Narcis se aşternu pe aşteptat. Era nerăbdător să-l asculte pe Sergiu. Oare citise?! Ce părere-şi făcuse?! Ştia că nu va fi menajat. Avea o înţelegere mutuală în această privinţă. Îi va aduce oare ceva din gândurile scrise?! Va mai veni oare?! O stare de aşteptare ca în preajma unui examen. Când soneria a răsunat de două ori, Narcis a mai tras un piepten prin păru-i grizonat. De data asta pe pipăite, fără oglindă. Aşteptarea îl încorda. Asculta cu atenţie să descifreze vocile înăbuşite de uşile dintre camere, închise cu mare grijă de Cleo. Cu îngrijorarea omului din faţa casei de bilete, care-şi consultă ceasul de teama că va pierde trenul, Narcis nu-şi mai lua ochii de la deşteptătorul de pe masă. Minutele treceau greu, dar se adunau – zece, douăzeci, treizeci!? „Ce-or fi făcând, domnule?! Eu nu mai am timp şi

39

nici putere! Cleo!...” „Daaa? Ce-i iubitule? Te-ai trezit?!” „Cum să mă trezesc?! M-ai văzut tu dormind?! De ce nu-l laşi în pace pe omul ăsta?! Stau aici şi-l aştept de o oră şi tu-l ţii la palavre! Aveam atâtea de discutat! Eşti incorigibilă! Stai jos Sergiule, te rog! Nu mai am putere. Clipele mele de luciditate sunt tot mai palide...Ai adus ceva?” „Ţi-am citit materialul, ţi-am adus şi ceva de-al meu, bătut la maşină. Ce să-ţi spun? Şi povestioarele şi romanul sunt scrise pe acelaşi calapod. Nu ştiu dacă medicina a câştigat un medic atât de bun ca să fi meritat să smulgă lumii literare un psiholog, un analist atât de profund!” „Ei, nici chiar aşa!” „Nu mă întrerupe, singur ai spus că timpul e scurt! Nu vreau să te flatez. M-a mişcat faptul că am fost primul care a avut şansa să te citească. Ce se întâmplă – eşti un observator fin al faptelor aşa zis ”banale” , al personajelor ”şterse”. Mediul oamenilor simpli, prin care trecem deseori precum raţa prin apă, pentru tine se dezvăluie ca o revelaţie, un izvor nebănuit de inspiraţie, de observaţii, de analiză. Şi în povestiri, şi în roman, personajele alese sunt de o banalitate atât de răspândită, şi totuşi, ascund trăiri şi atitudini inedite. Fără să vreau mă gândesc la oamenii printre care am trăit atât, a căror viaţă interioară am ignorat-o, şi, acum, urmărind firul investigaţiilor tale, încep să descopăr lucruri care aruncă, cu toată micimea lor aparentă, o cu totul altă lumină, arată o cu totul altă faţetă a vieţii. Spune-mi, ce ecou au avut primele tale povestiri?” „Ecou?! Poate e prea mult spus!? Şi bun, şi rău...Cartea s-a vândut, nimic de zis. Cronica a fost puţină – în Contemporanul, de exemplu, am fost atacat pentru numele caraghioase, neverosimile, purtate de personaje...un cuvânt bun în Flacăra, analist pătrunzător, sau aşa ceva?! Acceptabilă primire pentru un debut. Cu romanul nu mi-a

40

mers. Ştii, prin ’72 – ’73, era mai greu. Am semnat contractul, apoi mi s-a restituit, parcă ţi-am mai spus? Erau unele aluzii, mai mult sau mai puţin voalate, la adresa birocraţiei, la lehamitea faţă de muncă, şi altele. Nu m-am prins la o colaborare şi contractul a fost reziliat. Mă bucur că l-ai citit! Nici lui Cleo, nici lui Marcel, nu le-am putut trezi curiozitatea!? Părerea ta e măgulitoare, dar tu întotdeauna ai ştiut să fii domn, chiar şi în situaţii care nu te-ar fi obligat. Merci!” „Apropo de domn, tot vorbind cu un vecin, un medic, despre sărăcia care ne-a invadat ţara şi despre consecinţele ei, contrariat de spusele altui vecin, i-a retezat-o – sărăcia nu naşte domni! Ştii, în actuala conjunctură, şi eu mă consider sărac!?” „Bine, blondule! Lasă-mă să-mi revin puţin şi să încerc să parcurg ce mi-ai adus. Sunt mai mult decât curios! Când termin, o pun pe Cleo să te convoace. Sper să mai apucăm o şedinţă de cenaclu...Te pup!” Zilele ce-au urmat au presărat starea de spirit a lui Sergiu cu amărăciune. Era evident că orice speranţe erau deşarte. Se împliniseră trei luni de la operaţie fără ca tratamentul iniţiat de Narcis să-şi arate roadele. Din contra, icterul se simţea la el acasă, rana nu dădea semne de vindecare iar slăbiciunea, sfârşeala, cum obişnuia să spună, punea stăpânire umbrind ultimele zvâcniri ale speranţei. Doctorul se resemnase. Se scula tot mai rar, apela la Marcel pentru câte un bărbierit, se lăsa dus de tot felul de temeri – dacă vor începe durerile? Ce uşor putea să intre cineva în casă, să-l imobilizeze, sau, şi mai rău, să ducă aparatele, banii!? O ruga pe Cleo să pună cele două lacăte la grilajul din faţa uşii de la intrare, chiar şi când cobora pentru cumpărături. De fapt, ideea nu-i aparţinea, i-o insuflase chiar Cleo. Discuţiile despre înmormântare nu-l mai afectau. Considera normal să fie

41

întrebat. Totul se discuta la amănunt. „Cu ce te îmbrac, dragă? Cred că-ţi pun costumul gri, o cămaşă albă...numai cravata vreau să fie în culori vii. Ce zici? N-o să-mi fie greu cu îmbrăcatul. Am aranjat la spital să-mi trimită pe cineva descurcăreţ pentru îmbălsămare. M-au asigurat că e un tip cumsecade. El te va spăla şi îmbrăca. Oare cât o să-mi ia? Ei, mă descurc eu! Am să-l pun să-ţi aranjeze puţin faţa şi buzele, să nu arăţi aşa de palid. Am scos din sufragerie tot ce era cu galben. Ştiu că nu suporţi galbenul. Sper să nu aducă cineva flori galbene! Dacă aduce aşa ceva, le scot pe balcon. Vai, ce greu îmi vine să discut cu tine aşa ceva!” „Lasă, Cleo! Pe mine nu mă mai deranjează. Să nu-ţi fie frică, simt că mă voi stinge liniştit. Poate, totuşi, ar fi bine să vină sor’mea, să te ajute?! Să nu fii singură. Pe Marcel nu te poţi baza prea mult. Aşa-s tinerii!?...Dă-i un telefon lui Sergiu şi roagă-l să vină mâine. Am multe să-i spun. Băiatul ăsta a fost pentru mine o cutie cu surprize. Ce varietate de gânduri transcrise în vers! Un adevărat romantic întârziat! Să vină mâine, să ne spunem ce avem de spus. Te rog!” „Să-mi laşi şi mie în seara asta hârtiile alea, sunt curioasă, adică, tu m-ai făcut curioasă.” „Nu ştiu, le-a adus doar pentru mine!? Păcat că nu a publicat! Oricum, să nu-i spui că te-am lăsat să citeşti. E totuşi un tip curios, nu ştiu cum ar reacţiona...” Ziua ce a urmat, o zi mohorâtă, avea să tulbure pentru mult timp gândurile lui Sergiu. S-a prezentat, aşa cum s-au înţeles la telefon, în jurul amiezii. Grilajul era închis cu unul din lacăte!? Nu avea rost să sune. Narcis nu obişnuia să se scoale. Îl intriga şi chiar îngrijora lipsa lui Cleo. S-a întâmplat ceva?! S-a hotărât să coboare, să aştepte în stradă. Trebuia să apară! O jumătate de oră l-a apăsat cât, altădată, ore întregi de aşteptare. O văzu pe Cleo, îndoită sub

42

greutatea a ceva ce părea o valiză grea. A întâmpinat-o luându-i din mână povara, care, după cum avea să afle mai târziu ascundea o maşină de scris cu carul mare, cam 15 kilograme. Era ceva pentru Cleo! Venise cu un troleibuz de la policlinică, recuperase, cu chiu cu vai, maşina de scris de la o asistentă şi o căra, mai bine zis o târa, cale de o jumătate de staţie. „Ce bine că m-ai aşteptat! Cât o fi ceasul?! Unu fără un sfert?! Doamne, mă omoară! Dacă ai şti cum se frământă când te aşteaptă! Are multe să-ţi spună. Să ştii că m-ai dat gata cu poeziile tale! Cel mai mult mi-au plăcut cele câteva schiţe. Ce stil modern! Să nu-i spui că ţi-am spus că le-am citit. M-am delectat azi noapte. N-a vrut să mi le dea!? L-am convins până la urmă. Ce atâtea secrete?! Hai repede! Închid, dragă, grilajul, că mi-e frică. Ştii câte spargeri au fost în ultimul timp?! Chiar aici, aproape, la un cabinet particular. E plin de ţigani. Mi-e frică să mai rămân în cartierul ăsta împuţit.” „Intră tu Cleo la el şi vezi cum se simte.” „Bună iubitule, ce faci? Îl aştepţi pe Sergiu? Avenit şi el cu mine. Vrea să te vadă...” „Unde, dracu, ai fost?! O faci cu premeditare? Nu ştiai că îl aştept pe băiatul ăsta ca pe un medicament? Cum poţi fi aşa de haină?! Să-l ţii pe omul ăsta la uşă! Doamne, câte aveam să-i spun! Din păcate n-am să mai am putere. Lasă-ne singuri măcar un sfert de oră!” „Uite şi tu, Sergiule, cum mă tratează! Parcă eu am lăsat lucrurile împrăştiate prin toate cotloanele! Doamne!...de s-ar termina o dată! Nu mai pot!” „Sergiu, n-o lua în seamă! Era atât de simplu să-l roage pe Marcel s-o aducă cu maşina! Auzi, tu, să care cu troleibuzul! De zgârcită ce e! Putea lua un taxi, că slavă Domnului...” „Ce faci, frumosule? Mai bine? staţionar?” „E începutul sfârşitului! Nu mai am puterea să-ţi spun tot ce am vrut. Sunt sfârşit! Totuşi, un rezumat, la

43

despărţire...M-ai uluit! Regret că nu mai avem timp să-mi aduci şi restul. Mi-a plăcut atât de mult încât am trecut peste înţelegere şi i-am dat şi lui Cleo. Să ştii că a rămas surprinsă, sincer cred, de data asta. Eşti un poet înnăscut! Nu, nu o fac la reciprocitate! Lasă-mă, nu mă întrerupe! Câte gânduri, câte domenii! Cele adresate lui Paula, sunt frumoase, dar nu sunt încurajante pentru ea. Prea te lamentezi uneori. Fii mai pozitiv, cum spun americanii! Încercările în proză cuceresc prin simplitate. Mi-au plăcut nespus gândurile despre Tit. E un personaj real?!” „Titus Popovici. Am fost colegi, prieteni. În adolescenţă l-am venerat. Un copil minune!Din păcate vremurile nu i-au permis să se confirme. S-a supus lor...” „Sergiule, îţi mulţumesc că m-ai lăsat să te ”citesc” mai bine. Trebuie să publici. E păcat de atâta muncă de calitate! Te rog să nu mai vii! Puterile mă lasă, nu vreau să mă vezi...aşa! Vor fi zile mai grele. Îţi mulţumesc pentru tot! Nu te supăra pe Cleo! Nu întotdeauna a ştiut să deosebească binele de rău...E prea târziu să se trezească! S-o lăsăm aşa cum e! Servus, prietene...” Drumul spre casă i se păru mai scurt ca niciodată. Coborî din troleibuz şi o luă în direcţie opusă. Ajunse, fără să-şi dea seama, în Kiseleff, trecu de Arcul de Triumf şi pătrunse în păduricea ce marca limitele dinspre şosea ale terenurilor de tenis. O junglă, o imensă ladă de gunoi!? Pe lângă gardul de beton şi plasa de sârmă, şerpuia, totuşi, o cărare, bătută de căutătorii de mingi rătăcite. Nu prea erau mulţi care să-şi permită să renunţe fie şi la o minge mai uzată. Narcis era altfel. Nici în ruptul capului nu s-ar fi deranjat pentru aşa ceva. E drept că în dărnicia lui nu juca decât cu mingi chinezeşti!? spre disperarea lui Sergiu. Nu-l lăsa nici pe ”blond” să scoată mingi ca lumea – Penn, Dunlop sau Slasinger – ce deosebire! Se opri în faţa unui

44

Penn, marcat cu un semn roşu. Ridică mingea şi o aruncă peste gard. Se auzi un mulţumeeesc! Sergiu se opri în dreptul terenului 4 şi înăbuşi un oftat. Şterse nasul cu mâna, apoi, discret, parcă ruşinat, o lacrimă. „Măi, frumosule, ce te-a apucat, măi?! Unde, dracu, te duci?! Puteai să mai stai niţel, poate o zbugheam împreună!? N-ar fi fost nici asta o soluţie – tu, ţi-ai pregătit cavou pe malul unei ape, eu, eu am lăsat cu limbă de moarte să mi se arunce cenuşa în Dunăre, pe la Plaur. Nu am avut timp nici măcar să ne punem de acord într-o chestiune care ne-a frământat pe amândoi. Te preocupa mult problema morţii. Ţii minte când m-ai întrebat – ce e moartea, în fond?! N-am ştiut să-ţi răspund scurt, concis. Am făcut un adevărat slalom – moartea e o noţiune pentru a delimita cele două componente ale vieţii, viaţa finită şi viaţa infinită, nimic nu a fost creat pentru a dispare, pentru ”a muri”. E pragul trecerii finitului în infinit, greu de înţeles la nivelul educaţiei ce am primit-o de generaţii! Judecând aşa, omul n-ar trebui să se teamă de moarte. Dornic de viaţă, de cât mai multă, omul înţelege că, de fapt, asta îl aşteaptă, o viaţă veşnică! Poate că de asta se şi teme!? Cineva, nu mai ştiu exact cine, a scris că nu se teme de moarte, ci de veşnicia ei. Teribil de sec explicat ceea ce eu mă chinui să susţin...Ştii că după ce ţi-am golit dulapul, l-am închis la loc?! Trăia în mine o speranţă ascunsă că te vei întoarce la joc. Toţi mă întrebau de tine. Doamne, câţi bani ai risipit cu ei! Când încercam să te domolesc spunându-ţi că ne strici piaţa, îmi spuneai – easy come, ease go! Banii trebuie să se întoarcă de unde vin, în fond ei sunt sursa bunei mele stări. Da, aveai o filozofie aparte! O să-mi lipseşti! Nu muri doctore, mai stai un pic!” A ieşit din tufişuri mai trist decât intrase. N-a mai urmat impulsul de-a intra în incinta bazei.

45

Ce să le spună celor care nu-l vor slăbi cu întrebările?! Că dom’ doctor nu va mai reveni?! Probabil că, de fapt, şi-au dat seama că o astfel de absenţă, peste trei luni, nu era de bun augur. Drumul spre casă a fost mai lung, mai greu. Mai făcea acest parcurs şi în alte împrejurări, dar atunci pleca acasă mulţumit de orele petrecute în acea incredibilă oază a Bucureştiului. Anna-Maria l-a dibuit de la primele cuvinte. Bănuia că lucrurile mergeau pe o cale fără de întoarcere, dar, parcă, totul se petrecea absurd de repede. Înainte de plecarea în concediu au fost toţi patru în parcul Herăstrău, aşezaţi la o masă, pe un ponton. Era plin de vervă, râdea până şi la înţepăturile lui Cleo, fără replici tăioase. Comandase de toate, de dragul de a comanda, de dragul unei atmosfere plăcute, pe care o căuta, parcă, cu disperare. Trei luni schimbaseră un destin! „Cum merge?” „N-aş mai spune că merge, se topeşte, alunecă în abis şi se pare că-l înspăimântă. Ţi-am spus că s-a apucat de Vechiul Testament, ei, de câteva zile s-a apucat şi de Noul Testament! Pare confuz. Regretă că nu poate fi un credincios fervent. A început să-mi vorbească ceva de Apocalipsă, dar a renunţat spunând – ce cuvânt înspăimântător! I-am replicat că, de fapt, înseană revelaţie. M-a privit mirat şi a renunţat la subiect. E foarte slăbit, icterul nu dă înapoi, culoarea îl obsedează, rana nu se vindecă. E resemnat, dar nu împăcat. Cel mai greu a fost când mi-a spus să nu mai vin!? E preocupat de degradarea chipului său. A fost foarte drăguţ la adresa a ceea ce i-am dat să citească. Prea drăguţ chiar! Din păcate i-a dat şi lui Cleo!? Mi-a spus că nu vrea despărţiri, mai ales că a ţinut foarte mult la noi. Am plecat fără strângere de mână, fără încurajări, fără adio! M-am ridicat şi n-am răspuns nici măcar la servus-ul spus cu sclipiri în ochi. N-am putut!” „Şi

46

Cleo, ce mai zice?” „Cleo? Era să uit, e pornită numai pe gafe! După ce că n-a fost acasă, ceea ce l-a scos din sărite pe doctor, m-a pus să-mi iau şi strugurii acasă!?” „Cum aşa? ce struguri ?” „I-am dus nişte struguri, foarte frumoşi, ştiam că în ultima vreme Narcis sugea din când în când câte o boabă, şi ce crezi?! Cleo mi-a spus, foarte delicat – te rog să nu te superi, dar am casa plină de struguri, toţi mi-au adus numai struguri, iar eu nu mănânc, de fapt nu mănânc nimic, nu te supăra, te rog, du-i acasă, n-are rost să cheltuieşti! Am crezut că explodez! Am luat strugurii şi ţi i-am adus. Cred că i-am spus sărumâna la plecare?! Nu sunt sigur...” „Doamne, ce gafă! Femeia asta n-are un pic de discernământ! Cum a suportat-o omul ăsta?! Oare ce trebuia să-i duci? Un parfum parizian?! Doamne!” A urmat o perioadă grea. N-au lipsit nici sclipirile de speranţă. Narcis urmărea cu stricteţe regimul medicamentos pe care şi l-a prescris, dar nu şi pe cel alimentar. Mereu avea chef de ceva deosebit. Puţin, dar deosebit! Cleo suporta mofturile celui mai iubit bărbat făcându-i poftele, dar, presărind mereu aceste mici-mari favoruri cu un lung şirag de răutăţi şi atenţionări. „Dragule, dacă ai să te manifeşti ca o femeie gravidă, ai să mă laşi în fundul gpl! Nu crezi?! Cine ştie cât o să mai dureze, iar banii se topesc văzând cu ochii. Mai sunt şi medicamentele!” „Cleo, nu te mai văita! Bani sunt destui şi ai să poţi valorifica destule şi după înmormântare. Fă-mi plăcerea, cea de pe urmă, şi nu mai vorbi de bani! Mai am puţin şi ai să răsufli uşurată. Ai mai vorbit cu ai mei? Eu vreau să vină sora mea! E dorinţa mea şi te rog s-o respecţi. Aşa cum o ştiu, te va ajuta în multe . Sergiu nu te va mai supăra, am convenit cu el, nu mai are rost. Sună în seara asta şi spune-le că e bine să vină pentru câteva zile. Te rog!” Olimpia a sosit

47

a doua zi, trecând peste mândrie, încercând să pareze printr-o atitudine paşnică. Incidentele însă n-au putut fi evitate. Practic îşi petrecea timpul lângă patul doctorului, încercând să-i ghicească orice urmă de dorinţă. Narcis devenise apatic, stătea mult cu ochii închişi, refugiindu-se astfel în tăcerea care-i era atât de necesară. Era flasc, incredibil de greu pentru un om care pierduse peste douăzeci de kilograme. Mai exprima câte o dorinţă culinară, dar nu se mai putea bucura de ea. Olimpia preluase şi gătitul pentru ei doi. „Acum, că ai venit, te rog să rezolvi şi treaba cu bucătăria. Eu m-am săturat şi, de altfel, nici nu mai mănânc! Nu vezi cât a mai rămas din mine?! Ai grijă cu aragazul! Şi nu te lua după el...vrea de toate şi nu mănâncă mai nimic. Destul am tot aruncat! Apă, să-i dai mereu apă, şi când nu-ţi cere. Mi-a spus asta înainte de a veni tu. Şi mai lăsaţi-mă în pace! Nu mă mai tot bârfiţi...Abea aştept să se termine! Şi cu vecinii, când te duci după cumpărături, nu intra în jocul lor. Sunt groaznici! Cât de mult bine le-a făcut doctorul, şi acum vor spectacol!? Să ştii că am hotărât deja, cum moare, îl duc la capela cimitirului. Nu vreau circ în casă! N-ai decât să faci ce vrei la voi acasă, pomeni, parastase. Eu, nu!” „Vorbeşti de el ca şi cum ar fi murit deja!? Cum poţi fi atât de rece?! Nu trebuie să te iei după mine, întreabă şi tu vecinii sau oamenii de pe stradă, ce trebuie să faci la cimitir, nu poţi să te faci de râs! De noi nu trebuie să ai grijă, noi ştim ce trebuie făcut. Oare aşa te-au crescut părinţii tăi?!” „Până la părinţi, te rog! Vrei să mai rămâi lângă el, atunci fii civilizată! Auzi, domnule, cine-mi vorbeşte de părinţi! Ascultă, părinţii mei au fost cineva! Ei nu au fost nişte oameni simpli ca voi. Eu nu a trebuit s-o fac pe hamalul, eu am fost crescută în palme, eu am făcut o facultate, eu am o diplomă! Dar nu înţeleg de

48

ce mă enervez?! Ce am eu de împărţit cu tine?!” Au urmat clipe grele. Tot calvarul ultimelor zile a căzut pe umerii Olimpiei. Noroc cu Marcel care mai venea să-l panseze. După două săptămâni de nesomn, Olimpia simţea că nu va mai rezista mult. Era corpolentă, cu unele probleme cardiace. Cleo se mulţumea doar să-i facă observaţii. Nimic din ceea ce făcea, nu era bine făcut. Într-o dimineaţă, în timp ce Cleo îşi făcea plimbarea prin oraş – o cofetărie, o librărie, o expoziţie – Olimpia hotărî să plece acasă pentru una, două zile. Trebuia să se refacă, cât de cât, pentru a rezista în clipele grele ce se anunţau. Narcis încuviinţă cu un zâmbet trist. Îşi făcu valiza şi coborî să caute un taxi. Trebuia să ajungă cât mai repede posibil la gară.Până la primul tren mai avea doar două ore. Când o văzu pe Cleo, venind agale, se opri locului, puse valiza jos şi aşteptă. Cleo realiză doar în ultima clipă ce se întâmplă. Ochii i se fixară întrebător asupra valizei. „Ce te-ai săturat?! Repede ai obosit. Acum îl laşi când e pe sfârşite?! Bravo! Halal soră!” „Cleo, lasă răutăţile la o parte. Trebuie să plec să-mi iau lucruri de schimb, sunt obosită şi în halul ăsta nu-l pot ajuta. Mă întorc în două zile.” „Ba, să faci bine să nu te mai întorci! Ce, casa mea e hotel?! Aş prefera să nu te văd nici la cimitir! În casa asta nu mai ai ce căuta!” Cleo urcă în silă un etaj, apoi îşi aminti de lift. Îl găsi pe doctor cu ochii deschişi, ţintind parcă ceva, undeva departe. „Ce-i, dragule? S-a plictisit de greu?! Acum poate o să mă înţeleagă şi pe mine. Frumos, nimic de zis, ca ţiganul la mal! Şi ce ţâfnoasă era când a venit! Acum, descurcă-te singură...Ce dracu mă fac?! Eu nu pot să te mişc. Doamne, câtă tevatură şi cu moartea asta! Oare de mine cine va avea grijă?!” Doctorul întoarse privirea şi îngână printre buze – Lasă Cleo, a mai rămas foarte puţin,

49

poţi să mă laşi singur, doar puţină apă, te rog! Marcel nu vine?” „ Nu, dragă, bietul băiat e atât de obosit! I-am spus să stea, să se odihnească. Să-ţi aduc nişte apă proaspătă.” Ceva îi spunea lui Cleo că greul era pe aproape. Un fior rece, te teamă, îi străbătu întreaga fiinţă. „N-am să intru noaptea în camera lui, nu ştiu cum e când se moare!? Mâine o sun pe Doamna Magda, să nu mă lase singură. * *

*

Noaptea a trecut uşor. Adormise îmbrăcată la televizor şi se trezise din cauza unei jucăuşe raze de soare. „Oare a murit deja?” Deschise uşa cabinetului şi privi cu atenţie la ceea ce mai rămăsese din frumosul ei doctor. Faţa-i senină nu arăta nici o urmă de zbucium. Se apropie şi tresări. O uşoară, abia peceptibilă mişcare a pieptului o lămuri că viaţa nu-l părăsise. „Doctore! Iubitule, mă auzi?” „Tăcerea singură însoţi întrebarea. „Ce mă fac?!...da, s-o sun pe Doamna Magda.” După nici cinci minute se auzi soneria de la intrare. „Staţi liniştită, lăsaţi-mă pe mine, doamna doctor, am trecut prin multe de astea! Daţi-mi o oglindă mică. Aşa, ia să vedem, nu mai respiră, s-a dus...Dumnezeu să-l ierte!” „O, dragul meu! ce mă fac acuma?! Ai scăpat de mine, cum ţi-ai tot dorit...eu ce mă fac?! A, da, să sun la spital, să vină cineva cu îmbălsămatul. Doamna Magda, rămâneţi cu el, eu cobor până la Pompe Funebre. Oare cât o să coste? Să-l sun şi pe Marcel? Nu, îl sun mai bine seara. Acum, mai bine, îl sun pe Nelu. Sper să se ocupe el de toate! Un telefon şi lui Sergiu, poate vrea să-l vadă cât mai e acasă? Rămâneţi aici, vă rog! Sunteţi aşa de bună că aţi venit! Ce m-aş fi făcut

50

singură?! Ştia soră-sa de ce n-a rămas! Să n-o mai văd! Bine, să încep cu telefoanele.” Treburile au mers ca pe roate. După-amiază, totul era în ordine. Doctorul, spălat, îmbălsămat, îmbrăcat, aranjat, şi-a luat locul în centrul sufrageriei, într-un sicriu cam ieftin pentru condiţia lui, aşezet pe două scaune. De mult nu mai aveau o masă în sufragerie, nu era modern!? O panglică, roşu-alb-albastru, se odihnea pe pieptul celui, a cărui soţie iubea atât de mult Parisul! Seara, când sosiră Sergiu şi Anna-Maria, o găsiră pe Cleo în uşa apartamentului, despărţindu-se de Doamna Magda. „Vai cum mă bucur că aţi venit! Intraţi să-l vedeţi ce frumos arată şi mort!” „Condoleanţe! Îmi pare rău!” „Uite-te la el, Sergiule, parcă doarme, nu?! Sergiu se apropie de cel care-i fusese prieten adevărat. Chipul senin nu trăda suferinţele prin care trecuse de când şi-au luat rămas bun. Era el, cu un discret zâmbet de mulţumire, dar păstrând o urmă de ironie, nelipsita ironie care-l caracteriza. Nu-şi putea lua ochii de la acest chip. Tresări când Cleo îl întrebă dacă nu doreşte o cafea. „Nu, nu, mulţumesc...priveşte-i zâmbetul, Anna-Maria! Este el, neschimbat. Pleacă cum l-am ştiut. Cleo, dar ce-i cu Marcel?! A plecat?!” „Nu, nu a fost. L-am anunţat mai târziu...nu cred că are rost să vină astăzi. Mâine îl ducem împreună la capelă. Ştii, nu am spus nimănui. Nici vecinii nu ştiu. N-am chef de pelerinaj! Am rugat-o pe Doamna Magda să nu spună la nimeni. Nici la cimitir nu vreau să vină. Să-i ia dracu pe toţi! Dacă ai şti ce răi sunt!” „Nici la serviciu n-ai sunat?!” „Nuuu! Acolo chiar că nu vreau să se afle. Vrei să transform înmormântarea întrun pelerinaj al târfuliţelor?! L-am rugat pe cel cu îmbălsămarea să nu trăncănească! Las’ că ştiu eu ce ştiu! Rudele lui, dacă vor veni, Nelu cu nevasta, voi, şi mai văd

51

eu...va fi simplu, ca la catolici, nu?!” Drumul spre casă a fost marcat de tăcere, impusă de un sentiment de tristeţe, de regrete. Nici Sergiu, nici Anna-Maria nu reuşeau să lege o conversaţie. În ochii fiecăruia părea scris, ca pe un ecran – cine ar fi crezut?! Multe poate ascunde o înmormântare! Şi cunoscuţi, şi necunoscuţi, împrumută o înfăţişare sobră, chiar cu nuanţe de tristeţe, ascunzând de multe ori gânduri, bune sa rele, uneori fără nici o legătură cu evenimentul. Sergiu, fără să vrea, recitea în gând pasajul cu înmormântarea , din romanul neîmplinit al doctorului. Surprinsese Narcis, o sumedenie de lucruri care, în general, trec neobservate, care se pierd pe drumul de întoarcere de la cimitir. Acolo însă, era vorba de o mulţime care însoţea pe ultimul drum un coleg, la iniţiativa conducerii intreprinderii. Unde-s mulţi, apar şi aspecte care sar în ochi, te intrigă, te pun pe gânduri, te provoacă. Aici, nu era cazul. Un om cunoscut, apreciat, iubit, era condus, e adevărat în linişte, de o mână de oameni!? În capul unora răzbea întrebarea – cum e posibil?! Alţii, avizaţi, direct sau indirect, acceptau faptul fără comentarii. Puţinii oameni adunaţi, rude sau prieteni, stăteau răzleţiţi în faţa capelei, în aşteptatrea Slujitorilor Domnului. Capela, o veche bisericuţă, afumată precum vechile lăcaşuri de rugăciune, te îndemna la smerenie. Singurul lucru care nu cadra era lumina electrică, candelabrele. Ce rost are să pătrundă civilizaţia şi acolo unde nu-şi are rostul?! Interiorul, luminat doar de candele şi lumânări, ar fi înlesnit, parcă, această trecere oficială în nefiinţă. Mai puţină lumină, ar fi ascuns primele semne de descompunere, atât de dureroase pentru cei ce rămân, ar fi estompat privirile greu de stăpânit ale celor împărţiţi în tabere. La un moment dat, Sergiu a îndrăznit să-i sugereze

52

unuia dintre cei doi preoţi, abia sosiţi, să se renunţe la candelabre. Nedumerire! „Cum?! Să renunţăm la electricitate?! Păi, noi cu asta ne mândrim! Ştiţi cât ne-au costat aceste candelabre?! Nu! în nici un caz! Sunteţi o rudă? Nu?! atunci nu are rost să mai discutăm!” Sergiu se îndepărtă, alegând o alee ce cobora spre lac. Simţi nişte paşi ce se apropiau şi se opri. Era Marcel. „Îl cunoaşteţi de mult pe tata? Mi-a vorbit mult de Dumneavoastră...” „Nu tocmai, să fie vreo 15 – 16 ani. Ne-am cunoscut absolut întâmplător la Tenis Club. Încet, încet am devenit parteneri. Ne potriveam ca valoare şi, mai ales, prin comportament. Iubeam tenisul amândoi, dar nu cădeam în patimi. Fair-playul ne-a apropiat. Nu conta cine câştigă, cine pierde. Jucam pentru plăcerea de a juca. Era cam ceea ce mi-a lipsit şi motivul pentru care, proaspăt întors din Africa, renunţasem la vechea ”gaşcă”. Prea erau pătimaşi şi, la nivelul nostru, nu era cazul.” „Marcel, unde v-aţi dus, dragă?! Sergiu, scuză-ne puţin, a venit Doamna Neacşu şi vreau să stea puţin de vorbă cu ea. E singură, nu cunoaşte pe nimeni şi am invitat-o special pentru a discuta puţin despre o bursă pentru Marcel. Hai!” „Mamă, nu crezi că nu-mi arde de aşa ceva?! Bine, vin, numai nu te uita aşa la mine, te rog!” Sergiu îşi continuă drumul spre lac, se propti de singura salcie pletoasă şi rămase pe gânduri. „Nici aici nu-l slăbeşte pe băiat?! Cred că a simţit nevoia să vorbească despre ”tata”. Ceva îl frământă, cred.” Slujba, susţinută de doi preoţi tineri şi de un cantor, sa derulat într-o atmosferă aparte. Cântau frumos, preluau ca într-o fugă, unul de la altul, textele normate pentru astfel de împrejurări, într-o manieră deosebită, mai modernă, s-ar putea spune. Voci frumoase, tinere, şcolite. Armonie odihnitoare, dătătoare de speranţă, pentru ce va să vie. Micul

53

cortegiu o luă pe aleea centrală, cu paşi mărunţi, fără grabă. Sergiu se pomeni cu Marcel în stânga sa. „Mă iertaţi, a trebuit să fac conversaţie! Rămân pe lângă Dumneavoastră, poate nu ne mai întrerupe nimeni.” Sergiu încercă să reia firul întrerupt. Povestea, aproape în şoaptă, lucruri care-l făceau pe Marcel să tresară nedumerit. „Cum?! Discutaţi cu tata despre literatură, muzică, sculptură?! Nu pot să cred!” „De ce? Tata era un interlocutor extrem de plăcut. Profitam de orice moment prielnic şi fără nici o premeditare ne pomeneam vorbind de Bacovia, Blaga, Stănescu, de Beethoven sau Bruch, de Irimescu sau Brâncuşi. Odată, când a auzit că am zăbovit câteva ore în muzeul Rodin, şi-a dat o palmă peste frunte, înciudat că-i scăpase. Mi-a spus – am zăbovit prea mult în muzeul La Fayette, muzeul preferat al lui Cleo. Aşa am aflat că-i plac concertele pentru vioară şi orchestră ale lui Max Bruch şi i le-am înregistrat pentru spital.” „Ştiu, din păcate, nu a putut să le asculte, l-a înnecat emoţia! A fost o surpriză pentru mine această sensibilitate... Există un muzeu la Paris cu numele La Fayette?” „Nu ştiu, tata se referea la un mare magazin...” „O, înţeleg! Îi plăcea să înţepe!” „Discutam mult despre copilăria ta şi a Paulei. Să ştii că te-a iubit enorm! Erai un fel de idol, coborât de undeva din amintiri. Te-a adorat! Şi aici ne-am potrivit. Şi la duşuri discutam despre voi. Nici nu poţi să-ţi închipui câte ştiu despre tine! Despre copilăria şi adolescenţa ta. Da, a fost un om deosebit!” „ Vă ascult şi nu mă pot dumiri!? Părea mai mult un timid, un închis, ca să nu spun încuiat. Să stea la taifas despre literatură, despre artă!” „Da, Marcel! şi o făcea cu competenţă, îmi recita din Eminescu, mie, care pretindeam că-mi place poezia! La duşuri, din cauza zgomotului apei, trebuia să ridicăm vocea, să strigăm,, să tot

54

repetăm. Îi plăcea să cânte. Într-un timp fredona Macarena. Dar cred că ar trebui să mergi mai în faţă, ne apropiem de mormânt. Ai grijă de mama! Mai vorbim noi...” „Vă mulţumesc! Nu m-am aşteptat să aud aşa ceva! Ceva m-a îndemnat să vă abordez!?” Marcel se strecură printre morminte şi ajunse la timp pentru a participa la coborârea sicriului în cavou. Era o nouă experienţă pe care i-o servea viaţa, tocmai când se aştepta mai puţin. Era un moment dificil. Se simţea confuz. Se perindau imagini din copilărie, se auzea strigând într-una ”tati...tati”. Realiza, în fapt, cu o intensitate nebănuită, dragostea care-l lega de cel ce pleca pentru totdeauna. Întoarse capul după mamă-sa şi o zări stând singură., retrasă după un pom, fixând, parcă, aleea pe care veniseră. Zâmbi, înţelegând pe loc preocuparea ce o stăpânea. Două blonde, tinere, stăteau la o distanţă apreciabilă, ferite, oarecum, de privirile celor de lângă cavou, de pădurea de monumente funerare, plăci masive mozaicate, purtând cruci de marmoră albă. „Nici aici nu-şi găseşte liniştea! Oare va suferi mereu?!” Părăsi mormântul unde meşterii se pregăteau să zidească compartimentul şi se apropie de Cleo, o femeie firavă, obosită. „Ce-i, dragule? S-a terminat! Mă duc să-i spun vreo două vorbe Olimpiei, să mă ţină minte!” „Mamă, nu te mai frământa, o înmormântare trebuie să-i apropie pe oameni, nu să-i depărteze.” „Ce-ai tot vorbit cu Sergiu?” „Multe, mi-a povestit multe despre tata. Mă întreb dacă l-am cunoscut cu adevărat!? Mi-a făcut bine, plec împăcat de la această înmormântare. Cum să spun?! mam despărţit în relaţii bune de tata! Mi-a fost mai uşor. Şi nu te mai uita după femeile alea! Nu vezi că nici nu s-au apropiat? Hai, să mergem!” „Cum să nu mă uit, dragule?! Nu pot fi decât putorile lui! Le cunosc de la o poştă! Să le ia

55

dracu, Dumnezeu să mă ierte! Mi-au distrus viaţa...Sper să n-o iei pe urmele lui!?” „Mamă, încetează! Hai, să mergem!” „Stai, uite-o că vine! Ascultă Olimpia, să ştii că n-am să te iert niciodată pentru că l-ai lăsat pe fratele tău în comă! Noi două am terminat-o! Te rog să uiţi că ne-am cunoscut!...şi săl laşi în pace şi pe Marcel! Decât aşa mătuşă, mai bine lipsă! Stai să văd ce face Nelu, aşteaptă-mă!” Nelu aranja cu meşterii ultimele amănunte. „Vreau să cimentăm şi capacul.” „Nu-i prea deveme, dom’ inginer? Trebuie lăsat o vreme, să intre aer în cavou!” „Da? n-am ştiut! E cavou mare, nu contează, e destul aer înăuntru! Hai la treabă!...” „Nelu, am venit să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut. Mi-aţi fost de mare ajutor, şi tu, şi Sergiu...” „Eu?! Cleo, tot ce am făcut, am făcut-o pentru Narcis, o ştii bine! În nici un caz n-am făcut-o pentru tine! E mai bine să rămână lucrurile clare! Cred că şi Sergiu la fel. Nu m-aş mira, după cât l-am cunoscut, să ţi-o spună şi el...” „Nu veniţi în seara asta până la noi? Adică, până la mine...Am rămas singură! Să vărsăm un strop de vin, că aşa e obiceiul. E cam barbar, dar e obicei şi eu respect obiceiurile, chiar dacă nu-mi plac!” „Nu mai e cazul, Cleo! Am făcut-o aici cu preotul, numai că tu erai prea departe de mormânt!?” „Bine, cum vreţi, eu, eu v-am invitat! Încă o dată vă mulţumesc. Ştiu că doctorul m-a vorbit de rău, dar eu sunt înţelegătoare. La revedere!” A doua zi, telefonul, mai strident parcă, îl făcu pe Sergiu să tresară. „Alo! Eu sunt, Sergiu...Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, ce aţi făcut, pentru doctoru. El a ţinut mult la voi. Mereu v-a dat de exemplu. Ştiu că ai făcut-o din prietenie pentru el, din prietenie! Eu am fost o nimeni. Ce crezi? A decurs bine la cimitir? Am văzut că Marcel s-a tot lipit de tine?!” „Da, mi-a făcut plăcere, e un băiat sensibil şi foarte bine crescut, cum

56

spunem noi, părinţii. Şi Anna-Maria e încântată de el. E şi frumuşel foc! Avea dreptate Narcis.” „A, era să uit! Vreau să-mi spui, nu ai remarcat la cimitir, aşa, mai la distanţă, două femei, două blonde? Cred că erau amantele lui...” „Nu, Cleo, am fost mereu mai în faţă şi mai tot timpul cu Marcel. Nu, nu cred să fi fost ceea ce crezi.” „Lasă Sergiule, că doar nu sunt nebună! Numai doctorul spunea asta la toată lumea. Bine, am să vă mai sun. Numai în voi mai am încredere! Sărut-o pe Anna-Maria! Vă sărut!” Sergiu rămase cu telefonul în mână. Îl trezi tonul strident, care parcă încerca să-l aducă la realitate. Puse receptorul în furcă şi spese – cred că e incurabilă! Vai de Marcel! „De ce? Ce ţi-a mai spus?” „Lasă, am să-ţi povestesc altă dată...” Căută prin mapa cu ciorne şi scoase câteva rânduri, versuri scrise în ziua când şi-a dat seama că doctorul mai avea puţin. „Vrei să asculţi ceva ce am scris în ziua în care am vorbit cu chirurgul? Uite – Ascult Rachmaninov şi-mi vine, Să plâng la gândul că tu mori, Şi ceru-i astăzi plin de nori, Şi lacrimi cad pe-a mele rime. Ce-a fost în fond a ta sclipire? Un fulger care-a luminat?! Adeseori m-am întrebat, De n-ai fost doar o-nchipuire. Căci mult prea mult am investit, Şi chipul tău lam prelucrat, Ai fost aşa cum te-am sculptat, Sau am ascuns o amăgire?! De-o fi şi-aşa, eu tot regret, Plecarea ta în nemurire...” sfârşit Bucureşti, 25 Nov. ’97

57

B A S A R A B I E, Ţară râvnită,Ţară sfârtecată.

Nu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes. Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri, literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite, poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Din capul locului autorul se vrea şi se declară un documentarist. ”Voiajul în urma căruia am scris acest reportaj despre Basarabia, a fost făcut în primăvara anului 1934. Desigur, că de atunci, s-au schimbat multe din cele cuprinse în această carte. Ele vor

58

rămâne, totuşi, ca un document a unor vemuri triste, pentru a căror completă dispariţie mai trebuie luptat încă.” Reportajul s-a bucurat de aprecierea lui George Călinescu, care, în a sa Istorie a literaturii române, din 1941, scria despre Geo Bogza: ”procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare.” Oare aşa să fie?! La capătul lecturii, non stop de data aceasta, am rămas cu impresia că am de aface cu un reporter care a vânat cu obstinaţie senzaţionalul în grotesc, în hidos, sclav al unui şovinism prost disimulat. Aşa sunt, aşa scriu cei ce pleacă la drum cu idei preconcepute. Nu de astfel de ”document” aveau nevoie românii cu privire la Basarabia, impropriu denumită astfel Ţara de la Dunăre la Hotin, ţinut făcând parte integrantă din trupul mare al Moldovei. Fără să vreau, gândul mă duce la tristeţea care i-a măcinat pe basarabenii actului de la 27 martie 1918, care au realizat realipirea la Patria Mumă, întâmpinând o dureroasă indiferenţă din partea fraţilor de dincoace de Prut. Atunci, unirea s-a făcut numai datorită lor, şi numai lor! De ce această atitudine a mea faţă de un reportaj?! Nu voi căuta prea multe argumente în propriile-mi vorbe, voi da frâu liber autorului să se etaleze singur. În primul capitol – ”Cum începe Basarabia” – Bogza face dovada, prima dovadă, a caracterului tendenţios al ”reportajului”. O înmormântare în comuna Corjeuţi, judeţul Hotin. Senzaţionalul în grotesc, se revarsă asupra Basarabiei, asupra românilor moldoveni, fără a spune nici un cuvânt despre rutenizarea ”istorică” realizată de Austria în nordul Bucovinei şi, implicit, în fâşia îngustă dintre Prut şi Nistru din nordul Basarabiei, proces început după raptul din 1775 şi

59

continuat până în anii 1900-1910. Basarabia românească, începea cu acest nord ”metamorfozat” al ei! Cucerit de această introducere, Bogza nu se dezminte şi continuă cu un alt capitol – ”Leizar Şimon personaj hotinian” – în care, pe româneşte spus, îşi dă arama pe faţă. Această caricatură de evreu este definită din titlu – personaj hotinian!? Şi drumul căutătorului de senzaţional continuă. Hotinul nu se lasă părăsit. Ce contează pentru Bogza că timpul alocat Basarabiei se scurge? El insistă – dughenele evreilor, ”pustiul şi singurătatea”, oamenii, comerţul în general – ”un om înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vândă”. Sfânta mizerie şi numai atât?! ”Bărbi negre, sure, năclăite, murdare. Bărbile oamenilor din Basarabia! În această abundenţă de păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci când se deschide, neagră, pare o gură de prăpastie.” Mici frânturi din imensa înşiruire de imagini ”fantastice, aproape neverosimile”. Talentul său în acest gen e mare...Da, în acest gen! O fi talentul mare, dar documentarea în domeniu, care trebuie să preceadă un reportaj ”document”, chiar exprimat într-o formă literară elevată, lipseşte la d-l Bogza. Să nu fi răsfoit dumnealui, înainte de plecare, Istoria Basarabiei a lui Ion Nistor, sau notele de drum ”Trei zile în Basarabia” ale lui Nicolae Iorga, sau datele statistice şi informaţiile istorice lăsate de Ion Antonescu încă din anul 1919, în a sa cărţulie ”Românii – Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”, sau, etc., etc?! Posibil, dar greu de crezut. Am ajuns la parcurgerea a peste 30% din reportaj şi mă las dus de Bogza, tot prin Hotin, la o sinagogă, la o acţiune electorală, la nivel de bandă electorală!? Pro ”naţional ţărănismus”...Totul i se pare grotesc, dezgustător, precum cerşetorii din primul capitol, care, pe lângă aspectul înspăimântător, mai cerşesc şi

60

în limba rusă – ”Cred că nici o limbă din lume nu e mai proprie lamentaţiei, văicărelii, ca limba rusă”. !??? Măi, să fie! El, care recunoaşte din capul locului că nu cunoaşte limba rusă, omul de litere plin de talent, se încumetă la astfel de afirmaţii! Limba rusă, la general definită, numai la auzul ei, rostită de nişte cerşetori! Limba lui Tolstoi şi a lui Puşchin, a lui Dostoievschi şi Lermontov, a lui Cehov şi a lui Esenin, devine în imaginaţia ”dirijată” a lui Bogza, o limbă proprie lamentaţiei şi văicărelii. Bravo maestre! Halal să-ţi fie! Şi spectacolul fantastic şi deplorant continuă cu incredibelele ”mori de vânt”. Şi iarăşi, românii moldoveni sunt ocoliţi, nu afli nimic semnificativ despre ei. Afli în schimb despre copiii evrei. ”E o diferenţă de cel puţin o mie de ani între ei şi viaţa zilelor noastre”. Sunt copiii evrei din Basarabia şi Bucovina. Morile de vânt!? ”Cărui, meşter medieval i-a dat această născocire prin minte?”...”..., o moară de vânt în asemenea împrejurări, nu-i chiar un lucru peste care să poţi trece cu una, cu două. Nu ştiu chiar de ce o fi râzând lumea, că acela pe care servitorul său gras şi poltron îl botezase Cavalerul Tristei Feţe, a fost cuprins de furie la vederea morilor de vânt, şi s-a năpustit asupra lor, într-un atac executat după toate normele cavalerismului, şi pe care larga noastră înţelegere omenească, la care am ajuns azi, îl găseşte perfect justificat?...” Oare, un om de cultură, un literat de talent, cum a fost considerat Bogza, avea nevoie de o astfel de ”interpretare” a lui Don Quijote, pentru a scoate în relief, acest spectacol fantastic al morilor de vânt, mori de vânt care, în viziunea lui apar ca ”...foarte agresive şi atacurile pe care ele au obiceiul să le dezlănţuiască asupra oamenilor, sunt unele dintre cele mai periculoase. Aşa încât don Quijote a avut perfectă dreptate, să atace el, cel dintâi”.

61

Şi, mai departe, în mod obsesiv, ”In ceea ce mă priveşte, spirit mai puţin combativ decât eroul lui Cervantes, mărturisesc că morile de vânt sunt acelea care au sărit mai întâi asupra mea, şi m-au atacat fără milă...” El, reporterul de talent, fotograful de artă, vorba lui Călinescu, a văzut neverosimilul şi grotescul, acolo unde , orice om sensibil, atât la creaţiile naturii cât şi la cele ale omului, ar fi văzut un peisaj aparte, mai rar întâlnit, plin de trăsături romantice, de frumos. Citind rândurile scrise de Bogza, nu rareori presărate cu adevărate comori de expresie literară, nu poţi să nu te întrebi, de unde această pornire, aş zice de rea credinţă, asupra unui ţinut românesc, împânzit de români moldoveni, de obiceiuri româneşti. Oare chiar nimic nu l-a atras, nimic nu l-a fascinat?! Departe de mine gândul de a-i contesta talentul literar, talentul de scormonitor al reporterului. Mă închin în faţa unor rânduri ca cele ce urmează. ”Închipuiţi-vă ceea ce se petrece în fiecare zi cu soarele şi cu florile lui, în Basarabia. Dimineaţa la ora cinci, el începe să se ridice de peste câmpiile răsăritene ale Rusiei. De cum a apărut deasupra orizontului, din Basarabia, o provincie întreagă de flori îi răspunde, privindu-l atent, cu interes, ca pe un cunoscut aşteptat care vine. Sute de mii, milioane de sori în miniatură, îl întâmpină şi nu-l mai pierd din ochi. O provincie întreagă, magnetizată ca de o baghetă magică, execută, clipă de clipă, aceeaşi mişcare. Când soarele e sus, florile îşi resfrâng capul, ca un om care goleşte o sticlă cu apă. Căldură cotropitoare a după amiezii. Soarele coboară, şi florile după el, nepărăsindu-l o singură clipă. Şi apoi crepusculul. Câmpiile de floarea soarelui privesc toate, ca un amfiteatru cu milioane de spectatori, cum soarele apune. E ultimul act din spectacolul imens şi colectiv al heliotropilor.”

62

Frumos, foarte frumos! Dar oare e ceva specific numai Basarabiei? Nu e ceva întâlnit de reporterul scriitor şi în alte părţi ale Ţării, în Bărăgan de exemplu?! Rânduri minunat formulate, care vin să îndulcească textul. Şi chiar dacă i-au fost inspirate de privelişti întâlnite în Basarabia, este prea puţin, da, prea puţin pentru a îndulci gustul amar al întregului reportaj. La numai câteva rânduri, reporterul îşi revine şi se repede, precum Don Quijote, asupra Basarabiei. ”După câteva luni de zile, floarea soarelui e coaptă. O nouă recoltă invadează pieţele din târgurile mocirloase ale Basarabiei. Oamenii îşi pregătesc bani de câte un leu să cumpere căniţele în care e vândută. În China e orezul. În alte ţări e nuca de cocos. În Basarabia e floarea soarelui. Hrana naţională. Stema atâtor lucruri care se petrec în această provincie. Simbol al plictiselii şi al sărăciei. Sute de mii de oameni rod, de dimineaţă până seară, sămânţă de floarea soarelui.” Am parcurs mai mult de jumătate din reportaj şi continui să mă învârt cu Bogza, pe o rază de nici 50 de kilometri, prin acelaşi Nord Extrem al Basarabiei, locuit de o majoritate ruteană, după cum am mai spus, adusă la finele secolului al 18-lea de austrieci. Aici îi place lui Bogza, aici setea lui de grotesc este satisfăcută, aici vorbeşte el, la marele general, de Basarabia. Câtă deosebire între impresiile culese de el în 1934 şi cele lăsate cu atâta căldură de Nicolae Iorga, despre Basarabia, încă din anul 1926! Şi iar rămân cu Bogza în zona Hotinului, mai precis, la vreo 35 de kilometri, la Lipcani. Apropo de Lipcani, reţin noi fraze care mă indispun. ”De abia acum am înţeles bine de tot, am simţit eu însumi, din ce realitate grozavă vine pictura lui Chagall de exemplu, sau montările regizorului Sternberg. Am înţeles pe uliţele acestea atrocea dramă omenească, din croitoriile,

63

cizmăriile şi brutăriile basarabene.” Şi mai departe! ”Nimeni nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă, atmosfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri. O spaimă subită, a necunoscutului, te molipseşte în câteva clipe. Eczema de pe lucruri ţi se întinde pe suflet, cenuşie, te asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie de om, ar putea fi locul celui mai amarnic exil; ci aici, într-unul din târgurile acestea mizerabile...O săptămână, două, şi un om care ar veni din părţile luminate ale lumii, at înnebuni sau s-ar sinucide.” Dezarmantă această tendinţă de a caracteriza prin extindere, mereu prin extindere la ceea ce înţelege el prin ”Basarabia”, a unor aspecte particulare, locale, extrem de locale. Este, pot spune, sclavul senzaţionalului, caracteristic multor reporteri care-şi bazează cariera pe căutarea acestui element atât de comercial! În sfârşit, o delimitare teritorială. Prins, într-o noapte, alături de un soldat, într-o gară, o haltă, se simte obligat să precizeze. ”Nici nu puteţi bănui câte lucruri interesante, poate spune un soldat, noaptea, într-o gară pierdută, în Nordul Basarabiei.” Mă liniştesc, nu cine ştie cât, dar mă liniştesc. Din păcate nu ţine mult. Vine călătoria cu trenul de la Lipnic la Atachi, unde, pe malul rusesc se află Moghilevul. Traseul curios al căii ferate pare să-l fascineze pe excursionistul Geo Bogza. Dar, dar revine la generalizări. Rămas în continuare prins de acest Nord Extrem al Basarabiei, reporterul implică întregul teritoriu al provinciei. ”Poate din toată Basarabia, în afară de Delta Dunării, singură porţiunea aceasta din nord, dintre Lipnic şi Atachi, corespunde aşteptărilor excursionistului convenţional, acela care vrea să vadă lucruri interesante în sensul obişnuit al acestui cuvânt, acela pentru care se întemeiază societăţile de excursii şi se face afişul de

64

propagandă, cu o mostră de peisaj. Un afiş de propagandă se poate face şi pentru porţiunea Lipnic – Atachi. Excursioniştii vor găsi destule prilejuri să exclame, să pună binoclul la ochi şi să fotografieze.” Nici de data aceasta, însă, capitolul nu poate rămâne cu o amprentă cât de cât pozitivă, un strop patriotică. Atachi îi oferă ocazia să-şi revină. Căutarea unui hotel, a celui mai bun, îi permite să mai puncteze o dată, negativ, bineînţeles. ”Din felul cum mă priveau, încordaţi, hămesiţi, se vedea cât le e de foame, cum abia aştzeptau ca să sosesc. Ştiam că n-am să rămân.” Da, nota reportajului rămâne pe linia de plecare. Totul este numai şi numai mizerie, pe care excursionistul reporter o caută, iarăşi, cu ostentaţie. Şi acest drum al căutării continuă. Un nou prilej îi oferă spectacolul deprimant dat de cizmăriile şi croitoriile din târgurile basarabene. Introducerea în acest capitol este evidentă. ”Două, trei nopţi petrecute pe străzile desfundate ale târgurilor basarabene, şi ceva a început să supureze înăuntru. Bubelor urâte ale târgurilor, le răspund alte bube identice, interioare.” Sau, ”Atunci când îţi dai seama de toate acestea, că hidoşeniile pe care ochiul le surprinde speriat, zac şi în străfundurile adânci ale oamenilor, în care s-au scurs pe nesimţite, abia atunci sesizezi ce lucru îngrozitor poate fi viaţa de provincie basarabeană,...Din aceste întunecimi, se desprinde uneori câte o mogâldeaţă care înaintează într-un dans grotesc, semănând uneori a ţap, alteori a cămilă. Sunt locuitorii târgurilor basarabene, oameni în a căror suflete, monstruozităţile şi chirciturile străzii, au încolţit alte monstruozităţi şi alte chircituri.” Este capitolul în care Bogza pare că se dezlănţuie. Nimic în Basarabia anului 1934 nu este ca ”dincoace de Prut”...”În Muntenia, sărăcia oricât de crâncenă ar fi, rămâne sărăcie;

65

penibilă, câinească, dar pură sărăcie. Cu câte lucruri nu se complică ea în Basarabia!” Şi continuă generalizările. ”Iată, de exemplu, sunt disperări multe, şi mizerie destulă, în cizmăriile din Vechiul Regat. Dar se pot compara acestea cu cizmăriile din târgurile Basarabiei?”Chiar aşa să fi fost prăpastia dintre această provincie românească, atât de râvnită şi de sfârtecată, şi restul lumii civilizate reprezentată de Ţara de ”dincoace de prut”, de Vechiul Regat?! Mă îndoiesc! Nu mă mai pot îndoi, însă, de reaua credinţă a autorului acestui ”document”. Era prima vizită a scriitorului reporter în Basarabia şi, cu o plăcere sadică, se învârtea, precum câinele după propria-i coadă, într-o zonă deromânizată, în jurul Hotinului. Neapucând să coboare, încă, nici până la Soroca, mai trânteşte o constatare generalizantă. ”De la Hotin până la Cetatea Albă, Basarabia e un vast teren pe care circulă cele mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi oameni.”Lăsând la o parte cizmăriile şi croitoriile arhaice, precum morile de vânt, Bogza nu se mulţumeşte să încheie acest capitol înainte de a mai plasa două-trei perle generalizatoare. ”Instituţia normală de comunicaţie în Basarabia este trăsura. E veche, sigură şi merge în toate părţile. Trenul e o excepţie, ca şi automobilul, de altfel...Nu cred însă că numărul lor să depăşească pe acel al unei staţii de taxiuri din Bucureşti. Această raritate a automobilelor în Basarabia o atestă şi caii de la trăsuri care, ori de câte ori se întâlnesc cu unul din ele, se sperie şi încep să fugă peste câmp de frică, aşa cum numai la început de tot, înainte de război, se petrecea în Muntenia...Dacă vreţi să vă întâlniţi cu feluri de viaţă pa care le credeaţi apuse, de acum o sută de ani, veniţi în Basarabia.” Superbă invitaţie, superbă caracterizare, superbă comparaţie! Cum probabil Soroca nu a stârnit nimic deosebit în sufletul de căutător al reporterului,

66

cartea îl coboară repede în mijlocul Tighinei, cam repede, parcă, dacă ţinem cont de mijloacele de transport atât de bine caracterizate cu câteva pagini mai înainte. Şi aici, parcă mânat de nu ştiu ce pornire à la don Quijote, Bogza caută şi găseşte caii de bătaie – ruşi, evrei, ţigani corturari, şi lupta reîncepe. ”În Tighina, pe străzile largi şi pline de noroi ale oraşului se plimbă, într-o parte şi alta, o mulţime de Ruşi. Şi Basarabia începe să fie altfel...Acolo unde sunt Ruşi, totul se schimbă. Viaţa capătă o savoare de lucru necioplit care se urneşte greoi; e ca un hamal osos, cu spete largi, cu cizme înalte şi grele, lipăind prin noroaie, prin gropi, fără să se uite unde calcă, având în fundul oaselor o rezistenţă, o vitalitate adâncă şi nesecată. Miroase a grajd, a cai şi a bălegar, dar robustă, e grea şi ţeapăn proptită în pământ...Vitalitatea asta grosolană îşi are străzile ei, chiotele ei, cârciumile şi ceainăriile ei mai aes, cărora le imprimă un speci fic, cum nu se poate realiza în nici o altă parte, decât acolo unde sunt ruşi mulţi, ciolănoşi, neciopliţi şi murdari. Acesta este un specific numai al oraşelor din Basarabia. Mai este apoi şi un alt specific, tot numai al oraşelor din Basarabia. Sunt în total două. Pe cel de al doilea îl crează evreii...Şi unul şi altul au, drept material în care se realizează, aceeaşi temă, viaţa în mizerie, în murdărie şi nevoi.” Şi iarăşi se confirmă impresia iniţială. Pe Bogza nu l-a interesat Basarabia românească, Basarabia moldovenilor. Trei sferturi din reportaj nu s-au referit măcar o singură dată la moldoveni, la români!? Se ştie că prin 1934, viaţa din Basarabia nu era uşoară, dar oare Vechiul Regat reprezenta într-adevăr ţara belşugului general, ţara tuturor cuceririlor civilizaţiei?! Mă îndoiesc şi de data aceasta! Să cobori de la Hotin la Tighina şi să nu întâlneşti nimic specific românesc! Să cauţi răul de dragul

67

senzaţionalului, iar specificul să-l culegi de la minoritari! Şi drumul denigrator al vânătorului de grotesc nu se popreşte. Bogza nu mai coboară spre Cetatea Albă, nu-l mână frumoasele cuvinte scrise de Iorga în călătoria pe malul Nistrului, când a coborât până-n sudul cel mai sudic al Basarabiei, nu-l atrag şi alte minorităţi cu ale lor minunate sate. Este vorba de elveţieni, nemţi, francezi, care au contribuit enorm la dezvoltarea acestei părţi a Basarabiei. Nu, Bogza se întoarce şi o ia înspre Bălţi, ca să mai atragă atenţia cu încă un titlu de senzaţie – ”Un oraş din infern”. ”Mă vor crede oamenii? Oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului, e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului.” !!!...”Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp, un oraş. E Bălţi”...”Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bântuit de atâtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că se poate.” Muştele şi murdăria sunt elementele care-l întâmpină, îl izbesc pe Bogza. E în elementul său, poate scrie. ”Oamenii acestui funest oraş, n-ar putea fi spălaţi cu toate apele pământului. Ar fi şi inutil de altfel. Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotească adresată întregii lumi.” Grotească prezentare, întadevăr! Şi ca să încheie ”cum trebuie”, conchide retoric. ”E un oraş cu oameni vii, sau un oraş cimitir, un oraş cu cadavre intrate în descompunere?” Şi, colac peste pupăză – ”Dar nu eram în nici un infern, ci în Basarabia, pe străzile îngrozitoare ale celui mai blestemat oraş din această provincie, ea însăşi atât de blestemată...” Aşa să fi fost?!

68

Atunci, cum se explică invazia de funcţionari şi diriguitori care au copleşit în acei ani această ”blestemată” Basarabie, venind din paradisul Vechiului Regat, pentru a se îmbogăţi, pentru a ridica corupţia la nivel de principiu?! Veneau şi nu se grăbeau să fugă înapoi îngroziţi. Şi asta a continuat până la raptul din 1940. Şi s-au întors pe meleagurile natale, bine căptuşiţi şi plini de regrete pentru ceea ce au lăsat. În gura lor, Basarabia era un fel de Eldorado pierdut. Nu se speriaseră nici de ruteni, nici de evrei, nici de ruşi, nici de gropi, nici de muşte. Se speriaseră doar de raptul istoric, de perspectiva de a fi prinşi de bolşevici! După un titlu incitant şi promiţător – Misterele Chişinăului – entuziasmul lui Bogza pentru senzaţional se stinge. Cişinăul, care avea să fie considerat al doilea oraş al României, îl obligă la rezerve, la un ton mai puţin arţăgos. ”...mă pomeneam acum prizonier în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcaţi, care aveau să dea mâna şi să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor...” Cum însă nu asta căuta reporterul, frumosul, normalul, trebuiau să ascundă ceva. ”Străzile pe care mă învârteam, strada Puşchin şi Alexandrowskaia prea erau lungi, prea erau frumoase, pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei.” Şi a căutat plin de speranţă, acel ceva care scăpa privirilor sale pătrunzătoare. Mahalalele cu viaţa de noapte. Găsise sursa. Dacă existau ”Misterele Parisului”, trebuiaun să existe şi ”Misterele Chişinăului”! Speranţele însă i-au fost înşelate şi resemnat a notat. ”Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna...” ”Misterele Cişinăului? Ploşniţe, păduchi,

69

foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume.” Da, a găsit, totuşi, ceva, o explicaţie. Finalul reportajului se opreşte la ”Viaţa pe Nistru”, acest fluviu mic, dar cu implicaţii istorice atât de mari, şi nu numai pentru România. Într-un fel, şi remarca lui Bogza spune acelaşi lucru, dar în modul său fireşte. ”Ce ar fi fost Basarabia fără Nistru? Provinciei blestemate, bântuită de atâtea flagele, îi trebuia un cancer suprem, o bucată de carne vie, sângerând permanent, pentru ca imaginea ei să fie completă.” Chiar dacă nu este evident, mă bucur că am găsit un punct de convergenţă. Şi Bogza încheie periplul său spunând un mare adevăr. ”Afară, sub cerul înalt, acoperit de o puzderie de stele, apele Nistrului curg liniştite, despărţind Europa în două.” Remarca este valabilă şi acum, în pragul mileniului trei... 21 martie 1999 Bucureşti

70

Lui Mihai Olteneanu.

...mă-ntorc acasă! Urmăresc cu interes orice material referitor la Basarabia sau Bucovina, mă bucur şi mă întristez, caut interlocutori. Îmi place să ascult, aşa că, fără efort, câştig parteneri de dialog într-o perioadă în care, din ce în ce mai rar, se pot găsi informaţii credibile despre cele două provincii româneşti înstrăinate prin rapt, împotriva oricărei logici. Răsfoiam deunăzi cele două pagini ale săptămânalului România Mare, sugestiv întitulate ”Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei” când m-am oprit asupra titlului ”Istoria nu poate fi acoperită cu lopata de lut!” Incitant titlu, nimic de zis! O rememorare, din păcate scurtă, a unui eveniment tragic, petrecut în Bucovina ocupată, la 1 aprilie 1941. Cunoşteam episodul şi, poate de aceea, mi s-a părut prea scurtă relatarea. Sunt lucruri în viaţă care ar merita să fie servite cu polonicul, şi nu cu linguriţa, mai ales acum, când se vorbeşte prea unilateral despre genocid. Este vorba despre masacrul săvârşit de către soldaţii ruşi şi ucraineni asupra ţăranilor români bucovineni care, sătui de ororile ocupaţiei sovietice, au hotărât să ceară acte de trecere legală a frontierei, pentru a se stabili în România. Peste şaisprezece mii de ţărani, bătrâni şi tineri, cu

71

femei şi copii, înarmaţi cu obiecte de cult bisericesc pe care le-au sfinţit la Suceveni, au trecut Siretul şi s-au îndreptat spre centrul raionului Adâncata (Glyboky de azi). Familii înmtregi părăseau satele de pe valea Siretului pentru a se alătura fraţilor din România. Cu tot refuzul autorităţilor, ţăranii şi-au continuat drumul, străbătând păduri sau urmând cursul Siretului. Aveau de străbătut cam 20 de kilometri. În apropiere de Fântâna Albă sunt întâmpinaţi de o unitate de cavalerie. Comandantul şarjează înspre crucea din lemn masiv purtată de tinerii din fruntea coloanei. Izbeşte crucea, dar sabia se frânge iar calul speriat cabrează aruncând călăreţul din şa şi-i zdrobeşte piciorul cu copitele. Călăreţii, ca şi mulţimea, interpretează faptul ca pe o minune cerească. Coloana îşi continuă marşul nestingherită. Speranţa se transformă în încredere, se aud chiote de bucurie. Cei bătrâni îngenunchiază, fac cruci, sărută pământul, icoanele. La doar câţiva kilometri de graniţă, grănicerii deschid focul. Mitralierele seceră fără milă. O movilă de trupuri susţine crucea care, parcă, cere socoteală cerului. După 22 iunie 1941, soldaţii români eliberatori descoperă în pădurile din stânga Nistrului 28 de gropi pline cu martiri. Peste 7000 de români se opriseră să doarmă acasă, la doi paşi de graniţa cu România sfârtecată. Un episod cutremurător, dar nu şi singurul, din istoria noastră zbuciumată. Am rămas cu ochii aţintiţi în gol când clinchetul soneriei a spulberat amintirile. Era un prieten, un bun prieten, un bun povestitor. „Bună! Am picat într-un moment nepotrivit?” „Nu! De ce?!” „Pari abătut...” „Îmi pare bine că ai venit. Hai, intră! Cunoşti drumul...” A trebuit să motivez totuşi expresia mea nu tocmai primitoare. I-am relatat şi lui episodul de la Fântâna Albă reuşind, fără să vreau, să-l aduc şi pe el la starea mea

72

de spirit. „Am reuşit să te indispun?” „Nu este vorba de aşa ceva. Sunt şi eu sensibil la tot ce priveşte Basarabia sau Bucovina. Am avut, şi mai am şi acum, cunoştinţe şi chiar prieteni basarabeni. Am auzit multe treburi de genul ăsta şi le-am pus la suflet. Cele întâmplate în Bucovina ocupată, la numai câteva luni de la eliberare, mi-au fost povestite de către un coleg bucovinean, dar fără prea multe amănunte. Acum însă, ascultându-te şi simţind durerea care te apasă, mi-aduc aminte de o cu totul altă poveste, dacă i se poate spune aşa, relatată de acest coleg, o poveste adevărată, cutremurătoare prin dezvăluirea unor aspecte nebănuite ale comportamentului instituţiilor sovietice faţă de proprii lor soldaţi. Ascultând această poveste, punând cap la cap şi alte lucruri auzite sau citite, am pus semnul egalităţii între Hitler şi Stalin. Nu-i nevoie să-l citeşti neapărat pe Solzhenitsyn ca să iei contact cu realitatea regimului sovietic, ca să nu mai vorbim de ceea ce ne-a adus nouă acest regim. Am simţit tot răul în toată ”splendoarea” lui pe propria piele. Mă bucur că am ascultat-o pe maică-mea, izvor nesecat de înţelepciune, dar nu pot şterge din memorie toate umilinţele prin care am trecut alături de ea. E într-adevăr o vorbă mare aceea care spune că poţi ierta, dar nu poţi uita. Este şi util să ţii minte şi la nevoie să şi împărtăşeşti amintirile şi altora, pentru a învăţa câte ceva din rolul răului pe pământ...” „Povestea cu iertarea şi cu uitarea poate că sună frumos din punct de vedere creştinesc, dar eu unul sunt convins că nu voi uita şi că nici nu voi ierta pe aceia care au îndeplinit cu atâta sârguinţă rolul diavolului pe pământ. Cei care mi-au ucis bunicul şi mi-au chinuit tatăl, nu pot fi iertaţi pentru faptul că există astfel de dictoane care, de altfel, cred, au fost create chiar de ei. Dostoievski a spus că ”există o singură dovadă a

73

frumuseţii absolute: Isus.” Este clar că noi, muritorii de rând, păcătoşii de zi cu zi, nu putem aspira la o astfel de frumuseţe. Noţiunea de absolut exclude aceasta, iar iertarea invocată de Isus a fost de domeniul absolutului...” „Interesant mod de a privi lucrurile! M-ai prins nepregătit pentru o astfel de discuţie. Îţi promit să nu uit şi s-o reluăm cu o altă ocazie. Până atunci însă, am să încerc să redau cât mai fidel povestea colegului meu din Bucovina. Într-un fel, pare desprinsă dintr-o altă lume, o lume a ficţiunii de dragul ficţiunii.” Cu tot talentu-i de povestitor, de la început s-a simţit că este marcat de subiect. Cursivitatea discursului său, atât de fluidă altă dată, purta amprenta unei stări de emoţie aparte. Vorbea rar, prelungind cuvintele în mod nefiresc, cu pauze însoţite de priviri ce căutau golul. Nu căutam să-i surprind privirea şi răsfoiam, în mod deliberat, un volum de poezii. „Asculţi?!” „Ba daaa! Nu te opri! Încerc să fixez în memorie toate amănuntele. Intuiesc o desfăşurare a evenimentelor pe spaţii întinse şi chiar un posibil deznodământ. Nu te mira! Am o experienţă bogată, dar nefericită, în tot ce este legat de sovietici, de comunism. În mod voit spun ”sovietici” şi nu ruşi, pentru că am o deosebită admiraţie pentru acest popor obidit, dar măreţ în trecutul său...” „Ai şi de ce! Literatură, muzică, pictură, suflet. Apropo, îţi place Esenin?” „Mult! Are un limbaj atât de bogat şi de colorat încât trebuie să cunoşti foarte bine limba rusă ca să-l poţi savura. Iertare pentru întrerupere!” La asta ne pricepem amândoi şi poate de aceea putem pălăvrăgi cu atâta plăcere. Acum, revenind la mutoanele noastre, să vezi cum se leagă uneori lucrurile între ele! Tipul de care ţiam vorbit, colegul meu bucovinean, s-a născut la Adâncata de care mi-ai pomenit. În anul 1940 era în gazdă la un unchi

74

de-al său din Suceava unde urma cursurile liceului din localitate. Părinţii lui, amândoi învăţători la Adâncata, au hotărât să-l trimită la un liceu cu o firmă mai bună şi au apelat la acest unchi. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea soţie, elevă la liceul de fete din Suceava, un liceu cu regim de internat. Fata era şi ea din nordul Bucovinei, de la Herţa. O idilă plină de romantism adolescentin s-a infiripat, după o serbare la care au dansat împreună, într-o formaţie a celor două licee. Evenimentele de la sfârşitul lui iunie 1940 i-au surprins la Suceava iar părinţii le-au transmis să rămână pe loc. Nenorocitul tratat de neagresiune sovieto-german îşi dădea roadele. La trei zile de la ultimatum, pe 29 iunie, sovieticii au intrat în Basarabia şi Bucovina ocupând, ”din greşală”, şi Herţa.” „Da, cunosc datele problemei. Ştii că pactul ăsta, Molotov-Ribbentrop, a fost semnat pe 23 august 1939? Acest 23 a devenit o cfră fatidică pentru noi. Aproape o jumătate de secol, 23 august a fost sărbătoarea noastră naţională! Interesantă a fost împărţeala pe care au făcut-o sovieticii cu aceste teritorii, pentru a li se pierde urma istorică. Sudul Basarabiei, împreună cu nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei au trecut la Republica Sovietică Ucraina, iar ceea ce a mai rămas, mijlocul Basarabiei, s-a unit cu ”Republica Moldovenească” din stânga Nistrului şi a format o republică moldovenească, cu limbă moldovenească şi, culmea, cu scriere chirilică! De pe atunci a apărut şi anecdotica întrebare la românii supuşi sovietizării, dacă nu era cazul să editeze un dicţionar moldo-român. Ce zici de o cafea?” „Măi, chiar dacă nu vreau, tu tot o să mă faci s-o beau. Bine că e rece! Dar printre picături, am să-mi continui povestea. Ion al meu, Ivan, după cum obişnuiau colegii să-l tachineze, s-a obişnuit uşor cu statutul de nepot şi nu şi-a pus

75

prea mule probleme legate de soarta celor ajunşi sub ocupaţie. Unchiul său, regalist convins şi în mare măsură filo-german, aştepta cu încredere războiul care, după părerea lui, mijea la orizont. Hitler nu putea să mai aştepte mult pentru a-şi realiza visul – să pună mâna pe bogăţiile marii Uniuni Sovietice – pe care era convins că o ba zdrobi fulgerător. Ivan asculta teoriile unchiului său fără să înţeleagă prea mult lucru. Pentru el adolescenţa începea promiţător. Maria era raza lui de soare, simbolul unei iubiri eterne, întruchiparea poeziei. Vârful de lance al visurilor sale era Bucureştiul. Maria era şi ea prinsă de visele lui Ivan, dar o umbră acoperea deseori frumoşii ei ochi albaştri. Teama pentru cei rămaşi acasă, situaţia ei neclară la internat, grija pentru Andrei, fratele ei, aflat sub ocupaţie la o vârstă periculoasă pentru noile circumstanţe – bun de luat la oaste. Optimismul lui Ivan era molipsitor dar nu putea s-o liniştească. Veştile care se strecurau de dincolo de noua graniţă erau destul de alarmante. Se vorbea despre arestări, dispariţii, deportări. Era un termen nou intrat în vocabularul celor de dincolo şi de dincoace de graniţă, nedefinit încă pentru nişte copii. România era sub şocul nedumeririi. Cum a fost posibil?! Aşa, peste noapte?! Nici o împotrivire, nici un foc de armă?! Inevitabilul începea să iasă la suprafaţă. Andrei a fost luat la armată şi trimis la o unitate din Kazahstan. Tatăl lui Ivan, arestat, interogat şi sfătuit să-şi cheme de urgenţă fiul acasă. Refuzul l-a costat deportarea, undeva în Siberia. Nu era un caz izolat. Din primele luni ale ocupaţiei, procesul dislocării populaţiei a început în forţă. Familii întregi erau expediate în vagoane de marfă, în condiţii inumane, în cele mai depărtate colţuri ale marii Uniuni Sovietice. Herţa a fost curăţată de orice urmă de etnie

76

română. Maria a cunoscut disperarea în toată grozăvia ei. Era însă prea copil ca să poată înţelege ceva din catastrofa care se abătuse asupra familiei sale. La cererea Internatului, Episcopia Sucevei a preluat cheltuielile legate de şcolarizarea ei. Dragostea lui Ivan era nu numai necesară, era benefică. Sufletul ei de copil s-a legat de visele lui, de atitudinea părintească a unchiului acestuia...” „Eşi marcat de cele relatate de colegul tău. Eu, parcă ascult poveşti legate de copilăria mea. Toate îmi sunt cunoscute, dar le ascult de câte ori am ocazia, pentru a le păstra nealterate în memoria care nu iartă. Hai să ne mai oprim puţin, să mai ascultăm puţină muzică. Propun uvertura Egmont. E atât de dramatică! Dar, vorba aia, cui cu cui se scoate...” „Nu, nu, prefer să nu mă opresc. Eu nu am cunoscut nici Basarabia, nici Bucovina, în direct, cum se spune, dar suferinţa acelor vremuri nu mi-e necunoscută, chiar dacă s-a manifestat în alte circumstanţe. De fapt le cunoşti foarte bine. Vorbesc cam greoi, tărăgănat, ceva neobişnuit la mine, dar sunt marcat de faptul că nu pot reda povestea lui Ivan în maniera în care eu am auzit-o. Tipul m-a copleşit cu multitudinea de date şi amănunte, lucru pe care eu nu-l pot face. Au trecut ani buni de când am auzit această poveste, pe care nu ştiu de ce o numesc poveste, omul a şi murit între timp, iar memoria, mai bine zis stiva de memorii, a început să sufere de uzura timpului. E mai bine să continuăm, dacă nu te-am obosit deja...” „O.K...let’s go!” „Haraşo! Unde am rămas? A, da! Toamna optimismul din casa unchiului lui Ivan a luat proporţii delirante. Toată lumea aştepta cu înfrigurare declanşarea războiului de eliberare. Chemarea la guvernare a lui Antonescu a dat şi mai multă apă la moara zvonurilor. Peste noapte Hitler devenise în viziunea românilor Cruciatul care

77

urma să izbăvească lumea de Antichrist. Nimeni nu mai credea în valoarea reală a pactului de neagresiune încheiat între Hitler şi Stalin. Aducerea la guvernare de către Carol al II-lea a lui Antonescu, la 4 septembrie 1940, a încins şi mai mult speranţele. Spre dezamăgirea românilor însă, nu s-a întâmplat nimic, nici toamna, nici iarna, nici primăvara. Abia la 5 martie a aflat Antonescu, de la Göring, de planul Barbarosa, cu promisiuni de compensaţii, în cazul participării României la campania împotriva bolşevismului. La timpul respectiv Hitler se purta cu mănuşi cu Antonescu fiind interesat de rezervele de petrol din România. Treaba asta o cunosc mai bine de la bunicul meu care era mare mahăr în lumea petrolului. Într-o zi am să-ţi povestesc mai multe despre acest bunic, un VIP în lumea petrolului european, ieşit din circuitul economic după război, odată cu sosirea sovieticilor. Aşa s-a dus pe apa sâmbetei situaţia noastră materială. Mama m-a învăţat ceva foarte sănătos: să nu regret ce am pierdut şi să-mi construiesc viitorul meu propriu. A fost o femeie înţeleaptă! Ei, şi a venit ziua mult aşteptată, 22 iunie 1941. Românii, împinşi în faţă de către nemţi, au atacat pe Prut. Lupte grele în prima săptămână, dar la 25 iulie, Basarabia şi Nordul Bucovinei erau eliberate. Hitler, încântat de treaba făcută de români, i-a încredinţat lui Antonescu misiunea de a se ocupa de Transnistria şi de a duce luptele în bătălia pentru Odesa. Ivan, Maria, şi mulţi alţii ca ei, întorşi acasă, îşi lingeau rănile provocate de pierderile suferite. Tatăl lui Ivan dat dispărut, părinţii Mariei deportaţi. Nici urmă de Andrei, luat în armată. Se zvonea doar că luptau undeva pe frontul ucrainean, cu pistolul politrucilor în ceafă. Românii, prost echipaţi, înarmaţi cu o tehnică de luptă demnă de primul război mondial, făceau

78

minuni, înaintând pas cu pas spre Odesa. Unităţile germane veneau în urma lor, profitând din plin de terenul gata defrişat. Hitler era mulţumit: petrol, da! carne de tun de primă calitate! Conform înţelegerii cu Mussolini, flota italiană avea să atace pe mare. Italia era angajată deja în operaţiuni maritime încă din vara lui 1940, culminând cu atacurile asupra Libiei şi Somaliei, operaţiuni care s-au întins până-n iarnă. În toamna lui 1941, au dislocat o parte din flota din Mediterana şi au trecut, fără obstacole, Marea Egee. S-au strecurat prin Dardanele, au făcut o croazieră prin Marea Marmara şi s-au avântat prin Bosfor în Marea Neagră. Vedete rapide, crucişătoare de mare tonaj echipate cu artilerie de mare calibru, vase de mare tonaj pentru transport de combustibil, muniţii şi infanterişti, şi în avangardă, un submarin german de recunoaştere. Într-o linişte prevestitoare de rele, formaţia a urmat cursul litoralului bulgăresc, apoi românesc, şi s-a îndreptat înspre Odesa, prima ţintă a misiunii. Părea că sovieticii erau împăcaţi cu pierderea Ucrainei şi-şi retrăseseră flota cu gândul apărării Sevastopolului. Nici măcar mine! Aducea a cursă întinsă celor care ar fi atacat Odesa de pe mare. La o aruncătură de tun, s-a dezlănţuit infernul. Artileria de coastă a început canonada. Răspunsul a fost pe măsură. Cuirasatele şi-au făcut datoria. Puţine obuze sovietice şi-au ajuns ţinta. Câteva vedete rapide au fost făcute surcele. Italienii au ţintit portul şi au făcut prăpăd. Au scos din uz câteva baterii de coastă stârnind panică şi făcând primele victime.După numai câteva ore de încăierare, apărarea a amuţit. Italienii nu s-au dezis şi s-au pus pe cântat. Sub acoperirea focului, au pornit spre port. Nici un avion sovietic! Părea o enigmă. Anecdota spune că Stalin, ascultând rapoartele referitoare la situaţia de

79

pe front, ar fi spus: Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră! Macaronarii nu vor scoate nici măcar o barcă din Marea Neagră.” „Nu e chiar o anecdotă. Fraza asta a făcut istorie şi a fost repetată zi de zi până la sfârşitul războiului. El miza mult pe patriotismul proverbial al ruşilor. Întreaga ţară era împânzită cu enorme afişe pe care se puteau citi cuvintele: Za naşu rodinu, Matuşca Rosia! Adică: Pentru patria noastră, Mama Rusia! Stalin, chiar gruzin fiind, nu avea încredere în ”popoarele conlocuitoare”. Unităţile militare aveau scheletul format din ruşi, fiind doar împănate cu soldaţi de alte etnii. Tactica asta nu a dat chiar rezultatele scontate. De regulă, etniile conlocuitoare nu-i sufereau pe ruşi ceea ce ducea la tensiuni în cadrul unităţilor respective. Cei care se temeau mai mult de politruci erau ruşii. Nu puţini politruci au murit pe front de gloanţele rătăcite din armele unor astfel de conlocuitori. Ruşii, sărmanii, erau obsedaţi de sintagma – pohod na Sibiri. Dar, iartă-mă pentru întrerupere...” „Ivan povestea multe lucruri cu lux de amănunte, pe care le-a aflat de la cumnatul său mult timp după terminarea războiului. Eu le comprim destul de mult aşa că povestea pierde ceva din farmecul pe care-l pot avea amănuntele în redarea culorii locale. Dar nu ăsta este scopul. Vreau, pur şi simplu, să scot la lumină unul din multiplele fapte , sau întâmplări, pierdute în anonimat. Italienii, cu sau fără voia lor, ţintiseră bine portul, avariind, din păcate, celebra scară de marmoră, cu cele două sute de trepte ale sale, calea de acces spre oraş. Ştiu că ai fost la Odesa, aşa că poţi să-ţi imaginezi cam cum arăta totul. Trupuri neînsufleţite, gemete, asta au găsit primii italieni care au pus piciorul în Odesa. Spectaolul i-a îngrozit pe tinerii puşcaşi marini. O nouă canonadă s-a dezlănţuit. De data aceasta tunurile ruseşti au ţintit chiar portul, provocând

80

un recul al forţelor italiene, luate prin surprindere. Mulţi şiau găsit moartea, alţii, răniţi, s-au pomenit zăcând alături de cadavrele sau răniţii sovietici. Nu puţini şi-au găsit sfârşitul în mare. Noaptea a adus o linişte apăsătoare în ambele tabere. Nimeni nu se gândea nici la morţi, nici la răniţi. În zorii zilei italienii reiau bombardamentele vizând, de data aceasta, nu numai portul, dar şi întreaga arie a oraşului. În această perioadă Odesa, ca şi alte puncte de apărare, era împânzită cu formaţiuni militare pestriţe, fără o pregătire specială, adevărată turmă de carne de tun. Sărmanii calmuci, abonaţi fără voie la acest rol, nu înţelegeau nimic din regulile războiului, încercând prin şarje de cavalerie să apere teritorii faţă de care nu erau legaţi prin nimic. Focul prelungit al artileriei italiene a produs un adevărat haos în oraş şi în împrejurimile acestuia. Din nou au fost atinse câteva baterii de coastă, dar şi câteva din cele amplasate dincolo de oraş. Răspunsul sovieticilor s-a dovedit prea anemic pentru a opri o nouă încercare de debarcare. La coborârea pe uscat italienii au avut de suportat acelaşi spectacol dezolant: morţi, răniţi, incendii şi, ici-colo, rafale de arme automate. Din nou nici o rezistenţă la vedere. Ordinul primit era: prudenţă! Transportarea morţilor şi a răniţilor italieni. Operaţiunea a fost dureroasă şi anevoioasă. În final, un alt ordin cerea ridicarea tuturor răniţilor din armata sovietică şi, în măsura posibilităţilor, luarea de prizoniri valizi. Despre morţii din armata sovietică, nici un cuvânt. Transportarea morţilor şi viilor s-a încheiat târziu în noapte, pe unul din vasele de mare tonaj din ariergardă, unde se afla şi un spital de campanie. Italienii s-au dovedit a fi oameni. Chiar dacă prima lor grijă a fost îndreptată asupra camarazilor răniţi, au instalat un cort imens şi pentru

81

îngrijirea răniţilor sovietici. Chirurgii lor nu se grăbeau, după cum se credea, cu amputările. Aveau un interpret pentru limba rusă, consultau, interogau, încercau să trateze rănile. Nedumerirea se putea citi în ochii prizonierilor. Andrei, căci la el am vrut să ajung, gândea cu amărăciune: Ăştia vor să ne păstreze vii pentru judecată şi apoi să ne împuşte ca pe nişte criminali de război! Noi şi criminali! Eu numai de război nu aveam nevoie! Am ajuns în armata asta ca musca-n zăr, casa mea nu mai e casă, părinţii? Cine ştie?! Şi nu noi i-am atacat! Măcar să fi luptat cu români şi să fiu dus prizonier acasă...Din prima zi când italienii au bombardat portul, Andrei s-a ales cu umărul zdrobit şi cu o plagă deasupra genunchiului. A rămas imobilizat pe celebrele trepte, înconjurat de corpuri neînsufleţite. După prima debarcare, italienii s-au plimbat printre cadavre şi răniţi, culegând armele acestora, în general automate cu încărcătoare în formă de tambur, barabane, cum le spuneau sovieticii. S-au retras din cauza contraatacului lăsând pe câmpul de luptă chiar şi proprii răniţi. La revenire, profitând de un răgaz, sau pus pe cărat, la început proprii răniţi şi morţi, mai apoi răniţii sovietici şi ceva prizonieri capturaţi fără efort. Erau soldaţi, în special români din Basarabia şi Bucovina, care sperau ca pe această cale să ajungă mai repede în România, să se întoarcă acasă. Când Andrei s-a pomenit pe un fel de masă de operaţie, îngrijit de un tip zâmbăreţ, îmbrăcat în halat alb, şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit culcat pe jos, pe o pătură curată. Durerile, şi mai ales arsurile, se estompaseră. Era bandajat la umăr şi la picior. Nu avea curajul să se mişte. Când a încercat totuşi, a scos un strigăt de durere. Un alt halat alb s-a apropiat de el făcându-i semn să stea liniştit. Un zâmbet cald l-a făcut să uite de durere. În jurul său stăteau

82

culcaţi alţi camarazi, bandajaţi în fel şi chip, privind nedumeriţi spectacolul ce se desfăşura în faţa ochilor. Jocul de-a debarcaea şi retragerea s-a repetat câteva zile în şir. De fiecare dată italienii soseau cu noi loturi de prizonieri, răniţi sau valizi. Medicii şi infirmierii îşi făceau datoria conştiincios, de parcă nu tratau duşmani! Hrana săracă şi puţină asigura, totuşi, supravieţuirea. Cei care nu prea înţelegeau nimic din ce se întâmpla erau, în special, asiaticii. Ei ştiau că pe front te duci să mori, să ucizi, nu să-ţi îngrijeşti duşmanul. Numărul de prizonieri a crescut uşor la câteva sute. Spitalul plutitor s-a pregătit să facă stânga împrejur. Intre timp, submarinul german primind misiunea de a se îndrepta spre Creta, a deschis calea vasului italian în drumul spre Italia, un drum lung, din fericire fără incidente, dar greu de suportat pentru unii răniţi. Au fost şi decese. Se proceda la ”înmormântări” marinăreşti, procedeu aplicat, până la urmă, şi morţilor italieni recuperaţi din portul Odesa. Călătoria pe mare a luat sfârşit la Syracusa, în estul Siciliei. Nu s-au terminat însă şi chinurile. Plimbarea a continuat pe uscat, în condiţii mult mai dificile, în camioane. Ţinta era centrul Siciliei, înspre Caltanisseta, zonă cunoscută pentru exploatarea sulfului. Italienii aveau deja organizat un lagăr pentru prizonierii de război şi se gândeau să folosească această nouă forţă de muncă. Condiţiile erau precare, barăci vechi, apă sălcie. Nici îngrijirea medicală nu a mai fost la nivelul practicat pe vasul de război. Atitudinea gărzilor era în schimb tolerantă, ceea ce a făcut mai uşoară aşteptarea. De fapt, prizonierii nu prea ştiau ce să aştepte. Veşti despre desfăşurarea războiului nu ajungeau până la ei. Rănile se vindecau încetul cu încetul, cei recuperaţi erau scoşi la muncă, timpul trecea mai uşor. Asta se întâmpla la finele

83

anului 1941, când amintirea Odesei se estompa chiar şi printre cei ce luptaseră acolo. Odesa nu a fost cucerită de italieni. Pe la jumătatea lui octombrie, românii au ocupat oraşul.” „Da, ştiu. În două luni românii au străbătut Transnistria făcând, declaraţia lui Hitler, minuni de vitejie. Pierderile însă au fost mari. Ei au fost bine primiţi de localnici până când nemţii şi-au stabilit cartierul general la Odesa. Dar asta, numai aşa, ca să respiri şi tu puţin.” „Măi, ca să nu lungesc vorba, lucrurile au rămas aşa până prin iulie 1943 când aliaţii au debarcat în Sicilia, străbătând-o în marş forţat. Au trecut în Clabria şi, şi aşa mai departe. Evenimentul cel mai important a fost eliberarea lagărului de prizonieri. Au fost surprinşi să vadă prizonieri sovietici aduşi până în Sicilia. Pentru aceştia însă era o eliberare adevărată. Numărul lor ajunsese între timp la câteva mii. O a doua porţie de nedumerire i-a cuprins pe locatarii lagărului – atitudinea americanilor. Nu mai era vorba de o pază propriuzisă, era mai mult un consemn, transmis prin semne şi vorbe de neînţeles. O mulţime de camioane militare s-au oprit în apropierea lagărului. Soldaţii americani s-au apropiat de grupurile de prizonieri formate ad-hoc, oferind ţigări şi ciocalată. Toţi încercau să spună ceva, dar nimeni nu pricepea nimic. La un moment dat soldaţii americani s-au retras făcând loc unui grup de militari mai arătoşi. Erau în ţinută militară, îngrijită, dar fără însemne speciale care să trădeze gradele, sau altceva. În urma lor venea vreo duzină de indivizi, îmbrăcaţi în salopete şi purtând, ca pe nişte raniţe, vermorele. Grupele de prizonieri au început să se adune formând o mulţime liniştită, dar contrariată. Un bărbat la vreo 40 de ani, bine făcut, făcu un semn prietenos cu mâna, un salut care numai militar nu era. S-a adresat în

84

engleză, cu fraze scurte, traduse pe loc de un interpret de limba rusă. ”Sunt generalul...,n-are importanţă, şi sunt bucuros să întâlnesc prieteni din Uniunea Sovietică. Împreună ducem un război greu cu Germania hitleristă pentru a salva democraţia. În clipa de faţă aveţi condiţii foarte grele de viaţă, neigienice, departe de casă. În curând totul se va da uitării şi în spiritul democraţiei americane veţi putea alege singuri drumul de urmat. Veţi fi transferaţi întrun campus, părăsit de militarii italieni, unde veţi avea cu totul alte condiţii de viaţă. Sunteţi liberi, dar pentru o perioadă de timp, veţi fi protejaţi de militarii americani pentru a fi feriţi de eventuale atitudini ostile din partea localnicilor sau chiar a grupurilor de militari italieni care mai bântuie prin Sicilia. Să nu uităm că ei ne consideră duşmani! Campusul este situat undeva prin sudul Siciliei, unde veţi fi transferaţi treptat, în condiţii de siguranţă. Acum, camarazii mei, vor trece la nişte operaţiuni de igienizare, pentru a vă face viaţa mai uşoară. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze America!” Sovieticii erau obişnuiţi cu ovaţiile aşa că, spontan, au trecut la fapte: America! America!...Andrei jubila. Cu lacrimi în ochi privea cerul gândind în sinea lui: mă-ntorc acasă în România! am terminat-o cu Uniunea Sovietică! Erau destui români basarabeni şi bucovineni care gândeau la fel. Şi au început operaţiunile de igienizare. Prizonierii erau rugaţi să se dezbrace la piele şi să-şi arunce hainele în câteva locuri prestabilite de cei cu vermorelele. O nouă stare de nedumerire a pus stăpânire. Când grămezile de haine au fost aprinse, după ce au fost stropite cu benzină, un murmur de nemulţumire a răzbit din rândul prizonierilor. Generalul a zâmbit şi a făcut câteva gesturi de liniştire. În acest timp, în

85

incinta lagărului au pătruns două autocisterne. Au fost instalate o serie de duşuri iar prizonierilor li s-au distribuit săpunuri. Interpretul i-a invitat să îndrăznească şi să se îmbăieze. Oarecum liniştiţi, oamenii au trecut la executare. Cei care terminau baia erau chemaţi să-şi dea pe păr cu o substanţă, plăcut mirositoare, ceva pentru despăduchiere. Atmosfera a devenit plăcută. S-au auzit chiar şi cântece, triste, dar necesare probabil descătuşării din inerenta teamă care-i stăpânise. Cei cu vermorelele au intrat în barăci pulverizând din abundenţă o substanţă, de data aceasta, mai puţin plăcută la miros. Interpretul i-a anunţat că se vor întinde corturi, cu pături pe jos, unde se vor putea odihni. Vor primi haine. Aşa s-a şi întâmplat. Pachetele, descărcate din câteva camioane, conţineau de toate: lenjerie de corp, pijama, blugi, bluze, cămăşi, câte o cravată, un costum, o jachetă de vânt, o şapcă, încălţăminte, săpun, pastă de dinţi, periuţe, aparat de ras cu lame şi, şi prezervative. Toate aranjate în cutii purtând eticheta mărimilor. Nu lipseau nici ţigările, şi încă bune. Nedumerirea care i-a stăpânit de atâtea ori s-a transformat într-o manifestaţie de bucurie – strigăte, ovaţii. Generalul le făcea cu mâna şi mustăcea a mulţumire. Dacă cei ca Andrei, proveniţi din familii mai răsărite, savurau plăcerea cu toată intensitatea, calmucii, şi alţii ca ei, trădau condiţia existenţei lor asiatice, puţin spus subdezvoltate. Nu prea înţelegeau ei ce e cu hainele astea. Un-doi, ofereau la schimb haine pentru ţigări, nu prea ştiau ce e aceea cravată, aruncau cât-colo periuţele de dinţi, stârnind, de data aceasta nedumerirea americanilor. Andrei încerca o stare de jenă pe care încerca s-o ascundă stând mai mult cu spatele spre binefăcătorii lor. Un lucru deosebit s-a întâmplat totuşi cu această mulţime pestriţă. Mulţi au înţeles

86

că sunt cu adevărat aliaţii Americii, că amaricanii nu sunt nişte capitalişti sălbatici, aşa cum li s-a propovăduit nu cu mult timp în urmă, că sunt prietenoşi şi darnici. Să se ocupe de nişte amărâţi un general în persoană! Ce lecţie bună ar fi fost pentru nişte politruci de-ai lor, dacă s-ar fi găsit şi ei acolo unde se murea pentru Mama Rusia! Probabil că li s-ar fi explicat că nu era decât propagandă capitalistă, că americanii au ajuns bogaţi pe spinarea altora. Cam asta era atmosfera din lagărul eliberat, iar atitudinile hazlii nu au lipsit...” „Ai obosit? Hai să ne mai dezmorţim picioarele! Ştii, nu este exclus ca acel general să fi fost chiar Patton, omul surprizelor. Era în Africa cu celebrele sale blindate când a primit dezlegarea să debarce în Italia, plan care, de altfel, îi aparţinuse. A ales Sicilia, a străbătut-o în marş forţat, s-a oprit la Syracusa, să se închine memoriei lui Archimede, a luat-o spre centru, apoi spre Nord-Vest, pentru a trece în peninsulă pe la Messina. Niciodată nu şi-a lăsat spatele descoperit. Înainta, dar se şi rotea, pentru a elimina orice surpriză. Era admirat, temut şi iubit! Ocazia cu lagărul de prizonieri sovietici nu-l putea lăsa indiferent. Era şi el, cumva, omul imaginii şi nu putea să scape o situaţie cu iz diplomatic. Chiar dacă nu el a fost generalul prezent în lagărul de prizonieri, sunt convins că toată povestea a fost construită de el.” „Măi, e posibil. Cert e că Andrei nu a pomenit nici un nume. Treptat oamenii au fost transeraţi în campusul de lângă Syracusa unde condiţiile erau cu totul altele. În primul rând clima. După dogoarea din centrul Siciliei, aerul proaspăt mediteranean era o binefacere. Situaţia prizonierilor eliberaţi a rămas, totuşi, incertă. Americanii nu căzuseră încă la o înţelegere cu sovieticii asupra modului de transfer al acestora către Uniunea

87

Sovietică. În timp ce sovieticii cereau predarea acestora in corpore, americanii afişau principiile democraţiei, considerându-i pe foştii prizonieri oameni liberi, respectiv, cu dreptul de a-şi hotărî singuri soarta. Americanii nu s-au mulţumit numai cu aceste tratative, ei s-au apucat să-i pună în temă şi pe ”prizonierii liberi”, cum le plăcea să le spună. Ei le-au făcut trei propuneri. Să aştepte terminarea războiului şi să primească statutul de oameni liberi putând să meargă care încotro, să se pronunţe pentru întoarcerea imediată acasă, sau, să accepte să facă instruire militară pe lângă unităţi americane pentru a se putea întoarce, la nevoie, pe front. În cea de a treia variantă urmau să fie supuşi regulilor vieţii militare, cu o soldă formală de cinci dolari pe lună. A fost o găselniţă grozavă pentru a le da o preocupare permanentă. Componenţa era pestriţă şi ca atare şi răspunsul la cele trei întrebări nu putea fi decât pestriţ. Primii care şiau manifestat dorinţa de a se întoarce au fost asiaticii, în speţă calmucii. Basarabenii şi bucovinenii oscilau pentru varianta rămânerii până la terminarea războiului, convinşi fiind de faptul că victoria sovieticilor însemna şi permanentizarea stăpânirii teritoriilor ocupate în 1940. Ruşii, ucrainenii, şi alţii ca ei, se gândeau la dolari. Nu ştiau nimic despre valoarea dolarului, reţinuseră că era mijlocul stăpânirii popoarelor, al exploatării, dar bănuiau că era calea spre îmbogăţire. În sinea lor americanii se amuzau, demonstrând, mai fără de perdea, o doză mare de cinism. Totuşi, cei care optaseră pentru dolari, au fost transferaţi întrun alt campus, pierzând astfel legătura cu foştii lor camarazi de arme, cum era şi normal. Pentru cei care manifestaseră dorinţa de a se întoarce acasă, au început tratative directe cu sovieticii, tratative, cumva, trase de păr, din vina ambelor

88

părţi. Cei care aşteptau terminarea războiului, erau şi cei mai liniştiţi. Aleseseră varianta care le surâdea cel mai mult americanilor. De ce?! Era greu de înţeles. Urmăreau ei ceva pe linie de propagandă. Aşteptarea era, totuşi, grea şi din cauza nasiguranţei ascunse în propunerea americanilor. Mai era şi dorul de casă şi veştile contradictorii de la radio. Prindeau şi Bucureştii şi Moscova. Sovieticii câştigau teren şi se părea că nimic nu-i va mai putea opri. Pentru basarabeni şi bucovineni asta însemna rămânerea pe vecie sub stăpânirea lor. Andrei se întreba dacă nu cumva şi soarta României nu era pecetluită. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, atunci în care Românie avea să se întoarcă? Ca el gândeau şi alţii. Gândul trecerii în grupa celor ce urmau a fi trimişi acasă a început să încolţească. De rămas în occident nici nu putea fi vorba. Acasă însemna, oricum, sub sovietici. Evenimentele începutului de an 1944 aveau să-i confirme presupunerile. Aliaţii, speriaţi oarecum de înaintarea nestăvilită din Est, au forţat frontul din Italia, s-au bătut la Cassino şi în iunie au ocupat Roma dându-i pe nemţi peste cap. Tot în iunie a avut loc şi debarcarea din Normandia. Şi sovieticii, şi aliaţii trăgeau, care mai de care, să ocupe cât mai mult din Europa. Cu o strângere de inimă caracteristică luării marilor hotărâri, Andrei s-a prezentat la comandantul campusului şi şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce acasă. Aşa s-a alăturat el, împreună cu alţi români, grupului de asiatici pregătit pentru plecare. Din cele câteva mii de prizonieri se formase un grup de 50 de oameni. Cei mai fericiţi erau calmucii. Cântau de dimineaţă până seară. Era un semn de bună dispoziţie specific acelor oameni neobişnuiţi cu viaţa sedentară, îndrăgostiţi de animale şi în special de cai. Andrei a devenit calul de bătaie al întrebărilor

89

fără răspuns. De unde putea şti el cum vor evolua lucrurile, cum vor fi primiţi acasă? Erau întrebări care îl frământau şi pe el. Răspunsul era o enigmă. De la înrolare nu mai primise veşti de acasă. Din auzite aflase de nenorocirile care se abătuseră asupra celor din Herţa. Despre ai lui însă, nu ştia nimic. Au fost transportaţi în Turcia, undeva pe lângă munţii Ararat, aproape de graniţa cu Armenia. Acolo urma să se facă predarea oficială. Erevanul era aproape. Un oraş frumos, cu oameni primitori din fire. Speranţele într-un viitor pozitiv au început să înflorească. Cu rănile pe care le primise, Andrei spera într-o lăsare la vatră imediată. Şi a sosit şi ziua cea mare. Încărcaţi cu valizele pnine de tot felul de lucruri, cadouri primite de la americani la părăsirea Italiei, încfadraţi de militari americani în echipament de război, cu inimile bătând să se spargă, prizonierii s-au apropiat de punctul de trecere al frontierei. O îmbrăţişare frăţească între grănicerii sovietici şi americani a ridicat ştacheta speranţei. După formalităţile de predare, coloana, costumată în civil, stârnind zâmbete ironice în tabăra sovietică, a trecut, cu paşi nesiguri, linia de demarcaţie. Americanii s-au întors la maşini agitând braţele în semn de rămas bun. Grănicerii au făcut semn coloanei să-i urmeze într-o pădure, unde, noii sosiţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, de provenienţă americană. Au urmat şoseaua spre Erevan într-o tăcere apăsătoare. Nici un cuvânt nu a fost adresat celor întorşi acasă, de bună voie.” „Cred că aş putea continua povestea în locul tău. Am cunoscut prea bine lumea lui Stalin ca să nu intuiesc ce a urmat.” „Crezi?! Ar trebui să te las să scrii ce ai în cap şi apoi să confruntăm cu povestea mea. Dar, hai să n-o mai lungim! Nedumerirea repatriaţilor a crescut brusc atunci când au fost invitaţi să coboare din

90

maşini într-o zonă pustie, la marginea căii ferate, unde staţiona o locomotivă legată de câteva vagoane de marfă. O trupă înarmată cu automate a coborât dintr-un vagon făcând un lanţ în jurul nenorociţilor care nu mai înţelegeau nimic, sau, mai bine zis, nu voiau să înţeleagă. La un ordin dat de comandantul trupei, valizele au fost depuse într-unul din vagoane, iar cei cincizeci de nefericiţi au fost împinşi, cu toţii, într-un singur vagon. Odată uşile vagoanelor blocate, trenul s-a pus în mişcare. Călătoria fără de sfârşit începuse. O călătorie lungă, istovitoare, de exterminare premeditată, fără mâncare, fără apă. Oameni înghesuiţi, rezemându-se unii de alţii, gemând de durere şi oboseală, făcându-şi nevoile fireşti pe loc, nu îndrăzneau să comunice între ei. Cei care leşinau, riscau să fie striviţi de picioarele confraţilor de suferinţă. Cinci zile fără haltă! Nu departe de Taşkent, trenul a oprit aproape de malul unui râu. Au fost lăsaţi să coboare, să bea apă din râu, să se spele, aşa îmbrăcaţi cum erau, să se trântească pe jos. Li s-au distribuit un fel de pesmeţi. Un calmuc, simţind libertatea pe care o oferea imensul spaţiu, sa aruncat în apă şi a înotat vârtos spre celălalt mal. O rafală bine ţintită a pus capăt temerarei încercări. Dacă a fost un act necugetat sau o încercare deliberată de sinucidere, nimeni nu a putut afla. Oricum, a fost un avertisment ferm. Înainte de reîmbarcare, deţinuţii, pentru că asta ajunseseră, au fost puşi să cureţe interiorul vagonului. Un miros pestilenţial răzbătea din vagonul carceră. A urmat o nouă săptpmână de chinuri. Aceleaşi condiţii, acelaşi drum istovitor. Oamenii se transformau, încet-încet, în fiare. Într-un spaţiu atât de limitat se iscau, fără vreun motiv anume, adevărate bătălii. Primii răniţi şi primele decese. Cei rămaşi, încă, lucizi, încercau să atragă atenţia soldaţilor însoţitori cocoţaţi pe

91

acoperişurile vagoanelor sau pe tampoane, bătând cu pumnii în pereţii vagonului şi strigând după ajutor. O rafală, prin acoperişul vagonului, a pus capăt vacarmului. Câteva cadavre în plus, călcate în picioare, gemete. O nouă haltă, încă zece oameni mai puţin. Nu era pentru prima oară când Kazahstanul era martorul acestui pohod na Sibiri. Ţinta era Siberia Meridională, undeva în estul marelui lac Baikal, zonă care devenise celebră încă din timpul imperiului ţarist. Aici erau expediaţi ocnaşii politici, alături de criminali, pentru a munci şi muri. Aici au ajuns şi prizonierii eliberaţi de americani şi predaţi sovieticilor, după propria lor voinţă! Andrei, înnebunit de cele ce i se întâmplau, murmura obsesiv: mă-ntorc acasă, mă-ntorc acasă...Spera să fie doar un coşmar din care urma să se trezească. S-a trezit îmbrăcat în zeghe, interogat de doi indivizi în civil, cu picioarele în lanţuri de care era fixată o bilă grea. Acuzat de trădare!? Era prea de tot! Luat la întrebări din două direcţii, cu un proiector puternic în faţă, trebuia să repete la nesfârşit acelaşi răspuns - n-am trădat, am fost rănit, am fost capturat – fără ca întrebările absurde şi acuzele să înceteze. Scenariul era cunoscut din auzite, dar ceea ce se întâmpla depăşea orice imaginaţie. Condamnat la muncă silnică pe viaţă – a sunat ca un tunet! Nu mai auzea, nu mai înţelegea nimic. S-a pomenit, alături de confraţii scăpaţi cu viaţă, pe un şantier de spart piatră, muncind din zori şi până seara, izbind cu târnăcoapele şi baroasele nişte iviri de stâncă dură, ucigătoare. A supravieţuit. La zece ani de la terminarea războiului a fost graţiat, dar cu domiciliu stabil în zonă pentru încă cinci ani. Căsătorit cu o fostă ocnaşă, într-un sat de ocnaşi, fără nici o veste de acasă, trăia sperând într-o minune. Singura consolare erau cei doi copii. Clima blândă

92

din zona lacului i-a prins bine. A ajuns miner, apoi maistru. După cincisprezece ani de aşteptare a primit aprobarea să facă o călătorie în Bucovina sovietică, încorporată în Ucraina. Părinţii dispăruseră fără urmă. Maria, rămasă în România, era căsătorită cu Ivan. A dat de urma lor, dar n-au putut să se întâlnească. Condiţiile nu erau încă destul de coapte pentru asemenea vizite. El nu putea trece în România, ei nu aveau curajul să se întoarcă acasă. Andrei şi-a scris povestea pe îndelete şi a transmis-o, printr-un localnic, lui Ivan. Ivan mi-a relatat-o mie.” „Am bănuit o parte din final, dar realitatea a depăşit imaginaţia mea. Oare câte astfel de poveşti adevărate au marcat viaţa celor care au cunoscut, direct sau indirect, Uniunea Sovietică?!” „Majoritatea, cred, nici nu au fost povestite. La acea vreme, nici noi nu ne prea bucuram de prea multă libertate, iar când nu eşti liber, nu ai încredere în oameni. Mai păstrez şi eu în memorie destule poveşti adevărate, trăite şi nu auzite, care pentru mulţi ar putea fi simplă ficţiune sau imaginaţie bolnăvicioasă. Poate ar merita să încerc să le sistematizez. Au cam început să se estompeze...Cred că e momentul să ne despărţim, iar eu s-o iau spre casă...” 25.06.’03 Bucureşti

93

Lui Tit !

Dialog

Sunt atâtea întrebări pe care mi le pun! Este greu să-mi dau răspunsuri plauzibile deaoarece este greu să fiu obiectiv. Ah, memoria asta! Am citit atâtea lucruri scrise de atâţia şi despre atâtea încât încep să regret că am făcut-o. Fără să vreau fac slalom printre ideile altora şi, oricât de îndemânatic îmi par, mă pomenesc izbit de elasticitatea obstacolelor întâlnite. Mereu şi mereu, gândurile-mi sunt biciuite de gândurile altora. Aşa o fi şi cu alţii?! Oare gândurile mele ar reuşi să le interfereze pe ale altora, tulburându-le originalitatea? Nu ştiu, pentru că n-am publicat niciodată nimic. (-De ce?) Simplu! Niciodată nu am avut o părere prea strălucită despre mine. Am fost înclinat prea des să acord prea multe atuuri altora. Admirându-i sincer, nu rareori i-am supraapreciat, acordându-mi astfel o notă prea mică. E bine ce-am făcut? Ar fi fost bine dacă aş fi fost suficient de exigent cu ei. M-ar fi scutit de o judecată prea aspră făcută asupra-mi. Uite, să-mi dau un exemplu. In adolescenţă am fost prieten cu un fel de ”copil minune”. Era cu un an mai mic, foarte dotat. M-a ajuns din urmă, dând două clase într-un an. Da, pe atunci se putea încă. Erudit, autodidact într-ale limbii franceze, ne împresiona prin siguranţa lui. Scria şi ne citea, într-un cerc restrâns. Ne adunam în mansarda lui văruită, purtând pe pereţii strălucitor

94

de albi, citate, multe citate, scrise fără nici o ordine, cu cărbunele. Fără nici o ordine, doar aparent. Dacă începeai să le răsfoieşti, şi asta o făceam întotdeauna când ajungeam în acel ”sanctuar”, dacă le răsfoiai spun, alunecai într-o stare de beţie, într-o stare de euforie bachusiană ce te îndemna să continui să bei. Era un ceremonial în alb şi negru pe care-l săvârşeam în linişte şi fum - se fuma mult – fără comentarii. Urmau lecturile – schiţe, nuvele, frânturi de impresii. De pe atunci avea un timbru uşor răguşit care-i conferea o notă de ”bărbăţie”. Nu poza! Erta felul lui de a fi. Ascultându-l, cum numai în anii adolescenţei o poţi face, noi, de fapt, îl răsfăţam. Prin anii ’47 – ’48, şi noi, şi el, eram ”monarhişti” convinşi. Ştia multă istorie pe care o exploata din plin în scrierile lui. Avea ceva fascinant şi despotic. Era minunat de sigur pe el. Dacă ştia că îl admir atât? Nu, nu! Eram prea timid şi bolnăvicios de modest ca să mă manifest. Pe vremea aceea cochetam cu poezia. Versificam relativ uşor. O făceam numai pentru plăcerea mea. Numai noaptea. N-am îndrăznit să-i spun, să mă manifest în ”cenaclul” care-i aparţinea în exclusivitate. M-am închinat talentului său şi am făcut un jurământ: să nu păstrez nimic! Să scriu ca să mă descarc, dar să rup. Şi am rupt. Au trebuit să treacă multe decenii ca sămi calc jurământul. Între timp am făcut politehnica!? Am ajuns inginer. El a făcut literele în joacă. Era şi normal! Odată cu instaurarea Republicii, conţinutul lecturilor din ”cenaclu” a devenit ”subversiv”. (-De ce?!) Mi-aduc aminte cum într-o noapte de iarnă, ne-am adunat în curtea liceului, care mai era, încă, confesional, şi am manifestat pentru rege. Directorul, preot ortodox, cunoscut pentru severitatea sa, nea vorbit de la o fereastră a etajului unu, cum să spun? ca unor copii răi. Ne-a vorbit de părinţi, de urmări, de situaţia lui,

95

încheind cu mult patos cu îndemnul de a merge acasă. Nu mult după acea seară liceul n-a mai fost confesional iar câţiva nu au mai venit la şcoală. Tremuram conspirativ deoarece cu doi dintre dispăruţi eram bun prieten. Doi băieţi minunaţi, au întrerupt pentru mulţi ani drumul şcolii. Nu, liceu, nu, facultate! Când au ieşit, marcaţi de suferinţă şi neînţelegere, au recuperat cu greu timpul pierdut şi s-au retras în anonimat. Nici eu, şi nici mulţi alţii, nu i-am contactat!? (-De ce?!) Eram deja nişte îndoctrinaţi, cu o doză de teamă sădită în noi care era mai puternică decât vrerea. (-Şi Tit?) Tit?! El a urmat un drum ”firesc” pentru acele vremuri. Nu ştiu dacă a distrus ceea ce scrisese în minunata-i adolescenţă, dar ştiu că talentul l-a ajutat să se ”încadreze”, să abordeze subiecte ”convenabile”, dar, dar fără strălucirea de altădată. Cel puţin pentru mine...A scris un roman ”bine primit!, promiţând o carieră literară, a scris lucrări de mici proporţii care s-au transformat în scenarii, a scris, a scris ca să trăiască bine. Mult timp a fost la modă, deputat, cu tot tacâmul care se impunea. Eram lovit în amorul propriu, dar aşteptam romanul vieţii, care nu a mai venit. Nu l-am căutat. Ne-am întâlnit întâmplător. Dar, apropo de roman. Ce m-a deranjat cel mai mult a fost modul în care a folosit micile slăbiciuni, cusururi, ale unui minunat om şi dascăl. Titi, cum i se spunea printre elevi, profesor de istorie, un singuratic, ne ţinea nu cursuri de istorie, ci adevărate prelegeri, demne de un auditoriu academic. El nu iubea istoria, o trăia! Cu Napoleon o lua razna, ignorând manualul, purtându-ne pe urmele marilor campanii. Descoperise în Tit un posibil prieten. Îl admira, îl încuraja, îl asculta în tăcere. Credea cu toată fiinţa însingurării sale într-un viitor aparte al acestui adolescent neobişnuit. L-am întâlnit după mulţi ani, cocoţat

96

pe un colţ de stâncă, admirând, sau, mai bine zis, savurând marea. Era scimbat, oarecum îmbătrânit. A rămas mişcat de faptul că l-am recunoscut şi abordat. Mi-a depănat amintirile anilor de liceu. Brusc şi-a adus aminte de mine. Când l-am întrebat de Tit, s-a posomorât. După o tăcere apăsătoare, m-a întrebat dacă am citit romanul. Apoi a adăugat: nu avea voie să-mi facă aşa ceva! Eu l-am iubit ca pe un prieten. Să mă folosească drept model pentru un personaj grotesc! Şi cum?! Folosindu-mi defectele! Groaznic! Nu-l voi ierta niciodată!...Mi-a părut bine! La revedere! Şi a plecat lăsându-mi mie gustul amar al înstrăinării, căci din acea clipă am simţit că acel roman mă înstrăinase de idolul adolescenţei mele. (-L-ai mai întâlnit?) Ultima oară înainte de revoluţie, pe Ana Ipătescu. Am schimbat câteva banalităţi, după o îmbrăţişare căreia i-am răspuns cu căldură. Mi-a dat telefonul, mi-a spus unde stă, mi-a spus să-l caut. Nu, nu lam căutat! La despărţire mi-am dat seama că mă depărtam de un om obişnuit şi mi-am adus aminte de jurământ. Oricum, îl călcasem. (-Cum aşa?) Mai bine m-aş întreba de ce am făcut acest jurământ!... 10 nov.’91 Bucureşti

97

Lui Gusty şi Miron !

NIHIL SINE DEO !

„Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?...Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se

98

anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. În periplul prin Ţară nu apucase să se lase legat nici de Călăraşi, nici de Râmnicul Sărat, nici de Beiuş. La Gojdu reuşi să se acomodeze, să se apropie de colegi – Gusty, Miron, Pavel, Nelu şi, mai ales, Tit. Cei mai năbădăioşi pentru acele vremuri erau Gusty şi Miron, un neamţ şi un fiu de popă. Când totul în jur căpăta un pronunţat aspect de conspiraţie, de supraprudenţă, ei dădeau drumul la limbă şi, mai în glumă, mai în serios, afişau ”convingerile” lor monarhice. Sosirea de la Arad a lui Tit, mansarda de pe strada Castanilor, lectura în cenaclu ”închis” a încercărilor sale literare, spiritul regalist al acestora, pueril în aparenţă, au întărit încet-încet, contrastul dintre aerul mansardei şi teama, confuzia de afară. O notă aparte, de revoltă etalată, a adus-o Nelu. Era primul caz concret de confirmare a temerilor ce se furişau din aşternutul aşteptării. Arestarea fără explicaţii a unui avocat de renume, posesor al unei averi impresionante şi al unor atitudini vădit anticomuniste, oficializa oarecum noua stare de lucruri. Exmatricularea lui Nelu a adus în sufletele prietenilor săi adolescenţi o nelinişte, o stare de, încă, ascunsă revoltă. Ceva îi îndemna să fie prudenţi, să-şi etaleze cu mai puţin zgomot convingerile, ba mai mult, preocupările. Noţiunea de conspiraţie începea să prindă forme. Timpul avea să le dea dreptate. Bomba de la 30 decembrie ’47 a elucidat în mod dur, dar sigur, rolul jucat de prietenii de la răsărit. Confuzie, teamă, stereotipe întrebări – ce mai urmează?! – ieşeau din gura părinţilor. Ce a urmat se ştie. Ce nu se ştie, sunt multele mici-mari întâmplări,

99

acoperite inerent de anonimat. Cinsprezece-douăzeci de prieteni din ultimele două clase de liceu, au hotărât să-l colinde în Ajun de An Nou, pe director. Aşa era obiceiul. De data asta însă, s-a renunţat la colegele de la Oltea. Era normal pentru starea de veghe ce se instalase în oraş. Tit urma să improvizeze ceva. Era specialitatea lui. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, grupul de colindători la care se alăturase şi minunatul profesor de istorie, Titi pentru elevii şi prietenii lui, chemat în ultimul moment de Tit, pătrunse în curtea liceului. În faţa geamurilor apartamentului directorului, grupul începu, paşnic, colindul cu simpla strigare – primiţi cu pluguşorul? Catană apăru la geam cu un zâmbet promiţător, dar grav. ”La mulţi ani! Trăiască Regele!” erau vocile lui Gusty şi Miron. Nedumerire în privirea directorului, nedumerire în privirile multor colindători. ”Trăiască Regele Mihai! Trăiască Monarhia! Trăiască România Mare! Uraaa!” ”Linişte! Măi copii, ce aveţi de gând?! Vreţi să ne închidă şcoala?! Vreţi să mă vedeţi arestat?! Copii, ascultaţi, eu am trecut prin multe, mergeţi direct acasă, nu vă expuneţi inutil, aveţi grijă de părinţii voştri! Nu vă daţi seama ce consecinţe poate avea colindul vostru?!” ”Regele Mihai, Regele Mihai, Regele Mihai înapoi pe tron!” ”Elevi, sunt directorul vostru, îmi datoraţi ascultare, am datoria să vă îndrum, să vă protejez! Sunteţi ca şi copiii mei, ascultaţi-mă! Mergeţi acasă, direct acasă, şi nu în grup! împrăştiaţi-vă, şi cât mai repede! Vă implor!” Dezamăgirea din ochii colindătorilor era dezarmantă. O stare de neputinţă cuprinse, ca prin hipnoză, întregul grup. ”Domnul Director are dreptate...suntem martorii unor evenimente tragice, a unor zile grele. Cine ştie ce ne mai rezervă viitorul?!” ”Tocmai Dumneavoastră, dom’

100

profesor?!” ”Da, tocmai eu! eu v-am predat istoria adevărată. De acum, cine ştie ce istorie veţi învăţa?! E mai înţelept, trebuie să vă opresc, sunteţi prea tineri pentru analize, veţi creşte şi veţi avea timp să fiţi voi înşivă! Hai, vă rog!” Cuvintele lui ”dom’ profesor” au tăiat din rădăcină avântul colindătorilor. Cu capetele plecate, fiecare, care încotro, fără ţintă, cu o mare dezamăgire în suflet. Da, memoria asta! Îşi dădu seama că nu va putea uita niciodată acele clipe de disperare, de dezorientare, de durere. Confesionalul desfiinţat, Gusty şi Miron în puşcărie! Oare de ce numai ei?! Nu va afla niciodată! Luă un creion, o foaie şi scrise – Nihil sine Deo! Schimbă titlul – Nu-i o lozincă... Nu-i o lozincă, e un crez/ Umplea pe vremuri inimi toate/ Chiar de-a-nţelege nu se poate/ Eu monarhia o votez!// Era regat când m-am născut/ Şi România era Mare/ Şi Dunăre şi Nistru-n zare/ Şio Basarabie drept scut.// Politica? ca peste tot!/ Partide-n luptă-nverşunată/ Azi povestim c-a fost odată/ Când votul era numai vot!// Când ţărănişti şi liberali/ Drept garanţieaveau un rege/ Ştia de Dumnezeu, de lege/ Luptând numai cu cei venali.// Un Carol, Ferdinand, Mihai/ Ne-au dus, de fapt, în Europa/ Azi într-un ritm de hopa-hopa/ Visăm sajungem iar în rai.// Ne-am complăcut să stăm în iad/ Trădând credinţa milenară/ Acum, când iar e primăvară/ Spre Rege să găsim un vad... „Ce zici?! Merge?” „Îmi place, n-o trimiţi?” „Nu, poate, într-o zi am s-o trimit personal regelui, cine ştie...” 3 ian.’98 Bucureşti

101

1 Decembrie 1999 !

De mic copil, mai bine zis, de când mă ştiu, sărbătoarea naţională a României a fost 10 Mai. Eram mândru, căci de 10 Mai îmi serbam ziua de naştere. Au trecut anii şi tăvălugul comunist a rescris istoria şi ne-am pomenit cu 23 August, având la bază o motivaţie ”originală”. Am trecut şi peste această etapă şi după ”revoluţia” din ’89, în loc să ne întoarcem la Decembrie 1947, am renegat trecutul, ne-am apucat să construim o nouă republică, să facem o nouă constituţie, să alegem o nouă sărbătoare naţională! Aşa am ajuns la 1 Decembrie, gândind la Marea Unire din 1918, ziua aleasă având o conotaţie specială în viaţa poporului român. Alba Iulia a ajuns, pentru o zi, capitala României, locul desfăşurării marii sărbători. Ziua era însă sărbătorită nu numai la Alba Iulia, cum era şi firesc, ci pe întreg teritoriul Ţării. Dar anii nu stau pe loc şi, odată cu trecerea lor, ceva s-a schimbat fără ca această schimbare să pară că ne afectează. În multe capitale de judeţ, interesul pentru organizarea festivităţilor a scăzut alarmant, iar Alba Iulia a devenit un fel de câmp de bătaie electorală aducând nori peste lumina acestei zile. Pe ziua de 1 Decembrie 1999, după orele prânzului, ascultam relatările reporterilor postului Radio România Actualităţi, fără a mă concentra asupra lor. Când am auzit pomenit numele oraşului Ploieşti, am ciulit urechile. Reporterul, cu o voce dezamăgită, ca să nu spun

102

consternată, descria atmosfera de totală nepăsare care domnea în acest oraş care, în 1977, cu mult fast, sărbătorise 400 de ani de la ”descălecarea” lui Mihai Viteazul pe acele meleaguri şi dezvelise în prezenţa Preşedintelui Senatului şi a Primului Ministru, ecvestra lui Mihai Viteazul, opera sculptorului Nicolae Kruch. Reporterul era dezamăgit de lipsa de respect din partea autorităţilor locale, care au tolerat absenţa drapelului României pe faţadele unor instituţii de stat aparţinând Ministerului de Interne, Ministerului Apărării, Băncii Naţionale, etc., scoţând, prin contrast, în evidenţă, atitudinea unor instituţii private. Ascultam şi nu-mi venea să cred! Persoana care coordona aceste transmisii, încerca să atenueze cele relatate, dar fără succes în faţa convingerii cu care erau transmise ştirile despre sărbătorirea lui 1 Decembrie la Ploieşti. Am rămas blocat nemaiputândumă concentra asupra celorlalte relatări. Totuşi, când a fost pomenit oraşul Alba Iulia, am tresărit plin de speranţă. Eram convins că în preajma întâlnirii de la Helsinki, vom fi destul de lucizi pentru a nu ne da în spectacol. Nu a fost să fie aşa! Reporterul se străduia să prezinte în culori cât mai vii atmosfera de sărbătoare ce se instala în capitala Unirii. Şi a ”reuşit”! A ales un moment într-adevăr sărbătoresc, dar nu şi patriotic. Sărbătoritul era Nicolae Furdui Iancu. Lumea înarmată cu steaguri tricolore în jurul, de alt fel, foarte apreciatului nostru cântăreţ, pentru autografe. Nimic neobişnuit, numai că vedeta ovaţionată împărţea autografe pe steagurile tricolore!? Da, da! Ca la meciuri, numai că pe post de tricouri, şepci sau mingi, era tricolorul românesc! Ma trecut un fior rece şi am oprit maşinal transmisia. Intrigat, am urmărit seara transmisiunile diferitelor posturi de televiziune şi am înghiţit amarul, cum se spune, pân’ la fund.

103

Huiduieli în faţa stindardului Ţării, huiduieli în faţa jurământului de credinţă al tinerilor ostaşi, huiduieli la trecerea preşedintelui Ţării! Se pare că s-a transmis şi la TVR-Internaţional, sau cum i s-o fi spunând, deoarece, după două zile, am primit un telefon din străinătate, dintr-o ţară recunoscută unanim civilizată, şi, la înmtrebarea ”ce se întâmplă la voi?!”, în loc să răspund, am dat din umeri a neputinţă. Ziarele au vuit, s-au adus acuzaţii opoziţiei, s-a contraatacat. Cum însă absurdul atinsese piscuri de neimaginat, trebuia să se caţere şi cineva în vârf, la vedere. Când am văzut cine se cocoţase, n-am putut să mă declar surprins. Era atotştiutorul lui Iliescu, palavragiul, cum am auzit că i se spune, exponentul cel mai reprezentativ al vechiului sistem, nimeni altul decât d-l Paşcu. Găselniţa lui fără de replică suna cam aşa: totul a fost o diversiune organizată de exponenţii aflaţi la putere! Ce mai, ca pe vremea lui Iosif Visarionovici... 11 Dec.’99 Bucureşti