Daris Basarab Glasul Tacerii Versuri

1

2

DARIS BASARAB

GLASUL TĂCERII

versuri

Bucureşti 2004 www.darisbasarab.com

3

Cuprins 1.- Mi-e dor.............................................6 2.- România Pitorească.........................10 3.- Dreptul la viaţă................................15 4.- Îndemn la unire...............................21 5.- Hora.................................................23 6.- Contrast de decembrie.....................25 7.- Moş Gerilă.......................................27 8.- Împărţeala........................................28 9.- Tu, mamă... ...................................36 10.- O lume-ntreagă... ........................38 11.- Aş vrea... .....................................39 12.- Veni-va totuşi... ...........................40 13.- Nu!.................................................41 14.- Duhnesc a hoit... .........................43 15.- Profetul..........................................44 16.- Interviu..........................................45 17.- Vorbe!... .....................................49 18.- Voi, cei puternici!... ....................50 19.- What can I do?... ........................51 20.- Dar dacă... ..................................52 21.- Cpul...............................................53 22.- Azi am trecut pe lângă ei... .........55 23.- Jos în vale... ................................56 24.- Haiducul........................................57 25.- Mihai.............................................59

4

26.- În coloană......................................60 27.- Te du!... ......................................61 28.- Exodul...........................................62 29.- Quo vadis?... ...............................63 30.- Gol.................................................64 31.- Inutil..............................................65 32.- Hora Unirii... ..............................66 33.- Credinţa.........................................68 34.- Nebuni de legat.............................69 35.- Fireşte... ......................................70 36.- Tineretul ne-acuză!........................71 37.- Copiii vor pace!.............................72 38.- Opreşte-te vânt!.............................73 39.- Salcia.............................................74 40.- O voce...........................................75 41.- Mi-e dor ........................................76 42.- Obsesie..........................................77 43.- Copii!... .......................................77 44.- Se naşte un om!.............................78 45.- Câtă minciună!... ........................79 46.- Cu toţii glumim... .......................80 47.- E timpul!........................................81 48.- Demagogi, birocraţi,......................82 49.- O stafie... ....................................84 50.- Inventivitate!.................................85 51.- Am promis.....................................86 52.- Prădalnice gânduri.........................87 53.- E ajun... ......................................88

5

54.- Dor de mine...................................89 55.- Martie............................................91 56.- Cuvântul... ..................................92 57.- Poezia angajată..............................93 58.- Îmi vine... ...................................94 59.- Întoarcerea.....................................96 60.- Nu mă-ntrebaţi... ........................98 61.- Pieritu-mi-a glasul?!... ..............100 62.- In vincoli... ...............................101 63.- Periprava.....................................102 64.- Simt iz... ..................................104 65.- Autocritică...................................105 66.- Nici... ........................................106 67.- Cui pot?... .................................107 68.- Pe-acest pământ... .....................108 69.- Se-apleacă... .............................109 70.- Ce demon?!... ...........................110 71.- Nu vreau... ................................111 72.- Aş vrea... ..................................112 73.- Plouă, ninge... ...........................114 74.- Tristeţea... .................................115 75.- Trăim... .....................................116 76.- Când simt... ..............................117 77.- Guliver... ..................................118 78.- De-un timp... ............................119 79.- Şuieră vântul... .........................122 80.- Sunt supusul... ..........................123 81.- În acest sfârşit de veac... ..........124

6

82.- N-am fost acolo... .....................125 83.- Discutăm... ...............................126 84.- Ale mele... ................................127 85.- Eu nu mai cred... ......................129 86.- S-a mai dus... ............................130 87.- Una scurtă... ..............................132 88.- Toţi vorbim... ............................133 89.- Nu mă-ncumet... .......................135 90.- Eram copil... .............................136 91.- Unde-s?... .................................138 92.- Cin’ ţi-a spus?... .......................139 93.- Glastnosti... ...............................143 94.- Nicicând n-am crezut... .............147 95.- M-am născut... ..........................148 96.- Prin ochii mei... ........................152 97.- De-oi muri... .............................153 98.- Sfârşit de veac... .......................154 99.- Am fost... ..................................156 100.- Chemarea... ..............................159 101.- Sonet 5... ..................................160 102.- Vreau să scriu... ........................161 103.- Tot mă-ntreb... .........................163 104.- Se-apropie... .............................164 105.- Se-apropie clipa... ....................167 106.- Ce se-ntâmplă?... ......................168 107.- Aşteptăm.....................................169 108.- Recviem......................................170

7

Mi-e dor... Cu gândul acasă La tot ce mi-e drag Adesea se-ntâmplă Să simt că-s pribeag Căci ceea ce astăzi Eu casă numesc E doar ca să uit Ce-am lăsat, ce iubesc. Atunci când a fost Să las casa mea Eram doar copil Ce nu-nţelegea; Azi puştiul de ieri Om mare-a crescut Acum se întreabă Cum s-a petrecut. Aminte-mi aduc Cum omul fugea Ştiind că hotarul Nedrept se schimba; Plângând după glia Ce iar o pierdea Românul pribeag Spre Prut se-ndrepta.

8

Cu inima frântă De cei ce-i lăsa Cu dinţi-ncleştaţi Căci ştia a răbda; Ştia că nu-i drept Ca altcineva Să-ţi ia un pământ Pe care cândva Mult sânge român A curs în şuvoi Luptând pentru glie Cu hoarde puhoi Căci n-a fost uşor Peste veac să păstrezi Un nume român, Basarab, făr’ să-l pierzi. Când stau şi gândesc La neamul român Ce scut a făcut La puhoiul păgân La luptele de la Soroca, Hotin, Cetatea cea Albă, Chilia, mă-nchin La Dunărea-mi lină Cu-al ei Ismail, La Nistru ce-n mare A scurs al nost’ chin Mă-ntreb: de ce oare, Cândva, în trecut,

9

Ba ruşii, ba turcii, Războiu-au pierdut Şi-au scris în tratate Şi-aşa au făcut Ca alţii, din stepă, S-ajungă la Prut?! Apoi, anul op’şpe Dreptate-a făcut: Românii acasă În horă-au trecut Au şters amintirea Plecării din vatră Din Prut au făcut iar O apă de scaldă. Dar anii s-au dus Război-a-nceput Un nou Napoleon A făcut ce a vrut Iar când a sosit clipa Şi lupt-a pierdut Din nou disperaţi Noi Prutu-am trecut. Iar glie pierdută Cu oameni, cu tot, Cu limbă şi cântec Din Molda de foc. Nimic îns-acolo Nu s-a schimbat -

10

Culoarea locală N-o faci prin transplant; Azi graiul şi jocul E tot românesc Chiar dac-alfabetul În scris, e rusesc. Şi-aicea departe Cu dor mă gândesc La Dunărea-Albastră Hotar nefiresc Ce astăzi desparte Un grai românesc; La ceea ce deseori Scrie în carte Că veşnic cel tare Îşi face el parte... 9 sept.’77 Maputo

11

România pitorească Când priveşti o hartă-a lumii Şi te-opreşti la Ţara noastră Recunoşti că este mică Dar fantastic aşezată. Din ce-a fost în Europa Mai cântat sub cer de astre Şi-a ales, Ea, România, Gura Dunării Albastre. Colo, la vărsarea-n marea Ce-o iubim chear dacă-i Neagră Stă proptită într-o coastă Soare, plajă făr’ de piatră. Cu câmpii ce se aşază Pe-ale graniţelor ape, Cu minunea Carpatină Secerând ca o cetate. Totul este la-ndemână Bogăţii nenumărate Ce-au atras pe vremuri Roma Şi-au rămas şi-azi nesecate. Toate patru anotimpuri Am oprit la noi acasă Ca să nu dorim la alţii Să ne bucurăm de viaţă.

12

Iar de vrei să vezi de ce Veacuri de a rând luptarăm Ca să fim ce azi suntem Faci un drum de-ocol prin Ţară. Chiar de-i drumul scurt în cifre Trebuie să fii precaut: Întâlneşti minuni adesea Ce-ţi răstoarnă orice planuri. Te opreşti mereu din cale Cucerit de ce-ţi oferă Râul, muntele, sau marea, Sau creaţia supremă. Vezi că drumul se lungeşte Ţara creşte, e prea mare Pentru-a o privi deodată Şi-a cunoaşte desfătarea. Replanifici, schimbi trasee, Nu-ţi prea iese socoteala, Simţi că pentru-a o cunoaşte Ţara-ţi cere înc-o viaţă. Dacă un străin te-ntreabă Ce să vadă mai întâi Dintr-odat’ te-ncurci în sfaturi Nu mai ştii exact să-i spui. Du-te să vezi litoralul Cu-a’ lui perle vechi şi noi Cu Mamaia, Eforie, Venus, Jupiter, şi-apoi, Te opreşte unde-ţi place Căci oriunde te-ai găsi

13

Vezi minuni ce se înfruntă Pentru a te cuceri. De la nordica Mamaie Cu al ei nisip cernut Pân’ la străvehea Mangalie Cu-al ei sudic iz plăcut. Plajă care intră-n mare Şi lin duce hăt departe Când stindardul alb anunţă Vreme bună pentru scaldă. Sau, spectacolul furtunii Cu talazuri ce nu-s val Aruncând tot Czinoul Într-o lume de cristal. Şi-ntre toate astea-n mijloc Tomisul de altă dată O ieşire cum nu-i alta Înspre lumea-ndepărtată. Toate astea laolaltă Sunt un mare Babilon : Un vacarm de limbi străine Toate pe un singur ton. Toată lumea, albi şi negri, Cântă, râd, aleargă-n soare, Toţi fac planuri să se-ntoarcă Şi în vara viitoare. Da, dar dacă nu te-atrage Plaja, soarele şi marea N-ai decât s-o iei pe dealuri Înspre Delta cea de aur. E un colţ aparte-n lume

14

Nu-ntâlneşti două la fel E un paradis terestru Pentru păsări de tot fel. E de-ajuns să iei o lotcă S-o strecori pe vreun canal Să te-apropii-ncet de ghioluri Ca să vezi un carnaval. Pelicani cu importanţă Pescuind fără permisuri Simţind barca dup-o undă Fug în stol enorm spre stufuri. Le-ai stricat dejunul care Nu-l împart cu orişicine: Ei iubesc această Deltă Pentru liniştea-i deplină. Nuferi albi şi nuferi galbeni Îţi aştern covor în cale Ce se trage la o parte Tulburat de-a tale valuri. Te întorci şi-asculţi în spate Cum începe iar mişcarea Bucuri-a mii de păsări Care ţi-au simţit plecarea. Prinzi în braţe iarăşi vâsla Şi te-ndrepţi spre-alt labirint Simţi un pic că te apasă Jena de-a nu fi dorit. Te opreşti apoi, deodată Două lebede apar Unduind măreţ prin apă Se prefac că n-au habar.

15

Taci chitic şi le faci cale Nu-ndrăzneşti nici să clipeşti – Ce n-ai da măcar o dată-n Limba lor să le vorbeşti! Dacă vrei să vezi şi marea Cum primeşte-n dar sărutul Apelor ce-aduc cu ele Al Europei dalnic suflu Te îndrepţi înspre Sânt’ Gheorghe Un sat mare de pescari Unde vezi cum străluceşte Albul var de gospodari. Să fii oaspete aicea Pe un roşu asfinţit Să guşti fel de fel de feluri Chiar din Deltă pescuit’ Să simţi cum pătrunde-n vine Acel gust de usturoi Să vezi cum ţi-aşază-n faţă Aurul din păpuşoi Simţi că eşti pe altă lume Vrei ca timpul să se-oprească Să fii unul de pe-aicea Visul să nu se sfârşească... .................................................. 24 sept.’77 Maputo

16

”Si vis pacem, para bellum” Dreptul la viaţă Răsfoind prin scripta vieţii Ce istorie-o numim Deseori pun întrebarea Cu ce drept ne omorâm? Căci de vremi îndelungate A istoriei stindarde Poartă-n ele-n văzul lumii Roşul sângelui de frate. Încă din antichitate Omul s-a jucat cu viaţa Când în circ omorând sclavii Când în lupta pentru spaţiu. Cu ce drept a făcut asta Nu s-a întrebat vreodată Ştia doar că spre ”mai bine” Merita să iei chiar viaţa. A uitat că-s fraţi cu toţii C-au urcat pe-aceeaşi scară De la piatră, bronz sau fier La podoaba aurară.

17

Ba, a mers chiar mai departe Când a prins gust de putere A ucis pe cei de-un sânge Pentr-un tron, pentr-o avere. Astfel s-au născut imperii Din dorinţa de-a fi mare Şi-a rămas pân’ astăzi scuza Morţii pentru-eliberare. Era, totuşi, parcă altfel Totul parcă spus pe faţă: Sclavii n-aveau drept la viaţă, În război, lupta pe faţă. Veacuri lungi s-au scurs alene Mediul Ev multe-a schimbat Şi cum totu-evoluează Moartea-un pas a câştigat. Alte măşti, aceeaşi piesă Totul a continuat Pentru a ucide-un frate Borgia o modă a creat. Cât priveşte expansiunea Şi nevoia de eroi Europa-n fruntea lumii A-mpins crucea în război. Spada cu mâner de cruce Crucea cu profil de rug Arme ce-au ucis sub scuza: Luptăm pentru cei sub jug!? Alte veacuri mult scăldate În al purpurei lichid –

18

Moarte pentru libertate! Iată un nou laitmotiv. Teorii scuzând mijlocul Nobilului ţel atins Au făcut din a ucide Pentru mulţi, un fel de vis. Urcând sus pe baricade Cetăţeanul a strigat: Ori condiţie umană Ori petrecere ca-n iad! A ucis tot ce-a fost ”putred” Şi puterea a luat Dar văzându-se puternic De-ai săi fraţi s-a apucat. S-au măcelărit pe faţă Sângele i-a îmbătat Iar un doctor plin de ”milă” Ghilotina le-a livrat. Astfel visul libertăţii A trecut ca un coşmar Sufocaţi de-atâta sânge S-au întors la tronuri iar. Dar puterea cerea sânge La vecini s-au îndreptat Şi cum roata vieţii merge Ucigând, s-au blestemat. Cei ce ieri erau puternici Şi-ucideau peste hotare S-au schimbat în simple jertfe Pe a patriei altare.

19

Apoi, alte revoluţii, Tehnice, cum li s-au spus Au dat omului putinţa De-a ucide mai cu gust. Ghilotina sau frânghia Toate astea s-au uitat Pentr-un condamnat la moarte Un fotoliu au creat. Şi-n aceste vremi moderne La ştiinţ-au apelat Gaze, bombe, radiaţii Pentru moarte-au inventat. Oameni plini de-nţelepciune Nu ştiu cum au acceptat Un concert pe-aceeaşi temă De doi ”idoli” prezentat. Unul se credea Mesia Rasei pure pe pământ Altul, tare ca oţelul, Se numea într-un cuvânt. Două lumi în faţa căror’ Toţi cu teamă aşteptau Şi-aşteptând să se înfrunte Moartea lor toţi o visau. La-nceput şi-au strâns chiar mâna Mici cadouri şi-au făcut Au schimbat puţin şi harta Şi ca prieteni, au tăcut. Era bine-aşa căci timpul Le era la îndemână

20

Se-ntrceau pe-ascuns în arta De-a ucide fără urmă. Unul, neavând ce face La cuptoare s-gândit: Totul arde, iar cenuşa, Sufli şi s-arisipit. Altul, a fost economic: S-a gândit la conservare Şi-având frigul asiatic S-a calat pe deportare. Toate astea însă rece Sub stindard-unor credinţe Pentru rasă, pentru spaţiu Pentru-a omului dorinţe. Apoi, cel cu casă mică, Tot gândind la al său vis A-nţeles c-avea menirea De-a-l învinge pe-Anticrist. Şi aşa a-nceput iară Lupta pentru o credinţă Ce avea s-atragă globul Într-o nouă umilinţă. Totul a luat proporţii Omul s-a uiat pe sine A ucis, a ras pământul, Culminând cu Hiroşime. S-a trezit speriat din visu-i Întrebându-se deodat’: Nu cumva această armă Se transformă-n bumerang?

21

A-nceput să-şi facă culpa Miii de scuze-a inventat Dar nu s-a oprit din drumul Ce spre moarte l-a-ndreptat. Astăzi stă la masa verde Şi tratate lungi semnează Dar cu gândul e aiurea – Neutronu-l obsedează. De ce să distrugi ce omul Ani de ani muncind crează? Să-l ucizi doar pe acela Ce şi-aşa se procrează. Stând şi răsfoind milenii Vezi cum totu-evoluează Şi te-ntrebi, nu cumva omul Social, degenerează? Nu cumva în drumul aspru Al evoluţiei statale Omul s-a pierdut pe sine Ajungând o piesă care Mişcă, fără să vorbească, Mecanismul ce-l subjugă Căci e-nlocuit de-ndată Ce începe să gândească! Orice gând opreşte piesa Mecanismul nu visează Automatul intervine Şi pe loc catapultează. Şi cuprins de nostalgie Te gândeşti la vremi fictive:

22

Unde eşti copilărie A unor zile primitive?! Când în marea-i simplitate Omul era om, şi-atât! Când făcea tot de la sine Făr’ program de circuit... 5 oct.’77 Maputo

Îndemn la Unire Când Mihai intra în Alba Consfinţind prima Unire El venea să împlinească A românilor gândire. Toţi ştiau ce-nseamnă asta Un îndemn strigat pe faţă Pentru-o unică Naţiune Pentru limbă, pentru viaţă.

23

A fost o idee mare Ce-a speriat pân’ hăt departe Negăsind o altă cale Unii s-au gândit la moarte. Capul lui căzu când visul Părea gata împlinit A rămas însă îndemnul Peste vremuri moştenit. Două veacuri jumătate Au trecut făr’ să aline Dorul pentru liberate Gândul c-o să se împline. Când sub Cuza Voievod S-a cântat Hora Unirii Toţi simţeau că-i un îndemn Primul pas al împlinirii. Milcovul era secat De doi fraţi, dintr-o sorbire Gândul le era-ndreptat Spre toţi cei de o simţire. Cei căzuţi la Mărăşeşti S-au gândit la dezrobire Pacea care a venit A-nsemnat, de fapt, Unire!

24

Astăzi când al nost’ Pământ E ciuntit prin siluire Plini suntem de-un vechi îndemn Pentru marea împlinire. 19 nov.’77 Maputo

Fredonând un motiv din Rapsodia Română... Hora Măi român basarabean Graiul tău e moldovean Vino să-i sorbim noi lui Apa dulce-a Prutului. Facem ce-au făcut cândva Cei ce-au stins astfel setea Când au strâns Hora Unirii Peste-o apă a-nfrăţirii.

25

Ţii tu minte cum era Când nimic nu despărţea De prin Ţara moţului Pân’ la apa Nistrului? Cum să uităm de-un Ştefan Ce-a luptat ca să nu dea Nici un petec de pământ Ce era un lucru sfânt?! Astăzi, chiar şi separaţi Nu uităm că suntem fraţi Veşnic te-aşteptăm să vii Una tu cu noi să fii. Să rotim din nou hora Ce a rupt-o Prutu-n două Să uităm de despărţire Să trăim doar în unire! Şi atunci vom putea spune Că purtăm un singur nume Nume ce va duce-n zare România noastră Mare 9 dec.’77 Maputo

26

Contrast de decembrie Aici, în decembrie Un gând de vecernie Se-ndreaptă cu dor Pe-un val călător Colo, departe Pe-a Dunării parte Spre-oraşul albit Ismailul iubit. Gândul se-opreşte Şi-uimit şi-amineşte De podul de ghiaţă Ce-i stă parcă-n faţă De apa ce trece Sub lespedea rece C-aşa-i în vecernie Acolo-n decembrie. Şi gândul porneşte Pe ghiaţă, se-opreşte Ascultă cum gerul Sub pasu-i trosneşte Se uită în zare Şi vede cum cerul Cu albii săi nouri Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.

27

Apoi, cu privirea-i De gând zburător Fixează peisajul de alb curgător Ce-acoperă case cu uliţi cu tot Şi-aşa el aude un clinchet de dor Al biciului sunet Al troicilor cor Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor. O, iarnă pufoasă Ce mult te doresc! O, casă din basme Ce clar te zăresc! Acolo lăsat-am eu sufletul meu Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu Şi-n miez de decembrie, pe mal indian Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean... 19 dec.’77 Maputo

28

Moş Gerilă Moş Crăciun, din totdeauna Bun, bătrân, cu părul dalb Cine a avut ideea Să te strige ca pe-un alt Să-ţi traducă al tău nume Dintr-o limbă ce nu-i dacă Să te facă Moş Gerilă Să apari la altă dată?! Tu, din datina străbună Ai venit doar de Crăciun Toţi îţi cunoşteam năravul Aşteptându-te-n Ajun Lângă-un foc ce strângea-n casă Tot ce-i neam l-aceeaşi masă Lângă-un pom sclipind de stele Cu copii, cu ochi mărgele. Când vorbeam de Moş Crăciun De la mic până la mare Degustam fiorul care Ne-arunca în altă lume Lume scoasă din poveste Ce-o vedeam c-aşa şi este Plină de minuni, fantasme Minunată ca în basme.

29

Azi când spunem Moş Gerilă Sună cam străin, cam fals Ne pătrund fiori de ghiaţă L-acest nume cam banal Tu apari ca ş-altă dată ’N seara zisului ajun Dar ajun de Anul Nou Nu-i Ajunul de Crăciun... 24 dec.’77 Maputo

Pe marginea lucrării Lui Arthur Conte. Împărţeala Se strânge-ncet, dar sigur Cercu-n jur-unui bârlog Lupul hăituit se zbate Îşi întoarce gâtul tot Sare-n dreapta şi în stânga Urlă, sfâşie, se-neacă Sângele şi azi ’l îmbată

30

Tot visează un potop. Toţi acei ce-l împresoară Vor să termine cu fiara Ei, acei ce-l cunoscură Ştiu că-i viaţa lor în joc. Ce-ar ieşi dacă turbatul Ar găsi primul mijlocul Care să-i redea licoarea ’N ea să-şi vâre botul tot?! Nu! Acum nu se glumeşte Două lucruri azi contează Ca să poţi re-mpărţi lumea Trebui’ fiara s-o striveşti. Şi aşa, trei aşi în arta De-a-nvârti sforile lumii Se grăbesc s-ajungă primii Nespunând la ce gândesc. Ei ştiu sigur că odată Pentru-a trage potul mare Va fi bine ca pe masă Nişte-atuuri să-etalezi. Dar, acum, că veni vorba Despre marile potenţe Poate n-ar strica-n cuvinte Pe cei trei să-i zugrăvesc: Primul, e acela care Patruzeci de ani riscat-a Propriul cap în lupte-ascunse Ca să poată fi ce-i azi. Scund, cu fruntea gânditoare Neştiind ce-i ăla râsul

31

Rar schiţând pe sub mustaţă Zâmbetu-i de zeflemist. Grav, şi leneş în vorbire Urmărind fix o idee Lasă altora plăcerea De-a se crede un artist. Mâna-i ţeapănă pe stânga Mângâie o uniformă Ce de multă vreme încă Îi e unicul veşmânt. I se spune azi ”Tătucul” Tată-a sute de milioane Ce nu văd într-însul omul Ci un simbol, un cuvânt. Conştient de rolul care L-a jucat în faţa fiarei A ştiut să tragă timpul Până când a prins un vânt. A fost surd la invitaţii Înteţind cât putea lupta Şi-adunând şir de victorii El cu Yalta a învins. Astă pasăre de noapte Ce nu ştie ce-i odihna Şi-a permis o noapte-ntreagă Aşteptând şi el răspuns. Când acesta fu OK-iul Confirmând tot ce visa Şi-a putut spune în fine ”Sărbătoare-n strada mea!”

32

Şi aşa a fost să fie Ca acest gigant al vremii Să devină gazdă-a lumii Prin cei doi coloşi ai săi. Pentru-ntreaga omenire Yalta a fost un duş rece: Cum, Quadruplul Preşedinte Mers-a acolo să se plece?!... El, titan peste o ţară Cu puteri nelimitate Se-ntreba răsfoind timbre Unde Yalta s-o plasezi?... Slab, cu hainele curgânde Melancolic câteodată Deplasându-se pe roate Îşi simte sufletul plecând. Resemnat în faţa soartei Victima poliomelitei Ştie încă să se-ntoarcă Pentru-a scoate-al său profil. Cu un chip atât de mândru Devenit roosveltian Zace-acum, visează-ntruna Nu-i mai arde de vreun plan. Pentru ce va face-acolo El se lasă pe-al său fler Unchiul Jo îi e prieten N-are de ce fi stingher. Mult mai dificil e Leul Al imperiului Big Man

33

Cel ce-n vine are sânge Nobil, cum pretinde el. E mai înţelept, gândeşte, Să-l calmeze-un pic cu Yalta Şi convins că e posibil Face un popas la Malta. Întâlnirea e banală Dar nu fără consecinţe Unchiul Jo ironic scrie ”Parcă eu am propus Yalta?!” Preşedintele zâmbeşte Leul fumegă de zor Amândoi vreau iute pacea Şi durabilă o vor. Cu talentu-i de regizor Frankly se şi vede-n ceruri ”Omul păcii” se va scrie Cel mai mare peste vremuri. Lângă el, buldogul Winy Trist scrutează viitorul – Tocmai el să fie omul Care va-ngropa Imperiul?! El, aristocrat prin sânge Ciar dacă-i pe jumătate Ştie că l-aşa distanţă Nimeni nu-i va da dreptate. Ce folos că străluceşte Când în Parlament pledează? În Crimeea-l vor susţine Doar ai săi, care-l stimează.

34

Corpolent, veşnic zâmbeşte Cu-ai săi ochi atât de limpezi Tot mutând trabucu-n gură Simţi cât de intens trăieşte. Un romantic, de pe vremuri, Ce nu a ştiut ce-i frica Şi-a păstrat curajul luptei Câştigat cândva cu spada. Erudit, prin excelenţă, El scriind, Nobel ţinteşte Şi cu primele-i succese În pictură, se mândreşte. Totuşi, marea sa pasiune Spre politică o-ndreaptă De pe vremi victoriene Urcă treaptă după treaptă. Astăzi, e omul coroanei Capul Marelui Imperiu Cu-al său ”V”, un gest celebru, El promite un cutremur. Întâlnirea o aşteaptă Cu-ncruntarea unor temeri: Viitor-unui imperiu ! Doar gândeşti, şi te cutremuri... Când în ziua stabilită Cei doi mari sosesc în Yalta Mici surprize îi aşteaptă Aşa, una după alta. ’N primul rând, gazda soseşte Cu o zi întârziere!

35

Amândoi caută scuză N-o fi poate chiar cu vrere?! De! Omul conduce frontul Controlând strict, personal, El e doar Generalisim Cel mai mare mareşal! Cunoscând psihologia Omului luat c-atare Jo, pe loc l-aşază pe-unul Pe o treaptă-un pic mai mare. Astfel, p-ăl din Lumea Nouă ’L culcă-n marele palat Şi ca să-şi arate stima ’L vizitează separat. La lucrări, ca să-i plaseze Leului un nou ghimpe Tot pe cel de peste oceane Îl propune preşedinte. Toate-aceste mărunţişuri Se-ncadrează într-un plan Ca să-nvârtă Europa ’L flată pe american. Şi aşa începe târgul Pentru noua împărţire: Nu te bagi, nu mă priveşte Între noi doi, e unire. Cel de-al treilea se-agită Face-apel la sentimente Pare că-şi impune tirul Dar mereu cu-amendamente.

36

Uite cum, numa-n opt zile, După ani şi ani de sânge Trei maeştri-n soarta lumii Îşi strâng mâinile fierbinte. Ei se cred stăpânii lumii Mari, puternici, trei la număr, Restul, este doar mulţime Ce nu poate să se-opună. Leşii mută harta ţării Câştigând cam cât pierdură Naţiunea e salvată N-au ce să deschidă gura! Vlahii lui Mihai ce, parcă, Ieri cântau Hora Unirii Trec din nou Prutul durerii Amânând pe cine ştie... 20 sept.’78 Olăneşti

37

”Singurul război drept, este lupta pentru pace!” Tu, mamă... Din clipa în care tu prunc zămisleşti, Fii gata să-nfrunţi ale lumii blesteme; În cântece, deseori lacrimi uscând, S-aşterni peste neguri poeme. Tu, la piept alăptând o făptură ce azi, De nimic din ce-i rău întinată, Să-i croieşti, chiar de-ţi vine şi greu uneori, Acel drum de poveşti, de-altădată. Tremurând deseori, pentru fragedu-i trup, Să n-arăţi tot ce simţi niciodată; Doar în zâmbet duios, chiar de-i trist uneori, Să-l înalţi zi de zi câte-o şchoapă. Auzindu-l deodat’, cum, el fără să vrea, Gângureşte şi-apoi spune mama, Tu să simţi un fior, dar s-ascunzi deîndat’ Gândul negru ce-ţi dă astăzi teama. Făcând salt peste ani, să te-ncrunţi făr’ să vrei Căci tu ştii că va fi mare-odată, Cu ce drept?! să gândeşti, unii cred că sunt zei Şi pretind iar o jertfă curată.

38

Tremurând l-acest gând ce-i frământă pe toţi, Să scrâşneşti urmărind comedia, Cum să-i spui că-i un drept, câştigat de cei mari De-a fixa celorlalţi ”datoria”?! Nu, nu-i drept să-l îmbeţi, cu cuvinte prea mari, Să-l împingi înspre fapte ”măreţe”; Tu, ca mamă, să-i spui, chiar de nu-i ca în ziar, Să n-asculte de aste poveţe. Să-l înveţi că nu-i drept, orice crez ai avea, Să te crezi mai presus de un altul; Nu poţi fi fiu de om, pe un alt ucigând, Sub pretext că te-a-mpins ”Preaînaltul”. Să îi spui că ce-i drept şi frumos pe pământ, E sădit chiar în el, chiar din pântec; Că nu-i drum mai frumos înspre oricare ţel, Decât vis, plin de soare şi cântec. Ce-aş putea să-ţi mai spun, Ţie, ce-i veghezi, zi de zi, orice clipă din viaţă? Ştiu că ştii mult mai mult, decât orice poet, Să-l iubeşti şi să-i dai o povaţă... 4 mart.’81 Braşov

39

O lume-ntreagă... O lume-ntreagă te serbează Tot ce-i bărbat se-nchină-n faţa ta Copiii vor să-ţi stea în braţe Şi toate astea doar din vina ta. Tu eşti ca floarea de gingaşă Tu ştii oricând să rabzi durerea grea Tu ştii să mângâi doar cu-o şoaptă Nenorocirea, fie cât de rea. Ascunzi discret o mare forţă Doar la nevoie tu faci uz de ea Şi generos ne faci să credem Că-i calitatea noastră cea mai grea. Ne faci să învăţăm credinţa Şi ierţi când uneori uităm de ea Te-nhami să procreezi fiinţa Când ştii că suferinţa este grea. În ochii tăi se pierde marea Ce deseori ne cufundăm în ea! Eşti tot ceea ce naşte versul De dragoste, sau moarte, pentru-o stea... 7 mart.’81 Braşov

40

Aş vrea... Aş vrea să pot zâmbi mereu Să cred că viaţa e frumoasă Aş vrea să văd în jur doar roz Să nu am nici o zi ceţoasă. Aş vrea să nu văd nori pe sus Să fie-un cer mereu albastru Aş vrea să nu văd umbre-n ochi Ci doar priviri de alabastru. Aş vrea s-aud duşmani strigând Că au uitat ce este ura Aş vrea să uit ce-i un sistem Politica s-o dăm de-a dura. Aş vrea să-i văd pe toţi bogaţi Să uit c-a fost cândva şi foame Aş vrea să nu mai văd soldaţi Nici comandanţi şi nici galoane.

41

Aş vrea să nu mai văd bolnavi Şi nici bătrâni lăsaţi uitării Pe tineri eu aş vrea să-i văd Prin muncă glas dând, doar chemării. Aş vrea, dar câte n-aş mai vrea! Când stau să mă gândesc mai bine Aş vrea să cred în utopii Să cred că toţi ar vrea ca mine... 10 mart.’81 Bicureşti

Veni-va totuşi...

Veni-va totuşi primăvara Al anotimpurilor Crai Ca Luna Nouă se va-ntoarce Să lumineze al meu Plai. De ea îmi leg a mea speranţă Credinţa ei e al meu har Ea-nfruntă vara, toamna, iarna Ca să renască totul iar.

42

Răceala iernii va dispare Şi poate ceaţa-n care zac Veni-va sigur primăvara Oricum, o-aştept! Ce pot să fac?!... 14 mart.’81 Bucureşti

Greutăţile trebuiesc învinse, nu ascunse! Nu! Să spunem: Nu! Minciunii Ameninţând azi visul Ce-a-ntreţinut nestinsă Credinţa făuririi A unor zile bune. Să spunem: Nu! Furtuniii Ce ar putea să vină Urmare preafirească A unor conştiinţe Ce-au început să tune.

43

Să spunem: Nu! Minciunii Ce, parcă, azi tronează Cum niciodată încă N-a îndrăznit s-o facă Pe-a noastră mică lume. Să spunem: Nu! Furtuniii Ce ar putea să stingă Lumina unor zile De linişte şi pace A vremurilor bune. Să spunem: Nu! Minciunii Ce-ascunde adevărul Şi-mpiedică-n neştire Trezirea-n ceasul care Mai poate să ne-adune. Să spunem: Nu! Furtunii Ce-ar vrea să ne-o arunce În clipe de restrişte Acei ce-n gura mare Nutresc ”intenţii bune”... 27 mart.’81 Bucureşti

44

Duhnesc a hoit... Oriunde-ncerc să mă ascund În mine, sau făţiş fugind de lume Oricât mă străduiesc să mă înfrunt Spunându-mi lucrurilor chiar pe nume Nu pot să nu mă-năbuş la un gând Ce prevesteşte-a mea putreziciune. E vorba de acel ceva Ce-n limba laşilor din totdeauna Instinct al conservării se numea Şi spre tăcere te-mpingea într-una Pretext, că orice-ai zice, da! sau ba! În lumea ce trăim ar fi totuna. Duhnesc a hoit, cum e firesc Când laşi ca mintea-ţi lent să putrezească Vorbesc în gând, mulţi ştiu şi, ei zâmbesc Cu frica-mi mintea ştiu să zăvorască Şi cum eu nu ştiu, nu pot să m-opresc, Tăcerea eu o voi găsi, firească... 29 mart.’81 Bucureşti

45

Profetul A apărut de nu ştiu unde-anume Nu are chip de om, nu-i o făptură Aduce a un suflu ce încinge A sclavilor privire, a lor ură. Se spune că în fapt nu-i o fiinţă Că-i rodul unor frământări a’ minţii Că tot ce povesteşte el e fructul Neîmplinirii multor generaţii. Strecoară-n suflete nemulţumirea Tot ce-i făptură-şi încordează braţul Şi-n glasul tremurat ce-l ia Minciuna Prezice că-n curând s-o strânge laţul. ”Cu cât mai simplu ar fi fost să fie Profetul, carne din făptura vie!” Îşi zice Excelenţa Sa Minciuna Cătând refugiu în psihiatrie... 5 apr.’81 Bucureşti

46

Să ne mulţumim să construim prezentul! Viitorul este al copiilor... Interviu - Să trecem peste prezentare! Genericul ne-a cam luat-o înainte. Voi încerca să nu respect programul, Nu încercaţi să pregătiţi cuvinte! Zâmbiţi promiţător şi-mi trece tracul; Pentru greşeli de început în branşă Smerită eu vă cer iertare dinainte... -O! Sper că întrebările vor fi mai scurte, Căci după masca asta a desişului de junglă, Eu simt că mă pândeşte ascuţişul Pumnalului, ce ştie să împungă. -Atunci, să-ncepem cu sfârşitul! Nu vreau să zgârii, nu mă plac pisică.

47

Ce credeţi despre sacrificii În lupta pentr-un viitor? Răspundeţi! Vă rog, răspundeţi fără frică! -Vorbiţi de viitor, de sacrificii... Oricât vi s-ar părea neştiinţific, Trecutul pentru mine-i cartea Care mă-nvaţă să trăiesc politic Doar ceea ce prezent înseamnă-n viaţă. Ştiţi...poate că răspunsu-i critic Remarcă la ce alţii trâmbiţează Trăind, totuşi, din plin momentul zilei Ce astăzi, şi nu mâine, li-l oferă A lor poziţie aleasă. -Vă rog, mai explicit să fiţi în afirmaţii! -Am vrut să spun că-mi place să visez la ţinte Ce uneori par utopii curate. Romantic sunt şi nu m-ascund de nimeni, Dar visurile mele au la bază prezentul, Deci, viitorul celor ce au fost ’nainte. Ori,...hai să fim serioşi, fetiţo! Eşti tânără şi-mi poţi ierta şi astfel de cuvinte... Să ne gândim puţin la visul Ce l-au avut mai ieri aceia Ce azi se răscolesc poate-n morminte. Citind a’ lor utopice credinţe, Simţim în ele şubrezenia ştiinţei Ce-o invocau în profesiunile lor de credinţă, Căci, vezi şi D-ta, ce greu e să găseşti asemănare

48

În cele-nfăptuite azi de noi, Cu visurile ce-au trecut în zbor, Lăsând doar gustul unor renunţări amare. -Poate mânat de gânduri triste, Omiteţi faptul că în faţă, Aveţi mai mult decât reporter – Aveţi o tânără ce crede-n viaţă. -O! Nu!...aş spune, chiar, din contra... Distanţa-n ani ce ne desparte M-obligă la prudenţă, căci, se poate, Ca-n două-trei decenii, nu mai multe, Trecând de pragul zis maturitate, Să-mi reproşezi uzând de viu-ţi grai C-am fost capabil să-ţi descriu un drum Pavat cu-enorme pietre de naivitate. De ce să risc?...Destui au fost naivii Ce au crezut că pot reînvia ideea Înmormântată şi uitată de milenii Care-mbrăcată într-o formă mai modernă, Ne-ar da-n sfârşit...egalitate. -Iertare! Vă-ndoiţi cumva de echitate?! -E-un vis şi-atât! Nimic mai mult! Egalitate? Da! Dar nu în sensul absolut, Ci doar prin ce numim umanitate! Cum altfel aş putea călca Pământul? – cred că nu m-ar ţine –

49

Egal cu ce natura a-nzestrat Pe-un X sau Z cu ce-a avut mai genial?! În mod „firesc” s-accept ideea de-omogenitate?! Să fim serioşi, măi fată! Vai!...iertare-ţi cer eu înc-o dată. Selecţia e ceea ce natura a inventat Mai necesar şi mai fantastic totodată, Căci prin procesul ăsta natural Asigurăm progresul, însăşi viaţa toată. Progresul este cel ce va răzbi S-aducă bunăstarea-n lumea noastră. Un singur lucru ar fi bine să-nvăţăm: Să nu grăbim procesul, să-l lăsăm Să coacă... -Şi-atunci?!... -Atunci, un lucru vreau să-ţi spun: Visând prea mult, putem călca Şi-n străchini câteodată. Progresul cere zâmbete-n priviri, Nu renunţări ce-aduc tristeţi pe dată. Martiriul ce l-au suportat din greu, Acei ce au visat o lume mai curată, Nu-i un motiv să-l însuşim şi noi, Căci azi şi mâine nu va fi nicicând Ca altădată... 6 apr.’81 Bucureşti

50

Vorbe!... Eram copil când, revoltat Pe demagogii din amvon Ce mă-mpingeau deliberat Să cred în Sfinte Fapte, Eu am călcat un legământ Şi ignorând cât de mic sunt Sub bolta cu ecouri de mormânt Strigat-am: vorbe! vorbe! Pe idealul prăbuşit Mânat de-un vechi şi nobil ţel Eu am visat şi-am construit O lume fără oropsiţi Şi m-am legat prin jurământ Şi nu cu-o simplă vorbă-n vânt Să nu mai strige nimeni: vorbe! Dreptatea însă m-a trădat Căci, colo sus, din alt amvon Mă-mpinge tot deliberat Să cred să nu verific fapte; Să uit de vechiul legământ Să am răbdare pe pământ Şi ascultând al său cuvânt Să-ncep să cred în vorbe... 12 apr.’81 Bucureşti

51

Visuri utopice... Voi, cei puternici!... Voi, cei puternici şi puţini la număr, Ce stăpâniţi prin bani furaţi o lume, Cedaţi doar câteva procente bune Şi veţi simţi c-aţi pus şi voi un umăr. Cine v-a spus că pregătind războiul, Veţi reuşi să vă-mbuibaţi întruna? Sau, poate că vă e totuna, Şi practic vă zidiţi chiar voi cavoul. De-aţi şti câţi mor nevinovaţi de foame, Şi câte boli mai bântuie pământul, Poate aţi face să se-oprească gândul, La cei ce n-au accesul în saloane. Voi nu ştiţi că nimic nu este veşnic, Că ce se naşte, mâine va să moară, Că nedreptatea a-nceput să doară Şi veţi sfârşi ca lumânarea-n sfeşnic?

52

Răbdarea celor mulţi nu-i infinită, Privirile li s-au aprins de ură, Şi cum nu ştiţi să stoarceţi cu măsură, Dorinţa lor din veci, va fi-mplinită. Vreţi să simţiţi c-aţi pus şi voi un umăr? Cedaţi doar câteva procente bune Din ce-aţi agonisit furând o lume Şi veţi rămâne, încă, ani fără de număr... 23 apr.’81 Bucureşti

What can I do?... What can I do? I ask myself sometimes – The world is big And problems are a lot to do. I am just little part of things And even God doesn’t know To solve Himself Some part of these. What things you ask? Just two or three: I think at first... The peace must be!

53

Follows indeed The food for all And after this, I think... The world more health now needs! 3 mai ’81 Bucureşti

Dar dacă... Dar dacă trebui’ să trăiesc, De asta-i vrerea celor ce mă înconjoară, De nu mi-e-ngăduit să hotărăsc Al meu destin ce-odinioară Îl modelam crezând că stăpânesc, Eu, forţa cerului ce ne-mpresoară, Atunci să fiu lăsat să biciuiesc, Să nu ţin cont că ar putea să doară. Să spun deschis ce preţuiesc Mai mult, din tot ce astăzi ne-nconjoară; Să nu fiu pus să măgulesc Ce nu s-ar fi-ntâmplat odinioară -

54

Nici pe acei ce cârmuiesc Şi-n număr mare ne-mpresoară, Nici pe acei ce-mi otrăvesc A conştiinţei coardă, bunăoară. De câte ori în cuget eu privesc V-o spun chiar dacă mă-nfioară Cu greu mai pot eu să găsesc Vreun colţ ascuns de-odinioară, În care, fără teamă să privesc Că ar putea azi să mă doară, Şi-n acel colţ să regăsesc Eu, liniştea pierdută-a câta oară?... 17 mai ’81 Bucureşti

Capul Mă doare dacă plouă Mă doare dacă stă Ştiu dacă se-nsenină Ştiu când se-ntunecă. M-a pricopsit Înaltul Cu-n cap meteorolog – Încap în el şi versuri, Dar triste, de olog.

55

Aş vrea să-l duc în ţara În care-i doar senin – Să nu mai simt schimbarea, Să scap de al meu chin. Dar cine să-nţeleagă Că nu-i vorba de-un moft?! Că nu-mi trădez nici neamul, Că vreau doar să mă doft! Că globul ăsta mare Mai mult ar câştiga Dacă acei ca mine Prin lume-ar alerga. Să-şi afle-un loc sub soare Nu nori, nu cer mahmur! Să cânte bucuria Să uite tot ce-i dur... 6 iun. ’81 Bucureşti

56

Eroilor de la Soveja. Azi am trecut pe lângă ei... Azi am trecut pe lângă ei, Acei ce zac acum în groapă; M-am mulţumit să descifrez Doar versul, de pe-o simplă placă. Ei au murit, au fost eroi! Dar astăzi nimănui nu-i pasă; Simt c-avem sufletele goi Şi ne mândrim cu-a noastră rasă. .La Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Cu zecile de mii căzut-au; Lansând obuz după obuz O nouă hartă ei făcut-au. Români, să nu uitaţi nicicând A jertfelor urmări măreţe! Trecând pe lângă-al lor mormânt, Cu flori, voi, să le daţi bineţe!... 5 aug.’81 Soveja

57

Jos în vale... Sus pe deal urmat-am paşii Spre pădurea fără margini; Jos în vale era satul, Locul vechilor imagini. Brazii supli, brazi de veacuri, Erau cei, cum îi lăsasem; Satu-n vale era altul, Sau, e pentru că-l uitasem. Mi-am ales o buturugă Să dau gândurilor voie; Ochii aţintiţi în vale Au zărit urcând o oaie. Deodată, tresărit-am Cufundat în vremuri bune Căci din satul de din vale Clopotele-au dat să sune. Mă văzui purtat de mâna, Sau de a bunicii poală, Spre biserica din satu-mi, Unde intram plin de sfială.

58

Este poate tot ce-n satu-mi A rămas ca altădată, Căci biserica din vale E aceeaşi, neschimbată... 9 aug.’81 Soveja

Haiducul Ascuns de-o lizieră Privesc înspre-o casă Ce-n vale ascunde Suspinele mamei Şi-aştept ca să iasă. Plecat-am când tata Haiduc ca şi mine Surprins în pădure În drumul spre casă Visa doar la bine. Murise în laţul Întins în pădure Cu faţa întoarsă Spre casa în care Nu vruse să-ndure.

59

Dar iată că-n poartă Se-opresc cei ai legii Ei intră-n ogradă Când mama se-arată Şi vor ca s-o lege. Şi nimeni nu sare Şi nimeni s-arată; Târâtă ea cade Şi ca să mă vadă Mai saltă o dată. În timpul acesta Eu fug colo-n vale Iar paloşul cald De-atâta văpaie Începe să taie. Ca jertfă, o, mamă, Îţi pun la picioare, Eu, capul acelor Ce azi îndrăznit-au Să mi te omoare! 11 aug.’81 Soveja

60

Mihai Te ştim din cronici şi portrete, Din ce-au transmis atâtea generaţii; Te ştim făuritorul unei naţii, Ce faptele încearcă să-ţi repete. Tu eşti viteazul cu securea, Călare îndemnându-şi oastea; Te ştim trădat atunci când vestea Victoriilor, depăşise zarea. Călare, falnic, ai intrat în Alba, Dar ochii i-ai întors spre soare: Acolo unde el răsare, Erau românii de pe Molda. Şi-aşa sfinţit-ai tronul care, Un Decebal lăsase moştenire, Dând pentru prima oară împlinire, Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare. 30 aug.’81 Bucureşti

61

Nesfârşitelor coloane care, de-alungul istoriei, au luat drumul transplantului... În coloană În coloană, fără lanţuri Nu au unde se ascunde În tăcerea fără margini, Se târăsc, dar nu ştiu unde. Pe spinări încovoiate, Se abat adesea cnuturi; Tresărind din amorţire, Îşi îndreaptă a’ lor busturi. Ici şi colo, câte unii, Resemnaţi, îngenunchiază; Temători de-a lor blesteme, Zbirii se feresc să-i vază. Cad muşcând ţărâna rece, Încheind o viaţă-amară; Sunt, de fapt, aleşii soartei, Ce-i scuteşte de ocară.

62

Ce-ar putea fi mai amarnic, Decât marşul în coloană?! Despărţiţi de ce-a fost drag lor, Azi, cerşind sfios pomană... 31 aug.’81 Bucureşti

Te du!... Te du, speranţă-nşelătoare Ce te-am hrănit la pieptul meu! Utopic vis ce-ntruchipare Nu va primi cât voi fi eu. Un vis pe care de milenii L-au cultivat destui naivi; Am început să am vedenii Te du-ngropat de-aceşti parşivi! Am înfruntat destule-n viaţă, Sfidând pe sceptici, parveniţi; Te-am cultivat, dar nu-i speranţă Să poţi rodi printre-adormiţi.

63

Te du, căci altfel risc ca somnul Ce m-a cuprins nutrind un mit, Să schimbe placa, iar coşmarul, Să nu poată lua sfârşit... 6 sept.’81 Bucureşti

Exodul Ce tristă poate fi chemarea Spre zări, în fapt, necunoscute! S-ajungi să fugi de a ta Glie, Să-nfrunţi sfidarea pe tăcute. Să-ţi laşi copiii şi femeia În voia valurilor crude, Ce-n lipsa ta nu se sfii-vor Să-ţi intineze omenia. Nu, nu-i uşoară încercarea! Nu-i simplu să-ntâlneşti norocul! Şi totuşi mulţi sunt azi aceia Ce nu mai vor s-accepte jocul.

64

Căci jocul cere respectarea Fair play-ului de ambe feţe: Nu poţi impune-nvingătorul Oricât de mare-ar fi răbdarea. Şi astfel, unul câte unul, Pornesc români-n pribegie, Şi-aşa ia naştere exodul, Al celor fără nostalgie... 23 sept.’81 Bucureşti

Quo vadis?... Eu cânt de slavă-am închinat, Asemuindu-te cu-aceia, Ce Neamului istorie i-au dat, Scriind cu al lor sânge epopeea. Pe-atunci, ca ei, ai înfruntat, A răsăritului puhoaie; Curajul tău pe toţi ne-a-mbărbătat, Ne-am amintit de vechile războaie.

65

Ce s-a-ntâmplat în aceşti ani?! Cum ai uitat a’ lor exemple?! Azi din prieteni ţi-ai făcut duşmani Nu m-ar mira să ceri să-ţi zidim temple. Sau, totul n-a fost decât vis?! Şi focul tău o mare farsă?! Din el tu ţi-ai clădit un paradis Şi-n jurul lui, o promisiune falsă. O! Unde mergi înstrăinat, De-acei ce te-au ales sub soare?! Poporul e convins că l-ai trădat, Şi fără El, orice domnie moare! 23 sept.’81 Bucureşti

Gol Gol e sufletul meu astăzi Să fi fost el gol întruna?! Cerne-o ploaie ce-l apasă Astăzi, parcă, mi-e totuna.

66

Gol e-n inima mea toată Să fi fost ea goală-ntruna?! N-o aud - parcă n-ar bate Da, sau, ba, îmi e totuna. Gol sunt ziua, gol sunt noaptea Să fi fost eu gol întruna?! Cineva m-a ciuruit, cred La ce bun s-accept minciuna?... 13 oct.’81 Bucureşti

Inutil Inutil să crezi în basme! Inutil să speri întruna! Inutil să-ţi dai iubirea! Inutil s-accepţi minciuna! N-a născut pământul, încă, Atributul veşnicie; N-a-nvăţat nici omul, încă, Ce-i aceea omenie.

67

Totul este o scânteie, Şi durează ca atare; Se aprinde, luminează, Şi-apoi, repede, dispare. Şi atuncea, mă întreb eu: De ce graiul mai păstrează Vorbe-n vânt despre durată?! Cred că graiul aiurează!... 13 0ct.’81 Bucureşti

Hora unirii... Hai, să ne unim toţi glasul! Să vibreze-ntreg pământul! La nevoie chiar şi braţul Să ne apărăm cuvântul! Şi s-o spunem sus şi tare Să ne-audă astfel gândul Ce-l nutrim cu înfocare Ca să apărăm pământul!

68

Va fi hora bărbăţiei Vom lua frânele-n mână Din moment ce-s paranoici, Să-i întoarcem în ţărână! Să chemăm cu noi savanţii, Cei ce uită în neştire, C-a lor vise minunate, Pot sfârşi o omenire. Şi în hora asta mare Nu tu grai, nu tu frontiere Să clădim o lume-a păcii, Fără boli, fără durere. Hai, să ne unim cu toţii! Să vibreze-ntreg pământul! Să-nălţăm un imn al păcii, Până nu ne-au furat gândul!... 14 0ct.’81 Bucureşti

69

Credinţa Străbuni şi buni, voi aţi crezut Noi, v-am urmat cârtind exemplul; Aveam un fond ce ne-a fost scut Ne-a fost uşor să sfidăm Templul. Ceva, noi tot am reţinut Credinţa-n om şi-a lui raţiune; Noi niciodată nu am vrut, Să ştergem crezul de pe lume. Crezând, tot omul are-un scop Mijloacele prin muncă le alege Şi chiar de întâlneşte câte-un hop, În ideal el roadele-şi culege. Azi, cei ce vin în urma mea, Scrutează doar imaginare ţinte Şi chiar de moştenirea este grea, Ei nu mai cred, se bâlbâie-n cuvinte... 24 0ct.’81 Bucureşti

70

Nebuni de legat Doar nebuni de legat Azi tronează în lume; Culmea-i, noi i-am lăsat! Pentru care renume?! Cel de a fi consecvenţi Cu a lumii sisteme Ignorând deseori Ale vieţii probleme?! Sau acel ce şi-l iau Singuri, cu cutezanţă? Toţi se cred plini de har Grandomani, prin uzanţă. Şi de-aceşti paranoi, Ne legăm azi destinul! ’N loc să-i facem gunoi, Oferim lumii chinul. Ştim cu toţi că-s nebuni, Ştim că-s liberi, şi culmea! Îi lăsăm, nu crâcnim, Să distrugă azi lumea... 3 nov.’81 Bucureşti

71

Fireşte... Doi coloşi cunoaşte lumea Ce strivesc cu nepăsare Tot ce-n cale se iveşte Apărând sistemul care Este trecător, fireşte! Fiecare-i o extremă A visărilor deşarte Ce hrănesc imaginaţii Fără a avea şi parte Şi de un folos, fireşte! Se înfruntă, se măsoară, Până-n dinţi se înarmează, Uitând costurile care, Numai pacea n-o salvează Şi se critică, fireşte! ’N jurul lor vin sateliţii Care zburdă-n a lor plasă Fericiţi - dar cu opinii Diferite-n a lor casă Şi se zbat tăcând, fireşte!

72

Şi aşa întreg pământul, Marea fală-a galaxiei, Şi-a ales doi sori de-o teapă, Ambii fii ai nebuniei, Ce-l vor prăpădi, fireşte!... 7 nov.’81 Bucureşti

Tineretul ne-acuză! Cei tineri ne-acuză Reproşul nu iartă Cu capul în nouri Decenii mai multe A lor fericire Noi am risipit-o. Cu degetul fruntea Lovind, ne întreabă: La ce experienţa Cea mult trâmbiţată De vreme ce viaţa A tot dezminţit-o?!

73

A noastră e vina! De ce să ne-ascundem?! Ştim bine că totul A fost siluire Bastardă e lumea Ce am făurit-o! 15 nov.’81 Bucureşti

Copiii vor pace! O vezi când se joacă O simţi când ei dorm O zi să nu treacă Să nu-ţi spui şi-n somn Că singurul lucru Ce-nalţă um om E lupta cu moartea Spre liniştea lor! 15 nov.’81 Bucureşti

74

Opreşte-te vânt! ...Şi norii se plimbă agale, Schimbând parc-a soarelui zâmbet; Un vânt îi adună şi-i jale: Aud parcă-n suflet un scâncet. Eu soarele vreau să apară – Să nu mai răzbească un suflu; Şi-n sufletu-mi iar să răsară Speranţa, de ea să mă umplu. Şi nu numai eu simt chemarea Spre-a binelui lumii lumină, Ci toţi ce-i cunosc strălucirea Şi soarelui păcii se-nchină. Opreşte-te vânt ce-aduni norii! Fă cerul albastru să fie! Şi soarele sfânt şi cocorii, Să vie, să vie, să vie!... 29 nov.’81 Bucureşti

75

Salcia Plecat stau ca salcia cea plângătoareDecor doar, atât am rămas; Ţintesc cu privirea ţărâna-n picioare, În suflet îmi iau bun rămas. Despică-te teră, cea prea răbdătoare! Promit că voi face-acest pas; Din ce-a fost fiinţă, prea mult grăitoare, Ţărână să fiu, făr’ de glas. Ce rost ar avea să rămân în picioare? Mă-ntreb cu jumate de glas; Când totu-i minciună, şi nu trecătoare, Mă mir că în viaţ-am rămas. Minciuna-i ca vântul ce macină munţii – Chiar dacă sculptează frumos; S-o rabd nu mai pot căci, cărările frunţii, Mi-arată că nu-i cu folos... 2 dec.’81 Bucureşti

76

O voce O voce de aur Răsună în mine Şi-mi spune întruna Să strig adevărul. O voce sădită De vechi generaţii Ce-n lupta cu viaţa Pătruns-au misterul. Strămoşii strivit-au Cu talpa minciuna Şi-n sânge spălat-au Durerea, amarul. Azi vocea răsună Îndemnul la luptă Şi simt cum răbdarea Va trece hotarul... 2 feb.’82 Bucureşti

77

Mi-e dor... Mi-e dor de a bunicii poală Mi-e dor de mângâierea ei Mi-e dor de primii ani de şcoală De primele poveşti cu zmei. Mi-e dor de calda sărutare-a mamei De grija tipărită-n ochii ei Mi-e dor de braţul şi privirea tatii Mi-e dor de anii ce-au plecat cu ei. Mi-e dor de-a mea adolescenţă De tinereţe, când credeam că-s Zeu, Mi-e dor de tine a mea viaţă, De anii când trăiai în pieptul meu. Mi-edor să mă întorc în vremuri Când nu ştiam ce-i teama pe pământ Mi-e dor de înviere, de-un cutremur, Cei dragi să-i văd ieşind eu din mormânt... Dacă oamenii ar crede în înviere, în orice fel de înviere, ar înfrunta viaţa cu zâmbetul pe buze... 28 apr.’82 Bucureşti

78

Obsesie Nici cerul de-albastru infinit Nu ştie s-alunge un nour: Cum pot să sper eu s-ascund, Când ştiu c-al Moldovei sun bour, O umbră ce zace în gând?!... 6 mai ’82 Bucureşti

Copii!... Copii, treziţi-ne pân’ nu-i târziu, Priviţi-ne cu ochii plini doar de reproşuri! Copii, strigaţi-ne că veţi muri Fără să ştiţi cum sunt a’ vieţii anotimpuri! Copii, urâţi-ne, de îndrăznim, Să vă aducem jucării ce aduc moartea! Căci mânuite de părinţi ca noi, Sfidează tot ce din strămoşi cuprinde cartea.

79

Copii, spuneţi-ne că ne iubiţi, Cât dor de viaţă e în sufletele voastre! Copii, strigaţi-ne şi ne şoptiţi, C-a’ voastre vieţi pot fi salvate de a’ noastre. De ce ne temem de aceşti netoţi, Ce-n fapt se sprijină pe umeri ce-s ai noştri?! Să-i scuturăm, să nu fim veşnic slugi, Copii, să ne ferim să mai alegem monştri!... 13 iun.’82 Bucureşti

Se naşte un om! Un scâncet trezeşte a mea tulburare O soră-mi vesteşte ce-n fapt am aflat; E-un glas de copil ce iese la soare, E darul suprem ce ea mi l-a dat. Ce lung a fost drumul şi-a mea aşteptare Ce plin sunt de mine, cât sunt de bărbat! Aş vrea să-i pot da a mea răsuflare, Să simtă iubirea ce-n ea am aflat.

80

E mamă acuma şi-n el vede-un soare Un om, cum nu-i altul, ea lumii i-a dat; În ochii ce ieri gravitau în candoare, Zăresc o iubire ce n-au mai purtat. Iubire, şi ură, ascunsă-n neştire Căci, vai de acela ce-ar face-un păcat! E rugă şi blestem, deodat’ în privire, E însăşi leoaica, de puiu-i furat. Atenţie oameni! E fructul iubirii Iubirea e sfântă, c-aşa ni s-a dat! Să nu vă atingeţi de sensu-mplinirii Al meu este pruncul, eu viaţ-am creat!... 14 iun.’82 Bucureşti

Câtă minciună!... Câtă minciună şi cât adevăr Se-ascunde în cuvântul pace? Şi câtă ură, plină de mister, În vorba asta poate zace?

81

Câtă minciună şi cât adevăr E-n sufletul acelor ce cuvântă, Când cocoţaţi într-un amvon de cler, Cu ”pacea” lumea vor s-o mintă? Căci ce-i lipsit mai mult de adevăr Decât credinţa-n pacea trâmbiţată? E ca şi cum ai crede că în Cer, Şi îngerii şi draci-s laolaltă!... 21 iul.’82 Bucureşti

Cu toţii glumim... La tot ce se-ntâmplă, Cu toţii glumim; Azi Neamul se curmă Cu toţii zâmbim! La tot ce se-ntâmplă, Cu toţii glumim; Din nou camarile Nu ne sinchisim!

82

La tot ce ne-apasă, Cu toţii glumim; În proză sau versuri Poeţi ne numim! Dar gluma ascunde Voi asta nu ştiţi? Un clocot din care Voi n-o să ieşiţi!... 9 oct.’82 Ştei

E timpul! E timpul s-apară Aşa a tot fost O mână cu-n sceptru Şi-un glas plin de rost! E timpul s-apară Aşa cum am spus Cel paloş din basme Ce fiara-a răpus!

83

E timpul s-apară Prea mult s-a glumit S-a dus vremea-n care Puteam crede-n mit. Jos masca! Vom spune Destul am răbdat! Megalomania E blestem curat! 9 oct.’82 Ştei

Demagogi, birocraţi, Demagogi, birocraţi, Voi ce-atâta trudiţi Şi-n hârtii vă-ngropaţi Ca şi mâine să fiţi, Nu uitaţi că prin noi, Noi, cei mulţi, apăsaţi, Voi în scaune staţi, Sus de tot vă aflaţi!

84

Demagogi, birocraţi, Voi ce-atâta vorbiţi Când cuvântul luaţi Şi la voi vă gândiţi, Nu uitaţi că prin noi, Noi, cei mulţi - număraţi! Milioane de noi Sus vă tot cocoţaţi! Dacă e cum am spus, Voi aminte luaţi, Nu-i nici cerul prea sus Ca de noi să scăpaţi! De voiţi să-ngropaţi În hârtii, ce-am crezut, Voi aminte luaţi, Vom lua ce-am pierdut!... 13 oct.’82 Ştei

85

O stafie... O stafie-mi bate la geam... Mă uit şi nu-mi vine a crede! Ce văd?! Unde pot să m-ascund? Curajul eu simt cum se pierde. E albă şi neagră-n priviri Şi nările-s negre şi gura... Nu scoate cuvinte, vorbeşte în gând, Curaju-mi se duce de-a dura. În braţ, parcă, ţine un sceptru domnesc Îl saltă şi-mi pune-ntrebarea: Vă credeţi bogaţi?! De-aceea-am plecat?! În ochi îi citesc disperarea. Aţi vrut libertate şi-un tron aţi surpat Aţi vrut să striviţi camarila Dar ce faceţi voi, e de nesuportat, Un ”tron” reclădiţi cu de-a sila!... 13 oct.’82 Ştei

86

Inventivitate! Un sicriu mergea pe stradă: Îl duceau patru bipezi; Cu-n capac, să nu se vadă Măi, să vezi şi să nu crezi! Se luase dup-o cruce Ce mergea dusă şi ea; O văzui cum se tot duce Cu sicriul după ea. Au intrat pe sub o poartă Ce s-a-nchis fără să vrea; Toţi gândeau: ce crudă soartă! Nimeni nici nu bănuia. Nu tu popă, nu tu rude Zău de-am mai văzut aşa! Nici un bocet în cea curte Doar în şoaptă se vorbea.

87

Pân’ la urmă, pe şoptite, Totuşi s-a aflat ceva; Colo-n colţ, pe ocolite, Lumea-n curte tot intra. Printre mulţi se strecurase Şi un miliţian sadea; De! La carne fără oase, Nici chiar el nu se-aştepta... 14 oct.’82 Ştei

Am promis Am promis să-mi ţin suflarea, Să zâmbesc când lacrimi sunt, Am promis să-nvăţ uitarea, La dureri să nu am gând. Am promis să-nţeleg omul, Chiar de-i rău, sau prost, sau gol, Am promis să-nghit oceanul, Ca să pot fi mai domol.

88

Am promis să fiu chiar sclavul Sclavul meu, mereu să fiu Să scrâşnesc, să-nving năravul, Să ajung cadavru viu. Toate astea le-am promis eu, Ca să fiu mai blând, mai bun; Dar mă-ntreb: am să mai fiu eu? Dacă nu, la ce-ar fi bun?!... 20 oct.’82 Ştei

Prădalnice gânduri Prădalnice gânduri în creier vibreazăSunt gânduri ce pradă a mea bucurieMă lasă şi gol, şi încă cutează, Să schimbe raţiunea cu-o grea nebunie. Şi totul se duce pe-o apă pustieŞi vise şi cerul şi marea întreagăIubirea se zbate-n a sa agonie, Şi nimeni şti poate să mă înţeleagă.

89

Prădalnice gânduri în creier vibreazăUn gol ca de peşteră rece mă-mbieM-aruncă-n adâncuri şi nimeni cutează, Să-nlănţuie braţul cu-a mea nebunie... 14 nov.’82 Bucureşti

E ajun... E ajun de sărbătoare A românilor unire E-un îndemn la meditaţii, Despre locu-n omenire. E o sfântă amintire Pentru cei ce sunt de-o seamă, Şi-un prilej de întristare Pentru cei ce-au fost de-o mamă. Strâns-au mâna peste Milcov, Au săltat peste hotare, Au jurat în veci să fie Fraţi, în România Mare. Dar ca-n multe alte vremuri Au fost iarăşi la răscruce, Şi ca-n zile de bejenie Unor fraţi li s-a pus cruce.

90

E ajun de sărbătoare A românilor unire Dacă asta ne-a fost vrerea Să strigăm pentru-ntregire! 23 ian.’83 Bucureşti

Dor de mine Mi-e dor de mine, dor nespus, De cel ce-am fost până mai ieri; Mi-e sufletul de dor supus De dor, eu ştiu, nu poţi să pieri. Mi-e dor de libertatea mea, De cel ce n-ar fi pregetat Să-ntindă mâna dup-o stea, Chiar viaţa de l-ar fi costat.

91

Mi-e dor de mine, cum am spus, De cel ce pace n-a semnat; Mi-e sufletul de dor supus, Dup-un război încrâncenat. Mi-e dor de vremea când eram Duşman al celor sluţi; Când făr’ ocol eu le spuneam Că-şi fură neamul şi că-s mulţi. Mi-e dor – dar cum poţi să revii La anii care i-ai trădat?! Mi-e dor – dar cum poţi să re-nvii, Când mâna, tu, le-ai sărutat?!... 1 feb.’83 Bucureşti

92

Martie Martie e primăvara Nu-i Marte, zeu războinic Nu confundaţi ocara, Cu-n anotimp destoinic! Martie e învierea Nu-i Marte, zeul blestemat Nu confundaţi iubirea Cu cel ce morţii, viaţă-a dat! Martie e-a mea fiinţă Nu-i Marte încăpăţânat Nu confundaţi ştiinţa Cu-n mijloc de dezintegrat! Azi Martie se vrea în pace Nu-i timp de-un Marte-nzaliat De vrem, o ştim, o putem face: Pe zeu, legendei, noi l-am dat!... 1 mart.’83 Bucureşti

93

Cuvântul... Cuvântul se vrea, de veacuri, a fi liber Sonoră reflectare a ceea ce numim un gând; Cuvântul desparte, de când lumea, omul De animale, dar va dispare, zic eu, în curând. Şi gândul se vrea, de veacuri, a fi liber, Sublimă înzestrare, ce s-ar preface în cuvânt Atunci când liber omul pe a sa cugetare, Şi-ar dărui gândirea şi nu doar vorbe-n vânt... 16 mart.’83 Bucureşti

94

Poezia angajată Poezia angajată Nu este o vorbă-n vânt; Ea cuprinde-a mea făptură, Al meu suflet, al meu gând. Poezia angajată E mai mult, e-un lucru sfânt; E iubire, e şi ură, Moştenirea-unui pământ. Poezia angajată Nu-i dictată de-un profit; Nu e vorba de ”magister”, Nu-i un pas de neofit. Poezia-i, poezie, Cu ochi negri, cer senin, Cu iubirea mea de Ţară Şi cu ura-mi de ”străin”. Poezia-i fantezie, Basm adesea împlinit, Cum a fost marea Unire, Cum e visu-nfăptuit.

95

Poezia-i gingăşie, Precum chipul mult iubit; Poezia-i libertate, De cuvânt neîngrădit. Scrie-ţi, deci, în poezie, Tot ce-n suflet cuibăriţi; Despre rău şi despre bine, De nimic nu vă sfiiţi!... 26 iun.’83 Bucureşti

Îmi vine... Îmi vine să urlu, Îmi vine să plâng, Să sfarm tot ce-mi iese în cale; Îmi vine să blestem, Îmi vine să strig, Să uit că de mine mi-e jale.

96

Cu ce am greşit eu, Cu ce-s vinovat, Să-ndur tot ce-n juru-mi duhneşte? De ce n-am curajul, De ce nu-s bărbat, Să sfarm tot ce azi mă striveşte? Eu liber născut sunt Şi liber să mor Aş vrea, dacă asta mi-e vrerea; Şi-atunci când iubesc eu, Să las al meu dor Să zburde, doar el mi-e averea. Străin sunt în lumea Ce-nlănţuie tot, Şi patimi şi dorul de ducă; Cu gândul aiurea, Un bard ne-nţeles, Trăieşte, şi-n fapt, e-o nălucă... 1 iul.’83 Bucureşti

97

După 40 de ani, cu vaporul pe braţul Chilia... Întoarcerea Cu inima strânsă, Şi riduri adânci, Aştept primul semn să apară; Trec clipele greu, Înghit un suspin Firesc - mă-ntorc prima oară. Pe malul ce-odată Atât m-a vrăjit, Zăresc râpa mea neschimbată; E râpa de unde, Copil răsfăţat, Era eu să mor prima dată. Văd turle de clopot, Aud, parcă, zvon Doar crucea se pare-au furat-o; Livada, nici ea, Nu mai e cum o ştiu Decenii de-a rând au săpat-o.

98

Cu ochii în zare Zăresc turle iar – Soborul le domină toate; Stă strajă, de parcă, Ar fi un pribeag, Din vremuri ce nu au fost, poate. Şi-un sunet cum altul Eu n-am auzit, În suflet străpunge uitarea; E clopotul care, L-am tot ascultat ’N vecernii sunând alinarea. În rest, totul zace De maluri ascuns, De zeci şi de zeci macarale; Şantier e acuma, Pe malul iubit Lucrări şi construcţii navale. Şi simt cum se pierde Încet, al meu dor, Nespusul meu dor de acasă; Şi-n suflet se stinge Şi ultimul zvon, Şi parcă, de nimeni nu-mi pasă... 5 aug.’83 Bucureşti

99

Din jurnalul unui proscris...

Nu mă-ntrebaţi... Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat! Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor! N-atrag pe nimeni în păcat, Vreau liniştit să pot să mor. Nicicând eu Neamul n-am trădat Nici când am stat, nici când m-am dusDe Ţara mea am fost legat, În toate sufletul mi-am pus. De ce-am plecat? De ce m-am dus? Sunt treburi care-mi aparţin! Sunt liber, parcă am mai spus, Şi nimănui nu mă închin! Bine-nţeles că aş fi vrut Să pot pleca fără să fug Da, cât de mult mi-ar fi plăcut Să nu cunosc ce-i aia jug!

100

De când românu-i obligat Să moară doar în patul lui?! Dacă eşti om, ne-nstrăinat Rămâi – o spun eu orişicui. Şi-atunci, de ce să fiu proscris? Doar pentru dragostea-mi de drum?! De ce să sufere şi-n vis, Ai mei, ce-acasă-s şi acum?! Cu ce-a greşit al meu copil. Sau fraţii mei, sau verii buni?! Ca mâine poate-un ruso-fil, Va fi trecut printre nebuni! Ne tragem, doar, din neam străvechi Ce-n lume s-a făcut iubit, Şi s-ar putea să fie vechi Tot ce e astăzi preaslăvit. Să nu uităm, suntem puţini Vecinii nu ne-au prea cruţat – S-avem în lume pelerini, Să vindem tot ce-am învăţat. În lume-s mulţi de pe la noi De care-adesea nici nu ştim Întâmplător aflăm că-s soi, Şi-abia atuncea, ne mândrim.

101

Enescu, Neamul n-a trădat Murind departe de ai săi Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat, Luptând cu anii cei mai grei. De ce atuncea mă-nfieraţi?! De ce stigmatul pe-al meu tors?! De ce azi nu mai suntem fraţi?! De ce n-am cale de întors?!... 14 oct.’83 Bucureşti

Pieritu-mi-a glasul?!... Pieritu-mi-a glasul?! De-aceea nu scriu?! Dar scrisul din suflet porneşte! Sau poate că-n suflet e-acuma pustiu? Nici gândul, nici vorba nu creşte... Pieritu-mi-a glasul?! De-aceea azi tac?! Dar vorba şi-n ochi se-oglindeşte! Sau poate-n durere azi pleoapele-mi zac Şi doru-mi sub pleoape-ofileşte...

102

Pieritu-mi-aglasul?! De acord! Ce să fac? S-a stins de atâta tăcere! O, Doamne, Tu, vezi cât de greu e să tac, Ajută-mi, trezeşte-a mea vrere!... 23 apr.’84 Bucureşti

In vincoli... Mi-e sufletul şi trupu-nlănţuit Dar nimeni n-are cum să vadă; De legi, moravuri, totu-i stăpânit Dar cine poate să-nţeleagă? Sunt sclav fidel al unui ev modern Port lanţ ascuns pe dinăuntru; Azi dorm exact cum singur îmi aştern O ştiu! Şi totuşi votez pentru. Mi-e sufletul de bine inundat Şi trupu-i stăpânit de patimi; Ce paradox! Când binele-am aflat, Mă las strivit de-aceleaşi datini... 12 mai ’84 Bucureşti

103

Periprava Pe dreapta falnicului râu, Ce-n mare-şi varsă tot amarul, Am poposit în sat pustiu, Să-ncerc să retrăiesc calvarul. Un sat străvechi, străvechi pescari Ştiam din cele povestite Azi, ocolit de-ai săi vlăstari: Bătrâni şi case părăsite. Cu cât nesaţ ei povestesc, De vremuri ce se pierd în ”ranişe”! Priviri ce-n ieri se oglindesc Cu lacrimi stoarse-n avalanşe. De ce s-au dus fără regret Copii născuţi în câte-o lotcă?! De ce se mistuiesc încet Bătrâni, în lacrimi şi în vodcă?!

104

În satul plin de amintiri, Credinţele, mai ieri, sectare, Astăzi se pierd în amăgiri, Sau în reproşurile-amare. Erau barbari, în dansul lor, Se-nlănţuiau fără hotare; Azi crucea tristului lor dor, Se-apleacă, parcă, şi mai tare. N-aveau oprelişti, căci credeau Credeau în hramul lor cel mare; Azi au oprelişti şi nu vreau Să creadă-n cel ce e mai tare. Un sat străvechi, străvechi pescari O biată lotcă părăsită; Cei tineri au fugit hoinari Cei vârstnici mor de-o grea ursită. ..................................................... Nimic nu pare-ntâmplător Când stau să mă gândesc mai bine, Căci văd ceva-nfiorător Un holocaust care vine... 14 sept.’84 Bucureşti

105

Simt iz...

Simt iz de sărbătoare-n juru-mi, Mă las furat de vraja anilor de ieri, Aud copii, copil sunt însumi Năluca anilor ce-i port, te rog să pieri! Cu ochi-nchişi aleg şi ghete Şi dintre toate le aleg pe cele mari Şi-aştept ca iar să mă răsfeţe, Şi-a mele şubrede credinţe devin tari. Şi cred în Moşii lui Decembre Da, cred în Moş Culai, la fel ca-n Moş Crăciun! Şi parcă văd şi a lor umbre Cum pe-nserat apar la geamuri, în Ajun. O, lume-a basmelor furate, Revino-n lumea celor ce te-au alungat! Zadarnic vrem să fie-uitate Minuni, ce bunii şi străbunii ni le-au dat... 4 dec.’84 Bucureşti

106

Autocritică Nicicând n-am ştiut să mă-nalţ peste vremi, Mereu am fost parte din gloată; De astfel de oameni să ştii să te temi În umbră-şi trăiesc viaţa toată. Nu soare arzând, nici priviri cu scântei, Nici slobode vorbe pe buze; Ce spun doar în şoaptă-n serios să nu iei, În gând doar ei ştiu să acuze. Blestemul stă-n faptul că ştiu şi-nţeleg, Şi sufăr de-a mea neputinţă; Misterul tăcerii încerc să-l dezleg, Şi-ncerc să clădesc o credinţă. Aş vrea să pot crede în cel ce şi-a spus Că-i om şi că-i unic în lume; Că are privirea-ndreptată în sus, Şi are şi dreptul de-a spune!... 24 ian.’85 Bucureşti

107

”Va fi sărbătoare şi pe uliţa mea!...” Nici... Nici nu fug, nici nu uit, Şi nici storuri nu trag pe memorii; Tot mai cred şi mai sper Azi înfrânt, voi renaşte-n victorii. Ziua mea n-a sosit, Şi nici timpul nu-l măsur cu anii; De-am pierdut în trecut, Viitoru-l aştern în strădanii. Sus pe cer e o stea, Ce nici norii nu pot o ascunde; De nu azi, mâine da, Bucuria încet va pătrunde!... 14 mart.’85 Bucureşti

108

Cui pot?... Cui pot s-adresez azi o vorbă? Cui pot să-i transmit al meu gând? Cam toţi ce mi-au fost dragi în lume, Ascund al lor gând suspinând. Cui pot să-i arăt al meu zâmbet? Cui pot să-i destăinui ceva? Cam toţi mă tratează ”culpabil” Nicicând ei nimic n-or afla. Culpabil oi fi eu, se poate Dar nu şi în sensul ce-l vor; Amanta mea e libertatea Cu ea aş dori să mă-nsor. Să fiu al ei sclav pân’ la moarte, Să-i deapăn cuvinte de dor; Din mine ar face-un fanatic, Ce-ar şti să se stingă-n amor. Dar cui să-i explici toate-acestea?! Şi cui să-i arăţi ce-i un crez?! Când toţi se închină-n tăcere Minciunii - o ştiu şi oftez... 8 mart.’85 Bucureşti

109

Pe-acest pământ... Pe-acest pământ cu vechi civilizaţii, Cu lucruri şi mai vechi, nedescifrate, Cu munţi şi mări şi-apusuri minunate, Hai să-ncercăm să ne avem ca fraţii! Pe-acest pământ finit în infinitul, Ce-l definim, dar nu şi înţelegem, În unic sens să învăţăm să mergem, Sfidând al Bibliei verdict - sfârşitul! Pe-acest pământ ce s-a născut din haos, Şi-n beznă îl împing civilizaţii, Am început să ne certăm ca ”fraţii” Ce vor să-mpartă-a lumii moştenire, Şi-uitând că-s fraţi, se luptă în neştire, Rostogolind ’napoi pământu-n haos... 17 iun.’85 Bucureşti

110

Se-apleacă... Se-apleacă, el, plopul, Şi frunza şi-o pierde, Şi firav apare În iarnă, golaş; Dar cine-i mai falnic, Când frunza-i, iar verde, Înfruntă zefirul Cu-n şopot trufaş?! Semeţ stă de veghe Şi zarea scrutează, Şi-n noapte şopteşte Un cântec de-alean; El primu-i în luptă, Cu iarna valsează, Şi frunza n-o plânge Ştiind că-i în van. Se-apleacă, el, plopul, Dar se şi îndreaptă! El firav nu este E suplu, e-oţel; Căci cine-i mai tare Ca vorba-nţeleaptă, Ce-şi unduie tonul, Urmând al său ţel?!... 20 aug.’85 Bucureşti

111

Ce demon?!... Ce demon mă-ndeamnă să scriu Ce mintea-mi discret cuibăreşte? Cât rău mi-am făcut făr’ să ştiu! Cât rău încă mă mai pândeşte? Cândva, tot ce-am scris, am şi rupt Sublimă-mi părea descărcarea! Nicicând n-am ştiut să mă lupt – În umbră-mi trăiam supărarea. Apoi, s-a-ntâmplat nu ştiu ce Un demon m-a-mpins în neştire Am scris, şi de-atunci un ”de ce?”, Stârneşte în juru-mi uimire. Eram, cum să spun? Un model! Viram după cum sufla vântul; Şi iată-mă-n scris un rebel Ce-n fapt face, ce-l duce gândul... 11 feb.’86 Bucureşti

112

Nu vreau... Nu vreau să sting luminile ce încă Sclipesc pe cerul sufletului meu; Eu ştiu că sursa lor nu mai există, Dar mă adăp setos cu-al lor ecou. Nu vreau să uit ce nu-i făcut uitării, Şi nici să sting ce arde-n amintiri; De-aceea-i omul stivă de memorii, Ca să păstreze chiar şi amăgiri. Nu vreau să şterg nimic din ce-au fost rele E greu să-mparţi în bine şi în rău; Şi noaptea-i rea, dar plină e de stele, Iar ziua-i, uneori, mai rău în felul său. Nimic din ce, a fost nu va dispare Trăim prin ce a fost şi bun şi rău; Trecutul nu-l întorci spre cercetare Chiar de-ai fost laş, mai poţi fi şi erou!... 28/29 mai ’86 Bucureşti

113

Aş vrea... Pe cei ce răul mi l-au vrut, A vrea să mă răzbun cu sete; Mai ieri, de asta n-am ştiut, Azi planuri fac pe îndelete. Au fost destui acei netoţi, Ce-au încercat a mea răbdare; Eu i-am sfidat pân’ azi pe toţi, Dar orice lucru-are hotare. A fost destul să fiu rănit, De un cuţit înfipt în spate! O picătură-n infinit, A definit un ”peste poate”. De-atunci duşmanii îi clasez, În gând şi-n suflet caut pricini; Aş vrea pe rând să îi stigmez, Să poarte-n văz ale lor micimi. Şi zi şi noapte mă frământ, Aş vrea,...dar nu-s destul de mare; Şi fiecărui să-i împlânt, A răzbunării dulce sare.

114

Să-i văd cum zac neputincioşi, Şi-nghit amarul răzbunării; Să-i văd zbătându-se fricoşi, În faţa limitei răbdării. Să-i fac să fie conştienţi, De mârşăvia calomniei; Aş vrea să-i fac pe toţi atenţi, La obligaţiile-omeniei. Şi câte încă n-aş mai vrea! Dar nu-s în grad destul de mare; Şi câte alte n-aş putea De-aş avea sufletul mai tare! ............................................. Dar slab cum e, e-n veci sortit, Să se avânte-n ne-mplinire; Şi tot ce-n noapte-i făurit, Se sfarmă ziua în neştire... 17 sept.’86 Bucureşti

115

Plouă, ninge... Plouă, ninge, deodată, Cenuşiu e-oraşul tot, Nici un iz de sărbătoare, Doar cortegiul unui mort. Tristă-i ultima plimbare, Tot ansamblu-i plin de glod, Moină bacoviană, Ce te strânge ca un nod. Se strecoară, el cortegiul Nu e cale de întors! Când un mort o ia spre groapă, Poa’ să plouă pân’ la stors. Trec camioanele cu faruri Luminând un ”bun rămas!” Dar trecând în depăşire, Saltă glodul pân’ la nas. O sirenă rotitoare, Îl opreşte pe cel dus Trec vreo şapte limuzine, Cu cei care stau mai sus. Tot cortegiul se opreşte, Stropii sar pe trotuar; Cine poate, se fereşte, După carul mortuar.

116

Şi-uite-aşa se prelungeşte, Lungul drum al unui dus; Când din nou se opreşte, Soarele a şi apus... 17 dec.’86 Bucureşti

Tristeţea... Tristeţea-o ascund sub un zâmbet, Amarul mi-l vărs într-o glumă, Încerc să fiu cum mă vrea lumea, Dar altfel azi vocea mea sună. Tristeţea-o strivesc într-un hohot, Amarul caverna lărgeşte, Încerc să fiu cum mă vrea lumea, Dar luciul din ochi se-ofileşte. Tristeţea-i întreaga-mi fiinţă, E greu s-o ascund fără fine, Încerc să fiu cum mă vrea lumea, Dar rolul nu-l joc eu prea bine.

117

Dovada? E-n ce simt în juru-mi: Un fals e-n aşa acceptare! Încerc să fiu cum mă vrea lumea, Dar totu-i o simplă-nscenare. Tristeţea va-nvinge, o ştiu eu, Şi golul din mine va creşte, Şi-oricât vreau să fiu cum vrea lumea, Nimic parcă nu-mi reuşeşte... 4 ian.’87 Bucureşti

Trăim... Trăim cumplita clipă-a morţii, Sperând s-o-nvingem mai o dat’; Uităm că suntem sclavii sorţii, Uităm că aşa ne-a fost dat. Trăim sfârşitul în durere, Cu amăgiri ne alinăm; Ne bizuim pe-a noastră vrere, Şi prematur ne bucurăm. La primul semn de alinare, Suntem chiar siguri c-am învins; Dar resemnaţi,în disperare, Cădem într-un amarnic plâns.

118

În cartea vieţii sunt înscrise, Legi aspre ce ne-mping spre ţel; Le-am vrea, de s-ar putea, transcrise, Într-o viziune mai altfel. Trăim înconjuraţi de datini, Murim în jurul unor legi; Ades strivim a’ noastre patimi, Supuşi smeriţi, noi, neam de regi! Cândva, s-a spus că suntem oameni Ce nobil titlu pe pământ! Ai cui suntem noi astăzi semeni? O vom afla poate-n mormânt... 9 feb.’87 Bucureşti

Când simt... Când simt cum m-apasă durerea De cap, căci eu cap am avut Eu ştiu că în el se-nfiripă, Idei ce nu-s parte din lut.

119

Când slobode gânduri mi-ndreaptă, Condeiul spre albele foi, Eu ştiu că nu-i pot sta în cale Şi-accept, făr’ să vreau, un război. Războiul cu ce mă-nconjoară Cei dragi sunt şi ei inamici Cum poate fi doar o idee?! Se-ntreabă-a’ lor suflete mici. În tot ce citesc printre rânduri, Ei ştiu să găsească un sens: Sunt fapte, nu gânduri aiurea! Afirmă cu toţi în consens... 3 apr.’87 Bucureşti

Guliver... Duminică sfântă, creată de zei, Cea zi de odihnă şi rugă, Cu lanţuri legatu-te-au micii călăi Dar Guliver nu se subjugă!

120

Crezut-au piticii că-s falnici, că-s zmei, Că pot inventa o credinţă; Că totu-i posibil pe ”noile căi” Dar Guliver nu-i umilinţă! El are puterea acelui simbol, Ce-ocult de milenii domneşte; Piticii încearcă să schimbe-al său rol Dar Guliver nu se grăbeşte! Cu lozinci, cu basme, n-aduci primăveri Ei ştiu, dar îi mână mirajul; Şi fac ca nimic să nu fie ca ieri Dar Guliver sparge barajul! Şi-aşa, în pofida unor porunci, Simbolul domneşte prin case: Vezi oameni, chiar dacă trimişi sunt la munci, Ciocnind ouă roşii, frumoase... 26 apr.’87 Bucureşti

121

De-un timp… De-un timp, noaptea-n vis, O voce răsună: De soartă ţi-e scris, Să porţi o cunună. De spini fi-va ea, Pe frunte purtată Pe cer, ca o stea, Muri-vei odată. Mult timp vei sclipi ’N seninul albastru; Lumina-ţi va fi, Amintire de astru. Azi calci un pământ Ce-a fost cândva raiul; Trecutul plângând, Nu poţi strvi scaiul. Căci scaiu-i ţepos, Şi neamu-i e mare; Se-agaţă vârtos, Cum e-n disperare.

122

Nu ştie cât rău Aduce sub soare; Se teme mereu, Că se mai şi moare. Hai, prinde curaj Jertfeşte-ţi chiar viaţa! E-al tău apanaj Să-nvii diminaţa. Lumină va fi Pe-al Patriei soare, Şi toţi vor slăvi A ta înălţare... 2 oct.’87 Bucureşti

123

Şuieră vântul... Şuieră vântul năprasnic Toamna-aşternută e toată-n văzduh Galben şi roşu, rugină aprinsă, Colindă oraşul,pe străzi nici un duh. Ascult melodia tristă Nu-i chip s-o opreşti, chiar uşa de-o-nchizi Gânduri sinistre-al meu creier apasă, Şi-aşa înţeleg cum poţi să ucizi. Pentru o clipă ascunzi gândul Dar gândul, încet, coboară-n grumaz Capu-ţi se-apleacă, priveşti printre gene, De ură tot sângele-ţi urcă-n obraz. Şuieră vântul năprasnic De jale până şi doina s-a-ncins Grumazul plecat, deodat’, se îndreaptă, Iar sufletu-ţi negru, de pace e nins. 28 oct.’87 Bucureşti

124

Sunt supusul... Sunt supusul ăstei ere Epocă galben sclipind Prizonier al unei sfere, Ce se-nvârte-n gol, căzând. Sunt supusul pravoslavnic, Cred şi-n negrul care-i alb! Cred în marele ispravnic, Dar nu cred în păru-mi dalb. Sunt supus c-aşa îmi place Vreau să cred că am un zeu! Dacă toată lumea tace, La ce bun să nu tac eu?! Ştiu că nu e nimic veşnic Şi-atunci veşnic nu-i nici el! Şi privesc precum un sfeşnic, Cum se stinge al meu ţel... 6 iun.’88 Bucureşti

125

În acest sfârşit de veac... În acest sfârşit de veac, Când se spulberă speranţe, Vreau cu mine să mă-mpac, Să mai uit din doleanţe. Mi-am dorit şi-am şi sperat, Să apuc zile senine; N-am crezut în zodiac, Am crezut numai în mine. Mi-am dorit ce se putea Ne-a-nzestrat Domnul cu toate! Mi-am dorit din ce avea, Ţara mea, din ce se poate. N-am avut vise haihui, N-am dorit ce-i imposibil; Azi mi-am pus poftele-n cui, Chiar de-mi pare incredibil. Am tot dat ca racu-n mers, Înapoi, din doleanţe, Şi târându-mă am şters, Urma marilor speranţe.

126

De-o fi veacul meu ales, Să încheie-o omenire, Merit soarta, căci prea des, Am visat la nemurire... 15 aug.’88 Bucureşti

N-am fost acolo... Eu n-am fost acolo, Dar ştiu ce s-a-ntâmplat: S-a revărsat paharul, De lacrimi adăpat. Îmi fac reproşul sacru, Că n-am fost printre ei: Aş fi băut amarul, Alături de ai mei. Că nu sunt de pe-acolo, Nu-nseamnă că-s străin: La tot ce se întâmplă, Părtaş sunt cu-al meu chin.

127

Eu nu am fost acolo, Dar n-am fost un absent: Alături sunt de-aceia, Ce-nseamnă-un prim torent... 15 nov.’88 Bucureşti

Discutăm... Discutăm de cum a fost, Câteva deceni-n urmă; Căutăm în amintiri, Un trecut ajuns în urnă. A murit, cu ani, cu tot, Şi a fost plin de speranţă; Ce-a fost bun, din tot ce-a fost, E negat cu aroganţă. Discutăm şi ne-ngropăm, În mormântul filozofic; Să înveţi din amintiri, E calificat, utopic!

128

Discutăm de cum va fi Nici o rază nu străluce; Nu găsim nici un răspuns, La ”De ce?”, viaţa se duce. Dar suntem prea înţelepţi, Şi ne-ascundem în tăcere: Morţilor ce tac de mult, Nimic, nimeni nu le cere... 16 nov.’88 Bucureşti

Ale mele... Ale mele versuri proaste Eu nu le-nchin cuiva; Îs simple gânduri care, Sunt proprietatea mea. Privată, chiar de sună, Puţin neortodox; Până şi socialismul, Acceptă-un paradox.

129

Lăsaţi-le să zacă, Pe foi, în mintea mea; Acolo eu mi-s rege, Nu vă băgaţi în ea.! Căci cine-ar înţelege, Ce pot eu născoci? Nu-i o ideologie, E felu-mi de-a gândi. Acolo e o lume, Cum altele nu sunt; E vraja poeziei, Transmisă prin cuvânt. Nu, nu săriţi pârleazul, E proprietatea mea! Privată, parc-am spus-o, Lăsaţi-mă în ea! Gândi-voi câte-n stele, Şi-n lună, uneori; În rândurile mele, Voi plânge deseori. Or, plânsu-nseamnă jale, Şi jalea-o veţi afla; Staţi dincolo de gardul, Ce-ascunde mintea mea!

130

Şi-atunci, care-i folosul, Vă-ntreb, să răscoliţi?! Privata-mi proprietate, Vă rog s-o ocoliţi!... 30 dec.’88 Bucureşti

Eu nu mai cred... Eu nu mai cred în Noul An! Destui ucisu-mi-au speranţe; Dorinţele-mi îşi iau vacanţe De ani şi ani, totu-i în van. Eu nu mai cred în ce-am crezut, Că mâine va fi mult mai bine; Minciuna nu-i mai pentru mine, Căci eu încredere-am pierdut. Azi când aud un ”La mulţi ani!”, M-apuc-o stranie-ndoială, Că totul e doar o zicală, Sau, gânduri spuse de duşmani... 31 dec.’88 Bucureşti

131

Să-ţi iubeşti poporul nu este o datorie, Este o lege a firii! S-a mai dus... S-a mai dus iar un an, Spulberat-a speranţe; Banul nu mai e ban, S-au schimbat doar nuanţe. Din ce-a fost am pirdut Şi puţinul de bine; Azi paharu-i umplut, Se revarsă în mine. Mă revolt, nu-nţeleg, Parcă n-am mai fi oameni; Mă frământ să dezleg, Oare-ai cui suntem semeni?

132

Înghiţim orice os, Aruncat şi-ăsta-n silă; Cine-a fost ”norocos”, Nu mai ştie de milă. Uită de-unde-a plecat, Şi pe fraţi i-ococoleşte; Pe spinări de argat, El cu fală păşeşte. Şi aşa, an de an, Cam ca racul se mişcă; Banul nu mai e ban, Gura-i umblă morişcă. Oare câţi or mai fi, Anii mei care zboară? Greu îmi vine-a privi, Cum nivelul coboară. Nu prea mult ne-a rămas Să ajungem în groapă; Cu tăcerea din glas, O să fim toţi o apă. Nimeni nu va mai şti C-am fost mândri, de sânge; Amintiri vor mai fi, Dar nu cine-a le plânge.

133

Îngropa vom cu noi, Ce a fost slăbiciune; Dintre toţi, numai doi, Vor rămâne cu-n nume: De gropari ce-au călcat, Legea sfântă a firii Noi, am plâns şi-am răbdat, Ei au spus Nu! Iubirii... 10 ian.’89 Bucureşti

Una scurtă... Una scurtă-aş vrea să scriu, Să cuprindă totul; ’Ntreg amarul, că-i prea viu, Ca s-acuz netotul. A ajuns el colo sus, Cred, dintr-o prostie; Sau, e dracul ce l-a pus, Ca pe-o parodie.

134

Că nu-i neam de neam ales, Vezi de la o milă; Agramatele curg des, Că te-apuc-o silă. Dar eu scurt am vrut să fiu, Să lovesc la ţintă; Din păcate nu prea ştiu, Să şi scriu din flintă... 12 ian.’89 Bucureşti

Toţi vorbim... Toţi vorbim de Eminescu, Ca de un trecut; Nu-nţelegem c-acest Escu, Nici nu s-a născut. El există precum lumea, Fără început; Între El şi noi, genunea Noi suntem din lut.

135

El e spirit ce-ntrupează, Forţa unui Zeu; Cine oare mai cutează, Să mai spună, Eu?! El va fi întotdeauna Noi murim pe rând; El, purtând mereu cununa, Noi, cârtind în gând. Căci, ce-i drept, n-avem curajul, Să-l înmormântăm; Dar al nostru-i apanajul, Să ne-ncumetăm. Ce-i mai trist, că ne prefacem, Că suntem umili; Printre versuri proaste zacem, Vrând să fim utili!? Epigonii lui suntem dar, Şi vom fi în veci! Nu se poate naşte-un Hrist iar Spiritele-s reci... 22 ian.’89 Bucureşti

136

Nu mă-ncumet... Nu mă-ncumet azi să scriu, De poverile ce-apasă A mea fire, căci îmi pasă, Ce-aş putea apoi să fiu. Nu mă-ncumet nici să tac Am o fire ne-nţeleasă Simt, mai mult, că nici acasă, Nu mai ştiu să fiu pe plac. Dar mă-ncumet să-mi vorbesc, Şi-atunci dau drumul la gură, Şi ocări fără măsură, Îmi răspund la ce gândesc. Şi-uit-aşa eu ne-ncetat Duc război cu mine însumi; Nimeni nu aude plânsu-mi, Şi mă sting, treptat, treptat. Iar tot răul dimprejur, Se întinde ca o plagă; Toţi acuză-o ”fără vlagă”, Şi fac stânga împrejur... 29 ian.’89 Bucureşti

137

Eram copil... Eram copil, îmi amintesc, De ce-nsemna o sărbătoare; Azi, nu-i găsesc asemănare, Şi parcă-n suflet tot jelesc. Când buna păru-mi aranja, Stam smirnă în puterea morţii, Ce-o evoca în pragul porţii Bisericii, ce ne-aştepta. Povestea ea mi-o repeta, Şi seara Joi, şi seara Vineri, Când toţi la rând, bătrâni şi tineri, Voiau să vină Sâmbăta. O aşteptam eu curios, Ne-nţelegând cum se ridică Un mort din groapă, şi cu frică, ’Ncercam să fiu cât mai pios. Ce minunate nopţi treceau, În aşteptarea Învierii! Plecam cu ea în pragul serii, Şi-aşa cam toţi din jur făceau.

138

Pe drum mereu eu o opream Cu întrebări – Cum de se poate, Să mori ucis, să te îngroape, Şi să te scoli?! – nu-nţelegeam! Ea încerca să dea răspuns De fapt, la cele ne-nţelese Şi făr’ să vrea-ncepea să ţese, Poveşti ce-n suflet i-au pătruns. În noaptea Sfântă-Ajun de Paşti, Stăteam cu sufletul la gură, Şi o spuneam cu-atâta ură: Când e s-omori, de ce te naşti?! -E voia Celui Ce e Sus Să hotărască ce e bine; Nu cerceta, nu-i pentru tine, Tu crede, asta-i mai presus! Când miezul nopţii răsuna, De-un glas ivit în pragul uşii, Ce ne-anunţa pe noi supuşii C-a Înviat! Ea-ncet plângea. În cor cântam ”A Înviat Hristos!” spre-a noastră mântuire, Cel Ce-a murit doar din iubire De semeni, ce l-au şi trădat.

139

Lumini de stele se-aprindeau, Din lumânări şi din privirea Acelor ce duceau iubirea Acasă, celor ce-aşteptau. A doua zi, prima de Paşti, Toţi cei de ieri, parcă-erau alţii; Şi chiar şi cei de alte naţii Spuneau: ce bine-i să te naşti! Azi, parcă, toate s-au schimbat La ce-a fost ieri o sărbătoare, Eu nu găsesc asemănare, În tot ce nou am inventat... 23 mart.’89 Bucureşti

Unde-s?... Unde-s nopţile când stam, Lângă mama-ntârziată? Eu, cu pumnii în covată, Cozonacul frământam.

140

Unde-s zilele de ieri? Alergări din zori în seară Ouă multe, ce povară! Zile lungi de primăveri. Unde-s toţi ce au plecat, Ducând ce-a fost sărbătoare? Amintirea lor mă doare Ei, credeau c-a înviat! Azi, ici-colo, mai vorbesc Despre marea Înviere; Cine poate să mai spere, Că ateii se căiesc?!... 24 mart.’89 Bucureşti

Cin’ ţi-a spus?... Cin’ ţi-a spus că tu eşti omul, Uns de pronia cerească? Drept de viaţă şi de moarte?! Dumnezeu să ne ferească!

141

Eşti o simplă corcitură, Câine blând, dar care muşcă Unde-i Tamerlan Viteazul, Să te poarte într-o cuşcă? Eşti ruşine-acestei rase, Avortonul tristei ere; Te-ai născut din revoluţii Ce-ar putea omul să spere? Ca să-nvingi mulţimea toată, Stai sub fustă de femeie; O Elenă, ca la Troia, Se şi vede-n epopee. Că-i bătrână şi urâtă, Asta Doamna nu o vede; Cu un nume ca al dânsei, O regină ea se crede. Ale voastre trupuri sterpe, Ce puteau să procreeze?! Un cretin ce tot aşteaptă Să crăpaţi, să vă urmeze. Şi-uite-aşa o Trinitate Un model scos din religii Se proclamă Zeitate, Şi se-aşează pe efigii.

142

Cum trecutul vă-nspăimântă Atelier sau toleranţe Dărâmaţi cu-nfrigurare, Cu-ale voastre ordonanţe. Cad biserici, nestemate, A’ trecutului palate; Un cutremur paranoic, Mătură din cale sate. Tu, tronezi pe garduri toate, În lozinci ca şi-n portrete; O cravată cu placheuri, Chip de june cu-ondulete. Aţi, sau, ai pierdut măsura ’N jurul tău se fabulează Calci familia-n picioare, Dar prin voi şi ea tronează. Sunt cam mulţi cei de pe-ai casei Pietre semipreţioase; Toţi depun pe-altarul sacru, Doar cerinţe-ambiţioase. Şi se-nalţă în neştire, Clanul epocii de aur; Cum e preţios metalul, Îl păziţi cu un balaur.

143

Caracatiţă, aş spune, Cea cu multe mii de braţe; Nu apuci să-ţi depeni gândul, Că te-aşteaptă să te-nhaţe. Cu o dragoste paternă, Te-ngrijesc de boli oculte; Spală creierul, te-alintă, Şi-apoi stau să te asculte. Şi aşa, te ’liberează, Şi de propria-ţi fiinţă; Devii altul, calci pământul, Nu mai ştii de umilinţă. De îţi spun acestea toate, Nu înseamnă că-s puternic; De nu mânui înc-o armăI pentru că-s doar un nemernic. Şi ca mine e naţiunea Ce se lasă subjugată! Hai, români, să ne încingem, Să-l zdrobim, s-o facem lată!... 2 apr.’89 Bucureşti

144

Glastnosti... Dinspre soarele răsare, Ca un Crivăţ ce te-ngheaţă, Suflă-un vânt ce te înspăimântă Şi speranţele dezgheaţă. Perestroica cu-a ei glastnosti Creşte ca o calomnie: Scoate morţii din morminte Un Post Mortem de-omenie. Mişa – ştie el ce face Redeşteaptă în memorii Fapte-ascunse în tenebre Din trecutele istorii. Au mai fost şi alţii care Transmutat-au chiar morminte: Stalin scos dintr-a lui raclă, Nu mai are azi cuvinte. Stă şi-aşteaptă-ncinerarea Ce-ar putea să mai se-ntâmple? Prin vecini fotoliul fuge, Gloanţe şuieră la tâmple.

145

Creşte-armata zis ”salvării”, Se-nmulţesc pe străzi ”civilii”; Ne întoarcem la Marx, Engels, Lenin, nu la Djugaşvili. Troia iar se redeşteaptă Se repetă un vechi nume; Supraomul scos din Nietzsche, Face glasul iar să tune. Unde-s doi puterea creşte Vorbă-a slovelor Unirii; Neamţu ştie el ce ştie Dictatura-i legea firii. Se felicită în cruce, Stând cu braţele elice; Se învârt când se sărută, Aşteptând să se-ncârlige. Dornici sunt să-l vadă pradă Morţii celei mai subtile; Mişa stă şi nu-nţelege Ce vor micile reptile?! Vor să-nece perestroica? Nu se poate, e-un cutremur Care sfarmă, nimiceşte Vreau să ţină, eu nu tremur!

146

Eu aştept ca-ntreg poporul, Naţia, să se frământe; De-i cutremur, s-aud glasuri Ce se scoală din morminte! Doar şi noi avem trecutul Plin de pete şi de sânge; Azi minciuna le vopseşte Şi n-avem cui a ne plânge. Vreau şi glastnosti, s-aud vorbe Vreau să tremure minciuna! Spus pe şleau tot adevărul Nici o stavilă, nici una! Vreau să aflu libertatea De-a gândi şi-apoi şi-a face; Hotărât Nu! dictaturii N-o-nţeleg şi nici nu-mi place! Vreau un Mişa să apară, Încărcat de slova noastră; Slova noastră cea română, Să pătrundă-n casa voastră! Casa smulsă cu cruzime, Unei Naţii prea supuse; O famile ocupă Azi, etaje suprapuse.

147

Voi aveţi la îndemână, Cerul, solul şi subsolul; Vă-mbuibaţi din toate-acestea, Fără să vă daţi obolul. Naţia încet se stinge De atâta nepăsare; Voi vă înfruptaţi din toate, De la munte pân’ la mare. Vreau cutremur şi vreau glastnosti Urma voastră să dispară! Nu vreau nouri să umbrească, Vreau iar soarele s-apară! Nu vreau glastnosti cum vreau ruşii Vreau o glastnosti românească! Vreau pe tronul Ţării mele, Omenia să-nflorească! Nu uitaţi cine-s strămoşii Au durat cultura lumii! Cum să stea în fruntea Ţării, Cei certaţi cu limba mumii?! Roma Mama, să trăiască! Şi cu ea, Latinitatea! Jos tiranul care calcă, Patria şi libertatea!

148

Jos cu el, ce-l înconjoară! Praf din neamu-i să se-aleagă! Cu un chiuit de horă, Ţara-ntreagă să se dreagă!... 15 apr.’89 Bucureşti

Nicicând n-am crezut... Nicicând n-am crezut c-aş putea să doresc, Să moară-o fiinţă cu chip omenesc; Şi totuşi se-ntâmplă ca făr’ să vorbesc, Un gând ca acesta eu să-l împletesc. Îmi pare cumplit ce îmi trece prin cap Mă duc la oglindă şi-n ochi mă privesc; De gândul sinistru aş vrea eu să scap, Dar nu-i cu putinţă să mă îmblânzesc.

149

O vreu cum nimic nu am vrut eu vreodat’, Vreau moartea să curme-acel drum blestemat, Să moară un diavol ce a-nfulecat, Credinţa că omul de Zeu e creat. O vreau căci eu ştiu că nu este alt drum, Spre liniştea noastră ce-i azi doar un fum... 20 apr.’89 Bucureşti

M-am născut... M-am născut în douăşinouă, Zece mai, o zi cu soare; Ţara era-n sărbătoare N-o ascund, v-o spun şi vouă. Vină nu port pentru asta Ştiu că unor’ nu le place; Ştiu că şi nu am ce face – Orice-aţi spune, eu zic basata! Mi-amintesc de-o întâmplare Eu eram propus partinic! Cu un ton aproape cinic, Secretaru-a strigat tare:

150

-Vrei s-o faci pe bolşevicul? Dar ai tăi plecaţi sunt, parcă?! Ştii că ruşii nu îi iartă, Şi i-ar vrea-napoi cu dricul? -Ce ştiţi voi de-a lor plecare? Nimeni casa nu şi-o lasă! Ştiu că nimănui nu-i pasă, C-au fugit de deportare. -Da, se poate, dar nu-mi place, Ziua ta de-aniversare! Noi am şters-o şi c-atare, Nu mai ai cu ea ce face! -Ce contează nouă, zece, ’N-a istoriei anale? Două cifre prea banale, Pentru timpul care trece. -Hm! Să trecem peste asta, Să ne-ntoarcem la religii; Cum să spun? La străbunicii, Cu credinţa lor nefastă. Srăbunicu-ţi a fost popă, Da? hirotonit la Neamţu... Cum de nu l-a durut braţu, Tămâind morţii la groapă?!

151

Cum să cred că moştenirea Ce-a transmis-o el prin sânge, Într-o zi nu îţi va frânge Dragostea şi hotărârea? -Nu ştiu ce-a fost străbunicul, Şi ce port dintr-a lui sânge; Ştiu doar că n-am a mă plânge De ce-a fost apoi bunicul. A fost plin de-nţelepciune Gospodar cum n-au fost alţii A căzut trădat de fraţii, Ce-au lipsit la-ngropăciune. -Dar cu socrul cum rămâne? Treaba-i tare încurcată! Zici că a plecat deodată, L-ai lui fraţi să se închine?! -Nu ştiam că-mi va fi socru, Nu ştiam nici că există; Şi-apoi dacă se insistă, Simt că mi se face acru! Vreau să ştiu, ce vreţi cu mine? Mi-aţi făcut recomandaţii!? Sunt deştept, am decoraţii, Trag la greu pentru mai bine!

152

-O! Încerci să fii cam aspru Vreau să ştii, te ştim prea bine! Hai, să n-o lungim, în fine, De acord să fii al nostru. Dar să ştii că pentru tine, Nu-i o cinste mai aleasă! Te primim ’n-a noastră casă, Să nu uiţi, ast-ar fi bine! Dar se pare c-am lungit-o Cu-anecdota mea banală; Faţa mi se face-ovală, De-amintirea ce-am lărgit-o. Deci, să trecem mai departe Şapte clase de primară, Le-am sfârşit vară de vară, Ca să am în viaţă parte... Etc., etc., 28 apr.’89 Bucureşti

153

Prin ochii mei... Prin ochii mei privesc poeţii Scrutând al mării nesfârşit; Cu toţi încearcă să dezlege Al visului dor infinit. De ce? Se-ntreabă ei întruna, Dorul de ducă-i nesecat; Când valul înspumat se stinge, Zarea te cheamă înc-o dat’. Şi toţi rotesc a lor privire Un punct de sprijin căutând; Spre care ţări de farmec pline, Le scapă oful alergând? Şi ochi-aceştia melancolici Rămân pe loc şi nu mai pleacă Sclipind de dorul infinit... 25 mai ’89 Bucureşti

154

Tesamentul meu! De-oi muri... De-oi muri, căci se şi moare, Eu nu vreau să am mormânt; Să rămân mereu sub soare, Este ultimul meu gând. Transformaţi-mă-n cenuşă, Mergeţi pân’ la Ismail; Colo-n apa jucăuşă, Încheiaţi al meu exil. Apa Dunării Albastre, Va primi pe al său fiu; Mă va duce pe sub aştri, Înspre mare-al meu sicriu. Voi avea flori mii de stele, Drum deschis spre infinit; Toate gândurile mele Se vor risipi-n sfârşit... 11 iun.’89 Bucureşti

155

Sfârşit de veac... Un hop a mai rămas Şi veacul se va duce Şi-oricât viaţa-i de dulce Voi pierde al meu glas. Voi trece în neant Nu voi mai scrie versuri Ale vremurilor mersuri Vor naşte-un nou Kant. Imperii vor cădea Cu a lor filozofie Şi noul ce-o să vie Noi vieţi va secera. Istoria-i nărav Ce-n veci nu se dezminte Căci omul se tot minte Şi-ascunde că-i firav. Şi-aşa la infinit Din rău spre rău se merge Trecutu-ncet se şterge Greşind la nesfârşit.

156

Mi-e dor de ce a fost De lumea primitivă Aş vrea o recidivă Să-ncerc să am un rost. De-o fi să mai revin Să ştiu ce mă aşteaptă Pe-a lumii nouă treaptă Să am cui să mă-nchin. Căci eu mai cred şi azi În taina revenirii E scris în legea firii Să zbori fără să cazi. 20 iun.’89 Bucureşti

157

Am fost... Am fost martor unor clipe Ce m-au umilit cumplit: Am aplaudat cu gloata Ceea ce m-a şi scârbit. Se făcea că-i sărbătoare Pentru muncă răsplătiţi, Toţi primeam supremul titlu, Căci ”eroi” eram numiţi. Patru ani am fost tot primii Chiar de n-au fost adversari; Planul l-am redus continuu Noi în asta am fost tari. Cum să-l depăşeşti de-i mare?! Doar tăindu-l oficial! Ce nu face CSP-ul În contextul general? După multe străduinţe, Împărţit a fost la doi, Iar capacităţi visate, Au rămas doar vise noi. Şi cum totul se exprimă În procente peste plan, A şti cifre absolute E-un efort făcut în van.

158

Dar destul cu explicaţii Peste tot toate-s la fel Sărbătoarea aşteptată Încunună-al nostru ţel. Sala-i plină de-aşteptare Aşteptăm s-apară ”Ei”; În scenariu scrie simplu: Vă sculaţi privind spre Zei! Nu e rând în sala mare Să mă credeţi pe cuvânt Să nu aibă-un responsabil, Cu-al eroilor avânt. Scris pe foi e un scenariu Ce prevede cum va fi: Agitaţia orală, Ce din inimi va porni. Totul prevăzut ca-n filme: Când te scoli, când te aşezi, Când aplauzi în picioare, Când şezând te relaxezi. Când se dă şi cui, cuvântul, Ce va spune-accentuând, Ce lozinci l-or întrerupe, Când s-or aşeza zâmbind.

159

Şi-uite-aşa, cu amănuntul, Totu-i straşnic regizat; Chiar şi textul telegramei, Dinainte-i fabricat. Toţi scandează-un singur ”Escu”, Al eroilor Erou; Câte unii îşi pierd glasul, Dar i-ajută un ecou. De-undeva, nu ştiu de unde Din eter eu presupun Fără stop se-aude glasul Celor care se supun. În zadar scade avântul, În zadar unii chiulesc, Glasul undelor măiestre Cu tăcerea-mi nu-l opresc. În prezidiu se zâmbeşte E un film bine turnat Ce păcat că-n lumea asta, A minţi nu-i un păcat!... 22 iul.’89 Bucureşti

160

Chemarea... Îmi strig chemarea pe tăcute, Îmi deapăn gândurile-ntregi, Nu vreau nici şoaptă să se-audă, Le scriu doar, căci mă tem de regi. Aşa m-au învăţat milenii Nu murmura la cei aleşi Ei unşi sunt de prostia noastră Şi-i greu paharul să-l reverşi. Mereu îmi spun că nu e timpul, Amân îndemnul meu să-l cânt, Şi-n timpul ăsta, samavolnic, Un diavol umblă pe pământ. El nu vrea să îşi spună rege, Dar viaţa lor o vrea pe-ascuns; ”Poporul meu”, l-auzi cum spune, Şi culmea! De-asta e pătruns. Şi ca să fie ca pe vremuri, El zid înalţă-n jurul său, Şi ca şi Lăpuşneanu tună: Chiar de nu vrei, voi fial tău!

161

Şi-aşa el singur se alege, Plătind aplauzele zeci; Hrăneşte bine şi-o ”armată”, Să-l apere de-ai lui ”zevzeci”. Cândva, oştirea lui Viteazul, În gârlă-i arunca pe turci; Azi paloşu-l îndreaptă crâncen Spre-ai săi, umplând ţara de cruci. O, Doamne! Fă să-mi vină glasul, Trezeşte şi-altele la fel! De unde-atâta laşitate?! Dă-ne curajul şi un ţel! 7 aug.’89 Bucureşti

Sonet 5... De moarte vorbeşte doar cel care simte, Că viaţa-i se scurge încet, fără rost; Acel care crede că n-a făcut totul, Că ceea ce lasă nu are un cost.

162

Acel care-i plin de ce face, de sine, Nicicând nu se teme că poate muri; Mereu e convins că şi moartea îl ştie, Şi-n semn de respect îl va şi ocoli. Şi viaţa îmi spune că am şi dreptate, Că nu-i ironie în cele ce spun; Sunt unii ce cred că şi rău-l fac bine, Că moartea nu-i paşte, chiar dacă-i pe drum. Şi-aşa, înarmaţi cu-această credinţă, Ei merg înainte cu capul în fum... 9 aug.’89 Bucureşti

Vreau să scriu... Vreau să scriu ce n-am scris, Vreau să scriu adevărul; Astăzi sunt un proscris, C-am muşcat adânc mărul.

163

Am muşcat savurând, Gustul de libertate; De atunci port un gând, Ce mă mână din spate. Să le spun tuturor, Că nu-i greu, că se poate, Că şi zeii azi mor Când se face dreptate. Că de muşcă mai mulţi, Ştiu mai mulţi adevărul; Cum de poţi să insulţi Dezlegând doar, misterul. Vreau să scriu, cum am spus, Ce-am aflat muşcând mărul; Vremea fricii s-a dus Să-nălţăm adevărul! Viaţa este un dar Care ne aparţine! Adevărul e-un har Care-aduce doar bine!... 28 aug.’89 Bucureşti

164

Tot mă-ntreb... Tot visez la libertate, Fără să mai cred în ea; Mă întreb, în fond, ce-aş face? Dacă-n zori ar apărea. Tot tânjind dup-o himeră, Am ajuns un maniac; Vreau ceva ce nu ştiu cum e! De-o veni, ce-am să mă fac? Cuşca-n care gându-mi zboară, M-a-nvăţat atât: să tac! De-oi putea vorbi în voie, Oare-mi va mai fi pe plac? De-oi putea pleca hăt-colo, N-oi părea puţin stingher? Gândul se atrofiază, Dacă încetez să cer. Şi atunci?! La ce mi-ar prinde Tot ce-atâta am visat? Poate mi-ar lipsi chiar jugul, Care-n sânge mi-a intrat... 22 sept.’89 Bucureşti

165

Se apropie... Se apropie-un cutremur, Aşteptat de zeci de ani; Cei prevăzători se-ntreabă, Ce s-or face cu-ai lor bani? Bani şi scaun au doar ăia Ce-au minţit trei sfert de veac; Marx şi Engels, Lenin, Stalin, Au mizat pe-al minţii ”leac”. Au tot dat reţete, dogme Unii le-au tot aplicat; ’N loc de ideal, doar monştri, Rând pe rând au avortat. Boala-ncet au răspândit-o Şi prin bunii lor vecini; Uite-aproape cinci decenii Calcă toţi pe flori cu spini. Dar de rău te mai şi saturi, Te gândeşti la Dumnezeu; Izgonit de prin biserici, Se întoarce-acel Evreu.

166

Răstignit a fost doar unul Lumea pentru-a izbăvi; Stalinişti-au fost mai harnici Lagăre pentru-a strivi. Au ucis cu sânge rece Comunismul construind; Piatra zace, apa trece, Şi ca ea se duc mugind. Unii fac chiar mea ”culpa”, Vor s-o ia de la-nceput; Se dezic de crezul vieţii, Noi minciuni urzind drept scut. Cad partide, se sting ”stele” Socialismu-i noul val; Poţi să spui ce vrei, de-ţi trece, Dar tertipu-i prea banal. Unul singur nu se lasă Un erou printre eroi De ce fac ăilalţi nu-i pasă, Pe-ai săi sclavi îi ţine goi. Mor copiii prin spitale La ce să-i înregistrezi?! Pentru ”El” sunt animale Şi-i tratează drept cirezi.

167

Peste tot doar ”bună stare” Vede marele ales; Pentru ”El” doar osanale Pe la noi, foamea dă ghes. Dar ce-am spus în prima frază, N-a fost spus fără de sens: De la mic până la mare, Murmură toţi în consens. Un cutremur fără seamăn Va strivi din rădăcini! Falsele lor idealuri, Vor fi mâine mărăcini. Şi s-o pune-atunci românul, Vorba-i, la desţelenit: Să dispară rădăcina, Fiului cel mai iubit... 23 oct.’89 Bucureşti

168

Se-apropie clipa... Se-apropie clipa, vine furtuna, Cu toţii o-aşteaptă privind înspre cer, Şi chiar dacă nu cred, eu totuşi mai sper, Că este o forţă ce năruie lumea. Când răul domneşte, când binele-i rar, Cu toţii invocă păcatul fatal; Şi chiar dacă mărul e-un fapt prea banal, Eu însumi aştept să se clatine lumea. Să cadă imperii, să vină un Crist, O nouă credinţă, cu-n nou paradis Mai mult, pe-astă teră, nu colo în vis Cu iad pentru cei ce-au spurcat ce-a fost lumea. Să piară ştiinţa, confortul grotesc, S-aprindem iar focul frecând lemn de lemn; În tot ce-i prea nou să vedem doar un semn, Ce duce pe-ascuns în prăpastie lumea. Să piară tiranii de noi inventaţi, Să fim toţi de-un neam, încălziţi toţi de-un soare În orice alegeri se-ascunde-o eroare Să fim noi stăpânii şi nu doar argaţi!... 12 nov.’89 Bucureşti

169

Ce se-ntâmplă?... Ce se-ntâmplă, ce-i cu noi, De ce-nchidem ochii? N-avem griji, n-avem nevoi? Mândri precum plopii?! Supli-nalţi, cu şopot stins, Ne supunem sorţii; Vântului de neînvins Ne-nchinăm ca tonţii. Ne-aplecăm să nu-l stârnim Material flexibil Toamna primi-ngălbenim, Să fie vizibil. Primii frunza scuturăm, Să n-avem povară; Când e linişte-ndreptăm, Lumânări pe-o Ţară. Oare plopii nu-s la fel Ici, peste hotare? Or fi poate din oţel, Sau din lemn mai tare?

170

Şi-ei se-apleacă, dar dansând, Şi-ncă-n iureş mare, Dar se-ndreaptă scuturând Vântul, de-i prea tare... 12 nov.’89 Bucureşti

Aşteptăm... Aşteptăm s-o facă alţii? Alţii ştiu cum e mai bine?! Capătu-i pe-aici, în fine Prin vecini cad Preaînalţii! Bucuria n-o ascundem, Aşteptăm şi rândul nostru; Un călugăr, dintr-un monstru, Cu-alte mâini am vrea să-l tundem. Aşteptăm, dar aşteptarea, Se întinde ca pelteaua; Unde este oare steaua Ce căzând va schimba starea?

171

Lumina-va mintea noastră, Arătându-ne şi drumul; Din ce-a fost ’nălţa-va fumul, Noi, vom pune flori în glastră... 13 nov.’89 Bucureşti

Timişoarei, oraşul meu drag de ieri, Oraşul Martir de astăzi! Recviem La ce-ţi mai trebuiesc martiri, O, Doamne, Cel de ne-nţeles?! Chiar dacă nu mă rog prea des, De ce-i suporţi pe-aceşti vampiri?! Chiar dacă eu mă îndoiesc, De faptul că poţi exista, Eu tot Te rog să faci ceva, Să pot cumva să mă căiesc.

172

Dar nu de mine vreau să-Ţi spun Eu mă gândesc la cei de ieri Ştiind că-n luptă poţi să pieri, Au şters cuvântul ”mă supun”. Femei, copii, neînarmaţi, Decât cu slova ce-o strigau, Sfidând pe cei ce-i amăgeau, Cădeau ucişi de ai lor fraţi. Ce fraţi! Am spus şi eu aşa Nişte roboţi expre crescuţi Eu nici nu cred c-au fost născuţi, Căci nu se naşte-aşa ceva. Tineri visând la vremuri noi, Primeau în piept un pumn de jar, Şi sângerând fără habar, Strigau: Noi suntem fraţi cu voi! O piaţă plină de martiri, Privea spre cerul Tău senin, Şi doar al gândurilor chin, Li se citea-n-a lor sclipiri. Mureau ne-nţelegând nimic Din ale Tale vechi porunci: Cum să iubeşti când zeci de prunci, Zăceau zâmbind, tăcând chitic?!

173

Cum să întorci obrazul stâng, Când dreptul ţi-a fost pălmuit? Să-mi plec privirea umilit Când de durere vreau să plâng? Plângând cu lacrimi de-oameni buni, Să spăl ruşinea de-a fi laş? Să intru-n primul Tău lăcaş Şi să mă rog să ne răzbuni? Aş face-o, dar de ce aştepţi? Tu cu un fulger ai putea, Cu-n singur gest, dacă ai vrea, Să-i pedepseşti pe cei nedrepţi. În fruntea lor e-un diavol-om Tu l-ai trimis cumva la noi? Vrei să ne-ncerci? Atunci război! Tu şi cu el ’n acelaşi Dom. Nu, nu, eu nu vreau să mă mint, Că Tu exişti având un ţel, Că nu accepţi în nici un fel, Să moară pruncii pe pământ. Ascultă, deci, chiar de-s păgân, Pogoară crucea între noi, Să ne sculăm, să fim eroi, Şi-atunci supus am să-Ţi rămân!

174

Să piară diavolul zis ”om”, Cu a lui clică de pitici, Ce se răzbună că sunt mici, Slăvindu-l ca pe-un supraom. Noi vom aprinde lumânări Şi Slavă Îţi vom înălţa, Pe morţi îi vom cădelniţa, Cu gând smerit la Învieri. 21 dec.’89 Bucureşti