Contractul Comercial.docx

Contractul comercial este principalul instrument juridic cu ajutorul căruia se înfăptuieşte comerţul intern şi internaţional. Contractul comercial este un acord de voinţă între părţile participante la un raport comercial, acord prin care se creează, se modificiă sau se se stinge un raport juridic comercial. La prima vedere contractul comercial pare a fi un contract oarecare, similar celor reglementate de codul civil. O analiză mai atentă a specificului acestui contract demonstrează că el se prezintă ca o instituţie juridică diferită prin caracteristicile sale faţă de contractul civil. El beneficiază de reguli proprii şi suportă impactul regulilor codului civil în măsura în care legea comercială este insuficientă pentru a lămuri total aspectele pe care realitatea vieţii le evidenţiază în legătură cu aceste contracte. Contractul comercial este sursa cea mai importantă de obligaţii comerciale, dar nu unica. Capacitatea. Pot fi subiecţi în contractul comercial: consumatorii, persoane fizice sau juridice; necomercianţii şi comercianţii. Necomercianţii care întâmplător fac acte de comerţ nu pot fi consideraţi comercianţi. Totuşi ei vot fi supuşi legii comerciale (art. 56 Cod com. ). Comercianţii pot participa în contracte comerciale atât în calitatea lor proprie cât şi în calitate de consumatori. În această ipoteză este suficient ca pentru una dintre părţi contractul să fie comercial, ca acestuia să i se aplice regulile obligaţiilor comerciale (cu excepţia principiului solidarităţii). Necomercianţii, persoane fizice, pot încheia în calitate de consumatori orice contracte comerciale chiar dacă nu au vârsta de 14 ani. Aceştia din urmă fac astfel de acte valabile când ele privesc activităţi uzuale cotidiene. În contractele comerciale o bună parte din subiecţi sunt persoane juridice. Capacitatea lor de folosinţă este guvernată de principiul specialităţii. Ele nu pot contracta obligaţii decât în vederea realizării scopului şi destinaţiei pentru care au fost înfiinţate (art. 34 din Decret nr. 31/1954). Această limitare trebuie interpretată cu flexibilitate: nu orice contract încheiat cu depăşirea obiectului de activitate este nul pentru că deseori redactarea actului constitutiv este imperfectă. Deseori legea permite validarea actelor de comerţ care exced limitelor operaţiilor comerţului pe care-l exercită societatea, ca să fie ocrotite interesele terţilor. În acest context sancţiunea nulităţii absolute ar fi contraproductivă şi excesivă. În doctrină se discută, chiar, dacă acest principiu este potrivit specificului activităţii comerciale moderne. Există tendinţe de a nesocoti acest principiu şi de a indica obiectul de activitate al comercianţilor persoane juridice numai în sens generic, aproximativ, pentru a le permite să se adapteze uşor nevoilor pieţii. Persoanele juridice îşi exercită capacitatea numai prin reprezentanţi. Actele juridice efectuate de organele persoane juridice, sunt socotite ca fiind actele persoanei însăşi. Practica a considerat că actul subscris de delegatul organului de conducere în limita mandatului său este actul persoanei juridice[35]. Asociaţiile persoane juridice, fără scop lucrativ vor putea constitui societăţi comerciale ce duc la realizarea scopului principal al asociaţiei. Fundaţiile nu au această posibilitate. Toate celelalte persoane juridice ce nu au calitatea de comerciant pot încheia orice contract comercial care este destinat realizării scopului pentru care au fost înfiinţate (art. 34 din Decret nr. 31/1954).

Obiectul contractului comercial. Principiul de drept comun este că obiectul contractului trebuie să fie determinat atât în privinţa prestaţiei cât şi în privinţa preţului. Însă, conform Convenţiei Naţiunilor Unite privind vânzarea

internaţională de mărfuri, la care România a aderat (L. nr. 24/1991), este posibil ca preţul să nu fie determinat. Determinarea obiectului trebuie să fie făcută în momentul încheierii contractului sau cel mai târziu până în momentul când trebuie plătit preţul. Prestaţia constă de cele mai multe în livrarea unui bun, prestarea unui serviciu ori într-o abţinere. Prestaţia nu trebuie să existe în momentul încheierii contractului deoarece bunurile viitoare pot fi obiect al obligaţiei. În acest caz obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil în privinţa naturii şi a calităţii. De obicei determinarea se realizează prin referire la un standard naţional sau străin. Determinarea trebuie să fie precisă cu toate caracteristicile specifice în cazul unor produse tehnice complexe. Când se contractează un bun generic fără să se indice caracterele specifice debitorul poate livra o marfă de calitate mijlocie. De obicei se utilizează eşantioane de referinţă. Părţile contractului trebuie să manifeste prudenţă în prezentarea calităţilor prestaţiei. Orice indicaţie falsă poate justifica acţiune în daune din partea victimei erorii provocate în acest mod. Când obiectul este determinabil trebuie să se menţioneze criteriul obiectiv după care se realizează determinarea. Determinarea preţului. Preţul este suma pe care un partener contractual o plăteşte cocontractantului. Preţul poate fi plătit şi în natură. El este determinat când se exprimă într-o sumă precisă. Este determinabil dacă se raportează la elemente obiective indicate de contract. Preţul poate fi determinat după cum urmează: – prin fixarea lui de către un expert indicat de părţi sau stabilit de instanţă la cererea părţilor; – prin indicarea unui minim şi a unui maxim o dată cu indicarea unităţii de măsură şi a preţului unitar; – prin raportare la un element de referinţă serios, precis şi obiectiv (preţul unei pieţe determinate, preţul mediu practicat de firme concurente indicate, etc. ) – prin referire la preţul adevărat ce se stabileşte după listele bursei sau după mercurialele locului încheierii contractului (art. 40 Cod. com. ); – prin raportarea la costuri; – prin stabilirea unui preţ indexat, indicele de referinţă, fiind obiectiv calculabil. Părţile au deplină libertate în a fixa preţul. Trebuie să evite practicile de dumping, eludarea obligaţiilor fiscale, abuzul de poziţie dominantă, acordurile interzise anticoncurenţiale. Preţul poate fi stabilit chiar prin act normativ. Nedeterminarea prestaţiei atrage nulitatea absolută a contractului. Instanţa nu poate impune părţilor o metodă de determinare a preţului, trebuind să constate nulitatea. Părţile nu pot confirma această nulitate[36]. Obiectul trebuie să fie real, adică trebuie să existe[37]. Prestaţia nu există dacă a fost golită de conţinut printr-o clauză de exonerare de orice răspundere precum: – clauză ce interzice rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor; – clauză de negarantare a validităţii unui brevet; – clauză prin care se exclude dreptul la despăgubire a asiguratului;[38]

Prestaţia nu există când lucrul a pierit înainte de încheierea contractului. Tot inexistentă este prestaţia a cărui executare este imposibilă. Preţul este inexistent când este fictiv sau derizoriu. Este fictiv când este considerat ca neexigibil de către vânzător şi este derizoriu când este vădit inferior valorii prestaţiei. Obiectul licit. Această condiţie se înţelege după cum urmează: – obiectul să nu fie interzis sau supus unor reglementări restrictive[39]. Nu pot forma obiect al contractelor comerciale prestaţiile care se referă la activităţi interzise în comerţ[40]. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile nesusceptibile de apropiere (aerul, apa mării şi râurilor), precum şi bunurile aflate în domeniul public. Sunt socotite în afara comerţului corpul omenesc şi organele prelevate din corp. Sunt supuse unor reglementări restrictive de circulaţie bunurile ce constituie monopol de stat, cele periculoase (arme, muniţii, materiale explozive), stupefiantele, produsele toxice şi poluante, obiectele de cult şi cele aparţinând patrimoniului istoric şi cultural naţional. – este permisă vânzarea bunurilor viitoare. O bună parte din contractele comerciale au ca obiect bunuri viitoare, ce urmează a se produce. Este permisă de asemenea comercializarea drepturilor viitoare şi chiar a drepturilor eventuale. – este permisă vânzarea bunului altuia. O asemenea operaţiune este valabilă atât pentru bunurile determinate în gen cât şi pentru bunurile determinate individual. În această ultimă ipoteză obligaţia debitorului presupune sarcina de a dobândi până la scadenţă proprietatea acelui bun. Contractul este nul când are ca obiect un bun al altuia şi consemnează obligaţia de transfer imediat al proprietăţii[41].

Cauza în contractul comercial. În domeniu se aplică principiul înscris în art. 967 al. 2 Cod civil după care cauza este prezumată până la proba contrară. Absenţa cauzei presupune că în sarcina cocontractantului nu este prevăzută nici o contraprestaţie. Existenţa or absenţa cauzei se determină de către judecător în mod obiectiv independent de utilitatea reală, concretă pentru creditor a acelei prestaţii. Absenţa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului[42]. Cauza trebuie să fie licită. Este ilicită cauza interzisă de lege ori contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Cauza ilicită duce la nulitate absolută. Cauza este ilicită dacă contractul s-a încheiat nesocotindu-se interdicţiile legale, un angajament contractual anterior sau o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie. Este socotită ilicită şi cauza în contractul încheiat pentru coruperea unui funcţionar public sau comercial. Cauza nu trebuie să fie falsă. Cauza este falsă când una dintre părţile contractului s-a înşelat asupra motivului pentru care şi-a asumat obligaţia. În raporturile comerciale există obligaţii în care nu i se acordă semnificaţie juridică deşi ea există. Acest fenomen se întâlneşte în raporturile juridice ce rezultă din emisiunea şi circulaţia titlurilor de credit[43]. De asemenea, părţile pot stipula expres caracterul abstract al obligaţiilor asumate.