Chirurgia Renaşcentistă.docx

În civilizația și cultura Europei Occidentale, secolele XIV-XVI, reprezintă o cotitură de mare însemnătate. Apare curentul renascentist care pune în centrul preocupărilor sale OMUL, cu problemele sale complexe. Renașterea se caracterizează prin emanciparea tuturor științelor. Oamenii redescoperă valorile umaniste ale antichității și inspirându-se din libertatea de creație a operelor elenistice, evadează din canoanele gândirii scolastice. Acest avânt intelectual nemaiîntâlnit are ca bază profunde transformări economice: trecerea de la economia feudală, închisă, la cea de piață. Tot acum are loc debutul experimentului bio-medical. Spre deosebire de oamenii de știință medievali, care au preluat ca atare dogme și idei fără să le supună unui control experimental, renascentiștii se preocupă de reproducerea experimentelor, introduc clasificările pe baza unor parametrii bine stabiliți, caută genralul, legitatea. CHIRURGIA RENAŞCENTISTĂ Marea eroare a Evului Mediu a fost desconsiderarea chirurgilor. Li se recunoştea utilitatea, erau destul de bine plătiţi, dar erau asimilaţi bărbierilor. Socotiţi meşteşugari, ei aveau rareori o breaslă aparte. În ţările Europei vestice, chirurgii faceau parte, până după 1500, din “breasla bărbierilor şi chirurgilor”. De aceea când aveau de făcut o intervenţie mai dificilă decât lăsarea de sânge, punerea ventuzelor, extragerea dinţilor, curăţirea şi pansarea rănilor, ei trebuiau să lucreze la indicaţia unui medic-universitar şi sub supravegherea acestuia. Iar dacă patologiştii (interniştii) Renaşterii dădeau doar indicaţii fără să intervină în actul operator, au făcut-o o serie de medici, pentru care chirurgia a fost a doua pasiune (prima fiind anatomia). Astfel însuşi Andrea Vesal a fost un chirurg de mare talent: opera curent plăgile de război, puncţiona extrăgând puroiul din pleureziile infectate, efectua ablaţia sânului în cancerul mamar (evient fără să se preocupe de metastazele locoregionale, care pe vremea aceea nu se cunoşteau). Alt anatomist chirurg de renume, mai ales în materie de tratarea plăgilor a fost Gabriele Fallopio. În ce-i priveşte pe chirurgii neuniversitari (majoritatea), învăţarea „meşteşugului “ se făcea adesea furând meseria de la un maestro şi mai puţin în şcoli. Ne-au rămas totuşi câteva nume de chirurgic faimoşi în sec. XV-XVI.

A. Italieni Giovanni da vigo (1460-1525) a scris “Practica copiosa in arte chirurgica” (1514). El a introdus câteva instrumente chirurgicale noi şi a elaborate metode de ligaturare a vaselor de sânge.

Mariano Santo (1490-?) a modificat locul de elecţie pentru operaţie de extragere a pietrei din vezică (litiază urinară). În locul tradiţionalei secţiuni pe linia median, a recomandat o secţiune laterală. Gaspare Tagliacozi (1546-1599), anatomist şi chirurg, născut într-o veche familie de „ ţărani-chirurgi“ din Sicilia. A ajuns professor la Universitatea din Bologna. S-a ocupat în special de grefe (autogrefe) după metoda antică indiană. Refăcea nasul, urechile, porţiuni ale obrazului cu piele luată de pe braţ – legând braţul în apropierea organului grefat şi asigurând legătura trofică cu pielea de unde fusese luat (fig.39)

B. Germani H. von Pfolspeundt, bavarez, este primul în istorie care în 1460 a extras un proiectil de armă de foc din trupul unui rănit. Hyeronimus Brunschwig, a scris a chirurgie în 1497 în care a introdus „metoda setonului” în tratamentul plăgilor: introducerea unui mănunchi de fire de cânepă, bumbac sau alte fibre vegetale sub piele în apropierea plăgii ca să provoace supuraţia. Odată ce aparea “puroiul bun” (pus bonum), chirurgul era sigur de vindecare (se producea un aflux leucocitar în zonă). Efectul era asemănător cu ceea ce se obţine cu abcesul de fixaţie (0,5 – 1 ml terebentină subcutan), procedeu care s-a practicat în ambele medicine, până la apariţia sulfamidelor şi antibioticelor (1930-1940). Plăgile se tratau şi prin cauterizare sau prin opărirea lor cu ulei încins (procedeu respins de Ambroise Pare, cel mai mare chirurg al Renaşterii). C. Francezi Ambroise Pare (1517-1590) a fost mai întâi bărbier-chirurg, în dugheana unchiului său de la Paris. Ambiţios, a urmat o şcoală de chirurgi la “Hotel Dieu”, apoi a absolvit colegiul St. Come, dar nu a intrat la Universitate pentru că nu ştia greaca şi latina. A fost un audodidact de geniu. Încă de la 19 ani a participat ca bărbier-chirurg militar la diferite lupte, apoi a devenit „chirurg regal” deservindu-i pe Henry al II-lea, Francois al II-lea şi Charles al IX-lea. La o asemenea situaţie socială nu ajunsese nici un bărbier-chirurg până atunci, astfel că işi permitea să-i sfideze pe profesorii Universităţii pariziene. În tratatul său dedicat tratamentului rănilor de război (1545), A. Pare a respins hemostaza prin cauterizare, practicând ligatura vaselor. A respins de asemenea tratamentul plăgilor prin opărirea cu ulei fierbinte, dovedind că opărirea mortifică ţesuturile împiedicând regenerarea, iar pelicula de ulei înăbuşă forţa vindecătoare (observaţia e deosebit de valoroasă: pelicula de ulei împiedică aerarea plăgii. Mediul ambiant creat, favorizează infecţia cu germeni anaerobi ai gangrenei gazoase, tetanosului etc.). După 1559 a părăsit armata şi a devenit unul din cei mai căutaţi practicieni din Paris. Chirurgia vremii îi datorează între altele: tratamentul plăgilor „aerate” cu un antiseptic şi

regenerant compus din gălbenuş de ou + apă de roze (alcoolizată) + terebentină, pansarea plăgilor cu feşe de bumbac, reactualizarea operaţiei de buză de iepure – uitată, deşi ea se găseşte descrisă în tratatele arabe, denuţarea procedeului stupid de a opera hernia inghinală după scoaterea testiculului din acea parte. A. Pare arată că ansa intestinală herniată se poate repune în cavitatea abdominală fără a atinge funiculul sau testiculul. A imaginat numerase sisteme de protezare, inclusiv proteze dentare. În obstetrică Ambroise Pare a recomandat „versiunea podalică”: extragerea unui picior al fătului, apoi a celuilalt cu apăsarea continuă pe abdomen. Contemporan cu marele entuziasm pentru mecanica inginerească de la sfârşitul Renaşterii, A. Pare a imaginat proteze mecanice pentru răniţi cu amputaţii (fig 75.) Obstetricieni: Jakob Nufer: În 1500 a efectuat o cezariană reuşită asupra propriei soţii. Femeia a ajuns până la 77 de ani, copilul şi-a moştenit tatăl. Aceasta a fost însă o excepţie. De obicei, orice încercare de a deschide cavitatea abdominală reprezenta un risc enorm. Acest risc s-a menţinut în chirurgie şi obstretică până la sfârşitul secolului trecut (când a început să fie aplicată asepsia pasteuriană).