Curs_3_stres.doc

STRES. STRESUL PSIHIC Cuvântul stres a fost introdus în arealul terminologiei științifice prin cercetările din domeniul fizicii și al rezistenței materialelor, cu înțelesul de forță, solicitare, sarcină. Stresul nu este un termen vag. El este un fenomen biologic și medical, ale cărui mecanisme pot fi obiectivate. Stresul apare în momentul în care un agent stresor acționează asupra organismului, aparând ca o formă de adaptare perpetuă la condițiile de viață. Putem afirma că absența stresului este absolut imposibilă. Trebuie făcută diferența între stres și agentul cauzal, denumit agent stresor. Stresul este o consecință a acțiunii agentului stresor, deci nu trebui confundat cu agentul cauzal (stresul este efectul, și nu cauza). De asemenea, organismul poate să nu răspundă întotdeauna prin stres la același agent cauzal. Stresul este determinat astfel de agenți stresori fizici, chimici, biologici sau psihici. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de WB Cannon, în sens strict fiziologic (agenți stresori fizico-chimici) explicând situația de fugă sau luptă (fight or flight) în cazul apariției unei situații de pericol. Teoria a fost dezvoltată de către Hans Selye care a evidențiat un evantai larg de agenți cauzali. El a fost suprins de sindromul general al maladiei, sindrom descris la pacienții cu boli infecțioase, care manifestau aceeași simptomatologie, fără însă a avea un simptom specific. În viziunea sa, stresul reprezintă o acțiune externă de suprasolicitare exercitată asupra organismului de o varietate de agenți cauzali fizici (traumatisme, arsuri, zgomote etc), chimici, biologici (infecții, viruși) sau psihici (anxietate), capabili să producă un ansamblu de modificări morfo-funcționale, în special endocrine. În 1936 el definește stresul drept sindromul general de adaptare (SGA) căruia îi descrie trei faze: 1. Stadiul de alarmă : cu etapa de șoc - hipotensiune, hipotermie, hemoconcentrație, creșterea permeabilității vasculare etc. contracarate de etapa de contrașoc (hipersecreția de cortizol și adrenalină cu hiperglicemie), 2. Stadiul de rezistență specifică : în care organismul s-a adaptat la situație, recâștingându-și homeostazia, însoțite de persistența modificărilor din etapa de contrașoc datorită și persistenței agentului stresor, 3. Stadiul de epuizare : apare în cazul în care adaptarea nu mai poate fi menținută. O parte a acestui sindrom este reprezentată de activarea sistemului nervos simpatic (SNS), cunoscută ca reacția de fugă sau luptă descrisă de Cannon. SNS generează creșterea frecvenței cardiace și respiratorii, mobilizarea glucozei sanguine, dilatarea arterelor cardiace, pulmonare și din mușchii striați, golirea vezicii urinare, creșterea acuității senzoriale și scăderea fluxului sanguin și a consumului energetic prin digestie și reproducere. SNS acționează prin două mecanisme: rapid (mediat de neuronii noradrenergici) și lent (mediat de secreția de adrenalină din medulosuprarenale). Reacţia catecolaminică de stress (activare simpatică plus eliberare de hormoni medulosuprarenali) s-a constituit în decursul filogenezei ca o reacţie de stres adaptativă faţă de pericolele implicate de lupta animalelor pentru hrană şi supravieţuire şi a avut ca finalitate pregătirea răspunsului somato-motor, (încordare musculară) şi metabolic (creşterea glicemiei,

colesterolului şi acizilor graşi din sânge) echivalent cu efortul muscular necesar mişcării de alergare/luptă. La om, absenţa contracţiilor musculare (lipsa efortului fizic) consumatoare de substratul metabolic menţionat din cursul stresurilor psihice specifice vieţii moderne creează - în cazul unui adult, stresat de o problemă insolubilă şi prăbuşit pe scaun ca „să-şi revină" - „o situaţie de refuz" a acestui substrat metabolic oferit de reacţia catecolaminică de stress sedentar, concretizat prin solicitarea excesivă a insulinei pancreatice (astfel de stresuri repetate vor favoriza apariţia unui diabet) şi depunerea pe endoteliul vascular a colesterolului şi acizilor graşi neutilizaţi (favorizând procesul aterosclerotic (Boone şi Christensen) Atunci când o persoană se confruntă cu o situație stresantă, corpul se pregătește fie de fugă, fie de luptă el pentru a înfrunta factorul stresant. În prima fază este activat tractul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal: hipotalamsului stimulează hipofiza să secrete ACTH care, la rândul său, va stimula sinteza de adrenalină, noradrenalină și cortizol de către glanda suprarenală, care provoacă efectele de transpirație, creșterea tensiunii și a ritmului cardiac. Ce nu este stresul? Stresul nu este un fenomen care determină secreția de ACTH, descărcarea de hormoni corticosuprarenalieni se face și în absența oricărei dovezi de stres. De asemenea, descărcările de adrenalină nu joacă nici un rol în cazul stresului local (leziuni). În concluzie, principalul hormon de stres este cortizolul care reprezintă markerul stresului. Orice situație considerată solicitantă sau frustrantă determină manifestări de natură: cognitivă, somatică, emoțională și comportamentală. a. În plan somatic putem identifica următoarele manifestări ale stresului:  la nivelul sistemului scheleto-muscular: tensiune musculară, bruxism, fasciculații, dispnee, hiperventilație.  sistemul cardiovascular. tahicardie, presiune arterială crescută  sistemul gastrointestinal: sialoree, uscăciune, intensificarea tranzitului gastrointestinal  sistemul neuroendocrin: se înregistrează niveluri scăzute de ca și co în sânge și urină, betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul creșterii, colesterol, acizi grași liberi.  sistemul imun: modificări la nivelul imunoglobulinei iga, ige, igg, igm la nivelul celulelor naturale ucigătoare, proliferarea limfocitelor induse de substanțe mitogene, titru de anticorpi epstein-barr  nivel dermal: modificări de conductanță electrică a pielii, a potențialului electric, hipertranspirație b. Din punct de vedere al răsunetului afectiv apar:  sentimente de frustrare,  anxietate,  depresie,  neliniște etc c. Manifestări cognitive: deteriorări ale memoriei de lungă și scurtă durată, scăderea gradului de concentrare, creșterea ratei de erori și confuzii, scăderea capacității de decizie, planificae și organizare, evitare sau negare, inhibiții și blocaje, scăderea potențialului creativ d. În plan comportamental, stresul se poate manifesta prin: scăderea performanței, absenteism, pasivitate, agresivitate, excese sau reduceri ale apetitului, insomnii, recurs sporit la alcool, tutun, cafea, tranchilizante, suicid.

Stresul reprezintă un răspuns nespecific (afectează anumite organe : suprarenalele, timusul și tractul gastrointestinal) la un stimul specific (reacția de stres poate fi declanșată de orice agent stresor, inclusiv de activitățile plăcute). Stresul nu este impus doar de solicitările externe, el poate fi generat și din interior, de către aspirații, temeri, credințe convingeri, așteptări etc. Astfel, o definiție atotcuprinzătoare tebuie să se refere la : 1. Criterii fiziologice (răspuns al organismului la stimuli exteriori) 2. Criterii psihologice (rezultat al perceperii subiective a persoanei cu privire la modalitatea de adaptare, în sensul că situația este percepută ca fiind o discrepanță între solicitare și posibilitățile subiectului de a se adapta) 3. Criterii sociologice (care atribuie cauzalitatea stresului din perspectiva agenților stresori din mediu) Ce nu este stresul, conform lui Hans Selye:  Stresul nu este o tensiune nervoasă. Reacții la stres apar la animale și chiar la plante, care nu au sistem nrevos. Manifestările generale ale reacției de alarmă pot fi induse prin lezarea unui membru denervat. Stresul poate fi pot fi produs la pacienți inconștienți aflați sub anestezie profundă, și chiar în culturi celulare.  Stresul nu este o descărcare acută de hormoni suprarenalieni. O descărcare de adrenalină se obseră frecvent în stresul acut ce afecteayă întreg organismul, dar nu joacă nici un rol în afecțiuni Eustres/Distres Există nu numai stresul negativ (distres) ci şi stresul pozitiv (eustres). Mai puţin pătrunse în vocabularul curent, aceste două cuvinte (eustres şi distres) desemnează două tipuri fundamentale de stres, reliefate de către Selye în 1973. Distresul este termenul ce desemnează stresurile care au un potenţial nociv pentru organism. Toate caracteristicile stresului general sau psihic amintite anterior s-au referit la această accepţiune a stresului. Ceea ce merită sa fie subliniat este legat de principalii hormoni eliberaţi în cursul distresului: catecolaminele (în special noradrenalina şi adrenalina) - care pot favoriza bolile cardiovasculare - şi cortizolul, care scade rezistenţa organismului faţă de infecţii şi faţă de cancer. În literatură, distresul acoperă în general sfera noţiunii de stres apărând într-o serie de situaţii (agenţi stresori) cu semnificaţie extrem de nefavorabilă pentru majoritatea indivizilor şi din acest motiv noi vom folosi uneori cuvântul stres tot pentru această semnificaţie negativă (de distres). Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacţie însoţitoare moderată catecolaminică şi cortizolică, alături şi de multe alte reacţii fiziologice de tipul celor ce vor fi descrise la capitolul consacrat mecanismelor fiziologice ale SP. Diferenţa faţă de distres este însă fundamentală atât din punct de vedere al agenţilor stresori (stimuli cu semnificaţie benefică pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive ori „palpitante", de la emoţii până la sentimente etc.) cât şi al consecinţelor sale pentru organism care sunt, în general, favorabile (von Eiff). Totuşi, în cazul unei reacţii catecolaminice generate de eustres pot apărea tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs, se pot declanşa crize de astm la o mare parte dintre cei suferinzi de această afecţiune. Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are loc, de cele mai multe ori, numai o moderată creştere a secreţiei de adrenalină şi, de asemenea, cresc „endorfinele cerebrale, ca neurohormoni modelatori ai plăcerii" (Hăulică). Dansul este o formă de eustres, precum și alte activități care provoacă plăcere.

Atât în dinamica distresului cât și cea a eustresului, organismul trece prin aproximativ aceleași răspunsuri nespecifice de adaptare la diverși stresori (pozitivi sau negativi) ce acționează asupra sa. Diferența este dată de efectele negative sau pozitive asupra sănătății (de exemplu, terapia prin râs sau vizionarea unui spectacol). O diferență între distres și eustres o putem face luând ca exemplu jocul de cărți (cu miză pecuniară sau jocul de plăcere ca mijloc de socializare sau petrecere a timpului liber). Tipurile de stresori Tipurile de stresori pot fi clasificate în trei categorii (După Chandra Patel): 1. stresuri domestice: a. familiile cu un singur părinte, divorț, lipsă de comunicare între soți, dificultăți sexuale între parteneri, infidelitate, gelozie irațională, soț alcoolic sau dependent de narcotice, seoparare prelungită, boală gravă sau cronică a unuia dintre parteneri, diferențe de valori și de priorități; b. copil/copii bolnavi, copil/copii cu tulburări de comportament, copil/copii delincvenți sau care se droghează, copil cu handicap, copil/copii vitregi, copil cu performanțe școlare foarte slabe, timp insuficient pentru educarea copiilor, graviditate neplanificată; c. conflicte intergeneraționale; d. probleme financiare repetate; e. rude cu pretenții nerezonabile/coabitarea cu alte rude; f. vecini dificili, etc. 2. stresuri ocupaționale: a. recompense inadecvate (salarii scăzute, perspective slabe), frecvente schimburi de noapte, muncă fără sens, schimbare tehnologică, prea multă muncă în unitatea de timp, schimbări ce pretind noi abilități, prea puțin timp pentru efectuarea unui lucru de calitate, prea puțin eocazii de a învăța lucruri noi, prea multe ședințe, colegi de muncă incompetenți; b. conducere autocratică, șef cu stil dur de comunicare, deficiență în conducere pe timp de criză, subordonări multiple, descriere imprecisă a responsabilităților și a procesului de muncă, responsabilitate fără autoritate adecvată, situații conflictuale cu șeful, situații conflictuale cu colegii; c. lipsa de intimitate; d. clienți ostili; e. factori de mediu (toxicitate, frig, temperatură ridicată); f. factori psihologici (atmosferă ostilă, mediu izolat, hărțuire) etc; 3. stresuri economice, politice, sociale: a. recesiune, inflație, șomaj, discrepanță om bogat-om sărac, greve; b. dictatură, revoluție, mișcări de stradă; c. violarea drepturilor omului; d. discriminare rasială, discriminarea minorităților; e. suprapopulare, izolare; f. poluare; g. război sau amenințarea unui război.

STRESUL PSIHIC Un caz particular de stres, înscris în sfera noţională a „stresului general", fiind declanşat de anumiţi agenţi stresori: cei psihologici. Stresul psihic generat de situații care generează frică sau anxietate este capabil să conducă la apariția multor boli psihice și psihosomatice. Hinkle afirmă că orice boală este psihosomatică, deoarece factorul psihic se însumează inerent, atunci când este nociv, la acțiunea factorilor fizici, chimic, biologici. În cazul reculului somatopsihic al bolii, factorul psihic agravează, prin mecanismul unui cerc vicios, evoluția oricărei boli. O boală cronică poate să genereze un sters psihogen uneori mai nociv decât ea însăși, atunci când bolnavul îi conferă o semnificație disproporționată) Agenții stresori sunt dotaţi cu semnificaţie negativă (inductori de distres) sau pozitivă (eustres) pentru indivizi şi operează în planul conştiinţei numai după decodificarea lor şi evaluarea „sarcinii" pe care ei o pun în faţa individului (Iamandescu, 1998). Agenții stresori care induc stresul psihic sunt, în majoritate, stimuli verbali (incluzând și limbajul interior) și prezintă o semnificație importantă pentru subiect, atribuită de către subiect. Stresul reprezintă o parte necesară a vieții, însă el are asupra oamenilor un impact diferit. Diferența este dată de trăsăturile de personalitate, de tipurile de reacții la stres, de stilurile de apreciere cognitivă și de stilul de soluționare a problemelor. Vulnerabilitatea la stres și rezonanța emoțională la stres sunt alte două cauze ale efectelor diferite ale stresului asupra persoanei. Reacțiile fiziologice la stres nu sunt aceleași la toți oamenii : unii sunt foarte reactivi, alții mai puțin reactivi. Aprecierea cognitivă asupra agentului stresor este diferită. Cu alte cuvinte, însăși reacția biologică la stres reflectă mai multe dimensiuni ale diferențelor individuale și cel puțin câteva dintre aceste aspecte sunt strâns legate de personalitate și de mecanismele de apreciere cognitivă. Stresul psihic are un caracter primar atunci când este rezultatul unei agresiuni recepționate în sfera psihicului (conflicte, suprasolicitări psihice, induse de stimuli verbali dar și realizate prin concentrarea atenției cu evocarea sau persistența unor imagini, sentimente etc) și un caracter secundar, ca reacție de conștientizare a unui stres fizic, biologic etc căruia i se atribuie o semnificație de amenințare sau de altă natură. Manifestările stresului psihic: a. la nivel comportamental: agresivitate, pasivitate, randament profesional scăzut etc b. cognitiv: tulburări ale atenției, fatigabilitate, astenie, depresie, insomnii, râs paradoxal, c. la nivel muscular: ticuri, tremor, hipo/hipertonie d. la nivel cardiorespirator: apnee, bradi/tahicardie etc Trebuie avute în vedere: 1. Interacținea subiectului cu agentul stresor (situația stresantă) în funcție de condițiile interne ale subiectului (stări motivaționale, trebuințe, aspirații, condiție fizică – oboseală, etc) 2. Contextul social 3. Diferențele individuale în reacțiile la agentul stresor 4. Criteriile psihologice de măsurare a stresului ce nu se pot corela cu indicatorii fiziologici 5. Caracterul subiectiv - stresul psihic apare atunci când există un dezechilibru între solicitările obiective ale organismului și posibilitățile pe care subiectul consideră că le are pentru a face față.

Atât suprasolicitarea cât și subsolicitarea pot duce la stres (inclusiv subsolicitarea emoțională prin nevoia de comunicare, implicare, autoafirmare etc) Acțiunea agentului stresor determină o intenție de adaptarea a persoanei la situația stresantă. SP lasă în urma lui două posibile modificări: 1. Creșterea rezistenței față de solicitările ulterioare identice sau similare în cazul în care subiectul a dominat situația stresantă 2. Apariția unei adevărate vulnerabilități la stres, în sensul unei mai rapide (cu ușurință) intrări în stres. Vulnerabilitatea la stres se constituie pe parcursul biografiei subiectului, în funcție de traumele spihoafective, experiențele unor stresuri psihice cu rezonanță majoră, inclusiv e modul cum a reușit să le domine. O importanță deosebită o are interacțiunile subiectului cu o serie de factori de mediu social (familie, prieteni, colegi). Vulnerabilitatea de stres reprezintă o receptivitate psihică crescută față de stresorii psihogeni (și nu numai aceștia) capabili să conducă la apariția unui stres psihic – trăsătură proprie anumitor indivizi de a reacționa facil printr-un SP la o gamă largă de agenți stresori. Principalele trăsături de personalitate care conferă vulnerabilitatea la stres sunt următoarele (Iamandescu): - Tendințe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută, - Rigiditate, încăpățânare, - Tendințe pronunțate de autoconformare, egocentrice, - Tendințe obsesive și fobice, pe un fond anxios, - Impulsivitate, emotivitate crescută, - Agresivitate, înclinație spre violență. Anxietatea a fost întâlnită la aproape toți bolnavii cu boli psihosomatice și este recunoscută ca fiind un element favorizant în instalarea SP, fiind alimentat, într-un cerc vicios, de experiența stresantă a bolii. Diferențele individuale în cazul reactivității fiziologice la stres sunt stabile în timp: este probabil ca persoanele care au reacții exagerate într-o situație să se comporte la fel și în alte ocazii. Într-un studiu a lui Carroll (1984) au fost incluți subiecți de sex masculin cărora li s-a cerut să joace un joc video. Cei la care ritmul cardiac a crescut cel mai mult ca reacție la sarcină au manifestat reactivitate mai mare la îndeplinirea aceleași sarcini în oricare ziua în care au fost retestați. Într-un al doilea studiu s-a evidențiat faptul că subiecții la care secreția de cortizol este mare în situații stresante rămân la un nivel ridicat și în alte cazuri de stres mental. Nevrozismul și modalitatea de soluționare a problemelor Trăsătura cea mai proeminentă din punctul de vedere al reacțiilor la stres este nevrozismul. În unele sensuri, N nu poate fi considerat, în sine, o formă de predispoziție la stres, dar îngrijorarea permanentă, sentimentele de inadecvare, tensionarea și nervozitatea persoanei cu un înalt nivel de N sunt senzații neplăcute, stresante. Asta nu înseamnă că persoanele care sunt stabile emoțional nu se simt niciodată stresate, numai că stresul este într-o mică măsură o caracteristică a vieții lor de zi cu zi, așa cum este cazul celor labili emoțional. Subiecții cu un înalt grad de N sunt mai sensibili la reacțiile emoționale negative, afectivitate negativă, la diverse necazuri zilnice sau evenimente cu impact mai mare asupra vieții și se centrează mai degrabă pe emoții decât pe soluții. Numeroase studii au vizat diferențele individuale în procesele cognitive ale stresului, în sensul de a identifica modalitățile de rezolvare a problemelor. Zaider&Endler (1996) au reliefat

faptul că există tipare comune de adoptare a strategiilor de înfruntare a situațiilor stresante. Majoritatea cercetătorilor au admis existența a trei tipuri de rezolvare a problemelor: 1. soluționarea concentrată pe problemă (efortul de a modifica situația existentă prin punerea în practică a unui plan de acțiune), 2. cea concentrată pe emoții (încercarea de a-și schimba gândurile și sentimentele despre evenimentul supărător) și 3. evitarea (încercarea de a ocoli problema prin suprimarea, distragere sau ieșire din situația stresantă). Lazarus & Folkman (1984) subliniază faptul că eficiența unei strategii depinde și de natura situației stresante și de capacitatea individului de a a aplica în respectiva situație strategia aleasă. De exemplu, soluționarea concentrată pe probleme poate fi o strategie eficientă atunci când este vorba de un examen dar în cazul confruntării/fobiei/experienței negative cu un șarpe atunci soluția evitării este o strategie mai eficientă. Magnus (1993) a propus ipoteza a două mecanisme ale relației între N și stres. În primul rând, nevroticii reacționează negativ la o varietate mare de evenimente. În al doilea rând, persoanele cu un nivel înalt de N atrag neplăcerile, în sensul că problemele produse de modalitatea lor de interacțiune și comportament cu cei din jur inițiază, de fapt, evenimente negative. Trăsături suplimentare pentru vulnerabilitatea la stres: a. extraversiunea – tendința extrovertiților de a folosi strategii de soluționare concentrate pe probleme care îi ajută să ăși câștige respectul de sine și să înfrunte situațiile. Eysenck&Eysenck propun ipoteza că introvertiții nevrotici sunt predispuși la tulburări emoționale, în vreme e extrovertiții nevrotici tind să prezinte probleme complexe de exteriorizare (de exemplu, abuzul de substanțe) b. locul controlului – persoanele cu locul controlului intern consideră că evenimentele din viața lor sunt controlate de propriile acțiuni, pe când cei cu locul controlului extern atribuie rezultateke evenimentelor unor factori externi, cum ar fi, de exemplu, norocul. Aceștia din umră percep stresul sub o varietate de forme care includ suferința emoțională, nemulțumirea față de muncă, nivel scăzut al respectului față de sine. Dar, pentru că unele studii reflectă faptul că locul controlului se schimbă în funcție de situație, au rezultat interpretări contradictorii în ceea ce privește relația dintre stres și locul controlului c. optimismul/pesimismul – unele studii consideră faptul că optimismul este un stil explicativ: explicațiile oamenilor pentru evenimentele din viața lor sunt extrem de diferite. Optimismul se leagă de o stare mai bună a sănătății, de perceperea controlului asupra situației, de speranță și de o modalitate proactivă de rezolvare a situației stresante. d. Suportul social/rețeaua socială – deși, parțial, rezultatele corelațiilor dintre stres și sprijinul social sunt determinate de nevrozism și extraversiune. Kaplan descrie mai multe tipuri de suport social: emoțional (atașamentul, încredere, protecție), cognitivinformațional (consiliere, recomandări), instrumental (ajutor financiar, administrativ, îngrijire), de valorizare (recunoașterea valorii personale a individului, afirmarea, păstrarea nealterată a relațiilor și prieteniilor) e. Soluționarea de tip religios sau spiritual – credințele religioase determină ca persoanele să caute modalități de rezolvare care să nu determine vătămarea sau suferința celorlalți

MECANISMELE de apărare (defensă) și mecanismele de adaptare (coping) Mecanismele de defensă au fost descrise, pentru prima dată, de către Freud, referitor la nevroze. Din perspectiva psihanalitică, Freud propune 4 mecanisme de apărare, ea fiind punctul principal al mecanismelor psihice ale nevrozelor: 1. Conversia afectului în isterie 2. Transpoziția sau deplasarea afectului în nevroză obsesională 3. Respingerea concomitentă reprezentării sau afectului 4. Proiecția în psihoze Mecanisme de apărare regresia, represia, formarea reacţiei adverse, izolarea, disocierea, proiecţia, introiecţia, masochismul moral,

negarea defensivă, sublimarea. clivajul contrainvestirea denegarea identificarea identificarea cu agresorul identificarea proiectiva

intelectualizarea înlăturarea raţionalizarea refugiul în reverie refuzul realităţii retragerea apatică umorul

Mecanismele de apărare (de defensă) sunt procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni sau externi. (DSM IV). Ionescu si colab (1997) procese psihice inconștiente urmărind reducerea sau anularea efectelor dezagreabile ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitățile interne și/sau externe si ale căror manifestări – comportamente, idei sau afecte pot fi conștiente sau inconștiente. Holmes le definește ca strategii prin care persoanele reduc sau evită stările negative cum ar fi conflictele, frustrarea, anxietatea sau stresul. Widlocher le definește ca fiind ansamblul operațiilor a căror finalitate este de a reduce conflictul intrapsihic făcând inaccesibile experienței unele din mecanismele conflictului. Pentru M. Sillamy, mecanismele de apărare sunt inconştiente şi sunt utilizate de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare dintre exigenţele instinctuale şi legile morale si sociale Mecanismele de adaptare (coping) sunt ansamblul efortului cognitiv și comportamental depus pentrua a anula sau a reduce tendințele interne sau externe care depășesc resursele individului. (Lazarus & Folkman) Ele sunt procese conștiente și subconștiente, implică scop și perspective, sunt orientate către prezent și viitor, au un caracter flexibil, permit exprimare afectivă, preced și succed situația de stres, sunt orientate către controlul stresorilor externi sau interni, au o eficiență situațională. Adaptarea la stres este procesul activ prin care individul, sprijinindu-se pe autoevaluarea propriilor activități și motivații, face față unei situații stresante și reușește să o controleze prin diferite strategii. Paulhan și Bourgeois propun 4 strategii: 1. Coping centrat pe emoție 2. Coping centrat pe problemă 3. Coping de evitare 4. Coping vigilent (căutarea de informații, susținere socială) Pacienții ajung la medic pentru a fi tratați pentru o afecțiune cauzată de un factor stresor.

Însăși relația medic-pacient este un factor stresor, alături de investigațiile la care pacientul este supus (injecții, recoltări, manevre invazive, situația de inferioritate, imposibilitatea de a decide singur, de a alege, confortul/disconfortul spitalizării, ruperea de viața cotidiană, restricții impuse de alimentație, imagine de sine etc). Medicul, la rândul său, se află în situația generatoare de stres: identificarea bolii, căutarea tratamentului potrivit, posibile situații dilematice, frustrare, comunicarea cu pacientul, etc.