Casa Cu Doua Balcoane Poezie De Ion Pribeagu

CASA CU DOUA BALCOANE de Ion Pribeagu

Pe stradela Toamnei, unde Pomii-si scutura povara, Locuia o cuconita, Blonda si frumoasa : Clara. Avea trup de crin si gura Rosie ca o muscata, Sanii, doua crizanteme Si era si maritata. Sotul ei, Avram Barbulea Voiajor prin toata tara, Pleca luni de dimineta Si venea sambata seara. Astfel ca, in alte zile, Clara, dulce, dragastoasa, Marti si joi, ca sa se distreze Ma primea pe mine-n casa. Ii citeam poeme-n versuri Ma-mbatam de glasul ei, Ne spuneam povesti si-n urma, Petreceam , de-obicei. Casa-n-care, dragei mele, Ii fusese scris sa sada Avea doua apartamente Cu balcoanele la strada. Jos, in gang, urcai pe-o scara Care-asa, din construire, Nu avea alta intrare Nu avea alta iesire.

Iar alaturi, sedea Sprinta, Cu barbatu-su, Haim Cohn Care-aveau tot astfel casa Si tot astfel de balcon. Nimeni, nimeni, numai scara Luminata cu un bec, Ea stia cand vin la Clara Mai ales, stia cand plec. Vremea-si impletea cununa Si destinul priveghea, Sa gustam din fericirea Dragostei, si eu, si ea. Da-ntr-o noapte violeta, Cand cu draga ma distram Se aude pasi pe scara Si ea-mi spune: - Vine –Avram ! Ma imbrac in fuga, fulger Vinovat, ca un borfas Ea deschide-n graba usa Si-mi da drumu-n balconas. -Doamne, Tu care scapat-ai De la jertfa pe Isac, Fa si-acuma o minune Si ma-nvata ce sa fac ? Si precaut, fara voie, Instinctiv,eu fac un salt, Si-ntr-o clipa sunt alaturi, In balconul celalalt. Situatia e grava Simt in creier un ciclon, Ce sa fac daca vecinul Ma gaseste in balcon?

Sa sar jos, cu neputinta Trotuoarul e departe, Simt in cerebel o lupta Si pe viata, si pe moarte. Si, deodata, se deschide Usa-ntr-un moment fatal, Si-n chenarul ei apare Sotul Clarei, personal. Eu inghit si gura-mi muta Nici o soapta nu indruga, Si ridic in semn de spaima, Bratele, in semn de ruga…. Pe cand el, vazandu-mi halul, Ca sa-mi crute umilinta, A dedus, fara-mdoiala, Ca am fost surprins la Sprinta. Si intelegand din semne Ca-i cersesc un adapost, Mi-a dat mana, sa sar iarasi In balconu-n care-am fost ! A deschis cu grija usa, Nici un zvon sa n-o alarme, Si cu patos i-a spus Clarei, Care se facea ca doarme : -Nu ti-am spus eu, Clara scumpa Cum ca Sprinta-i o stricata ? Uite de unde are blana Skong, cu care-i imbracata !

-Vino-coa, poete draga, Si iti jur pe Dumnezeu Ca n-o sa stie nimeni, Nici sotia, nici chiar eu ! M-a condus de mana, vesel, Iara eu priveam cuminte, Chipul Clarei, strans in brate Cu o ora inainte……. Si cand m-am vazut in strada, M-am rugat- c-asa mie firea Sa traiasca inginerul Care-a construit cladirea. Fiindca, ce faceam eu, daca Ma pastea un ghinion Si aceasta casa-a Clarei Avea numai un balcon ?