Abilitati Interpersonale.docx

ABILITATI INTERPERSONALE Una din cele mai importante aspecte ale muncii kinetoterapeutului este relaţia dintre acesta şi pacientí. Este o relaţie specială, nicidecum de circumstanţă, cum ar fi o relaţie întâmplătoare sau o discuţie între prieteni. Este o relaţie terapeutică în care kinetoterapeutul , în rol de specialist acordă ajutor, asistă pacientul în recuperarea stării optimale de sănătate. Acest concept nu este simplist sau naiv aşa cum pare la prima vedere. Rolul celui care ajută este conceput în jurul acceptării responsabilităţii pentru binele semenului. Kinetoterapeutul fiind în acest rol ia decizii pentru cealaltă persoană în acceaşi manieră ca un părinte care îşi controlează copilul. De fapt, foarte adesea întregul proces de spitalizare defineşte şi menţine o relaţie părinte - copil. La internare individul intră într-un mediu străin, în care are puţin control şi primeşte continuu indicaţii ceea ce întăreşte starea de neajutorare. Să stai în pat respectând anumite ordine este o reactualizare a rolului de copil bolnav care ne este familiară şi de multe ori având beneficii secundare. Puteţi avea rolul de părinte surogat prin directivele pe care le daţi şi care restrâng deciziilke personale ale pacientului. Din punct de vedere psihodinamic, rolul de pacient implică o regresie spre neajutorare. Rolul de părinte în noi şi este învăţat din experienţele timpurii cu figurile parentale. Rolul parental poate fi uşor adoptat de kinetoterapeut şi susţinut de instituţia de îngrijire. Similar, rolul de copil neajutorat face parte din repertoriul psihologic al fiecărui individ mai ales când suntem bolnavi. O caracteristică a acestei relaţii este că responsabilitatea pentru sine este înlocuită şi dirijată spre personalul de îngrijire. În anumite privinţe este bine; în cele mai multe cazuri trebuie să fim atenţi şi să canalizăm responsabilitatea îngrijirii spre pacient şi sa-i redăm independenţa prin luarea unor decizii individuale. În procesul de ajutorare a celor cu probleme psihologice, eficienţa demersului depinde în mare măsură de dezvoltarea unei relaţii terapuetice. Scopuri terapeutice În termeni generali, scopurile se împart în două categorii mari: 1. Asistarea persoanei în schimbarea unor aspecte ale sinelui sau a circumstanţelor de viaţă. 2. Maximizarea potenţialului existent, cu toate constrângerile fizice, psihologice sau sociale. Persoana care este anxioasă sau deprimată are nevoie să înveţe noi strategii de viaţă pentru a reduce aceste limitări. Pentru astfel de persoane, a învăţa să fie mai asertive, să reduce stresul cotidian sau să treacă peste reacţiile de doliu, sunt 1

exemple de măsuri terapeutice pentru

înfăptuirea primului scop. Aceste scopuri sunt mai dificil de atins în cazul unor persoane cu tulburări grave,cum ar schizofrenia sau psihozele. Persoanele cu demenţă nu pot realiza aceste scopuri terapeutice. Considerând problemele fizice implicate, cel mai mult ce se poate face este menţinerea unui nivel de performanţă minimal dar la potenţial maxim, dacă ne referim la categoria a doau de scopuri. Înseamnă recâstigarea sau menţinerea unor obiceiuri de igienă şi de conştienţă asupra unor evenimente imediate de viaţă. În ambele cazuri scopul este îmbunătăţirea calităţii vieţii. Una din deficienţele modelului medial clasic este accentul pus pe comportamentul legat de boală. Strategiile de îngrijire pot să fie îndreptate spre dezvoltarea unor aspecte pozitive ale persoanei. Înseamnă de fapt să se pună accentul pe dezvoltarea psihologică a pacientului, care este mai dificilă în cazuri de demenţă, depresie severă, comportament autodistructiv sau alcoolism, dar se poate realiza la persoane mai puţin afectate. Terminologie Cuvântul consilier este de obicei utilizat pentru a descrie un anume rol cum ar fi: consilier marital, de personal, în dependente. Oamenii care au aceste funcţii au anumite abilităţi specifice şi cunoştiinţe relaţionate cu rolul lor. Presupun anumite abilităţi pentru a utiliza

tehnici

terapeutice descrise a aparţine câmpului mai pretenţios al psihoterapiei. Cuvântul a consilia presupune „ a crea o situaţie în care resursele clientului pot fi mobilizate pentru a lua decizii singur. Clientul este încurajat să-şi evalueze atitudinile şi valorile în vederea efectuării unei schimbări. Măsura în care persoana poate ajuta depinde de abilităţile sale. De fapt, a fi conştient de propriile limitări ajută consilierul să îşi dea seama de problemele care sunt peste posibilităţile persoanei de a rezolva situaţia. Unii specialişti folosesc termenul de „ajutorare”, „îndrumare” pentru procesul terapeutic de consiliere. Poate că acest termen este mai descriptiv si mai putin dependent de descriere a unui rol. Vom folosi termenii ca sinonime. COMUNICAREA Înfăptuirea relaţiei terapeutice şi realizarea scopurilor terapeutice depind de comunicarea eficientă. Este adevărat indeferent de rolul kinetoterapetului; de un rol simplu suportiv la un unul mai complex de consilier. Deşi cu toţii comunicăm, nu trebuie să mergem de la idea că că suntem buni în acest domeniu. Comunicarea deficitară este o problemă comună. În viaţa de zi cu zi facem alegeri privind dimensiunea şi conţinutul comunicării cu alţii. Este nevoie să învăţăm 2

din expererienţele trecute ale interacţiunilor cu alţii. În circumstanţe normale noi nu evaluăm tehnicile noastre de comunicare, sau cel puţin nu la nivel conştinet şi astfel nu devenim conştienţi cu problemele şi minusurile noastre. Într-o relaţie terapeutică, trebuie să avem o total altă abordare, ca şi consilier, adesea luăm iniţiativa de a stabili comunicare eficientă pentru a ne îndeplini scopurile. Kinetoterapeutul nu se poate baza pe o comunicare automată în sens social, el trebuie să descopere blocajele în comunicare sau lipsa totală de comunicare. Este nevoie de abilităţi speciale pentru a fi eficient în aria relaţiilor interumane. Multe cercetări arată că persoanele angrenate în profesii medicale nu sunt în mod necesar foarte talentate în sfera relaţiilor umane. Aceste abilităţi ar trebui învăţate. Un model al comunicării Sunt trei aspecte ale comunicării pe care ar trebui să ne concentrăm: procesul, mesajul şi factorii de influenţă. Procesul. Mesajul trimis este codat. Se referă la procesele cognitive care se declanşează în mintea transmiţătorului mesajului. Există de obicei o anumită intenţie care se materializează întrun scop sau nevoie. Receptorul se bazează pe anumite procese cognitive pentru a decoda ceea ce aude sau vede. Din punctul de vedere al comunicării în general, şi în particular în consiliere există diferite căi prin care comunicarea să fie perturbată. Acestea se localizează în special în zona codării si decodării mesajului. Mesajul. Sunt două căi principale prin care se transmit mesajelor altor persoane : mijloace verbale şi nonverbale. Comunicarea verbală se referă la utilizarea vorbirii şi a conţinuturilor acesteia. Cu toate că cuvintele sunt un aspect vital al transmiterii mesajelor, se pare că 60-80% din conţinuturi sunt de natură nonverbală. În cel mai simpălu sens, comunicarea nonverbală se referă la limbajul trupului (postură, gesturi, exresii faciale, privirea, aspecte non –lingvistive ale vorbirii, cum ar fi tonul, ritmul.). Alte aspecte importante ar fi aparenţa, proximitatea fizică, orientarea fizică. Este destul de dificil să apreciem proporţia în care comunicăm nonverbal. Emoţii, cum ar fi furia, teama, supărarea şi bucuria, sunt mai frecvent prin expresii faciale, posturi sau pauze în comunicare decât prin vorbire, care de multe ori nu reuşeşte să exprime ceea ce simţim. Majoritatea primelor impresii despre ceea ce simt oamenii sutn obţinute prin simpla observare. Procesul de comunicare se bazează pe abilităţi învăţate şi nu toţi oamenii au aceste calităţi la fel de bine însuşite. Ne gândim

3

la situaţiile în care am judecat greşit ceea ce a simţit o persoană şi am răspuns în mod total nepotrivit. A conştientiza comportamentul nonverbal şi implicaţiile sale poate fi de mare ajutor în munca de consiliere. În primul rând, această conştientizare ne poate ajuta să detectăm semnalele de distres ale pacientului şi să fim mai atenţi la nevoile lui. În al doilea rând, putem afla mai mult despre interlocutorii noştri fiind mai conştienţi de ceea ce „spun” nonverbal. În al treilea rând consilierul îşi poate controla comportamentul nonverbal şi poate comunica mai deschis cu o atitudine de înelegere şi fără judecată. Prin realizarea acestei atitudini, consilierul deschide uşa comunicării devenind accesibil şi reducând frica pacientului. Eficienţa verbală poate fi măsurată prin conţinut şi stil. Ceea ce comunicatorul spune îl poate face pe pacient să fie mai distant sau mai apropiat. Stilul implică manieră în care comunicatorul prezintă ceea ce are de spus. Comunicarea este afectată de mormăieli, propoziţii neterminate, vorbit prea tare sau prea încet, accent greu de înţeles. Este bine ca consilierul să-şi evalueze prezentarea verbală din timp în timp. Acest lucru poate fi făcut în diverse moduri: de către colegi, înregistrari video sau prin angajarea în sesiuni de comunicare prin care se obţin feedbackuri. Factori de influentă. Există un număr mare de factori care infleunţează eficienţa comunicării şi o parte din ei sunt prezentaţi în figura de mai jos. În postura de comunicator, consilierul trebuie să folosească aceşti factori în favoarea lui şi să faciliteze transacţii în două sensuri. Tabelul de mai jos sumarizează un număr de potenţiale bariere care afectează comunicarea. Înlăturarea acestor bariere este importantă la orice nivel al relaţiei dintre kinetoterapeut şi pacient: indiferent dacă se fac exerciţii, se ia temperatura sau se discută de viaţa privată. Tabel 1. Bariere în comunicare Kinetoterapeut

Pacient

Mediu

Are prejudecăţi

Lipsă de încredere

Prezenţa altor oameni

Atitudine faţă de pacient

Atitudine faţă de terapeut

Zgomote

Dispoziţie afectivă negativă

Distres excesiv

Tensiune

Stres excesiv sau anxietate

Disconfort fizic

Mediu strain

Indiferenţă

Neînţelegerea

rolului Întreruperi

terapeutului Oboseală

Rol de copil 4

Preocupare pentru alte lucruri

Lipsa de informaţii cu privire la condiţia sa sau asupra circumstanţelor

Disconfort fizic În ajutorarea celor cu probleme psihologice, consecinţele unei comunicări deficitare şi a ajutorării (în sens psihologic) sutn şi mai pronunţate. Calităţi ale comunicării Vom discuta în continuare câteva abilităţi care pot fi utilizatepentru a facilita comunicarea cu ceilalţi. Sunt adaptări ale unor principii generale în contextul consilierii celor cu probleme psihologice. Arta de a asculta Prezenta atentă. Se referă la abilitatea de a conferi un sens de a fi cu pacientu, de a fi deschis spre pacient. A încuraja pacientul să se exprime pe sine. Este un act de deschidere din partea kinetoterapeutului care permite stabilireaunei relaţii de încredere, fără de care o relaţie adevărată nu se poate realiza. Deşi consilierul poate manipula conştinet procesul de comunciare, prezenţa nu este ceva artificial. Este vital să fii interesat cu adevărat şi dornic să asculţi. Componenta nonverbală a ascultării. Terapeutul trebuie să stea în faţa celeilalte persoane ăn poziţie dreaptă şi să aibă o postură deschisă. În contrast, indiferenţ, anxietatea, sau defensa sutn date de braţele încrucişate peste piept (este şi un semn de agresivitate.). Biroul, patul sau alte bariere fizice nu faciliteaza deschiderea. A sta pe patul bolnavului este o atitudine mai potrivită. Dacă acest lucru nu este posibil, se poate sta pe un scaun. A sta jos înseamnă disponibilitate şi creaază un climat optim pentru ca şi comunicarea să aibă loc. Această atitudine este opusul cu a sta la distanţă, a te uita la ceas sau a arată că eşti prea ocupat să asculţi. Este de asemenea important să nu stai prea aproape sau prea departe de persoană. A sta prea aproape poate crea tensiune prin violarea standardelor sociale ale proximităţii fizice. Apropierea exagerată este asociată cu intimitatea sau agresiunea, ambele cauzând anxietate. Aplecarea uşoară în faţă este o postură de ascultare şi denotă interes pentru interlocutor. Când postura noastră se îndreaptă spre ceilalţi, noi arătăm să ne gândim la alţii. Când facem să ne fie bine numai nouă, atunci suntem egocentrici. Atunci când vrem să menţinem o relaţie de putere atunci stăm mai sus decât pacientul. Să fii deschis înseamnă să abandonăm poziţia de putere şi să 5

permitem parteneriatului şi interacţiunii să se dezvolte. Utilizarea contactului vizual este o componentă majoră în menţinerea interacţiunii interpersonale. Un ascultător tinde să se uite la cel care vorbeşte când este interesat de ceea ce spune. Cel care vorbeşte se uită din când în când la ascultător pentru a se asigură că el ascultă întradevăr şi ofeăr mici pauze care oferă oportunitatea ascultărului să reacţioneze. Un bun ascultător are contact vizual potrivit. Consilierul trebuie să fie relaxat. Acest lucru exclude mişcări bruste, oprirea contactului vizual, râs nervos sau posturi închise. Relaxarea ar trebui să fie în concordanţă cu mesajul verbal. Eficacitatea comunicării nonverbale depinde foarte mult de conştientizarea sinelui şi de cunoaşterea barierelor care pot să apară. El trebuie să ştie aproape instictual ce face cu corpul lui. Ascultarea reflexivă Sunt trei scopuri implicate în acestă tehnică: 1. Persoana să ştie că terapeutul îl ascultă. 2. Persoana să ştie că terapeutul îl înţelege. 3. Să se încurajeze deschiderea şi explicaţii din partea pacientului Se cer clarificări din partea pacientului: „Ai vrut să spui...” . Parafrazările furnizează de asemenea oportunitatea de a de a reflecta asupra ceea ce s-a spus. Este ceva similar cu a sumariza un articol sau o carte, în care principalele teme sunt identificate. Un alt avantaj al parafrazării este că aduce persoana înapoi de la o temă secundară la un punct important. Clarificările şi parafrazările sutn descrise ca şi „ascultare reflexivă”. Intenţia de a asculta este transmisă pacientului cu cuvintele.”Te rog spune” şi prin punerea unor întrebări pentru clarificare. De multe ori oamenii se simt că ar plictisi sau că nu ar fi luaţi în considerare dacă vorbesc mult. Încurajând pentru o deschide mai mare se neagă această posibilitate şi se facilitează dezvoltarea unei relaţii de încredere.

Pentru ca răspunsurile

consilierului să fie eficiente în sensul generării auto-explorării şi conştientizării, ele trebuie să se bazeze pe ceea ce el aude şi vede. Există o caracteristică interesantă şi de multe ori de neînţeles a comunicării umane şi anume că noi nu spunem exact ceea ce credem. Este adevărat când considerăm că există un risc dacă ne arătăm propriul eu faţă de o persoană în care nu avem deplină încredere. Prezentarea anxietăţii, de exemplu, poate fi considerată o slăbiciune sau ceva ridicol. O altă teama ar fi ceea a dezaprobării atunci când neasumâm riscul descoperirii. Ne

6

simţim inconfortabil atunci când vorbim despre emoţiile noastre chiar daca acest lucru ne aduce mai aproape de consilierul nostru. Stresul cotidian, anticiparea stresului sau o îngrijorare face ca pacientul să nu adreseze deschis terapeutului. În loc să spună : „sunt foarte înspăimântat de acest atac cerebral, care sutn sansele mele?” o persoană poate spune râzând: „ Liniile acelea de pe aparat arată că încă sunt în viaţă?” Astfel de situaţie ar trebuie să facă pe terapeut să vorbească despre îngrijorările reale ale pacientului. Este ca şi cum nu ai asculta muzica şi ci doar conţinutul unui mesaj. Dacă muzica este ascultată atunci un răspuns potrivit ar fi: „ Te văd un pic îngrijorat despre .... „ cum te simţi în legătură cu ....”. Comportamentul nonverbal poate ajuta să interpretezi conţinutul verbal. Empatia Empatia implică înţelegerea experienţelor altei persoane. Mai simplu, este să simţi cu altă persoană şi este diferit de simpatie care este să simţi pentru altul sau să fii afectat simultan de aceleaşi simţăminte. <Este o distincţie importantă, în timp ce empatia este efortul de a înţelege altă persoană, în timp ce simpatia este o expresie a trăriilor. Simpatia afectează terapeutul în mai multe direcţii: 

Îl face mai conştient de propriile trăiri şi îl împiedică să ajute



Interferează cu obiectivitatea necesară pentru a ajuta cu adevărat



Creează stres care se acumulează în timp şi rezultă un sindrom de stres personal Este posibil ca burnout-ul terapeutului prin care să devină detaşat de alţii să fie un mecanism de protecţie personală împotriva unei implicări emoţionale excesive – un efect al simpatiei excesive. Este de fapt vorba de a putea să îţi gestionezi eficient propriile trăiri în rolului de consilier.

Empatia este mult mai folositoare pentru ceilalţi. Consilierul atunci când ia counoştiinţă despre o problema a pacientului ar trebuie să-şi adreseze întrebarea: „Dacă aş fi aceea persoană şi m-aş confrunta cu aceste lucruri, cum m-aş simţi?”. Făcând acest lcuru trăirea ar putea fi mai bine înţeleasă şi observaţia ar fi mai acurată. Consilier: „ Te simţi furios pentru că crezi că acest lucru nu ar trebui să se întâmple” Pacient: „ Da, într-adevăr, mă simt furios din cauza a ceea ce s-a întîmplat” Terapeutul ar trebui să aibă nu numai calităţi de bun ascultător şi să dezvolte o relaţie de încredere şi deschisă, dar să încurajeze o autocunoaştere prin încurajarea facilitării emoţionale.

7

O concepţie greşită cu privire la empatie este că terapeutul ar trebui să fi trecut printr-o experienţă asemănătoare ca să empatizeze cu persoana. Nu este adevărat: este o chestiune de a înţelege cum se simte o persoană decât să avem cunoştinte calitative sau cantitative asupra trăirilor acesteia. Dacă cineva spune: „ Nu poţi şti cum mă simt eu” este empatic şi rezonabil ca să se spună: „ Ai dreptate. Dar dar pot să înţeleg de ce te simţi în felul asta” Respect A arata respect implică a demonstra atenţie şi grijă faţă de persoana cu probleme. Componentele respectului includ caldura, acceptarea şi un stil lipsit de judecată, atenţie dedicată, a nu trece la concluzii prea repede sau a da soluţii rapide şi nepotrivite la probleme. Respectul înseamnă a arăta că persoana şi problemele ei sunt importante. Căldura se demonstrează prin atingere, proximitate fizică şi expresii faciale. Opusul este descris prin lipsă de implicare şi atenţie. Semne nonverbale care indică dorinţa de a pleca sau preocupare cu altceva sunt capcane în care intră mulţi terapeuţi în spitalele aglomerate. A arăta preocupare prin conţinutul mesajului devine incongruent cu mesajele nonverbale. Prea des persoanele aflate în spitale spun: Era important pentru mine, dar săracii oameni erau prea ocupaţi, nu am vrut să-i deranjez”. Spitalele sunt văzute ca locuri fără sentimente şi indivizii învaţă repede că nu e loc de exprimare emoţională sau de a pune probleme aparent fără rezolvare. A suspenda judecăţile de valoare este uneori dificil când cealaltă persoană are valori şi credinţe care diferă de ale voastre. În mod similar, judecăţile pozitive pot fi făcute repede dacă găsim similarităţi personale. Aprobarea şi dezaprobarea pot inhiba dezvoltarea şi auto-explorarea pentru persoana care caută ajutor. Terapeutul trebuie să-şi accepte pacientul ca şi o persoană valoroasă fără să fie copleşit de judecăţi, în special cele cu conotaţie negativă. O altă greşeală comună, atunci când te confrunţi cu o persoană stresată sau cu cineva care decide să vorbească despre o problemă, este încercarea de a găsi o soluţie rapidă, uşoară. În acest caz, terapeutul face o interpretare a cauzei problemei şi furnizează un răspuns. Persoana este de acord, „cred că ai dreptate” şi văzând că terapeutul se grăbeşte, se retrage cu un zâmbet. Nu numai că soluţia ar putea fi greşită, dar nu există explorare sau internalizare din partea pacientului pentru că nu are oportunitatea să o facă. Respectul implică a ajuta cealaltă persoană să facă relaţie cauzală şi să îşi asume responsabilitatea prin luarea unor decizii care îl privesc. Terapeutul eficient nu acţionează în locul pacinetului dar mobilizează resursele acestuia pentru a acţiona. Atunci când pacientul face mişcări constructive, terapeutul poate întări aceste 8

comportamente fiind pozitiv natural. În mod similar, comportamentele negative nu trebuie judecate sau daor acceptate de consilier, dar explorate: De exemplu: Pacient: „Soţia mea mea m-a vizitat dar eu nu am vorbit despre îngrijorările mele financiare aşa cum am dorit”. Răspuns nepotrivit: „Este bine aşa. Poate data viitoare”. Încurajează comportamentul de evitare. Un răspuns mai potrivit ar fi: „ Cum te simţi în legătură cu acest lucru?” sau „ Crezi că ar dificil să vorbeşti depsre asta?” Aceste răspunsuri încurajează explorarea prin găsirea motivelor şi trăirilor. Fii deschis şi constructiv Deschiderea presupune să îţi prezinţi sinele şi să te angajezi într-o comunicare în două sensuri cu pacientul. Consilierul nu trebuie să se ascundă în spatele rolului său şi să fie sincer şi nondefensiv. Acest lucru presupune un gram mare de autocunoaştere şi siguranţă din partea terapeutului: deschiderea şi înlăturarea barierelor este caracteristică în societatea noastră doar relaţiilor apropiate. Este interesant că în ultimii ani, psihologii sunt precupaţi în a furniza populaţiei mijloace pentru a trăi viaţă mai plenar. Multe din aceste mijloace constau în abilităţi de a ajuta pe alţii. Aceste unelte sunt descrise ca şi „ abilităţi interpersonale” pentru afectează viaţă de zi cu zi şi nu numai în procesul medical. Pentru a fi deschis, terapeutul ar trebui să arate o precupare reală pentru pacient şi nu numai să să deruleze niste comportamente care fac parte din datoria lui. Reacţiile faţă de cel care vorbeşte trebuie să fie oneste şi congruente. Cea mai puternică tehnică pentru consultant este de a împărtăşi cu pacientul experientele sale relevante şi trăiri. Este important aici este să ai grije să nu te defocusezi de pacient şi ca efect să schimbi rolurile. Acestă deschidere a sinelui este o strategie importantă pentru dezvoltarea încrederii; cimentează relaţia şi permite pacientului să compare trările sale cu ale altora. Se facilitează o relaţie mai egală, ambele părţi se acceptă la acelaşi nivel de comunicare. Concreteţea Afirmaţiile sunt concrete dacă sunt mai specifice decât vagi. Specificitatea se aplică la trări, situaţii şi reacţii comportamentale. Abilitatea terapeutului se bazează pe creşterea auto-explorării prin sprijinirea pacientului să examineze afirmaţiile vagi mai amănunţit. „Nu mă simt bine” este o afirmaţie vagă. A întreba persoana să fie mai specifică conduce la descrieri mai concrete ale trărilor, de exemplu, „mă simt anxios”. O explorare mai atentă poate conduce la o concreteţe situaţională mai mare. „ Mi se întâmplă acest lucru atunci când nu controlez situaţia”. O evaluare concretă a unor reacţii comportamentale poate releva: „ Când mă simt aşa tind să devin agresiv 9

cu alţi oameni”. Aceste informaţii concrete relevă o mulţime de informaţii pe baza cărora pot baza o serie de acţiuni şi auto-descoperiri. Este posibil ca pacientul să fie mai specific despre trăirile de anxietate, să exploreze situaţiile în care apare pierderea controlului şi să conştientizeze situaţiile când agresivitatea apare. Confruntarea Unul din efectele secundare al explorării este conştientizarea unor trări despre noi care ne pot face inconfortabili sau anxioşi; este mai uşor să evităm confruntarea cu adevărul prin blocare sau evitare. Terapeutul poate confrunta pacientul în mod constructiv subliniind aceste tactici şi încercând ca acesta să se deschidă. Confruntarea poate fi foarte distructivă dacă subiectul este atăcat, judecat, astfel că se eşuează în a şti cum se simte pacientul. El va deveni atunci defensiv, închis şi îşi va pierde încrederea în relaţie. Două exemple de confruntare simplă, corectă: 1. „Spui că te simţi bine dar nu arăţi a fi fericit când spui asta” 2. „Dacă am reţinut bine, ai spui mai înainte că nu îţi pasă dacă soţul tău te-ar părăsi iar acuma spui că vei face ceva necugetat dacă asta se întâmplă. Ce ai vrut să spui cu acest lucru?” Din aceste exemple se vede că confruntarea deschide uşi şi te pregăteşte pentru acţiune. Pentru că confruntarea poate duce la răspunsuri emoţionale, terapeutul trebuie să fie pregătit să ajute persoana să gestioneze aceste trări şi să exploreze subietul pentru a găsi o rezolvare. Încurajarea acţiunii Principala funcţie a auto-explorării este de a facilita modificări comportamentale care să îmbunătăţească calitatea vieţii. În procesul de consiliere, rolul terapeutului este de a încuraja pacientul să ia decizii şi să ajute la aplicarea acestora în viaţa reală. Primul pas în încurajarea acţiunii este de a convinge pacientul să îşi asume obiective realizabile. Mulţi oameni care cer ajutor sunt confuzi şi problema lor actuală este eşecul de a decide încotro să o apuce. În aceste cazuri un curs al acţiunii apare numai după auto-explorare intesă şi durere emoţională. Un bun exemplu este o situaţie de criză maritală. Frecvent, în aceste situaţii, unul dintre parteneri (sau amândoi) doresc terminarea relaţiei dar le este greu să ia o decizie din cauza vinovăţiei, nesiguranţei şi fricii de necunoscut. Dorinţa de a rupe relaţia rămâne în inconştient provocând nefericire. Apar comportamente distructive, cum ar fi relaţii extraconjugale, concentrarea pe munca profesională, alcool şi alte dependenţe sau boli, cum ar fi depresia şi anxietatea. A ajuta

10

pe pacient să decidă ce vrea cu adevărat nu se poate realiza repede. De multe ori pacientul cere ajutor având un scop determinat, cum ar fi să fie mai asertiv sau să gestioneze o anume situaţie. Dacă se trasează obiective, atât terapeutul cât şi pacientul vor şti ce îşi propun şi pot opera schimbpri care duc la atingerea obiectivelor. Vor putea şti, prin monitorizare, când ş-au atins obiectivele. Acţiunile presupun să megi mai departe decât formularea obiectivelor şi implică comportamente particulare pentru atingerea lor. Aceste comportamente ar trebui să fie realizabile de către individ şi se porneşte cu utilizarea capacităţilor existente. Succesul trebuie întărit şi paşii iniţiali trebuie să fie mici şi nu foarte mari. Un exemplu poate ajuta la demonstrarea acestei perspective. Să presupunem că o persoană cu o boală asociată stresului realizează că a muncit prea mult; acest lucru a dus la deteriorarea relaţiilor familiare şi un grad mare de vinovăţie. El realizează că este un workalcoolic şi doreşte să schimbe ceva în viaţa lui. Un obiectiv pentru el ar fi să vorbească cu familia ca şi cu terapeutul. Familia este puctul său de sprijin şi de aici ar putea să aibă suportul cel mai mare. Dacă se gândeşte că o prea multă expunere este dificilă epntru el, ar putea să înceapă să discute cum stresul a contribuit la boala sa.

11