A. Plesu - O Carte Despre Normalitatea Culturii.docx

O carte despre „normalitatea“ (cîtă e…) a culturii autohtone Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 787, 21-28 martie 2019 Mircea Vasilescu a publicat cu cîteva luni în urmă, la Editura Humanitas, o carte despre Cultura română pe înțelesul patrioților. Autorul mi-a mărturisit, după apariție, că e o carte scrisă „la nervi“ și „aproape fără dileme“. N-am simțit asta. Remarcabil e, între altele, tocmai tonul ei. „Treaz“, dar fără gesticulație insomniacă, riguros fără acreală, ofensiv, dar fără paradă de armament greu și de radicalitate cazonă. Cît despre „dileme“, ele nu sînt deloc cenzurate, pentru că subiectul nu e geometric, ci plin de tensiuni greu rezolvabile, de nuanțe, de interogativitate. E drept că textul e rezultatul unei serii de insatisfacții provocate de „starea culturală a nației“, așa cum o percepem zilnic, pe mai multe planuri. Mircea Vasilescu pune accentul pe cîteva dintre ele, cu o experiență pragmatică și bibliografică greu de egalat. Jurnalist, profesor, critic și istoric literar, autorul deține o expertiză de necontestat în materia pe care o abordează. Temele cărții sale sînt esențiale și de mare actualitate: 1) Finanțarea culturii (obligație a statului, datorie a mediului privat, impact al pieței, adecvare legislativă); 2) Problema lecturii („concurența“ dintre bibliotecă și Internet, raportul producție-consum); 3) Criza presei („marea sărăcie de idei în care se zbate de ani întregi o bună parte din mass-media“ și un curajos studiu de caz legat de ICR din mandatul Horia-Roman Patapievici și de reflectarea lui manipulatorie în unele ziare și televiziuni); 4) Demagogia patriotică (cultura ca simplă fudulie națională neglijent susținută instituțional, simplu ornament retoric, fără adeziune reală la valorile ei autentice). Din punctul meu de vedere, cartea lui Mircea Vasilescu este, pînă acum, cea mai lucidă, mai cuprinzătoare și mai utilă analiză a mediului cultural de la noi, cu utopiile, tarele și aspirațiile lui. E vorba despre prezența culturii în peisajul cotidian, de felul ei de a modela mentalitățile, de oferta ei pe piața – mereu „în tranziție“ – a valorilor. Am reținut mai multe idei fecunde, de natură să reformeze raportarea noastră la conceptul solemn și totodată nebulos al „culturii“. De pildă, distincția dintre „cultura generală“ și cultura specifică (subînțeleasă) a fiecărui domeniu. Teritorii întregi ale vieții publice de la noi sînt prost articulate și nefuncționale, nu numai pentru că au încăput pe mîna unor inși „necultivați“, fără lecturi formative, fără cunoștințe istorice, fără acumulări intelectuale tradiționale. Ci și pentru că lipsesc, cu grave consecințe, „culturile“ de ramură, culturile particulare ale dialogului social, ale profesiunilor curente, ale experiențelor de breaslă. Există, dincolo de felurite specializări academice, o cultură a dezbaterii, o cultură a solidarității civice, o cultură a bunului gust, o cultură a bunelor maniere, o cultură a administrației, a fiecărui district instituțional, a discursului public, a limbii, a responsabilității, a slujirii, a echității, a corectitudinii, a măsurii și, mai ales, cum bine observă Mircea Vasilescu, o cultură a libertății. Spațiul în care aceste înzestrări apar cu atît mai schimonosite cu cît sînt mai necesare este, adesea, spațiul presei (scrise și televizuale) și al exploziei de „comunicare“ pe care o înlesnesc așa-numitele „rețele de socializare“.

Autorul le semnalează fără menajamente: „risipă de vorbe“, „pseudo-subiecte“ („breaking news“…), ocolirea temelor cu adevărat importante în favoarea „infotainment“-ului, adică a știrilor „amuzante“, aducătoare de rating, confruntarea – pe post de „dialog“ – între „monologuri ferme și ireconciliabile“, „maniheismul politizat și ideologizat“ etc. Accentul nu cade pe informație, ci pe manipulare și partizanat. Ceea ce face ca „poziția“ fiecărui organ de presă să fie plicticos predictibilă, în funcție de afilierea lui de partid. Gazetarii se transformă în propagandiști, în profesioniști ai demolării sau, dimpotrivă, ai laudei oarbe. În acest context, personaje ca Sebastian Ghiță, Darius Vâlcov, Maria Grapini, Liviu Dragnea capătă un inexplicabil nimb de credibilitate, în vreme ce Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Cristi Danileț, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Mircea Mihăieș, subsemnatul și alți cîțiva sînt „pegra“ societății. Felul în care se „construiesc“ asemenea portrete e admirabil ilustrat de Mircea Vasilescu în amplul capitol dedicat momentului Patapievici din istoria ICR. Se răstălmăcesc declarații, se monumentalizează subtexte „subversive“, se contabilizează „abateri“, se incită la dispreț și agresiune. Iar ce e bun și foarte bun e trecut sub tăcere, relativizat, dacă nu chiar întors pe dos, în beneficiul unei stigmatizări definitive. Caragiale era de părere că „noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult“. Da! Dar pe baza istoriei recente, am putea adăuga că se discută, într-adevăr, mult, numai că nu despre ce trebuie. Cu alte cuvinte, nu se mai distinge între esențial și neesențial, între știre, zvon și bîrfă, între merit și impostură, între cercetare sobră și bătaie de cîmpi. Pe acest fundal, cartea lui Mircea Vasilescu este o admirabilă excepție. Distribuie cu:    

Aparut in Dilema veche, nr. 787, 21-28 martie 2019