942

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative Catedra Politologie

Pantelimon VARZARI

INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE (Studiu)

Aprobat de Consiliul metodico-ştiinţific şi editorial al USM

„Oricît de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum” 1

Mihai EMINESCU INTRODUCERE Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului elitei politice a fost şi rămîne de o deosebită importanţă. Întreaga dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează că organizarea şi conducerea democratică şi nedemocratică a societăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor politici (elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul de presiune etc.), care joacă diverse roluri în viaţa politică a societăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării puterii nu presupune o participare egală la putere a tuturor cetăţenilor, deoarece în orice societate, în afară de inegalitatea economică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică. Întotdeauna şi pretutindeni la putere se află doar un grup restrîns de persoane, care obligă masele să-l recunoască şi să i se supună. Fundamentarea necesităţii de a diviza societatea în minoritate guvernantă şi majoritate guvernată este prezentă în doctrinele elitiste clasice şi cele contemporane care se deosebesc prin diverse tratări ale inegalităţii politice şi soluţii ale depăşirii acesteia. Existenţa inegalităţii sociale poate fi acceptată ca un postulat indiscutabil cu specificarea că este vorba nu despre diferenţieri naturale după sex, vîrstă, caracteristici fizice şi alte variabile, ci despre inegalităţi sociale care se reproduc în anumite forme stabile, acestea fiind o reflectare a structurilor politice, economice, cultural-normative ale unei societăţi concrete. Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, elementul căreia îl constituie diferenţierea societăţii în conducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al problemei, într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihice şi cu alte diferenţieri între oameni, din care rezultă că nu toţi indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica socialpolitică istorică şi cea curentă demonstrează că organizarea socială optimală a unei comunităţi umane şi deci soluţionarea adecvată a 2

problemei privind guvernarea eficientă a societăţii rezidă în optimizarea corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi mase (guvernaţi). În consecinţă, într-un regim democratic înţelegerea corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile şi mecanismele care asigură tuturor membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic, economic, social, cultural etc. Apariţia elitismului clasic a fost în mare măsură o replică a marxismului. Elitismul şi ştiinţa politică elitistă au fost şi rămîn în continuare contestate atît de pe poziţiile marxismului, cît şi de pe cele ale pluralismului. Marxiştii consideră că elitiştii nu pot explica baza dominaţiei unei elite, care nu poate fi decît raporturile economice între clase. Pluraliştii estimează că societăţile moderne, dezvoltate şi liberale, sînt caracterizate prin multiplicarea intereselor şi prin competiţia pentru putere şi influenţare. La rîndul lor, mulţi critici ai pluralismului susţin că aceasta prezintă un tablou derutant al funcţionării democraţiilor liberale contemporane. Actualmente, relativ puţini cercetători împărtăşesc integral poziţia elitistă clasică. Şi totuşi elitismul a influenţat pe diverse planuri gîndirea politică şi politica contemporană. Nu e surprinzător faptul că studiul elitelor a devenit o parte componentă a problematicii politologice curente şi în arealul ţărilor postcomuniste. Lucrarea de faţă este elaborată în genul unui material didactic şi de aceea îmbină în sine elemente ale expunerii sub formă de lecţie şi ale expunerii ştiinţifice. Ea este o abordare oarecum monografică a problematicii elitologice. De aici rezultă o serie de dificultăţi legate de sărăcia bibliografică în tratarea subiectului propriu-zis. În acelaşi timp, s-a făcut efortul, pe cît a fost posibil, ca expunerea să poarte un caracter structural-evolutiv. Ne exprimăm convingerea că lucrarea de faţă va servi drept imbold în elaborarea altor scrieri în problematica elitologică. COMPARTIMENTUL I. STATUTUL EPISTEMOLOGIC ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI 3

TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI 1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei Elitologia, disciplină ştiinţifică complexă, a apărut la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX şi totdeauna a fost actuală pentru cei preocupaţi de problematica puterii politice. Această ramură ştiinţifică încerca, într-un mod sau altul, să sesizeze anumite probleme ce frămîntau societatea şi deci să răspundă la provocările timpului. Astăzi, societăţile tranzitorii pun în faţa membrilor săi tot mai multe probleme de genul: ce facem? de unde venim? ce construim şi încotro mergem? La aceste şi alte aspecte situative încearcă să răspundă toate ştiinţele politice, inclusiv şi elitologia. Cele expuse ne fac să evidenţiem necesitatea şi să determinăm importanţa studierii elitologiei. În primul rînd, în ştiinţele politice din societăţile posttotalitare are loc un împrumut masiv din literatura ştiinţifică occidentală a diverselor concepte, paradigme, termeni etc. Referindu-ne la termenul de elită, vom arăta că utilizarea acestuia în limbajul ştiinţific şi publicistic poartă adesea un caracter neadecvat, amorf, necorespunzător realităţii obiective şi astfel el (termenul) îşi pierde valoarea, sensul şi conţinutul său iniţial. Spre exemplu, termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuţilor”, al “păturilor influente din societate”, al “cremei societăţii (naţiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se transformă într-un compliment cu sensul de persoană “autoritară”, “vestită”, “eminentă” etc. În al doilea rînd, în societăţile totalitare ştiinţele politice erau considerate drept “ştiinţe burgheze antiştiinţifice” şi izgonite din sălile de studii. Partocraţia, care deţinea în mîinile sale întreaga putere de stat, avea o atitudine ostilă faţă de politologi, deoarece metodele şi abordările lor obiective şi imparţiale prezentau un pericol pentru guvernanţi. Dat fiind faptul că regimurile totalitare erau angajate în lupta ideologică cu Occidentul, multe concepte au fost “exilate” din ştiinţele politice. A fost exilat şi conceptul de elită şi cu deosebire cel 4

de elită politică, căci “dacă elita există (funcţionează), atunci acest lucru are loc numai în societăţile antagoniste (capitaliste)”. Cu alte cuvinte, motivul principal era de ordin “ştiinţific”: marxism-leninismul dispunea de propriul său concept – conceptul de clasă socială. O dată cu transformarea Republicii Moldova în stat suveran şi independent, în care ştiinţele politice se instituţionalizează, apare necesitatea autocunoaşterii societăţii noastre, înţelegerii locului şi rolului noilor structuri de putere în sistemul relaţiilor sociale şi politice. În al treilea rînd, societăţile de tranziţie se caracterizează prin constituirea şi afirmarea noilor structuri politice instituţionalizate, prin stratificare masivă şi mobilitate socială, prin polarizare socială crescîndă a comunităţii umane. Apariţia şi dezvoltarea noilor structuri sociale şi politice, inclusiv impunerea noilor elite în viaţa politică a societăţii, necesită studierea şi examinarea subiecţilor politici. De aceea creşterea rolului elitologiei şi al altor ştiinţe politice în viaţa societăţii este determinată de nivelul dezvoltării sferei politice ca sferă dominantă (prioritară) a societăţii. Altfel spus, caracterul complex al derulării proceselor social-economice şi politice neordinare, includerea în arena politică a noilor subiecţi colectivi şi individuali, diverse comportamente ale acestora denotă necesitatea cercetărilor teoretice şi practice în domeniul ştiinţelor politice. Elitologia (teoria elitelor), fiind considerată de majoritatea cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de ramură, poate fi prezentată ca un ansamblu de gîndire, avînd ca scop să explice natura, locul şi rolul grupurilor sociale în mîinile cărora se află concentrată influenţa politică şi puterea decizională. Definirea conţinutului specific al elitologiei implică precizarea domeniului ei de studiu. În determinarea obiectului de studiu al elitologiei şi al statutului ei ştiinţific (epistemologic) se disting cîteva poziţii teoretice: dacă după unii politologi elitologia studiază politicul la concret cu toate aspectele sale specifice (sistemul politic, acţiunea politică, gîndirea politică etc.), alţi polito5

logi apreciază drept obiect de studiu al elitologiei cercetarea procesului de guvernare a societăţii. Oricum, elita, ca subiect politic, persistă în ambele definiri ale obiectului de studiu al elitologiei. Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice, economice şi sociale într-o comunitate umană. Urmărind evoluţia istorică şi politică a conceptului de elită, sociologii şi politologii califică prin acest termen pe acei membri ai unei societăţi care deţin o poziţie superioară în cadrul ei. Acesta este sensul generic, social şi politic al conceptului de elită. La nivel mai concret, se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii unei meserii, ai unei profesiuni, ai unei arte, care excelează în sfera lor de activitate (elita arhitecţilor, elita zugravilor, elita spărgătorilor de case de bani etc.). În cel de-al doilea sens, conceptul de elită nu presupune şi o excelenţă morală, caracteristică pe care o presupune, de altfel, integral, un singur concept aferent elitei - conceptul de aristocraţie. Referindu-ne exclusiv la conceptul de elită (politică, economică, ştiinţifică, informaţională, militară etc.), putem constata că orice societate umană are nevoie de o pătură conducătoare (cîrmuitoare, diriguitoare, stăpînitoare, guvernantă sau dominantă) în cadrul diviziunii organice şi sociale a muncii. Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie, cultură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele şi tainele puterii, ale dominaţiei (arca6

num imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit volum de putere. Membrii elitei, ajungînd în această poziţie prin diferite modalităţi (bunăstare, statut familial, superioritatea pregătirii, abilităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine puterea în mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în mod mai puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale. 2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice Elitologia, prin conţinutul şi obiectul său de studiu, poate fi considerată (după statutul epistemologic) o disciplină, o ramură a ştiinţelor politice care studiază procesul de conducere (guvernare) social-politică a societăţii, activitatea structurilor de putere, precum şi formarea, dezvoltarea, componenţa şi anatomia degradării păturii superioare a societăţii, locul şi rolul elitelor politice şi al clasei conducătoare în societate, raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Deci această disciplină ştiinţifică are un obiect propriu de reflecţie teoretică, de studiu, cunoaştere şi de cercetare empirică. Fundamentarea teoretică a obiectului elitologiei necesită însă implicit cunoaşterea rezultatelor cercetărilor şi din celelalte discipline ştiinţifice politice înrudite, cu care ea (elitologia) interferează fără a le substitui. Precum se ştie, politologia (ştiinţa politică sau teoria generală a politicii) este o ştiinţă despre domeniul politic, o ştiinţă care studiază geneza, esenţa, legitatea şi funcţionalitatea politicului. Însă domeniul politic (ca domeniu al vieţii sociale, ca subsistem al sistemului social global) constituie şi obiectul de studiu al altor discipline din arealul ştiinţelor politice (sociologia politică, filosofia politică, psihologia politică, antropologia politică, etica politică, geopolitica, ştiinţa statului, ştiinţa dreptului, ştiinţa partidelor politice, istoria politică etc.). Ştiinţa politică contemporană constituie un complex întreg şi diversificat de discipline ştiinţifice. Vom preciza că politicul reprezintă acea dimensiune imanentă a societăţii, acea sferă particulară a vieţii sociale, acea modalitate specifică a organizării interioare a sistemului social global care constituie, în fond, obiectul de studiu al tuturor şti7

inţelor politice. În acest sens vom arăta că reputatul politolog român Ovidiu Trăsnea în una din lucrările sale1 înţelege prin disciplinele politice acele discipline care, într-o viziune globală sau parţială, cu o finalitate teoretică sau operaţional-aplicativă, folosind o abordare structurală sau istorică, se consacră studiului vieţii politice. Deşi respectivele discipline sînt diferite atît ca natură, cît şi sub raportul structurii, ariei şi funcţiunilor lor specifice, acelaşi autor foloseşte termenul de “sistem al ştiinţelor politice” pentru a sugera comunitatea relativă a obiectului lor (politicul în diferitele sale laturi şi ipostaze), relativa lor unitate funcţională (converg în explicarea politicului şi orientarea sau raţionalizarea acţiunii politice), precum şi interacţiunile care există între ele şi care, pe măsura avansării tendinţelor de diferenţiere şi integrare, proprii ştiinţei contemporane, devin tot mai ample şi mai complexe, promovînd forme noi de cooperare interdisciplinară, de cercetare pluridisciplinară2. Pentru o viziune globală şi cuprinzătoare asupra ştiinţelor politice, pentru o înţelegere adecvată a raporturilor lor reciproce şi a graniţelor dintre ele, Ovidiu Trăsnea trasează în unele lucrări ale sale3 următoarea schiţă a sistemului ştiinţelor politice, model-ipoteză susţinut şi de alţi autori4: 1) ştiinţe politice teoretice, printre care ştiinţa politică fundamentală (teoretică, structural-istorică şi nomotetică) sau politologia şi ştiinţe politice speciale (elitologia, stasiologia, conflictologia, ştiinţa relaţiilor internaţionale, psephologia – ştiinţa comportamentului electoral, polemologia – ştiinţa războiului, irenologia – ştiinţa păcii etc.); 2) ştiinţe politice aplicative sau praxiologice (praxiologia politică ge1

Vezi mai detaliat: Trăsnea O. Probleme de sociologie politică. – Bucureşti, 1975, p. 8. 2 Mattei Dogan precizează principalele caracteristici ale ştiinţei politice contemporane prin specializare, fragmentare şi hibridare. A se vedea: Dogan M. Sociologie politică. Opere alese. – Bucureşti, 1999, p.356. 3 Trăsnea O. Op. cit., p.7-9; Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. – Bucureşti, 1972, p.14-39. 4 Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică. În 2 volume. Vol.1. – Cluj-Napoca, 1994, p.18-32; Măgureanu V. Studii de sociologie politică. – Bucureşti, 1997, p.38-45 etc. 8

nerală sau ştiinţa conducerii politice, ştiinţa acţiunii politice şi ştiinţele aplicative speciale), existenţa autonomă a cărora mulţi politologi o contestă; 3) ştiinţe politice de graniţă (secante, limitrofe, înrudite sau interdisciplinare), din care fac parte sociologia politică, antropologia politică, ştiinţele juridice ale dreptului constituţional, ale dreptului administrativ şi ale dreptului internaţional, psihologia politică, geografia politică, istoria politică. Aceste şi alte ştiinţe realizează joncţiunea sistemului cu alte ştiinţe din afara lor şi se concentrează, de asemenea, asupra fenomenului politic, dar din unghiuri de abordare specifice, extrapolitologice. În linii mari, putem constata că, dacă politologia studiază domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale (macropoliticul), celelalte ştiinţe politice amintite mai sus, inclusiv elitologia, sînt, într-un fel, ştiinţe particulare, deoarece fiecare dintre acestea abordează un anumit segment al politicului (micropoliticul) şi nu ansamblul său. În cazul mai multor discipline politice (filosofia politică, antropologia politică, geopolitica etc.) specificul lor de abordare apare mult mai vădit şi mai delimitat, însă în ceea ce priveşte politologia şi elitologia obiectul lor de studiu devine, în mare măsură, identic, deosebindu-se doar după maniera lor de abordare. Această realitate i-a determinat pe unii politologi să considere politologia ca ştiinţă fundamentală a politicului. În acelaşi timp, unii specialişti, considerînd elitologia o disciplină ştiinţifică complexă şi autonomă, arată că ea s-a format în albia filosofiei politice (Ghenadii Aşin, Rusia), alţii – în albia ştiinţelor sociologice (Olga Krîştanovskaia, Rusia). Însă majoritatea cercetătorilor opinează că elitologia a apărut în cadrul ştiinţelor politice şi deci face parte din sistemul ştiinţelor politice (Stelian Tănase, spre exemplu). 3. Funcţiile şi metodologia elitologiei Elitologia, ca şi politologia în ansamblu, fiind preocupată de studierea directă a realităţii social-politice şi de sintetizarea datelor oferite de alte ştiinţe politice, vizează o anumită finalitate concretizată prin îndeplinirea anumitor funcţii (metodologică, teoretico-cognitivă, teoretico-explicativă, conceptuală, normativ-aplicativă sau criti9

că, axiologică sau de valorizare, praxiologică sau de raţionalizare, educativă sau civică, prospectivă sau de prognozare ş.a.). Evidenţierea funcţiilor elitologiei este necesară pentru delimitarea ei ca ramură ştiinţifică, ca domeniu specific de cercetare, ca ştiinţă şi disciplină autonomă în raport cu celelalte ştiinţe politice. Pentru definirea obiectului de studiu al oricărei ştiinţe se impune şi precizarea metodologiei acesteia, cu ajutorul căreia se realizează investigaţia ştiinţifică. Metodologia este un ansamblu de metode, mijloace, procedee şi tehnici de cercetare integrate într-o viziune, într-un cadru teoretico-conceptual, propriu disciplinei respective1. În cazul elitologiei, ca şi în cel al politologiei, al sociologiei politice şi al altor ştiinţe politice, acest cadru îl constituie concepţia ei teoretică proprie asupra politicului, principiile şi categoriile specifice prin care îl defineşte. Metodologia ocupă un loc central în asigurarea nivelului calitativ-ştiinţific al investigaţiei realităţii politice. De asemenea, se subliniază întemeiat că metodologia ştiinţei este strîns legată de filosofie, deoarece filosofia este baza conceptuală a oricărei metodologii2. Metodologia, fiind teoria despre metodele cunoaşterii ştiinţifice, conţine următoarele componente definitorii: 1) enunţuri (teze, postulate, formule) teoretice fundamentale care servesc drept orientări în abordarea realităţii sociale; 2) metode şi mijloace de cercetare şi culegere (colectare) a datelor empirice; 3) tehnici şi procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor obţinute, de ordonare, sistematizare şi corelare necesare pentru argumentarea ştiinţifică; 4) metode şi procedee de analiză, interpretare şi construcţie (reconstrucţie) teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării descrierilor, tipologiilor, explicaţiilor şi predicţiilor teoretice. Mergînd pe urmele lui David Easton3 şi ale altor cercetători occidentali, politologii români Ovidiu Trăsnea şi Ion Mitran în stu1

Măgureanu V. Op. cit., p.48. Mihai N. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. – Chişinău, 1996, p.48. 3 Easton D. (ed.). Varieties of Political Theory. – Chicago, 1966; Easton D. The Political System. – Chicago, 1953 etc. 10 2

diile lor4 divizează întreaga varietate a modurilor de abordare (a metodelor) practicate în ştiinţa politică în două categorii distincte. Este vorba, în primul rînd, de modurile de abordare politologice, din şirul cărora fac parte instituţionalismul sau orientarea instituţionalistă (M. Prelot este considerat unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi al acestei direcţii), psihologismul (utilizat de Confucius şi N. Machiavelli, de S. Freud care fundamentează concepţia psihanalizei), behaviorismul (şcoala behaviorală sau comportamentalismul, direcţie fondată de W. Wilson), structural-funcţionalismul (utilizarea sa se datorează lui G.A. Almond şi şcolii sale, metodă numită şi paradigma Almond), funcţionalismul (model de cercetare utilizat des în elitologie), formalismul (inovaţie recentă în cîmpul analizei politice), analiza semantică sau logică a limbajului politic (demers terminologic în accepţia lui G. Balandier), teoria jocurilor etc. În al doilea rînd, este vorba de tipurile de analiză (de reflecţie) extrapolitologice a politicului. În această categorie sînt incluse modurile de abordare istoric (istorico-logic sau logico-istoric), sociologic (utilizat pe larg de marxism în analiza politicului ca suprastructură a bazei economice), economic (considerat de unii autori mod de elaborare din punct de vedere al activităţii), psihologic (abordare ce a impus necesitatea constituirii unei discipline cum este psihologia politică), juridic, geografic (abordare ce a condiţionat apariţia geopoliticii ca ştiinţă interdisciplinară), antropologic (folosit la vremea sa de Aristotel), filosofic (numit, de obicei, mod de abordare ontologic sau substanţional). În prezent aceste moduri de abordare sînt fortificate cu noi metode de analiză a politicului, cum ar fi cea sistemică (cunoscută ca paradigmă sistemică sau paradigma Parsons-Easton), comparativă (metodă de reflecţie folosită de la Aristotel încoace, condiţionînd apariţia politologiei comparate ca una dintre direcţiile ştiinţei politice fundamentale), dialecticocritică (folosită de marxism şi neomarxism, de gîndirea liberală de stînga şi social-democrată), normativ-valorică (folosită, îndeosebi, 4

Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană, p.52-125; Mitran I. Politologia în faţa secolului XX. – Bucureşti, 1997, p.38-42. 11

în anii “războiului rece” în scopul argumentării formei optimale a unui sau altui regim politic). La sfîrşitul sec. XX în ştiinţele socioumane tot mai insistent se impunea o nouă metodă de analiză, numită metoda sinergetică (grec. “synergeia” – acţiune colectivă), apariţia căreia (ca direcţie de cercetare) este legată de numele chimistului belgian (de origine rusă) I. Prigojin şi de numele fizicianului german G. Hacken. Acest tip nou de reflecţie teoretică în ştiinţele politice oferă posibilitate cercetătorului să aprecieze în chip nou unele procese, fenomene, evenimente şi fapte politice care nu pot fi examinate cu ajutorul metodelor tradiţionale. În opinia unor autori, sinergetica, ca mod de abordare, de reflecţie teoretică, a ocupat poziţiile pierdute de metoda dialectică1. În fine, abordarea extrapolitologică a politicului, fiind un proces complex cu reflexie socială de amplitudine, are menirea să îmbogăţească dimensiunea analizelor politice în ştiinţele politice, inclusiv şi în elitologie. TEMA II. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI 1. Puterea politică şi elitele Puterea poate fi considerată unul din fundamentele societăţii. Ea persistă acolo unde există o comunitate de oameni bazată pe anumite reguli, norme şi valori. În cadrul grupurilor sociale este inerentă diviziunea socială referitoare la gestionarea, dirijarea şi conducerea diverselor forme de activitate umană. Anume aici apar anumite inegalităţi şi asimetrii de roluri şi deci anumite raporturi între diferite categorii de oameni şi indivizi aparte. Se 1

Vezi, spre exemplu: Политология. /Под. ред. Г.В. Полуниной. – Москва, 1998, с.40-45; Венгеров А. Синергетика и политика. //Общественные науки и современность, 1993, №4, с.55-69; Сачков Ю. Независимость в структуре бытия и познания. //Свободная мысль, 1995, №12, с.81-82; Делокаров К.Х. Системная парадигма современной науки и синергетика. //Общественные науки и современность, 2000, №6, с.110-118 etc. 12

poate afirma că puterea se manifestă ca factor global şi integrator al comunităţii umane, devenind, astfel, o matrice în ceea ce priveşte activităţile acesteia. Obiect al politicii devine nu orice putere, ci doar puterea în sens public. Deja Aristotel a încercat să separe autoritatea liderului politic în cadrul polis-ului grecesc de alte forme ale puterii (puterea stăpînului asupra sclavului, soţului asupra soţiei, părinţilor asupra copiilor). Politica este mai întîi de toate o tendinţă de obţinere şi menţinere a puterii publice, tendinţă către dominaţia şi exercitarea acesteia de un anumit grup de persoane numit elită, clasă guvernantă etc. Puterea, fiind o componentă esenţială a oricărei societăţi, împreună cu societatea traversează un proces complicat de schimbare a fenomenelor şi manifestărilor sale. Sistemul de putere într-o societate umană contemporană este bine structurat (pe verticală şi pe orizontală) şi este compus dintr-o reţea diversificată de instituţii specializate (politice, economice, militare, diplomatice, birocratice, financiare, judiciare etc.) care reglementează relaţiile sociale şi determină cîmpul puterii. În cadrul acestui sistem se evidenţiază structurile puterii centrale (aparatul sau corpul administrativ), substraturile subordonate lor nemijlocit (administrarea de nivel mediu), subiectul şi obiectul puterii. Puterea ca fenomen social posedă cîteva dimensiuni distincte, iar în dependenţă de diferitele componente ale sale (subiect, obiect, resurse, proces etc.) şi de multitudinea activităţilor sociale, poate fi clasificată în diverse genuri (forme sau tipuri). Fiecare formă de manifestare a puterii se distinge prin caracteristicile şi conotaţiile sale specifice, dezbătute şi descifrate de disciplinele ştiinţifice respective. Puterea politică (puterea de stat constituie nucleul acesteia) determină activitatea celorlalte instituţii sociale. Ea, în mod direct sau indirect, influenţează asupra dezvoltării tuturor subsistemelor sistemului social global (politic, economic, cultural, normativ, militar, social etc.). Fără a detaliza, vom sublinia doar că puterea politică, fiind unul dintre genurile majore ale activităţii umane, include toate relaţiile ce apar între stat, partide 13

şi mişcări politice, elite politice, grupuri sociale etc. cu privire la putere, iar prin intermediul instituţiilor politice se exprimă voinţa dominantă a unui subiect, dar şi a întregii societăţi. Printre trăsăturile definitorii ale acestei puteri vom remarca supremaţia şi obligativitatea deciziilor pentru întregul organism social şi, respectiv, pentru toate celelalte genuri de putere; universalismul şi caracterul public al puterii politice, deoarece acesta acţionează în baza dreptului din numele întregii societăţi; legalitatea în utilizarea resurselor (mijloacelor) în scopul cuceririi, menţinerii şi exercitării puterii; prezenţa unui singur centru decizional (celelalte genuri ale puterii, spre deosebire de puterea politică, poartă în societăţile democratice dezvoltate un caracter policentric); prezenţa unui sistem integrat de organe de putere etc. Din cele expuse mai sus rezultă că puterea politică, ca subsistem al sistemului puterii sociale, poate fi definită drept capacitatea de a integra, de a agrega, de a conjuga toate elementele sistemului social. Fiind axa vieţii politice a societăţii, acest gen de putere constituie elementul-cheie al complexului de structuri şi fenomene sociale, pe care le ordonează şi le ierarhizează în conformitate cu obiectivele definite. Vorbind despre structura puterii politice, vom preciza că aceasta din urmă reflectă o anumită interacţiune, o relaţie (dominaţie, conducerea unora asupra altora). Precum se ştie, orice relaţie, inclusiv cea de putere, presupune două părţi: pe de o parte – guvernanţii, subiecţii puterii care deţin şi exercită puterea, iar, pe de altă parte – guvernaţii, subordonaţii, supuşii, obiectul, asupra căruia este îndreptată activitatea subiectului, acţiunea puterii. Din perspectiva abordării structural-sistemice, se poate afirma că relaţiile de putere (raporturile de dominaţie – supunere), independent de baza legitimităţii, se prezintă ca o interacţiune asimetrică a conducătorilor şi conduşilor. Oricum, subiectul şi obiectul sînt exponenţii (purtătorii, agenţii, actorii) direcţi ai puterii. De altfel, noţiunile “subiect” şi “obiect” sînt categorii filosofice. Prin subiect se înţelege individul sau grupul social care acţionează şi cunoaşte activ, are conştiinţă şi voinţă. Subiecţii puterii întruchipează baza activă şi reglatoare a puterii şi, de obicei, poar14

tă un caracter ierarhic: dacă un individ sau un grup social înzestrat cu putere este actorul (exponentul) principal şi exprimă nivelul primar al puterii, atunci organizaţiile politice (elitele şi liderii politici, formaţiunile politice, grupurile de presiune, statul, comunitatea naţională şi cea internaţională sau o altă comunitate umană nemijlocit inclusă în structurile de putere) prezintă nivelul secund al puterii. Desigur, legătura dintre aceste niveluri poate fi încălcată. Spre exemplu, liderii pierd adeseori legătura cu masele şi chiar cu propriile lor partide. Subiectul poate deveni un exponent efectiv al puterii numai în cazul în care posedă anumite calităţi şi abilităţi, cum ar fi, spre exemplu, dorinţa de a conduce, voinţa de putere, competenţa profesională, responsabilitatea personală, autoritate, prestigiu, legitimitate, încredere. Fiind înzestrat cu anumite virtuţi, subiectul determină conţinutul acţiunii întru atingerea unor ţeluri propuse. De caracterul obiectivelor urmărite, de metodele, mijloacele şi resursele utilizate pentru atingerea celor concepute depind, în mare măsură, atitudinea executanţilor (supuşilor) faţă de conducător (lider) şi relaţiile între subiect şi obiect. Obiectul politicii îndeplineşte rolul de executant al dispoziţiilor subiectului puterii şi este reprezentat de un individ (indivizi, cetăţeni), grup (pătură) social, societate (naţiune, popor) sau o altă comunitate umană. Puterea, după cum s-a menţionat, este asimetrică, bilaterală şi deci presupune o interacţiune a subiectului şi obiectului acesteia. Ea (puterea) nu poate exista fără a supune obiectul, însă disponibilitatea acestuia pentru supunere depinde de o serie întreagă de factori, inclusiv de motivele supunerii (spre exemplu, autoritatea liderului), de calităţile obiectului propriu-zis (cum ar fi, de pildă, cultura politică a populaţiei) etc. La capitolul privind corelaţia dintre subiectul şi obiectul puterii vom face trei precizări semnificative. În primul rînd, puterea bazată pe coincidenţa intereselor şi convingerilor, pe autoritate, prestigiu şi pe alte dimensiuni se transformă în identificarea obiectului şi subiectului politicii. În acest caz se ajunge la o forţă maximă a puterii, iar subiectul este interpre15

tat de obiect drept ocrotitor şi sprijinitor (cazul unor societăţi democratice contemporane). În al doilea rînd, ca reflectare a rolului primordial al subiectului în raport cu puterea în viaţa cotidiană este răspîndită adesea ideea identificării puterii cu exponenţii ei (cazul societăţilor de tranziţie). Astfel, se vorbeşte despre deciziile puterii, acţiunile acesteia etc., înţelegînd prin putere organele ei de conducere. În al treilea rînd, în procesul guvernării se utilizează adesea două modalităţi, vorbindu-se astfel de două “faţete ale puterii”. Dacă prima include stimularea obiectului pentru săvîrşirea anumitor acţiuni convenabile subiectului puterii (spre exemplu, participarea la alegeri, sau, dimpotrivă, abţinerea de la participare la manifestările de masă), a doua modalitate constă în asigurarea inactivităţii supuşilor, blocarea anumitor forme de comportament nedorite de subiectul puterii. Istoria politică a ţării noastre este bogată în exemple de acest gen, unul din ele fiind desfăşurarea procesului de colectare a semnăturilor în susţinerea unui referendum republican legislativ pentru modificarea sistemului electoral, proces iniţiat de Alianţa Social-Democrată în primăvara anului 2002. 2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai politicii Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asigura funcţionalitatea întregului corp social. Ea serveşte necesităţii interne de menţinere a coeziunii, consensului membrilor şi climatului social al comunităţii, asigurării echilibrului social al diferitelor segmente ale societăţii. În caz contrar, societatea se poate confrunta cu numeroase tensiuni şi conflicte care pun în pericol ordinea socială şi stabilitatea politică a societăţii. Diversitatea raporturilor, rolurilor şi poziţiilor sociale condiţionează anumite deosebiri dintre oameni într-o societate concretă. După cum demonstrează practica social-politică, anume împletirea intereselor de grup, diversele raporturi şi relaţii sociale 16

exercită o influenţă substanţială asupra conţinutului proceselor politice. Caracterul influenţei grupului social asupra politicii este determinat mai întîi de toate de menţinerea deosebirilor dintre indivizi în ceea ce priveşte deţinerea anumitor resurse care pot fi utilizate pentru protecţia intereselor sale. Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de a se implica în politică, de a-şi impune voinţa asupra altora, adică de a-şi exercita puterea, diferă în funcţie de scopurile urmărite, de mijloacele şi resursele folosite etc. Din aceste considerente, unul din izvoarele politicii constă în existenţa diferenţierii reale a populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei sociale a cetăţenilor. De aceea pentru orice societate problema se reduce la ordonarea acestor inegalităţi între diferite categorii de cetăţeni care se deosebesc după mai multe criterii specifice (putere, venit, ocupaţie, rol, poziţie, nivel de instruire etc.). Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite grupuri de indivizi în ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea de stratificare socială. În linii mari, stratificarea presupune că unele deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic. Din această perspectivă, în literatura sociologică stratificarea socială este definită ca o dispunere ierarhică a unui set de grupuri, pături şi categorii sociale pe o scară constituită în baza unui sau a mai multor criterii1. Această noţiune caracterizează de fapt asimetria existentă în raporturile dintre grupurile sociale care structurează şi ordonează societatea, însă totdeauna această asimetrie este rezultatul influenţei anumitor relaţii sociale, politice, economice şi de altă natură într-o societate. Unii specialişti consideră că stratificarea socială exprimă doar legăturile ierarhice dintre grupurile de oameni. Însă majoritatea cercetătorilor sînt de acord cu faptul că această noţiune caracterizeză distanţa socială dintre indivizi 1

Vezi: Dicţionar de sociologie. /Coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu. – Bucureşti, 1998, p.606; Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная стратификация. – Москва, 1996, с.27 etc. 17

nu numai pe verticală (de exemplu, deosebiri între poziţia profesorului şi a studentului), ci şi pe orizontală (raporturile dintre un profesor şi un cercetător ştiinţific). Diversitatea şi varietatea stratificării sociale presupune atît fixarea deosebirilor de grup, cît şi faptul că individul aparţine diferitelor straturi sociale (să zicem, un student se poate afla concomitent în postură de bărbat, fecior, sportiv, membru al unui grup etnic etc.). Pentru a caracteriza care este sau poate fi locul unui individ (grup social) în cadrul structurii sociale, în sociologia contemporană se utilizează noţiunile de status şi rol. Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei comunităţi umane include următoarele trei mari straturi: 1. Stratul superior care cuprinde şi elita societăţii. Acest strat numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice societate, precum ar fi specialiştii sau funcţionarii aparatului tehnico-administrativ, de stat şi de partid; conducătorii de rang superior (de stat, de partid, deputaţii, senatorii etc.), de ramuri şi de mari întreprinderi; businessmanii de mare calibru; o parte din intelectualitate, din savanţi, din lucrătorii de aprovizionare şi comerţ etc. Stratul superior, deosebindu-se după volumul puterii deţinute, după bogăţie şi venit, mai este numit adesea şi “crema societăţii”. Constituind doar circa 2-4% din populaţia unei naţiuni, el este “capabil” să cheltuie pînă la o treime din produsul intern brut (cazul societăţilor de tranziţie). 2. Clasa de mijloc înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri sociale: proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii), funcţionari şi intelectuali, bancheri şi financiari, ofiţerime şi slujitori ai cultului, muncitori şi fermieri, comercianţi şi individuali, cooperatori şi meseriaşi, manageri şi persoanele profesiilor libere (după Max Weber) ş.a. Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 70-75%), constituie suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii politice (cazul societăţilor democratice occidentale)1. Clasa de mijloc se deosebeşte 1

Vezi mai detaliat: Varzari P. Formarea clasei de mijloc ca bază a stabilităţii sociale. //Revistă de filosofie şi drept, 1998, nr.1, p.34-40; nr.2-3, p.30-34. 18

de stratul superior prin locul şi rolul său în sistemul relaţiilor de producţie (produce bunuri materiale şi spirituale, prestează servicii sociale etc.). 3. Pătura inferioară este reprezentată de astfel de grupuri şi categorii sociale ca studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele, invalizii şi vagabonzii, criminalii şi deţinuţii, prostituatele şi alte elemente declasate ale societăţii. Semnificativ pentru aceste şi alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la 20 la 25% şi au venituri, în raport cu societatea concretă şi contextul dezvoltării ei, modeste sau chiar mizere. Dat fiind că reprezentanţii acestui strat nu sînt implicaţi în relaţiile de producţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii autori numesc întreaga clasă inferioară “drojdia” societăţii (Norman Goodman) sau “paria” societăţii (Dan Lăzărescu). Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa) stratificării sociale propusă mai sus reflectă o caracteristică generală a societăţii şi nu a membrilor săi în parte, deoarece deosebirile dintre indivizi exprimă inegalitatea socială ce rezultă din statusul social şi rolul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la baza formării şi dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care dispune de multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei variază la diferiţi autori: proprietatea privată sau factorul economic (J.-J. Rou-sseau şi K. Marx), poziţia (statusul) socială sau factorul social (K. Davis şi W. Moore), normele, sancţiunile şi comportamentul (Em. Durkheim şi R. Dahrendorf). În literatura de specialitate contemporană sînt specificate şi alte origini ale inegalităţii sociale şi deci ale stratificării sociale (deosebirile psihofiziologice, fizice şi intelectuale, socio-profesionale, morale şi religioase, etnice, de rasă şi de moştenire etc.). Lui M. Weber însă îi revine meritul de a fi reliefat caracterul multidimensional al stratificării şi autonomia relativă a fiecăreia din cele trei dimensiuni cu deosebirile lor specifice: economică (proprietate, avere, venit, resurse), statutară (poziţia socială, rolul social, prestigiul social, nivelul de pregătire, sexul, genul etc.) şi politică (volumul puterii, funcţiile politice, influenţa politică, autori19

tatea etc.). Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale care imprimă anumite conotaţii (variabile) politice, unii politologi1 evidenţiază mai multe forme ale deosebirilor de grup şi deci ale stratificării sociale: deosebirile teritorial-lingvistice (deosebiri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări), deosebirile de sex şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari, bărbaţi şi femei etc.), deosebiri de rudenie şi etnice (deosebiri dintre grupurile familiale, comunităţile etnice etc.), deosebirile religioase şi confesionale (deosebiri dintre reprezentanţii diverselor culte, dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socio-culturale (deosebiri dintre stilul de comportament, orientările de viaţă), deosebirile socio-economice (deosebiri după venituri, nivelul salariului, nivelul pregătirii şi competenţei profesionale ale diferitor grupuri de persoane), deosebiri după caracterul aprecierii de către societate a importanţei şi semnificaţiei unor forme de comportament al indivizilor (deosebiri în aprecierea prestigiului, stilului şi onoarei unor grupuri de oameni) şi deosebiri după gradul puterii de guvernare (dominaţie, de conducere) şi al influenţei (deosebiri după nivelul influenţei directe sau indirecte a persoanei sau a grupului de persoane în adoptarea deciziilor administrative). Fiecare dintre aceste forme ale deosebirilor de grup deţine izvoarele şi resursele sale de activitate politică a cetăţenilor, modalităţile şi mijloacele specifice de influenţare asupra structurilor de putere. Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care îl justifică printr-o ideologie ce este împărtăşită de cei care beneficiază cel mai mult de sistemul respectiv de stratificare socială. Sociologii ruşi Vadim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd metoda istorico-logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează nouă tipuri de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist, de cas1

A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию. Учебник для студентов высш. учеб. заведений. – Москва, 1997, с.127. 20

tă, bazat pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă, simbolicocultural şi normativ-cultural1. Sociologul american Norman Goodman2, reieşind din cercetările efectuate de Lane şi alţi autori notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav Milovan Djilas3), propune spre examinare încă un tip de sistem stratificaţional – sistemul de stratificare fără clase. Acest tip poate fi modelat doar teoretic, pentru că practica social-politică a societăţilor comuniste, totalitariste, a demonstrat cu prisosinţă imposibilitatea existenţei şi funcţionării unei societăţi fără clase4. Desigur, o societate sau alta îşi fundamenteză sistemul propriu de stratificare nu numai prin teorii pentru a explica existenţa sistemului stratificării sociale (abordarea de clasă susţinută de marxism şi neomarxism, teoria multidimensională weberiană, doctrina funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore, concepţia conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin ideologii politice cu programele lor de promovare şi susţinere a structurii sociale existente. Menţinerea, persistenţa şi durabilitatea unui tip de sistem stratificaţional într-o societate rezultă şi din influenţa altor instituţii sociale (economie, familie, religie, ordine publică), din acţiunea anumitor procese sociale şi politice care au loc în comunitatea umană şi derivă din cele două forme esenţiale de relaţii – de putere şi în afara puterii. În acest context vom afirma că în orice societate există grupuri sociale care deţin şi exercită puterea (diverse grupuri de elite divizate după sferele de activitate socială), grupuri sociale care tind către cucerirea puterii şi dominaţia politică (grupurile sociale din opoziţia politică), grupuri sociale care aspiră să aibă succes la sfera puterii 1

Vezi mai detaliat: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.49-58. Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999, p.166-167. 3 Djilas M. The New Class. An Analysis of the Communist System. – New York, 1960; Джилас М. Новый класс. - Mосква, 1970. 4 Un studiu important în acest sens a fost realizat de cercetătorul francez Jean-François Soulet. A se vedea: Soulet J.-F. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. – Iaşi, 1998. 2

21

(grupurile de interes, de presiune etc.) şi grupuri sociale care, în majoritatea lor, nu pretind la putere şi manifestă adesea o apatie, o alienare şi un absenteism total sau parţial de la procesul politic. 3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei Pentru a exista, funcţiona şi evolua, orice societate trebuie condusă, administrată, reglementată, controlată, orientată. Stratificarea ierarhică a societăţii contemporane în clase şi categorii tot mai numeroase, în grupuri şi pături cu cerinţe şi necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea acestora. Întrebarea sacramentală cine exercită real puterea – poporul sau un grup restrîns de persoane – totdeauna a avut o importanţă majoră pentru înţelegerea politicii ca proces. Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale participării politice (de la setea de putere şi bogăţie pînă la cele mai nobile – grija faţă de interesele sociale), politica, cu toate acestea, este o sferă a vieţii sociale destul de prognozată. Aceasta se datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune politică a instituţiilor politice (a statului, elitelor, liderilor, partidelor, grupurilor de presiune etc.) în baza rolurilor şi funcţiilor politice. Lupta politică (lupta pentru putere) se desfăşoară pe două planuri: între lideri, diferite grupuri sociale care acţionează pentru a cuceri, menţine sau influenţa puterea şi, totodată, între puterea care se exercită şi cei asupra cărora se exercită. Cu alte cuvinte, acţiunea politică este rezultatul participării a două categorii de subiecţi: pe de o parte, agenţi colectivi (partide politice, elite politice, grupuri sociale, grupuri de presiune, mase populare) şi, pe de altă parte, actori individuali (lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi). Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi individuali şi deci eficacitatea acţiunii politice este condiţionată de cîţiva factori majori, inclusiv de rolurile şi funcţiile politice îndeplinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau individuali, de 22

statusul politic pe care îl ocupă aceştia. Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor unui subiect social, definind poziţia politică ocupată de acesta în societate şi identitatea lui politică. Rolul politic exprimă un comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-i revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui status îi este asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce pune individul sau grupul de persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre exemplu, statusul politic al elitei este determinat de anumite atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în elaborarea, adoptarea şi realizarea deciziilor politice pentru întregul corp social. De aceea, în afară de inegalitate socială şi economică, mai există şi inegalitate politică determinată de gradul şi modul exercitării sau influenţării puterii în societate. În acest sens se poate afirma că principalul criteriu al stratificării politice a populaţiei derivă din înălţimea şi profilul unui subiect politic, adică din împărţirea volumului de putere între membrii unui anumit grup social. Pentru elitologie, ca disciplină ştiinţifică, divizarea societăţii în straturi (grupuri, pături sau categorii), poziţia lor ierarhică şi criteriile stratificării (principalul fiind volumul de putere) sînt probleme de mare importanţă din mai multe motive. În primul rînd, definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei politice este un temei pentru studierea şi înţelegerea politicii instituţionalizate, a structurii şi sistemului politic al societăţii. În al doilea rînd, în analiza acţiunii politice pot fi evidenţiate anumite straturi politice, adică grupuri de persoane, instituţii politice care sînt plasate pe verticală sau orizontală în sistemul relaţiilor politice ale societăţii. În al treilea rînd, reliefarea straturilor politice în cercetarea locului şi rolului acestora în structura politică a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze, din punct de vedere politic şi practic, mobilurile acţiunii politice a subiecţilor colectivi şi individuali. Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi termenul “stratificare politică” care fixează volumul de putere 23

al subiecţilor politici în raport cu nivelul dominaţiei politice, locul şi rolul lor în sistemul politic al societăţii. Drept temei al stratificării politice servesc astfel de criterii ca volumul puterii, poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale, provenienţa, diverse calităţi şi abilităţi personale (autoritate, prestigiu etc.), precum şi atitudinea faţă de puterea politică (orientările politice). Majoritatea cercetătorilor definesc stratificarea politică în contextul diferenţierii populaţiei după criteriul statusului politic1, componentele structurale ale căruia sînt situaţia, poziţia şi prestigiul politic, orientarea politică, motivaţia acţiunii politice, competenţa şi profesionalismul în exercitarea funcţiilor politice. Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în societăţile democratice înalt dezvoltate are o formă relativ simetrică care poate fi comparată cu un romb. Grupurile principale ale populaţiei (“grosul populaţiei”) se include în componenţa clasei de mijloc, în timp ce nişele superioare şi inferioare ale corpului social sînt ocupate de grupurile sociale restrînse la număr, respectiv, de grupurile de elite şi grupurile de persoane defavorizate, marginale. Societăţile de tranziţie, în virtutea anumitor factori şi împrejurări de ordin economic, social şi politic, se pot caracteriza drept structuri de tip piramidal, în care majoritatea populaţiei este alcătuită din grupuri, pături şi categorii sociale cu venituri modeste sau chiar mizere şi deci cu o atitudine adesea peiorativă faţă de structurile de putere (cazul Republicii Moldova). Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează repartizarea puterii (şi avuţiei) în societatea umană printr-un model schematic în aceeaşi formă de piramidă2. Primul nivel al piramidei puterii este condus de un grup social de oameni “alfa”. Imediat sub acest grup, în piramida puterii, se situează urmaşii lor potenţiali – persoanele “beta”. Majoritatea populaţiei (masele, 1

Vezi, spre exemplu: Aнурин А.Ф. Политическая стратификация: содержательный аспект. //Социологические исследования, 1996, №12, с.82-89. 2 Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. – Cluj-Napoca, 1999, p.9-14. 24

“plebea”) o formează însă persoanele “omega”, în rîndul cărora există de asemenea mai multe trepte ierarhice. Probabil, această schemă este simplistă, însă redă accesibil şi sugestiv structura politică a societăţii contemporane. Oricum, grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în toate direcţiile stratificării. Mai mulţi cercetători subliniază faptul că nu mai putem vorbi de o elită (clasă) dominantă, înţeleasă ca întreg, unită prin aceleaşi interese, ci de diverse grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o pluralitate de segmente influente în diverse sectoare de activitate ale societăţii. Caracterul conlucrării şi selectării grupurilor de elită determină în mare măsură înfăţişarea, “fizionomia” oricărei societăţi. După cum s-a menţionat, unul din criteriile stratificării politice este orientarea politică, atitudinea individului sau grupului de indivizi faţă de putere. Problema e că diferenţierea politică are loc după caracterul convingerii populaţiei privind ordinea socială (organizarea comunităţii umane sau regimul politic) şi poate distribui mai echitabil bunurile şi valorile între straturi, iar direcţia (vectorul) dezvoltării societăţii este mai acceptabilă pentru populaţie. Putem afirma că în fiecare societate cetăţenii se clasifică în straturi politice după anumite orientări politice asemănătoare după conţinut, orientări ce semnifică un sistem mai mult sau mai puţin stabil de convingeri şi viziuni asupra direcţiei preferenţiale a politicii de stat (elita politică elaborează şi promovează o ideologie de stat sau o formulă politică conform programului său de guvernare). Se observă, de asemenea, că există o corelaţie strînsă între orientarea politică şi caracterul autoidentificării sociale, corelaţie care îşi găseşte afirmarea în divizarea cetăţenilor în straturi politice după apartenenţa lor politică: “dreapta”, “stînga” şi “centru” (originea delimitării “dreapta” – “stînga” se află într-un eveniment petrecut la şedinţa Adunării Constituante a Franţei din 28 august 1789 în timpul dez25

baterii veto-ului regal). Sigur că orientările politice opuse ale diferitelor grupuri de oameni condiţionează tensiuni, confruntări şi chiar conflicte deschise între straturi sociale, implicînd mase întregi de oameni (cazul Republicii Moldova în perioada conflictului transnistrean din 1992). În viaţa cotidiană însă, datorită atitudinii diferite a cetăţenilor faţă de programele, platformele, strategiile şi lozincile lansate de politicieni, lideri şi formaţiuni politice, au loc diverse disensiuni politice (latente sau deschise), fapt ce poate fi constatat îndeosebi în perioada declanşării anumitor evenimente politice (alegeri, referendumuri, dezbateri publice în jurul anumitor proiecte etc.). Diferenţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai sus vorbeşte despre existenţa unor legităţi în formarea şi dezvoltarea stratificării politice, care este un rezultat al tendinţelor evoluării unei comunităţi umane concrete.

26

COMPARTIMENTUL II. ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC 1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei Curente social-politice şi filosofice în care persistă ideea despre existenţa în componenţa oricărei structuri sociale a unei pături diriguitoare sau intelectuale ce determină evoluţia socială există de cîteva milenii. Teoria elitelor, care astăzi are mulţi aderenţi, cunoaşte predecesori vestiţi, începînd cu gînditorii antici. Interesul gînditorilor faţă de problema elitelor a fost determinat de mai multe motive. În primul rînd, individul conştientiza faptul că viaţa oamenilor depinde de deciziile structurilor de putere şi de aceea problema locului şi rolului cîrmuitorilor în viaţa unei comunităţi sociale se afla în centrul atenţiei gînditorilor din cele mai vechi timpuri. În al doilea rînd, problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, diferenţierea societăţii în conducători şi conduşi fiind un component important al diviziunii muncii. Acest fapt continuă să fie abordat de gînditori şi savanţi din perspectiva deosebirilor biologice, psihologice, socio-economice, de alte deosebiri între oameni (după nivelul studiilor şi pregătirii profesionale, după nivelul influenţei puterii în societate etc.), deosebiri ce condiţionează diferite consecinţe sociale pentru clasa conducătoare şi clasa condusă. În al treilea rînd, elitele în decursul secolelor erau transcedentale (termen kantian), adică deasupra lumii reale, mistice, ascunse, închise de ochii omului. De aceea “arcanum imperii” (taina puterii, taina dominaţiei) elitelor ademenea masele şi cercetătorul. Cu alte cuvinte, motivele interesului gînditorilor faţă de problema elitelor este de ordin gnoseologic, social şi politico-psihologic. Chiar dacă elitologia ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare este produsul sec. XX, totuşi originile ei pot fi găsite la 27

gînditorii chinezi antici şi, în special, în doctrine social-politice, filosofice şi morale, precum ar fi confucianismul (curent de idei fondat de Kong Fu Zi, 551-479 î. Chr.), daoismul (doctrină despre «dao» sau despre «calea» lucrurilor, al cărei întemeietor este Lao Zi, sec. VI-V î. Chr.), moismul (şcoală fondată de Mo Zi, 479-cca 381 î. Chr.) şi legismul (în fruntea legiştilor, numit mai tîrziu «fa jia», se afla cel mai cunoscut reprezentant al şcolii logice sau legiste Han Fei Zi, 280-234 î. Chr.). În ansamblu, pentru învăţătura politico-filosofică chineză este caracteristică predica elitarismului excepţional şi o anumită mobilitate socială, în timp ce pentru gîndirea social-politică indiană această mobilitate este interzisă, deoarece sistemul dur de caste avea la baza sa o ideologie elitară şi de aceea cultura şi elitele erau mitologizate în scrierile indiene. O mitologie apropiată în tratarea elitelor este specifică şi pentru învăţăturile grecilor antici. Platon (427-347 î. Chr.) este considerat primul gînditor antic care a formulat o concepţie elitară, neadmiţînd demosul să participe la viaţa politică. În lucrările “Republica” şi “Legile” el trasează contururile unei societăţi perfecte, prezentînd structura acestei societăţi (guvernanţii, militarii şi producătorii de bunuri), tipurile de organizare socială (timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania), organizarea economico-socială a ei. Statul ideal este condus de filosofi datorită înţelepciunii proprii, iar legile statului sînt elaborate de Consiliul Înţelepţilor. Conducînd statul, guvernanţii din “Legile”, spre deosebire de filosofii din “Republică”, se ghidează nu de propriile estimări, ci de legi pentru a înlocui deficienţele filosofilor. Aristotel (384-322 î. Chr.), la rîndul său, în “Politica” respinge concepţia lui Platon despre cetatea ideală ierarhizată şi fără posibilitatea jocului democratic. În opoziţie cu teoria platoniciană, stagiritul exaltă civismul grecilor şi practica ideii de constituţie. De altfel, constituţia (politeia) este conceptul-cheie în analiza aristotelică a realităţilor politice, este cea care defineşte identitatea unui polis şi exprimă ordinea societăţii. Gînditorul 28

grec distinge diferite construcţii (forme de guvernare) în funcţie de numărul celor ce deţin puterea (unul, puţini sau mulţi) şi natura lor etică (bună sau rea), deosebind astfel regalitatea şi tirania, aristocraţia şi oligarhia, politeia şi democraţia. Analiza guvernării este realizată de Aristotel prin intermediul a trei factori (deliberatorul care ia decizii; oficialii şi magistraţii; corpul judecătoresc), fiind astfel primul gînditor care distinge cele trei puteri în stat. Diferenţiind puterea dominantă de cea politică, el arată că este corectă acea putere care aduce folos, iar dacă guvernanţii trăiesc în bine, puterea este greşită. Dacă Aristotel este considerat a fi întemeietorul ştiinţei politice tradiţionale, N. Machiavelli este primul teoretician al politicii, fondatorul ştiinţei politice moderne. În linii mari, putem menţiona că ideile lui Machiavelli (1469-1527) privind corelaţia dintre cîrmuitori şi supuşi sînt contradictorii. Pe de o parte, el se pronunţă împotriva feudalilor care frînau unirea Italiei, iar, pe de altă parte, el avea temeri faţă de răscoala maselor ieşite de sub ascultare. Gînditorul renascentist caută o corelaţie optimală între cîrmuitor şi popor, găsind-o în puterea forte. În acelaşi timp, el condamnă puterea tiranică care desfrînează deopotrivă şi conducătorii, şi masele. Este interesantă tipologia lui Machiavelli referitoare la metodele de conducere care asigură “Principelui” eficacitatea puterii (conducători “lei” şi conducători “vulpi”), iar utilizarea unei diversităţi de mijloace pentru realizarea unui scop politic (forţa, violenţa, crima) a condus la o caracterizare peiorativă a conduitei cîrmuitorului prin termenul “machiavellism”. Analizînd locul şi rolul “Principelui” în viaţa socialpolitică a statului, el consideră că puterea trebuie acordată de preferinţă celor care nu tind spre ea, celor care sînt împovăraţi de ea, adică celor care nu doresc s-o capete. Ulterior concepţiile politice propuse şi argumentate de gînditori au devenit adesea inacceptabile pentru elitariştii consecvenţi. Spre exemplu, teoria contractului social, dezvoltată de către filosofii englezi Thomas Hobbes (1588-1679) şi John 29

Locke (1632-1704), iluminiştii francezi Montesquieu (16891755) şi J.-J. Rousseau (1712-1778) şi iluminiştii americani Benjamin Franclin (1706-1790) şi Thomas Paine (17371809), a servit drept temei pentru legitimitatea puterii politice, iar interesele statului au fost considerate mai presus decît cele ale guvernanţilor. Însă cei mai înverşunaţi oponenţi ai elitariştilor erau părtaşii suveranităţii populare şi ai democraţiei, precum şi egalitariştii care propovăduiau idei egalitare drept fundament al organizării vieţii sociale, inclusiv egalitatea de avere. De altfel, ideile egalitariste au luat naştere în societăţile de tip sclavagist, exprimînd un dor nostalgic după principiile egalitare ale societăţii preistorice (primitive). Ele s-au manifestat în Grecia şi Roma antică şi au găsit reflectare în cărţile biblice, în primele comunităţi creştine, în comunităţile monahale şi sectante, în mişcările sociale ţărăneşti din perioada medievală, precum şi în mişcările levellerilor (“nivelatorilor”) şi diggerilor (“săpătorilor”) ca orientări ale ideologiei politice în perioada revoluţiei engleze din sec. XVII. Dacă J.-J. Rousseau elaborează teoria egalităţii cu ideea păstrării micii proprietăţi private (ideal, de altfel, nerealizat de dictatura revoluţionară a iacobinilor care exprimau interesele stării a treia în ultima fază a revoluţiei franceze din sec. XVIII), François Noël Babeuf (1760-1797) şi reprezentanţii mişcării babuviste propagau un egalitarism radical (cerînd, printre altele, repartizarea bogăţiei publice în baza comunităţii de avere), în timp ce învăţătura comunist-utopistă propunea un egalitarism şi un ascetism total, avînd ca formă de exprimare comunismul de “cazarmă”. În opinia multor cercetători, Friedrich Nietzsche (18441900) poate fi considerat predecesorul direct al elitarismului sec. XX, ideile căruia au influenţat naţional-socialismul, alimentînd mişcarea fascistă şi alte curente radicale. Punctul de plecare în analiza sa este “voinţa de putere” care este esenţa oricărei acţiuni umane. Această voinţă este o forţă creatoare, iar lumea este lumea voinţei de putere. De aici divizarea societăţii are drept 30

consecinţă două tipuri de morală: morala stăpînilor (morala celor puternici, a elitei, a celor buni) şi morala sclavilor (morala celor răi, a celor mulţi, a maselor, adică a evreilor, anarhiştilor, democraţilor, ideologilor, revoluţionarilor, profeţilor, fraternităţii socialiste etc.). În opinia gînditorului german, în locul moralei celor mulţi, ar trebui propagată morala societăţii ierarhizate care, fiind opusă ideii de egalitate, reprezintă “un imperativ moral al naturii”. Astfel, el formează crezul elitarismului sec. XX – forţa puterii aristocraţiei, care trebuie să creadă ferm că ea există nu pentru societate, iar aceasta din urmă este doar un fundament şi o scenă, deasupra cărora, sus, se află nişte fiinţe superioare. 2. Tipologizarea elitarismului Elitologia ca disciplină ştiinţifică se constituie la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX datorită scrierilor lui V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels, consideraţi doctrinarii clasici ai elitologiei. Ulterior, elitologia suferă mai multe evoluţii, astfel încît astăzi ea reprezintă un conglomerat pestriţ de orientări politice şi curente teoretico-metodologice care adesea se opun una alteia. În literatura de specialitate sînt propuse mai multe clasificări ale doctrinelor elitiste1, clasificări elaborate în baza anumitor criterii. Folosind criteriul cronologic, se pot deosebi patru etape în constituirea teoriilor elitologice: 1)sfîrşitul sec. XIX – primele trei decenii ale sec. XX (perioada clasicilor elitologiei); 2)jumătatea a doua a anilor ’20 – prima jumătate a anilor ’40 ai sec. XX (perioada formării variantelor fasciste şi conservator-aristocratice ale elitarismului, precum şi a apariţiei primelor tendinţe de reconstruire a elitismului în sensul corelării lui cu valorile democraţiei); 3)jumătatea a doua a 1

A se vedea: Aшин Г.К. Элитология. Становление. Основные направления. – Москва, 1995, с.44-47; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии. Учебное пособие. – Москва, 1999, с.61-63; Juc V. O clasificare a elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.12-14 etc. 31

anilor ’40 – sfîrşitul anilor ’60 ai sec. XX (perioada creşterii influenţei tratării liberal-democratice a elitarismului, a teoriilor pluralismului elitelor, însă, totodată, şi perioada apariţiei variantei radical-democratice a elitismului care acuză caracterul nedemocratic şi elitar al sistemelor politice ale democraţiilor occidentale, în special, ale SUA); 4) anii ’70 ai sec. XX şi pînă în prezent (perioada căutărilor noilor paradigme în dezvoltarea ştiinţelor politice, perioada pluralismului politic predominant, perioada apariţiei teoriei pluralismului elitar şi teoriei poliarhiei, ultima fiind atacată de neoelitism care presupune structura elitară atît a sistemelor politice democratice, cît şi a celor nedemocratice). Conform orientării şi apartenenţei politice, se reliefează următoarele variante ale elitarismului: 1) fascist; 2) conservatoraristocratic; 3) liberal-democratic; 4) radical de stînga; 5) comunist (numit şi elitarism latent). În funcţie de modalităţile de fundamentare, se evidenţiază următoarele tipuri de argumentare ale elitarismului: 1) biologic; 2) psihologic; 3) tehnologic ş.a. Conform orientărilor şi principiilor teoretico-metodologice, se marchează următoarele abordări ale elitei: 1) modelul valoric al elitei; 2) modelul structural-funcţional al elitei; 3) modelul civilizaţional al elitei etc. În dependenţă de criteriul geografic sau regional, se disting următoarele centre ale elitologiei: 1)vest-european (considerat patria elitologiei); 2)american (după cel de-al doilea război mondial în SUA se transferă centrul investigaţiilor ştiinţifice); 3)ţările în curs de dezvoltare sau din lumea a treia; 4)ţările posttotalitare sau postcomuniste. În conformitate cu concepţiile împărtăşite, se reliefează următoarele tipuri de elitarism: 1)cosmopolit; 2)sionist; 3)rasial. Desigur, pot fi propuse şi alte clasificări ale elitarismului, însă nici una din ele nu poate avea prioritate absolută, avînd în vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă. 32

3. Orientări politice ale elitarismului contemporan În continuare vom evidenţia cele mai semnificative variante ale elitarismului. Una dintre cele mai cunoscute orientări este varianta fascistă a elitarismului. În literatura politologică occidentală de mai mult timp se discută problema despre legătura teoriilor clasicilor elitologiei (V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels) cu doctrina si ideologia fascistă, evidenţiindu-se, de fapt, două opinii diametral opuse: adepţii primei opinii (F. Ferrarotti, R. Barkly ş.a.) afirmă legătura directă dintre elitarism şi fascism/nazism, iar partizanii celei de-a doua opinii (G. Sartori, R. Aron ş.a.) neagă orice legătură dintre ele. Este cunoscut faptul că în scrierile teoreticienilor fascismului (A. Rosenberg, Lehman, Koner, Karl Schmidt etc.) elitarismul a îmbrăcat cele mai mizantropice forme. Mulţi elitologi contemporani definesc doctrina fascistă ca variantă “vulgară” a elitarismului, ca “denaturare plebeică a adevăratului elitarism”, alţii însă ignorează varianta fascistă a elitarismului, opinie ce vine în contrasens cu tentativele de regenerare a acestei orientări în unele ţări. Însă majoritatea teoreticienilor elitei tinde să liberalizeze elitarismul cu orientările sale specifice, dîndu-i diverse nuanţe. Mai mulţi cercetători ai teoriei elitelor (D. Beetham, spre exemplu) arată că elitarismul constituie miezul ideologiei fasciste, că doctrina fascistă se bazează în cel mai direct mod pe principiul structurii elitare a societăţii şi presupune puterea necontrolată a conducătorilor şi lipsa de drepturi a celor conduşi. În “Mein Kampf” a lui A. Hitler a fost dezvoltat elitarismul rasial, subliniindu-se că istoria lumii este o creaţie doar a minorităţii (numită “supraoameni”, în timp ce majoritatea e numită “gloată de incapabili” sau majoritate “nestatornică”), inegalitatea socială fiind explicată prin deosebiri rasiale. Fără a detaliza, vom constata că teoreticienii nazismului contrapuneau elitei ariene masa “inferioară” şi tindeau să fundamenteze principiul aristocratic al structurii sociale. Fascismul, ca doctrină şi ideologie, are drept obiectiv constituirea unei “ordini noi” în locul civilizaţiei liberal-burgheze considerată decadentă, sursele de 33

inspiraţie ale acesteia fiind darvinismul social, filosofia lui Nietzsche şi, desigur, elitarismul. Cea de-a doua orientare politică a elitarismului este fundamentarea “biologică”. Reprezentanţii acestei argumentări (S. Darlington, R. Williams, V.M. Kaitukov etc.) consideră că deosebirile dintre masă şi elită poartă un caracter genetic şi deci sînt determinate de “materialul ereditar” al individului. Absolutizînd divizarea societăţii în minoritate creativă şi majoritate necreativă, ei afirmă că evoluţia istoriei este condiţionată de “genofondul unit” al oamenilor cu cea mai bună ereditate, adică de elită. O dată ce evidenţierea minorităţii dominante şi majorităţii “subjugate” (oprimate, conduse) întotdeauna este inevitabilă în societate, după V.M. Kaitukov, ierarhia este strict determinată de genotipul psihologic al majorităţii absolute a oamenilor, iar separarea minorităţii deţinătoare de putere este o lege globală a vitalităţii. Vom specifica trei aspecte importante. În primul rînd, “elitarismul biologic” nu este parte componentă sau formă a ideologiei fasciste sau rasiale. El ţine mai cu seamă de biologia socială, esenţa căreia este transferarea legilor biologiei asupra societăţii, aceasta din urmă fiind interpretată ca un organism biologic. În al doilea rînd, reprezentanţii sociobiologiei au reînviat coceptul de eugenie. Considerat drept concept şi politică deliberată de selecţie şi perfecţionare a speciei umane prin măsuri genetice, eugenia cuprinde două orientări: eugenia negativă şi eugenia pozitivă. Condamnarea eugeniei ca instrument al politicii rasiale nu exclude continuarea preocupărilor pentru cunoaşterea aprofundată a geneticii umane, în scopul asigurării sănătăţii indivizilor indiferent de apartenenţa lor etnică. În problema controlului eredităţii, s-a dezvoltat în ultimul timp ingineria genetică, legitimată din punct de vedere ştiinţific, dar nelipsită de controverse morale. În al treilea rînd, referinţele la legile biologice pentru fundamentarea elitarismului sînt în Occident un fenomen obişnuit promovat de jurnaliştii, politicienii de toate nivelurile. A treia variantă a elitarismului este numită de specialişti orientarea “aristocratică” şi conservatoare. Varianta aristocratică a elitarismului a fost fundamentată cel mai plenar de către Jose Ortega y 34

Gasset (filosof, sociolog şi culturolog spaniol, 1883-1955), dar porneşte de la Nietzsche. Gînditorul spaniol subliniează în “Revolta maselor” (1930) că societatea umană, în esenţă, este aristocratică întotdeauna şi încetează a mai exista atunci cînd îşi pierde acest caracter. Orice societate reprezintă unitatea dinamică a doi factori – minoritatea şi masele, unde minoritatea (elita) o constituie persoanele care au o calificare deosebită, iar masele (majoritatea) – o adunătură a oamenilor mediocri. În cadrul conservatorismului contemporan se disting trei direcţii. Reprezentanţii conservatorismului radical de dreapta promovează următoarele postulate: elită puternică, putere fermă, clasă de mijloc solidă, concurenţă onestă pentru intrarea în elită. De asemenea, ei sînt cei care biciuiesc elita liberală ce a uzurpat puterea politică în ţările occidentale şi cochetează cu masele, blamînd în acelaşi timp elita marelui business şi mediocraţia. La rîndul său, conservatorismul tradiţional prin adepţii lui (H. Schelsky, N. Gleazer, P. Virec, F. Wilson, D. Bell, M. Allais, L. Powelle etc.) apără următoarele teze: baza dreptăţii sociale constă în recompensarea diferită pentru funcţii sociale diferite, “egalitarismul excesiv” al societăţii contemporane se poate confrunta cu multe pericole, elita tradiţională este păstrătoarea ordinii şi a valorilor eterne, noile elite liberale trebuie respinse, inegalitatea este predeterminată de caracterul elitar al societăţii şi se transmite prin ereditate, elita puternică şi ierarhia socială riguroasă pot asigura “ordinea durabilă”, structura elitară a societăţii poartă un caracter etern şi numai meritocraţia ar fi cea mai perfectă formă socială. Cît priveşte elitarismul neoconservator, vom preciza că el şi-a găsit manifestare în cadrul administraţiilor lui R. Reagan şi G. Bush, iar o politică internă apropiată de “reaganomică” (micşorarea impozitelor pentru elita economică) a promovat M. Thatcher care se pronunţa pentru un “elitarism sănătos”, pentru restrîngerea controlului asupra elitei-business. În general, conservatorismul cu toate direcţiile sale tinde să sancţioneze elitarismul în calitate de lege socială de bază, conferindu-i problemei elitei rolul central în viaţa societăţii contemporane mobile şi dinamice. 35

În fine, vom caracteriza foarte succint abordarea liberal-democratică a elitarismului, subliniind că pentru această variantă este specifică reformarea elitarismului în direcţia aplicării lui la teoriile clasice ale democraţiei. K. Mannheim şi J. Schumpeter demonstrau că în anumite condiţii elitarismul şi democraţia sînt compatibile. În cadrul elitarismului liberal se pot distinge cîteva direcţii: 1)monetarismul care consideră că piaţa în mod natural formează elita învingătorilor; 2)neoliberalii, fiind adepţi ai reglementării de către stat a economiei, arată că aceasta din urmă poate fi îngrădită de crize de către funcţionari şi manageri calificaţi; 3)doctrine neoelitiste care reflectă un spectru larg de curente ale concepţiilor elitiste contemporane (şcoala “machiavelistă” a lui J. Burnham, şcoala liberală condusă de H. Lasswell care a lansat idei ale pluralismului elitelor, varianta structural-funcţională a elitarismului, teorii ale elitarismului democratic etc.), asupra cărora vom reveni cu mai multe detalii în următoarele capitole. Aici însă specificăm faptul că toţi liberalii împărtăşesc o teză comună: democraţia depinde mai întîi de toate de calitatea elitei şi mai apoi de transparenţa şi accesibilitatea ei (a democraţiei). S-ar părea că reprezentanţii dreptei politice sînt cei mai înverşunaţi elitarişti, iar cei de stînga şi, în special, de extremă stîngă sînt antielitarişti. Însă acest punct de vedere este de suprafaţă şi realitatea este cu mult mai complexă. Deseori reprezentanţii elitarismului radical de stînga (sociologii marxişti, social-democraţii, reprezentantul şcolii de la Frankfurt – H. Marcuse, precum şi J.P. Sartre, La Fontaine şi alţi ideologi ai stîngii politice) se autoconsideră antielitarişti, făcîndu-şi imagine prin critica elitarismului, în realitate însă ei sînt elitarişti latenţi. Dacă radicalismul de stînga se manifestă în calitate de ideologie a “tehnocraţiei lipsite de putere”, a elitei păturilor de opoziţie şi a elitei outsider din societate, social-democraţii nu numai că critică elitarismul, considerîndu-l teorie nedemocratică, ci şi susţin ideea existenţei elitei politice şi a necesităţii controlului acesteia de către societate, în timp ce sociologii marxişti, de obicei, consideră că teoriile elitei sînt ideologii ale claselor exploatatoare. 36

TEMA IV. ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI 1. Argumentarea psihologică a elitismului Fundamentarea psihologică este una dintre cele mai răspîndite trăsături ale elitarismului. Argumentele acestei fundamentări pot fi împărţite în trei grupuri - argumente instinctiviste, behavioriste şi freudiste - care posedă însă şi unele trăsături comune, principala fiind dimensiunea psihologică în abordarea elitismului. Instinctiviştii (U. McDaugall, K. Lorenz, J. Jittler, M. Ginsberg, E. Fromm ş.a.) consideră că divizarea societăţii în elită şi mase este o consecinţă a trăsăturilor înnăscute ale persoanei, un rezultat al instinctelor programate genetic. Dacă majorităţii oamenilor le sînt specifice instincte de turmă, de conformism, supunere, minoritatea e determinată de setea impulsivă şi excesivă de putere, tendinţa de a comanda. Între aceste două grupuri de oameni (minoritate şi majoritate) se duce o luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare în societate, poziţii determinate de calităţi psihice înnăscute. Prin urmare, divizarea societăţii în elită şi mase corespunde însăşi naturii omului. Vom arăta că ideea “naturii umane” a fost argumentată anterior de sociologii francezi G. Tard (1843-1904) şi Gustav Le Bon (1841-1931). Elitariştii conchid că clasa conducătoare se evidenţiază în procesul luptei concurenţiale, în care înving cei mai capabili şi mai dinamici oameni, oameni cu intelectul cel mai înalt şi cu voinţă de putere şi confirmă aceasta prin diverse “dovezi” (date statistice, modele matematice, teste psihologice şi alte calcule de determinare a capacităţilor mintale şi de evidenţiere a aşa-zisului “coeficient al intelectului” – IQ)1. Scopul acestor “dovezi” constă în a demonstra că elita posedă capacităţi, emoţii, instincte şi intelect superioare maselor, iar de aici rezultă dreptul ei de a exercita funcţii de putere şi de a avea o situaţie privilegiată. Desigur, aceste “dovezi” neagă rolul factorilor sociali şi economici în viaţa individului, neglijează tendinţele şi legită1

Aшин Г.К. Элитология …, с.73-76; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.89-91. 37

ţile dezvoltării societăţii umane, absolutizînd în acelaşi timp factorul psihic şi cel genetico-ereditar în devenirea individului. Behavioriştii (J. Wotson, B. Skinner etc.) afirmă că obiectul de cercetare al psihologiei trebuie să devină comportamentul (care poate fi verificat) şi nu conştiinţa (un termen nedeterminat, ambiguu), iar psihologia trebuie transformată în ştiinţa despre dirijarea comportamentului (fiind manipulat cu iritanţi exteriori, omul poate fi educat după anumiţi indici de comportament). De aceea reprezentanţii behaviorismului, contrar instinctiviştilor, reies din faptul că mediul exterior şi, mai întîi de toate, mediul social determină comportamentul oamenilor. În această ordine de idei, tendinţa omului de a intra în elită nu este un rezultat al programei genetice înnăscute, ci al necesităţilor şi stimulenţilor sociali. Deci, după behaviorişti, comportamentul uman se formează sub influenţa mediului social şi deci e determinat nu de calităţile înnăscute, programate genetic, ci de factorii sociali şi culturali care motivează tendinţele omului de a pătrunde în elită. Din aceste considerente, psihologia, spun ei, este chemată să cerceteze, mai întîi de toate, mecanismele care stimulează comportamentul omului, mecanisme folosite de “manipulator” (educator) întru atingerea rezultatelor maximale. Psihologia, fiind ştiinţa despre manipularea comportamentului, are ca scop descoperirea mecanismelor de stimulare care ar asigura comandatarului (elitei) un comportament necesar al maselor. În acest sens, behavioriştii îşi văd sarcina în examinarea mecanismelor care stimulează omul în activitatea sa şi în folosirea lor eficientă în programarea comportamentului oamenilor, în tehnologia comportamentală. Freudismul este cea de-a treia tratare psihologică a elitarismului, fiind şi cea mai răspîndită. Sigmund Freud (1856-1939; psihanalist şi filosof social austriac), intemeietorul mişcării psihanalitice, a avut mulţi discipoli (E. Fromm, H. Lasswell, V. Reih, E. Ericson etc.), dar au apărut şi şcoli disidente (A. Adler şi C.G. Jung). În ultima parte a vieţii el a aplicat psihanaliza la probleme 38

sociale mai largi. Teoria sa socială şi politică este expusă în lucrările “Viitorul unei iluzii” (1927), “Angoasă în civilizaţie” (1930) şi în eseuri despre război (1915; 1932). Esenţa concepţiei lui S. Freud rezidă în faptul că factorul decisiv al vieţii spirituale a oamenilor îl constituie pasiunile (atracţiile) iraţionale, subconştiente ale individului, cele mai principale fiind instinctele sexuale. Preocupat de înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor psihice prin descoperirea cauzelor şi confirmarea repetată a regularităţilor formulate în legătură cu ele, el a dezvoltat o teorie structurală a psihicului, conform căreia există trei sfere, regiuni sau straturi ale acestuia (pulsiunile primare care ţin de sine, zona eu sau ego şi regiunea supraeul). Modelul lui psihologic exprimă într-o formă dinamică şi complexă ideea comună a conflictului dintre raţiune şi pasiuni. În interpretarea lui S. Freud, diferenţierea societăţii în elite şi mase a apărut şi s-a dezvoltat din formele moştenite (patrimoniale) ale autorităţii. Puterea elitei este inevitabilă, iar dominaţia minorităţii asupra maselor este necesară, fiindcă ele sînt leneşe, neinteligente, turbulente, nedispuse la renunţare instinctuală şi au nevoie de autoritate. Mecanismul acceptării de către mase a autorităţii elitei este examinat de psihanalistul austriac din punct de vedere psihologic (supunerea maselor de către elite este chemată nu de raţiune, ci de instincte şi emoţii). Prin urmare, abordarea psihologică a elitismului este unilaterală, rămînînd în umbră examinarea esenţei social-politice a fenomenului stratificării politice a societăţii. La instinctivişti omul trăieşte, într-un fel, în trecut (el este o maşină care moşteneşte modelele trecutului şi programează mostrele comportamentului mai multor generaţii de homo sapiens), în timp ce pentru behaviorişti omul trăieşte cu ziua de azi şi este o maşină capabilă să reproducă numai modele sociale contemporane. Precum se vede, la instinctivişti şi la behaviorişti omul este, în esenţă, o marionetă condusă fie de instincte programate în cadrul genetic, fie de educatori-manipulatori. Cît priveşte poziţia freudiştilor, vom mai adăuga la cele spuse anterior, că ei, conform abordării psihologice, se află în imediata 39

apropiere de instinctivişti, dar iau în considerare, totodată, rolul mediului social (al familiei şi, în primul rînd, al tatălui de familie) în formarea personalităţii. 2. Abordarea civilizaţională a elitei În gîndirea (sociologică şi politică) universală au fost lansate diferite doctrine bazate pe ideea progresului (teorii evoluţioniste, revoluţioniste etc.) şi concepţii care neagă posibilitatea dezvoltării progresului social. Una din cele mai răspîndite şi mai influente teorii în ştiinţele socioumane este teoria tipurilor cultural-istorice ale dezvoltării societăţii. Această concepţie pune accent pe dezvoltarea multiliniară a societăţii şi culturii, reliefează anumite tipuri de sisteme sociale şi culturale, subliniază originalitatea lor, iar în unele cazuri propune ideea izolării, localizării culturilor şi civilizaţiilor. Ea s-a format ca o antiteză a teoriei eurocentriste liniare a dezvoltării sociale, conform căreia întreaga dezvoltare istorică are loc în cadrul unei civilizaţii unitare şi prezintă un proces firesc al dezvoltării progresive, un proces al trecerii de la treptele inferioare spre cele superioare. Drept model al dezvoltării istorice în teoria dată a devenit dezvoltarea Europei occidentale care, chipurile, după o lungă perioadă de constituire şi-ar fi atins, în sfîrşit, predestinarea sa – dominaţia mondială. Concepţia liniară, eurocentristă a dezvoltării istorice nu propunea o explicaţie satisfăcătoare pentru dezvoltarea Rusiei, a Orientului şi a altor regiuni care erau separate de civilizaţia vest-europeană dezvoltată. Teoria tipurilor cultural-istorice încerca să dea un răspuns satisfăcător la problemele apărute. Fondatorul acestei teorii este considerat sociologul rus Nicolai Ia. Danilevski (1822-1885)1 care diviza popoarele în “popoare neistorice” (“material” etnografic, ramuri “moarte” în dezvoltarea societăţii) şi “popoare istorice” care au dreptul de a elabora tipuri cultural-istorice sui generis, evidenţiind 13 astfel de tipuri sau “civilizaţii originale” în istoria umană. Aceste tipuri sau civilizaţii se dobîndesc după îmbinarea specifică a patru elemen1

Vezi: Радугин А.А., Радугин К.А. Социология: Курс лекций. – Москва, 1997, с.57-59. 40

te fundamentale (religios, cultural, politic şi social-economic). El considera că popoarele slave (cu ortodoxia, originalitatea culturală, autocraţia şi comuna ţărănească specifică) se află pe calea formării tipului său cultural-istoric, rolul avangard în acest proces aparţinîndu-i Rusiei. Fiecare tip cultural-istoric, în cazul cînd nu dispare prematur de o moarte violentă, trece în dezvoltarea sa patru faze (perioada “inconştientă” sau nivelul “materialului etnografic”; perioada constituirii statale; faza înfloririi civilizaţiei şi stadiul degradării acesteia) care semnifică, totodată, şi etapele apariţiei, dezvoltării şi decăderii clasei guvernante (a elitei). În sociologia occidentală părtaşi ai teoriei tipurilor cultural-istorice sînt şi fondatorii filosofiei culturii: filosoful şi istoricul german O. Schpengler şi istoricul, diplomatul, sociologul şi filosoful englez A. Toynbee. Osvald Schpengler (1880-1936) evidenţiază 8 tipuri cultural-istorice care s-au perindat în istoria umană, fiecare trecînd în devenirea sa trei faze principale de dezvoltare (naşterea şi copilăria, tinereţea şi maturitatea, bătrîneţea şi “apusul”). În scopul evidenţierii mai degajate a acestor faze, în lucrarea sa “Apusul Europei” el include teza despre opunerea dintre cultură şi civilizaţie. Potrivit gînditorului german, numai elita poate fi considerată păstrătorul, depozitarul şi conservantul culturii. O dată ce Europa traversează etapa civilizaţională, el face concluzia privind "apusul" inevitabil apropiat al continentului. Arnold Toynbee (1889-1975) în “Înţelegerea istoriei” socoate că obiectul de studiu al ştiinţei trebuie să fie omenirea în general, structurile naţional-statale concrete sau tipurile cultural-istorice definite drept “civilizaţii”. Evidenţiind 6 tipuri cultural-istorice principale, el prezintă civilizaţia drept ansamblu de unităţi discrete prezente în viaţa socială şi descrie fazele principale ale existenţei istorice a civilizaţiei (apariţia, creşterea, decăderea şi descompunerea). Apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei este determinată de capacitatea unui sau altui popor de a da "răspuns” la “chemarea” situaţiei istorice create, iar dacă “răspunsul” lipseşte în organismul social apar anomalii care conduc la degradarea civilizaţiei. “Răspunsul” şi elaborarea reacţiei adecvate la situaţia istorică 41

creată sînt funcţiile “minorităţii creatoare” (a elitei). Sociologul rus Pitirim Al. Sorokin (1889-1968) examina supersistemele socioculturale în calitate de tipuri cultural-istorice. El evidenţia 3 tipuri de supersisteme (spiritualist, sensualist şi idealist) care nu se reduc la realitatea fizică, ci există ideal, iar din punct de vedere istoric se obiectivează în “mijloace” materiale. Cauzele principale ale schimbării supersistemelor, conform lucrării “Omul, societatea, civilizaţia”, se află în interiorul lor, principala fiind starea redusă a integraţiei acestor supersisteme. Printre adepţii şi continuatorii abordării civilizaţionale pot fi numiţi Tudor Vianu (1897-1964; prozator, estetician şi culturolog român care socotea că cultura şi civilizaţia sînt două noţiuni distincte, dar neopuse), Samuel Hutington (n. 1927; politolog american care în lucrarea “Ciocnirile civilizaţiilor” încearcă să demonstreze inevitabilitatea conflictelor dintre civilizaţii), Alvin Toffler (n. 1929; politolog american care în trilogia sa “Coliziunea cu viitorul”, “Deplasarea puterii” şi “Al treilea val” prezintă dezvoltarea istorică drept schimabre a trei valuri de civilizaţii) şi Francis Fucuyama (n. 1952; filosof şi viitorolog american care în “Sfîrşitul istoriei” analizează falimentul politicii ca utopie, ca iluzie culminantă în dezastrul comunismului de a construi o societate ideală fără proprietatea privată, în care familia ar fi subordonată statului). 3. Birocraţia ca elită Corelaţia dintre elită (grupul de persoane care guvernează societatea) şi birocraţie (grupe de persoane care se ocupă profesional cu activitatea de conducere a comunităţii umane) este interpretată în mod diferit de autori. Pentru unii (Gh. Aşin1) birocraţia şi elita nu sînt identice: elita propriu-zisă ar fi reprezentată doar de veriga superioară a birocraţiei şi de aceea veriga inferioară şi cea mijlocie nu pot fi clasate la elită. Alţi autori remarcă faptul că locul birocraţiei în sistemul relaţiilor de conducere poate fi determinat ca fiind intermediar între elită şi masă. Totodată, 1

Aшин Г.К. Элитология …, с.87, 94. 42

din componenţa elitei, inclusiv din cea politică, fac parte persoane care nu pot fi clasificate ca “birocraţi”. Al treilea grup de autori (L. Sanisteban1) consideră că voinţa politică a elitei se realizează prin aparatul birocratic care se ocupă permanent de treburile de stat. Elita trasează obiectivele principale şi liniile magistrale ale activităţii de stat, iar aparatul administrativ al elitei le realizează sau le sabotează. Conform opiniei lui I. Mitran2, termenul “birocraţie”, din perspectiva politică, nu se referă la sensul de hipertrofiere a aparatului funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor probleme, ci la translarea puterii executive în mîinile funcţionarilor. De fapt, se are în vedere concentrarea puterii de către executiv, prin diminuarea funcţiei legislativului, iar în cadrul executivului, birocratizarea semnifică trecerea deciziei de la oamenii politici la înalţii funcţionari. Una din cauzele acestei tendinţe este explicată prin faptul că funcţionarii şi demnitarii “apolitici” au o anumită continuitate, deţin o bogată experienţă administrativă, absentă, de regulă, la oamenii politici, care se află în “bătaia vînturilor electorale”, dar au nevoie de aparate administrative pentru a-şi aplica politicile. În plan social, conceptul de birocraţie are în vedere modul de organizare a administraţiei moderne, considerîndu-se că statului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure relaţii funcţionale între guvernanţi şi guvernaţi. De fapt, aici este concentrată concepţia expusă de M. Weber3, care susţinea că orice organizare socială modernă, pentru a funcţiona performant, trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic, pe relaţii bine determinate (norme fixe şi raţionale) între componentele individuale şi colective, birocraţia permiţînd precizie, calculul rezultatului şi subordonare logică. În această accepţie, statul modern, pentru a face faţă problemelor de administraţie, are nevoie de un aparat 1

Cанистебан Л. Основы политической науки. – Москва, 1992, с.32. Mitran I. Op.cit., p.97-98. 3 Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.100-102. 43 2

plasat între guvernanţi şi restul populaţiei. Sociologul german califica birocraţia drept un tip de organizare socială, al cărui scop este să facă ca statul să funcţioneze la fel de eficient ca o întreprindere economică. Într-o democraţie problema esenţială în raport cu existenţa birocraţiei este de a exercita un control eficace asupra activităţii sale, de a-i face pe funcţionarii guvernamentali responsabili în faţa legii, precum şi de a supune instituţia administrativă, la un anumit interval de timp, unor reforme administrative menite să raţionalizeze aparatul administrativ (“Legea lui Parkinson”1). Concepţia birocraţiei lui M. Weber este considerată o fundamentare solidă a elitarismului. Vom aminti că această concepţie este strîns legată de tipologia bazelor legitimităţii dominaţiei politice (dominaţia tradiţională, dominaţia raţional-legală sau birocratică şi dominaţia charismatică). Începînd cu M. Weber, teoreticienii şi cercetătorii birocraţiei (R. Merton, R. Bendix, S.M. Lipset etc.) consideră fenomenul birocraţiei o manifestare a procesului de raţionalizare a activităţii de conducere (administrative), o tranziţie de la societatea tradiţională (puterea se transmitea prin moştenire) la cea contemporană (puterea se află în mîinile persoanelor care posedă cunoştinţe). Dacă M. Weber şi adepţii lui interpretează acest fenomen în sens pozitiv (ştiinţific), pentru marxişti el a căpătat o conotaţie peiorativă. Una dintre particularităţile specifice ale formării şi dezvoltării concepţiei contemporane de birocraţie constă în faptul că teoria birocraţiei de stat este influenţată de alte teorii cunoscute în ştiinţele socioumane (teoria organizaţiei este axată pe analiza socialului, teoria managementului – pe tratarea economicului, în timp ce teoria birocraţiei are ca repere abordarea politicului). O altă particularitate a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre birocraţia de stat (de altfel, M. Weber scria despre două forme ale birocraţiei – de stat şi privată) constă în faptul că, de rînd cu abordarea weberiană, a căpătat o oarecare răspîndire abordarea funcţionalistă (K. Meyer, L. Gulick etc.), 1

A se vedea: Tămas S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. /Ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti, 1996, p.144. 44

abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi) etc.2. Aceste trei abordări se reduc la constatarea că birocraţia este un fenomen specific societăţilor contemporane cu anumite trăsături caracteristice aparatului birocratic (administrativ), în care politicienii produc decizii, iar birocraţiile administrează. 4. Determinismul tehnologic şi puterea Birocraţia a fost acreditată drept “puterea celor din birou”, iar tehnocraţia s-a afirmat ca doctrină şi practică de promovare la putere a specialiştilor, a tehnicienilor, ceea ce a generat tehnostructura, adică reţelele de conducători specialişti sau manageri. Dacă tratările biologice şi psihologice ale elitarismului erau reduse la teza că includerea în elită este un rezultat al trăsăturilor de genotip sau al trăsăturilor psihologice ale omului, cele mai răspîndite variante ale elitarismului, inclusiv birocratismul şi tehnocratismul, ridică problema conducerii la nivelul supraindividual, interpretînd elita drept funcţie a relaţiilor sociale, o satisfacere a necesităţilor societăţii în conducere. Este cunoscut faptul că astăzi s-a extins rolul birocraţiei raţionale, eficiente, în strînsă relaţie cu tehnica şi tehnologia organizaţională. Pe acest fundal, simbioza dintre raţionalitate şi autoritate se observă în diferite abordări elitariste. Teoria organizaţională a elitei (numită şi teorie funcţională sau tehnologică), astăzi una dintre cele mai răspîndite tratări elitariste, susţine ideea că apariţia unei elite competente depinde de funcţiile care în epoca dată deţin rolul dominant (funcţie decisivă în sec. XX a devenit funcţia de conducere). Adepţii ei reies din necesitatea diviziunii muncii în societate, afirmînd că această necesitate corelează cu capacităţile (inclusiv, cele organizatorice) inegale ale oamenilor. De aceea orice organizaţie socială naşte ierarhie şi elită care funcţionează în interesele societăţii. 2

Vezi mai detaliat: Пушкарева Г.В. Государственная бюрократия как обьект исследования. //Oбщественные науки и современность, 1997, №5, с.77-86. 45

Elitarismul tehnologic timp de circa 100 de ani a evoluat. Istoriceşte, conceptul de tehnocraţie (grec. “techne” – meşteşug, măiestrie, artă şi “kratos” - putere) apare în 1919 datorită lui William Henry Smith (inginer din SUA) care încerca să fundamenteze o teorie privind organizarea raţională a industriei epocii (cu timpul, teoria a luat sensul de “guvernare prin tehnică”). Acest concept a fost preluat de un alt american, Howard Scott, care în “Introducere în tehnocraţie” (1933) pleda pentru folosirea progreselor tehnice în soluţionarea problemelor economice şi sociale, fără modificarea instituţiilor şi structurilor politice. El mai considera că ştiinţele fizice trebuie să îndeplinească un rol decisiv în organizarea şi conducerea societăţii, iar puterea politică trebuie transferată inginerilor. Esenţa diverselor variante ale concepţiei tehnocratice se reduce la recunoaşterea influenţei crescînde a cunoştinţelor organizate în realizarea funcţiilor de putere în societate. Adepţii acestei doctrine propun instalarea puterii politice de către specialiştii tehnicieni (profesionişti), rezultatul căreia ar fi conducerea proceselor sociale nu în baza intereselor particulare ale unui sau altui grup, ci în baza cunoştinţelor ştiinţifice folosite de grupul de specialişti tehnicieni în interesul întregii societăţi. Consecinţele revoluţiilor industriale, ale dezvoltării ştiinţei şi tehnicii în perioada interbelică şi, îndeosebi, în cea postbelică a condiţionat apariţia multor idei şi versiuni ale elitarismului tehnologic. Prima formă a acestuia au constituit-o teoriile tehnocratice, fondatorul lor propriu-zis fiind considerat Thorstein Weblen. Încă la începutul sec. XX el considera că rolul principal în producţia socială îl joacă intelectualitatea tehnico-inginerească care trebuie să constituie şi elita societăţii. Generaţia a doua a adepţilor determinismului tehnologic este condusă de James Burnham. În lucrarea “Revoluţia managerială” (1941) el consideră că numai managementul ar fi singura cale raţională de guvernare, aplicabilă în orice regim politic indiferent de suportul ideologic. O dată cu săvîrşirea revoluţiei 46

manageriale la putere trebuie instalată elita administratorilor (managerilor), adică a celor care dirijează (conduc) procesul de producţie (a directorilor, preşedinţilor consiliilor, corporaţiilor etc. şi nu a inginerilor, tehnicienilor şi altor “executori calificaţi”, după cum susţinea T. Weblen). Cea de-a treia generaţie a adepţilor elitarismului tehnologic este strîns legată de neotehnocratismul postbelic. Neotehnocraţii afirmă că dezvotarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice conduce neapărat la instaurarea în fruntea societăţii a elitei intelectuale. Crezul neotehnocraţilor, ca, de altfel, şi al celorlalţi reprezentanţi ai determinismului tehnologic, este că elita (calificată) va salva lumea. În arealul neotehnocratismului contemporan se înscriu mai multe concepţii, precum ar fi teoria societăţii industriale (R. Aron, W. Rostow etc.), teoria societăţii postindustriale (Zb. Brzezinski, D. Bell, A. Toffler etc.), teoria noii societăţi industriale (J. Galbraith etc.), teoria elitei cibernetice (K. Schtainbuch etc.), teoria democraţiei computerizate (G. Krauch etc.), teoria meritocraţiei (M. Young, R. Aron, G. Carisson, R. Boudon, K. Mannheim, D. Bell). În legătura cu orientările privind încredinţarea puterii unor categorii de persoane competente ar fi de menţionat şi teoria despre neocraţie (sofocraţie, după unii autori), ca sistem de conducere a statului de către filosofi, cum preconiza Platon, ca purtători şi apărători ai înaltelor valori şi principii. Un adept al acestei doctrine a fost scriitorul şi gînditorul român Camil Petrescu (1894-1957), abordarea sa avînd însă altă accepţie1.

1

A se vedea: Mitran I. Op. cit., p.100. 47

COMPARTIMENTUL III. TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR TEMA V. TEORII ELITISTE CLASICE 1. Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu) Realităţile obiective ale unei societăţi sînt, de obicei, extrem de greu de explicat din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre teoriile ştiinţifice nu a reuşit pînă acum să le descrie în mod perfect. Unele teorii, chiar dacă sună frumos, se dovedesc a fi nişte “baloane de săpun ştiinţifice”, altele se apropie mai mult sau mai puţin de o descriere obiectivă a realităţii. Din ultima categorie face parte şi teoria elitelor. Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei (elitismul aristocratic şi elitismul normativ), deoarece propune o imagine empirică a mediului în care acţionează societăţile umane. Teoreticienii clasici ai elitelor (V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie ştiinţifică ce demonstra că guvernarea de către o elită restrînsă a restului societăţii (a maselor) este inevitabilă. Ţintele lor imediate erau duble. În primul rînd, clasicii elitelor susţineau că teoria marxistă, care pătrunsese în majoritatea partidelor socialiste încă de prin 1890, era o explicaţie vagă şi limitată a persistenţei dominaţiei în societatea umană. În al doilea rînd, în pofida optimismului prevalent al epocii lor, ei susţineau că tranziţia spre o societate industrializată cu un sistem de democraţie reprezentativă nu putea modifica fundamental stratificarea societăţii în elită conducătoare şi mase. Mobilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul conducător poate deveni mai eterogen, dar guvernantul trebuie să rămînă oligarhic. Clasicii teoriei elitelor considerau marxismul drept o credinţă religioasă, o profilaxie pentru proletariatul deprimat, care atribuie toate sistemele anterioare de conducere de către elite forţelor economice, ignorînd dovada decisivă că logica organizaţională şi dependenţa psihologică faţă de conducere a masei de cetăţeni face 48

inevitabilă o oarecare structură de dominare. Teoriile elitiste au apărut şi s-au dezvoltat, în mare măsură, ca o reacţie la învăţăturile socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva diverselor curente socialiste, inclusiv împotriva marxismului. De aceea marxiştii aveau o atitudine sceptică faţă de teoriile elitiste şi nu le recunoşteau, fiindcă aceasta ar fi însemnat revizuirea cardinală a doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de clasă, despre locul şi rolul maselor în istorie, adică a conceptului de clasă socială. Trebuie menţionat şi faptul că abordarea elitistă era orientată şi împotriva democraţiei liberale, purtînd astfel un caracter antidemocratic. Atacurile simultane ale teoreticienilor clasici ai elitelor împotriva marxismului şi a democraţiei liberale dovedeau că doctrinele lor erau adoptate de către ideologii fascişti europeni din anii ’20 şi ’30 ai sec. XX. Chiar de la apariţia teoriei elitelor puterii, autorii ei au ţinut să demonstreze că indiferent de faptul cum sînt alese (în mod democratic sau autocratic), care sînt tendinţele (reformatoare sau conservatoare), indiferent dacă îşi moştenesc poziţia socială sau şi-o dobîndesc prin merite, elitele puterii sînt acele forţe care promovează societatea umană spre noile sale forme. Afirmarea şi dezvoltarea teoriei elitelor cuprinde ultimii o sută de ani. Fondatorii recunoscuţi ai elitologiei, patriarhii ei, sînt doi sociologi italieni, Vilfredo Pareto (1848-1923), Gaetano Mosca (1858-1941) şi germanul Robert Michels (18761936, devenit Roberto Michels, după ce şi-a luat în 1913 cetăţenia italiană). În prima genraţie a elitologilor (sfîrşitul sec. XIX – primele trei decenii ale sec. XX) sînt incluşi, în afară de fondatorii teoriei elitelor, sociologul german Max Weber (1864-1920), politologul francez Georges Sorel (1847-1922) şi psihanalistul şi filosoful social austriac Sigmund Freud (1856-1939). În cea de-a doua generaţie a elitologilor pot fi incluşi economistul austriac (care s-a ocupat şi de analiza politică) Joseph Alois Schumpeter (1882-1950), sociologul iugoslav Milovan Djilas (n. 1911), politologii americani 49

Charles Writh Mills (1916-1962), Seymur Martin Lipset (n. 1922) şi James Burnham (n. 1909) ş.a. După A.D. Rachieru, în aceeaşi pleiadă de elitologi, de sorginte românească, pot fi incluşi doi sociologi din perioada interbelică - Traian Brăileanu şi Eugeniu Speranţia1. Reprezentanţii primei generaţii de elitologi au formulat bazele doctrinei elitelor, iar elitariştii ulteriori (din generaţia a doua) au dezvoltat şi interpretat unele postulate ale elitiştilor clasici, însă temelia doctrinei a rămas neschimbată. Această temelie consta în structurarea elitară a societăţii drept necesitate şi normativ. Clasicii elitelor, de asemenea, au determinat elita drept obiectul lor de cercetare, au încercat să dea o definire termenului de elită, să descrie structura ei, să dezvăluie tendinţele şi legităţile funcţionării elitelor în comunitatea umană, locul şi rolul lor în sistemul social şi politic al societăţii, mecanismele formării, recrutării şi schimbării elitelor puterii şi alte probleme nu mai puţin importante. 2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto V. Pareto a propus o teoretizare specific sociologică elitismului, fiind primul teoretician care a conferit conceptului de elită un sens precis şi un conţinut bine determinat. Concepţia lui elitistă este expusă în lucrările “Ascensiunea şi decăderea elitelor” (1899); “O aplicare a teoriilor sociologice” (1901); “Tratat de sociologie generală” (1916) etc. În viziunea lui V. Pareto, societatea este divizată în două pături: pătura superioară (clasa guvernantă, elita) şi pătura inferioară (masele). Ansamblul indivizilor, activitatea cărora într-o sferă sau alta de activitate se deosebeşte printr-o eficienţă sporită, constituie ca atare elita. Utilizînd abordarea socio-psihologică în analiza societăţii şi a politicii, sociologul italian a elaborat criteriile apartenenţei persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici (capacităţi, 1

A se vedea: Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor. – Chişinău, 2000, p.169-176. 50

avere, autoritate, iscusinţă, studii etc.) care caracterizează virtuţile unui individ. Necesitatea divizării societăţii în elită şi masă el o deducea din superioritatea naturală psihologică, din diferenţa de temperament între cei slabi şi cei tari, din inegalitatea capacităţilor individuale ale oamenilor, care se manifestă în toate domeniile de activitate umană. De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se împarte în două părţi: elita guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita). Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvîntului) desemnează persoanele care participă nemijlocit la conducere, este puţin numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie între coerciţiune şi consimţămînt. Guvernarea presupune flexibilitate, dar şi capacitatea de a folosi violenţa pentru a suprima opoziţia. Deci nu toţi membrii elitei formează elita guvernantă (propriuzisă, în sensul îngust al cuvîntului), fiindcă o parte din ei constituie elita neguvernantă (contrelita; savanţii remarcabili se includ în elită, însă nu influenţează considerabil guvernarea). După V. Pareto, căruia îi este caracteristică abordarea meritocratică a elitelor, structura socială capătă următoarea configuraţie: pătura superioară (elita guvernantă şi elita neguvernantă) şi pătura inferioară (masele). Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin combinarea a trei cicluri (politic, economic şi ideologic), fiecare fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse (elite “lei” şi elite “vulpi”), urmînd astfel exemplul lui N. Machiavelli. Dacă în plan politic întîlnim “leii” şi “vulpile”, în plan economic – “rentierii” şi “speculanţii”, în timp ce în plan ideologic se depistează “optimiştii” şi “scepticii”. În politică “leii” sînt conservatori, împărtăşesc o credinţă absolută pentru idealurile lor şi utilizează metode autoritare de conducere. În schimb, “vulpile” nu cred în ţeluri absolute şi sînt flexibile, recurgînd la speculaţii politice, intrigi, viclenie, înşelăciune etc. Fiecărei elite îi este specifică, în mod natural, una dintre cele două metode de conducere: pentru elite “lei” – metoda de reprimare grosolană, iar pen51

tru elite “vulpi” – metoda de manipulare. Dacă “leii”, fiind conservatori, sînt buni în situaţiile stabile ale societăţii, “vulpile” predomină în condiţiile instabile, în perioadele de tranziţie ale dezvoltării societăţii cînd se cer conducători pragmatici, energici, capabili de mari transformări. Societatea în care domină elite “lei” este condamnată la stagnare, iar societatea în care domină elite “vulpi” se deosebeşte printr-o dezvoltare dinamică. După V. Pareto, schimbările sociale, inclusiv cele politice, sînt o consecinţă a luptei şi “circulaţiei” elitelor. Mecanismul echilibrului social funcţionează normal cînd are loc afluxul proporţional în elită al liderilor de prima ("lei”) şi a doua orientare ("vulpi"). Însă suspendarea circulaţiei conduce la degradarea elitei dominante şi deci la evidenţierea noii elite unde predomină “vulpile”, care cu timpul degenerează în “lei” şi astfel ciclul social corespunzător se repetă din nou. La V. Pareto procesul istoric este o circulaţie continuă a tipurilor de elită, o succesiune permanentă a minorităţii guvernante care se formează, luptă pentru putere, exercită puterea, degenerează şi este schimbată de altă minoritate privilegiată. Această abordare este una psihologică, pentru că delimitează elita ca un grup alcătuit din cei mai productivi şi mai capabili oameni, iar istoria umană este istoria schimbării permanente a elitelor, cauzată de schimbarea psihologiei elitelor. În concluzie, subliniem că ideea circulaţiei elitelor este formulată de autor pentru analiza dinamicii sociale, fiind, după unii cercetători, destul de simplistă şi chiar speculativă în intenţiile sale de a fi universală. 3. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca G. Mosca, alături de V. Pareto, este considerat întemeietorul elitismului prin lucrările “Clasa conducătoare” (1896), “Bazele ştiinţei politice” (1896), “Istoria doctrinelor politice” (1933) ş.a. Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii în două grupuri inegale: clasa conducătoare (este puţin numeroasă, monopolizează puterea şi se bucură de 52

avantajele acesteia) şi clasa condusă (este mai numeroasă, fiind guvernată şi controlată de prima clasă). Analiza clasei politice (pentru desemnarea elitei G. Mosca mai foloseşte şi termenii “clasă conducătoare”, “clasă dominantă”, “clasă superioară”) o înfăptuieşte în baza abordării organizaţionale, numită uneori şi abordare de dominaţie. Puterea minorităţii dominante asupra majorităţii este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit organizată, posedă o superioritate materială, morală şi intelectuală, iar această superioritate stă la baza unităţii de grup şi de idei a minorităţii dominante. Aşadar, clasa conducătoare (politică) se distinge de mase prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a calităţilor şi capacităţilor deosebite. După G. Mosca, calităţile ce-i permit individului accesul la elită în decursul istoriei s-au schimbat. Sursele puterii clasei dominante la început erau forţa (vitejia) militară, bogăţia (prosperitatea) şi cunoştinţele teologice, de ele fiind legate trei forme ale aristocraţiei (militară, financiară şi bisericească). Treptat însă tot mai mult sporeşte însemnătatea capacităţilor intelectuale, a studiilor, a iscusinţei de a conduce (guverna). Capacitatea de conducere (guvernare), în opinia lui G. Mosca, constituie criteriul definitoriu în selectarea indivizilor pentru clasa politică (dominantă). În aceeaşi ordine de idei, vom specifica că el nu totdeauna identifică clasa politică cu clasa dominantă, deoarece în diferite contexte aceşti termeni pot căpăta un conţinut diferit. După G. Mosca, pentru a-şi susţine supremaţia, minoritatea dominantă aplică atît metode legale, cît şi metode arbitrare. Clasele conducătoare nu guvernează doar prin violenţă şi manipulare, ci şi prin ideologie sau “formulă politică” aptă să convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei respectivei elite. El a încercat să demaşte caracterul fraudulos al voinţei majorităţii ca formulă politică dominantă. Schimbarea socială şi politică este generată de conflictele dintre clasele conducătoare, care urmăresc să păstreze puterea şi noile forţe sociale, conduse şi ele de minorităţi care se străduiesc 53

să le ia locul. De aceea, pentru a corespunde cerinţelor timpului, clasa politică are nevoie de reînnoire. În acest context, G. Mosca numeşte trei modalităţi de reînnoire a clasei dominante şi anume: moştenirea, alegerea şi cooptarea. Această clasă este supusă schimbărilor graduale şi în dezvoltarea ei se identifică două tendinţe. Dacă tendinţa aristocratică se manifestă în năzuinţa clasei politice de a deveni moştenitoare de jure şi de facto, tendinţa liberală sau democratică se exprimă în reînnoirea clasei politice cu cei mai capabili şi dinamici reprezentanţi ai clasei conduse reînnoite, care are loc mai ales în perioadele scimbărilor sociale. Elitistul italian consideră că echilibrul între tendinţele dezvoltării clasei dominante este cel mai dorit pentru societate, fiindcă el asigură atît continuitate şi stabilitate în conducerea ţării, cît şi reînnoirea calitativă a ei. În ceea ce priveşte cooptarea (includerea voluntară a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei clase, G. Mosca sublinia că este o metodă utilă pentru orice comunitate. O dată ce conducerea chestiunilor publice se află în mîinile minorităţilor dominante (a elitelor), cu care conştient sau inconştient se socoate majoritatea condusă (masele), G. Mosca pune la îndoială termenul “democraţie”. După sociologul italian, democraţia la Aristotel era, de fapt, aristocratică pentru un număr mai mare de membri ai societăţii. Astăzi însă, consideră el, democraţia este un camuflaj al puterii minoritare, al democraţiei plutocratice. Deci G. Mosca considera democraţia drept o utopie, un miraj, în goană după care masele incompetente devin un obiect de manipulare din partea demagogilor şi astfel ele (masele) croiesc calea dictaturii în varietăţile ei contemporane (socialismul şi fascismul). În fine, vom mai evidenţia încă un aspect semnificativ în teoria elitei lui G. Mosca: puterea minorităţii dominante asupra majorităţii conduse este legitimată, adică ea se înfăptuieşte cu acordul maselor, deoarece, în caz contrar, majoritatea ar conduce minoritatea. Acest fenomen, după sociologul italian, poate fi explicat din două perspective. În primul rînd, minoritatea dominantă este o 54

minoritate organizată în comparaţie cu masele neorganizate. Prezenţa puterii şi organizării la elita dominantă (ca bază a dominaţiei acesteia), unitatea de grup şi de idei se sprijină pe superioritatea intelectuală şi culturală a clasei dominante. Această superioritate se bazează pe o educaţie aleasă, în procesul căreia elita (conducătoare) este convinsă de dreptul ei incontestabil de a guverna. În al doilea rînd, pentru legitimarea puterii minorităţii dominante G. Mosca, în afară de abordarea organizaţională (de dominaţie), utilizează şi abordarea valorică în termeni de bine sau rău. Tratarea elitelor din punct de vedere valoric presupune evidenţierea calităţilor care asigură elitei superioritatea materială, intelectuală şi morală. Însă cea mai mare calitate este averea: a fi bogat înseamnă a fi puternic, averea creează puterea politică, precum puterea politică creează averea. Calităţile care deschid individului calea spre elită în decursul istoriei umane se schimbă. Din acest punct de vedere, G. Mosca reduce istoria civilizaţiei umane la un conflict între tendinţa clasei dominante de a monopoliza puterea politică şi de a transmite această putere prin moştenire şi tendinţa invaziei noilor forţe sociale în lupta pentru puterea politică. De aceea pentru societatea umană sînt periculoase transformarea elitei într-o clasă închisă şi reînnoirea rapidă a elitei, soluţia fiind găsirea unui echilibru între aceste două tendinţe. 4. Concepţia elitei la Roberto Michels R. Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa de căpătîi “Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei” (sau “Partidele politice”, 1911). El a elaborat o teorie despre organizaţii, a descris “legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o democraţie în sensul strict al cuvîntului este imposibilă. Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu poate exista fără o elită conducătoare. Cu toate că elementele societăţii sînt supuse reînnoirii, ea neapărat are nevoie de funcţionarea clasei dominante, prezenţa căreia este un factor permanent activ al evoluţiei sociale. R. Michels concepe elita ca un grup 55

social opus maselor care sînt inerte şi incapabile de a se guverna. Masele sînt interesate de elite, precum elita – de mase, deoarece masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor. Autoritatea ştiinţifică a lui R. Michels este legată de formularea “legii de fier a oligarhiei”, conform căreia cu cît o organizaţie devine mai birocratizată, cu atît creşte şi gradul de concentrare a puterii în mîinile unui număr redus de persoane. Fiecare organizaţie (partid, uniune sindicală, asociaţie de alt gen) implică tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini), fiindcă conducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de către toţi membrii lor. Eficienţa activităţii marilor structuri sociale (organizaţiilor) necesită o specializare funcţională, o raţionalitate, o evidenţiere a aparatului de conducere (membrii lor sînt preocupaţi, mai întîi de toate, de păstrarea poziţiei sale privilegiate), care iese inevitabil de sub controlul membrilor de rînd. De aceea, arată elitistul german, organizaţiile prin natura lor sînt conservatoare şi supuse “legii de fier” a oligarhiei. “Cine spune organizaţie, spune oligarhie” – aceasta este “legea de fier a oligarhiei”. Fenomenul oligarhiei, după R. Michels, poate fi explicat psihologic (fiind vorba despre psihologia maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (este vorba despre legile structurii organizaţiei). În fiecare partid există o combinaţie între puterea organizaţională, prestigiul personal şi manipularea psihologică. Folosind această combinaţie de factori, cei ce conduc un partid reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor. Conducătorii partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive: 1)organizaţiile sînt mari şi complexe, ceea ce impune specializarea funcţiilor, îndeplinirea lor de către specialiştii capabili să ia decizii pentru partid din proprie iniţiativă; 2)masele au o nevoie psihologică de a fi conduse, întrucît sînt atomizate, dezorganizate, incompetente, pasive, incapabile de acţiuni colective şi manifestă indiferenţă faţă de activitatea politică cotidiană. În consecinţă, masele au nevoie să fie conduse de o minoritate, de elite, care prin natura 56

lor sînt superioare. De la acţiunea “legii tendinţelor oligarhice” R. Michels ajunge la o altă concluzie referitoare la posibilităţile existenţei guvernării democratice, a democraţiei în general. În cel mai bun caz, ea (democraţia) constă în competiţia dintre organizaţiile oligarhice. În societăţile moderne apare o tensiune crescîndă între extensia birocraţiei şi dezvoltarea democraţiei. Ultima solicită participarea directă la luarea deciziilor a unui număr tot mai mare de persoane, ceea ce nu este posibil decît prin extinderea controlului birocratic în organizaţiile politice (de exemplu, în partide) şi prin concentrarea puterii în mîinile unui grup mic de conducători. R. Michels explică cauzele imposibilităţii înfăptuirii democraţiei prin existenţa a trei tendinţe: esenţa omului (calităţile psihice ale maselor), particularităţile luptei politice (confruntarea elitelor pentru poziţiile puterii) şi specificul dezvoltării organizaţiilor (legile structurii organizaţiei). Aceste tendinţe sînt cele care contribuie la faptul că democraţia conduce la oligarhie, la apariţia şi afirmarea minorităţilor dominante, a elitei conducătoare. Imposibilitatea democraţiei directe mai reiese şi din principiul cantitativ: mitingurile mari şi alte manifestări de masă tind să adopte decizii fără numărătoarea voturilor exprimate şi evidenţa diverselor opinii. Deci democraţia, conchide R. Michels, întîmpină o contradicţie irezolvabilă: ea este străină naturii umane şi în acelaşi timp conţine un nucleu oligarhic. Se poate concluziona astfel că în operele lui V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels termenul de elită şi caracteristica clasei conducătoare au căpătat nişte contururi clare. Desigur, în concepţiile teoreticienilor clasici ai elitelor pot fi depistate mai multe similitudini, dar şi unele deosebiri. Ulterior teoria clasică a elitelor şi-a găsit atît părtaşi înflăcăraţi, cît şi critici notorii. Dacă discipolii elitismului dezvoltă şi aprofundează tezele principale ale elitiştilor în noile condiţii social-economice şi politice, adversarii lui indică incompatibilitatea cu ideile democraţiei şi autoconducerii, critică doctrinele elitiste pentru ignorarea rolului 57

de sine stătător al individului în politică, pentru ignorarea capacităţii maselor de a influenţa asupra puterii, pentru un psihologism excesiv în interpretarea motivelor comportamentului politic şi a motivaţiei inegalităţii politice în societate. TEMA VI. TEORII ELITISTE CONTEMPORANE 1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste Doctrinele elitiste clasice au dat un imbold cercetărilor teoretice, iar ulterior şi celor empirice, mai ales, după cel de-al doilea război mondial. În această perioadă în sociologia occidentală tratarea liberal-democratică a elitarismului a devenit dominantă, acum producîndu-se reformarea elitarismului în direcţia apropierii acestuia de teoria democratică clasică. De fapt, începutul reformării datează cu perioada interbelică, avîndu-i ca iniţiatori pe Karl Mannheim (1893-1947), care emigrează în 1933 din Germania în Marea Britanie, şi pe Joseph Alois Schumpeter (1883-1950), care în 1932 a devenit profesor permanent la Universitatea Harvard din SUA. Aceştia sînt cercetătorii (sociologii) care au încercat să demonstreze faptul că elitarismul şi democraţia, în anumite condiţii, sînt compatibile. În felul acesta, centrul cercetărilor elitologice se transferă în a doua jumătate a anilor ’40 ai sec. XX pe continentul american. În SUA s-au format mai multe şcoli elitiste, neoelitiste, liberal-elitariste etc., care, ulterior, au avut o anumită influenţă şi în ţările de pe vechiul continent, inclusiv în ţările Europei Centrale şi de SudEst. Posibilitatea reconcilierii teoriei elitelor cu o viziune mai democratică asupra ordinii politice corespundea noilor condiţii istorice, economico-sociale şi politice create după cel de-al doilea război mondial. Teoriile contemporane ale elitei sînt foarte diversificate. În continuare vom enumera şi caracteriza în mod sumar doar cele mai semnificative concepţii neoelitiste. Din punct de vedere istoric, prima şcoală elitistă a fost şcoala machiavellistă reprezentată de concepţiile lui V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels, şcoală condusă de James Burnham, profesor de la 58

Universitatea din New York. Este numită machiavellistă după numele lui N. Machiavelli care evidenţia politica drept sferă de sine stătătoare a societăţii, o analiza ca realitate politică şi practică. Reprezentanţii şcolii machiavelliste au în comun mai multe idei: 1) recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile a acesteia în minoritate dominantă privilegiată şi majoritate pasivă şi necreatoare, iar la baza acestei divizări (stratificări) sociale se află deosebirile naturale dintre oameni (diferenţieri fizice, intelectuale, psihologice etc.); 2) unitatea (coeziunea) de grup a elitei reiese nu numai din statutul profesional, poziţia socială şi interesele comune ale membrilor grupului, ci şi din autoconştiinţa elitară a acestora care se percep drept o pătură deosebită, chemată să conducă societatea; 3) prezenţa la elite a calităţilor deosebite provenite din moştenire şi educaţie se manifestă drept capacităţi de guvernare; 4) masele acceptă dreptul elitelor la putere, adică legitimitatea lor, însă elita, tinzînd să păstreze şi să transmită prin moştenire starea sa privilegiată, are tendinţa de a degrada şi de a pierde calităţile sale; 5) formarea şi schimbarea elitelor are loc în procesul luptei pentru putere, fiindcă nimeni nu predă de bună voie poziţia sa socială. Astăzi ideile şcolii machiavelliste sînt supuse criticii pentru exagerarea rolului factorului psihologic, pentru antidemocratism şi neaprecierea la justa valoare a calităţilor şi activismului maselor, pentru subestimarea evoluţiei societăţii şi a realităţilor contemporane ale statului etc. şi trebuie să recunoaştem că această critică nu este lipsită de sens. Teoriile valorice fac şi ele parte din teoriile elitiste contemporane, reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset, V. Röpke, Von Blume, N. Berdeaev etc.) se străduie să depăşească neajunsurile machiavelliştilor, tinzînd în acelaşi timp să adapteze ideile lor la viaţa reală a societăţii. Autorii acestor teorii, ca, de altfel, şi machiavelliştii, consideră elita principala forţă constructivă a societăţii, însă teoriile valorice se deosebesc între ele după nivelul apărării aristocratismului, după atitudinea lor faţă de mase, faţă de democraţie etc. 59

Postulatele comune ale reprezentanţilor acestor teorii rezidă în următoarele: 1) apartenenţa la elită este dictată de posedarea calităţilor necesare membrilor elitei în sferele de activitate cele mai importante pentru societate; 2) poziţia socială a elitei, ca grup superior în structura politică a societăţii, este justificată de faptul că elita prezintă o comunitate de oameni care nu tind să-şi realizeze interesele egocentriste de grup, ci să aibă grijă de bunăstarea generală; 3) corelaţia dintre elită şi mase nu poartă un caracter de dominaţie politică sau socială, ci unul de conducere, care, în plus, presupune o influenţă de guvernare bazată, pe de o parte, pe acordul şi supunerea benevolă a conduşilor şi, pe de alta, pe autoritatea conducătorilor; 4) formarea elitei este un rezultat nu atît al luptei aprige pentru putere, cît o consecinţă a selecţiei naturale a celor mai valoroşi reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul acestei selecţii; 5) afirmarea elitei nu contravine principiilor democraţiei, iar egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor de viaţă şi nu ca o egalitate a rezultatelor, a statusului social. Oamenii nu sînt egali fizic, intelectual şi nici după alte caracteristici, de aceea statul democratic trebuie să asigure pentru ei aproximativ aceleaşi condiţii de start. Toţi reprezentanţii concepţiilor valorice acceptă şi ideea că elitarismul este o condiţie a funcţionării eficiente a oricărei societăţi şi este bazat pe divizarea naturală a muncii, divizare ce rezultă logic din posibilităţile egale ale fiecăruia şi nu contravine democraţiei. De aceea viziunile valorice privind rolul elitelor în societate predomină la neoconservatori, aceştia afirmînd că elitarismul este necesar democraţiei. Însă elita însăşi trebuie să servească ca exemplu moral pentru cetăţeni şi să le insufle stimă confirmată prin alegeri libere. Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza concepţiilor elitarismului democratic (R. Dahl, S. Lipset, J. Schumpeter, K. Mannheim, O. Sigler, H. Lasswell, R. Aron, G. Sartori, P. Bachrach etc.), care propun însă şi unele idei proprii 60

acceptate în gindirea politică elitistă: 1) valoarea socială a democraţiei depinde de calitatea elitei care devine un apărător ferm al valorilor democratice şi este capabilă să stăpînească iraţionalismul şi radicalismul specific adesea maselor în lupta lor pentru drepturile şi libertăţile fundamentale; 2) elita, fiind tratată ca apărătoare a valorilor liberal-democratice (libertate, drepturi etc.), nu domină, nu stăpîneşte, ci efectuează conducerea maselor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere; 3) democraţia este concepută ca o luptă a pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul campaniilor eletorale, astfel fiind vorba de o nouă modalitate (democratică) de selectare a elitei şi de o nouă autoconştiinţă în soarta sa politică dependentă de cetăţeni; 4) democraţia reală are nevoie atît de elite, cît şi de o apatie politică de masă, deoarece participarea politică sporită ameninţă stabilitatea democraţiei; 5) caracterul elitar al societăţii democratice este o axiomă, dat fiind că elitele sînt necesare, mai întîi de toate, drept o garanţie a componenţei calitativ înalte a conducătorilor aleşi de populaţie. Cercetările efectuate în ţările occidentale1 au demonstrat cu prisosinţă că, deşi reprezentanţii elitelor depăşesc, de obicei, păturile inferioare ale societăţii în ceea ce priveşte acceptarea valorilor liberal-democratice sau atitudinea lor faţă de toleranţa politică, de opinii străine etc., totuşi ei sînt mult mai conservatori în recunoaşterea drepturilor social-economice ale cetăţenilor. Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S. Keller, E. Holtmann, O. Schtammer, D. Reisman, R. Dahl, F. Hunter, D. Truman etc.), vom menţiona că ele sînt cele mai răspîndite în gîndirea elitistă contemporană. Aceste concepţii, numite şi teorii funcţionale ale elitei, nu neagă doctrina elitistă în general, însă propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice. La baza concepţiilor pluraliste sînt puse următoarele teze: 1) în societate există o multitudine de elite, iar influenţa fiecăreia este li1

A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Цит. труд, с.150. 61

mitată de o sferă de activitate specifică şi de aceea nici o elită nu este capabilă să domine concomitent în toate sferele vieţii sociale; 2) pluralismul elitelor este determinat de diviziunea socială a muncii şi de structura socială diversificată (elite profesionale, religioase, regionale, demografice etc.), astfel încît puterea este împărţită între diferite grupuri de elite, fiecare fiind controlată de mase prin intermediul alegerilor, referendumurilor, sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de presiune; 3) negarea calităţii de grup relativ unitar privilegiat al elitei reiese din faptul că în societăţile democratice contemporane relaţiile de putere sînt schimbătoare, fluide, ceea ce diminuează posibilitatea concentrării puterii într-un anumit grup de putere stabil şi dominant; 4) divizarea societăţii în elite şi mase este relativă şi convenţională, iar între ele există mai mult relaţii de reprezentanţă decît de dominaţie, aceasta datorită concurenţei elitelor şi influenţei maselor asupra grupurilor de putere; 5) subiectul principal al vieţii politice îl constituie grupurile de interes şi nu elitele. Elitele politice sînt tratate drept elite funcţionale. În democraţiile contemporane elitele se formează din cei mai competenţi şi cointeresaţi cetăţeni, iar diferenţa între elite şi mase e bazată, în special, pe cointeresarea lor diferită în adoptarea deciziilor. Astăzi concepţiile pluralismului elitelor se folosesc pe larg în argumentarea teoretică a democraţiilor occidentale, chiar dacă ele idealizează prea mult realităţile contemporane. Avînd în vedere faptul că există o influenţă diferenţiată a diverselor grupuri sociale (reprezentanţii marelui business, a complexului militaroindustrial, a marilor corporaţii etc.), unii adepţi ai elitismului pluralist propun evidenţierea “elitelor strategice” mai influente, opiniile şi acţiunile cărora pot avea consecinţe decisive pentru membrii societăţii. Contrare teoriilor pluralismului elitelor sînt concepţiile liberale de stînga ale elitelor, reprezentanţii cărora (C. Wright Mills, R. Miliband etc.) consideră că societatea este condusă exclusiv de o singură elită stăpînitoare. Elitismul liberal de stînga, susţinînd unele teze ale 62

şcolii machiavelliste, enunţă cîteva postulate distinctive: 1) criteriul principal al formării elitei constă nu în posedarea calităţilor extraordinare individuale, ci în deţinerea poziţiilor strategice de conducere în diferite instituţii ierarhice ale societăţii, astfel constituindu-se elita; 2) în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul superior al puterii şi nu permite participarea maselor în politică, iar posibilităţile mecanismelor şi instituţiilor democratice sînt neînsemnate; 3) elita conducătoare are o componenţă diversă şi o include nu numai pe cea politică, ci şi politicienii, conducătorii corporaţiilor, funcţionarii superiori de stat, ofiţerii şi intelectualii de mare calibru, care prin diverse modalităţi (bani, cunoştinţe, manipularea conştiinţei etc.) conduc masele, de fapt, fără nici un control din partea lor; 4) funcţia principală a elitei în societate constă în propria dominaţie, iar factorul unităţii de grup rezidă nu numai în menţinerea poziţiei privilegiate sau în cointeresarea grupurilor elitei conducătoare, ci şi în vecinătatea statusurilor sociale, în asemănarea nivelului de studii şi de cultură, a stilului şi calităţii vieţii, a legăturilor personale şi de rudenie, a cercului de interese, ceea ce determină existenţa unor raporturi ierarhice complexe ale elitei; 5) între elita conducătoare şi mase există mari deosebiri, depăşirea cărora practic este imposibilă, iar posibilităţile maselor de a intra în elită sau de a o influenţa sînt limitate chiar şi folosind mecanismele democratice contemporane. De aceea recrutarea elitei se înfăptuieşte preponderent din propriul mediu în baza valorilor social-politice personale, criteriile selectării fiind deţinerea mijloacelor de influenţă, prezenţa calităţilor individuale deosebite, posedarea unei poziţii sociale conformiste. C. Wright Mills, dezvoltînd conceptul de “elită a puterii”1, neagă totuşi inevitabilitatea societăţii elitare pe care o critică de pe poziţiile democratice. La rîndul său, R. Miliband neagă legătura directă a elitei economice cu conducătorii politici, acţiunile cărora nu sînt determinate de marii proprietari. De fapt, în politologia occidentală ideile principale ale teoriei liberale de stînga 1

Vezi mai detaliat: Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului. Politica democraţiei liberale. – Chişinău, 2002, p.136-137. 63

sînt supuse unei critici aspre şi îndeosebi pentru afirmarea ideii despre elita stăpînitoare închisă, despre includerea directă în elită a marelui business etc. În literatura marxistă, dimpotrivă, această direcţie a teoriilor elitiste contemporane era apreciată pozitiv din cauza orientării ei critice. Cele prezentate mai sus atestă că teoriile elitiste contemporane reflectă diverse realităţi sociale şi sînt orientate, de obicei, spre anumite ţări şi epoci istorice. Desigur, pot fi numite şi analizate şi alte concepţii care fac parte din ştiinţa şi gîndirea politică elitistă. Fără a le analiza, vom enumera doar cîteva concepţii care s-au afirmat, în mare măsură, ca o reacţie la teoriile democraţiei, la practicile democratice şi nedemocratice în viaţa politică a societăţilor contemporane. Printre aceste teorii se numără concepţia “societăţii postindustriale” a lui D. Bell, teoria “poliarhia” a lui R. Dahl, doctrina “meritocraţiei” a lui M. Young, cocepţia “noua clasă” a lui M. Djilas şi alte doctrine care, întrun fel sau altul, utilizînd abordarea elitistă, continuă tradiţia clasică a analizei elitei drept grup relativ unitar cu anumite funcţii de putere. Aceste concepţii acordă o atenţie deosebită diversităţii elitei, structurii acesteia, modalităţilor ei de influenţare asupra societăţii şi altor probleme politice nu mai puţin importante. 2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi puterii a exercitat Max Weber (1864-1920; sociolog, economist şi istoric german). Concepţia weberiană despre politică este expusă în cîteva lucrări: “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905), “Despre unele categorii ale sociologiei înţelepte” (1913), “Politica, o vocaţie şi o profesie” (1916), “Savantul şi politica” (1916), “Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale” (1920), “Economie şi societate” (1922) ş.a. Sociologul german, fiind preocupat să descopere motivaţiile acţiunilor sociale şi să elaboreze tipologia acestora, consideră că acţiunea devine socială numai atunci, cînd cel care acţionează atribuie faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi indivizi. Dominaţia 64

exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei politice weberiene. Vom sublinia în mod deosebit faptul că M. Weber face distincţie între putere şi dominaţie sau stăpînire. El vorbeşte despre putere în cazul în care, în cadrul unei relaţii sociale, există “şansa pe care o are un “actor”, chiar împotriva rezistenţei acestuia”1. Din punct de vedere sociologic, puterea este un concept amorf. Dimpotrivă, noţiunea de dominaţie implică un sens de “servitute voluntară”, de “voinţă” de a se supune unui ordin, o recunoaştere de către dominaţi că împreună ei alcătuiesc o uniune (organizaţie, sistem) politică şi acceptă de bună voie să se supună. Accentul cade pe acord şi de aceea conotaţia termenului “dominaţie” nu implică ideea de dictatură, nu este, de asemenea, nici raport de putere şi nici “disciplină”, ultima fiind definită de M. Weber drept “o supunere necritică, interiorizată şi fără împotrivire a mulţimilor"2. Realismul weberian se manifestă pregnant şi în concepţia sa asupra politicii. Politica înseamnă a te strădui să participi la putere sau a te strădui să influenţezi împărţirea puterii. Prin esenţa ei, politica este o realitate duală: pe de o parte, puterea este conflict şi luptă, pe de altă parte, este un principiu de ordine. Numai prin dualitate se formează ordinea politică. Toate uniunile politice (organizaţiile, sistemele politice) şi deci statul se bazează pe un raport în care unii, puţini, comandă, iar restul se supun. În opinia lui M. Weber, dominaţia politică se realizează în prezenţa a două condiţii principale: 1)existenţa unui grup administrativ (sau de conducere) intermediar între conducător şi supuşi; 2)asigurarea ordinii unei uniuni sau organizaţii politice de către grupul conducător prin constrîngerea fizică (coerciţie). Astfel se ajunge la noţiunea de stat, iar acesta din urmă se bazează pe monopolul puterii şi violenţei. În plus, pentru ca un stat sau o dominaţie politică să existe, mai este nevoie de alte două condiţii absolut necesare: 1) mijloace materiale ale dominaţiei şi 2) un 1

Citat după Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena politicii, 1996, nr.2, p.18. 2 Ap. Petraş-Voicu I. Concepţia elitară a lui Max Weber. //Polis, 1995, nr.4, p.20. 65

grup conducător, o administraţie (birocraţie). În funcţie de natura grupului conducător, de motivele interioare ale supunerii, de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii, sociologul german construieşte trei “tipuri ideale” de dominaţie: 1)dominaţia tradiţională care, fiind bazată pe autoritatea eternului, a datinii constituite şi dominate cîndva, a fost exercitată de patriarhii şi principii domnitori de viţă veche; 2) dominaţia raţional-legală care, fiind bazată pe supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, pe legalitate şi credinţă în valabilitatea unui stat legal, este specifică capitalismului democratic occidental, întemeiat pe reguli raţionale şi 3)dominaţia charismatică care este exercitată de către profeţi, de conducători de oşti sau de conducătorul ales, de mari demagogi (M. Weber foloseşte termenul dat în sensul său original pozitiv, amintind că primul mare demagog a fost Pericle şi nu Calicles), de şefii de partide parlamentare etc. Autoritatea lor este dată de neobişnuita charismă (grec. “charisma” – har divin) a unei persoane înzestrate cu calităţi deosebite în clarviziunea, în eroismul sau talentul său de conducător. Trebuie subliniat, în special, faptul că dominaţia charismatică1 este relevantă pentru concepţia elitară a lui M. Weber. Analizînd concepţia politicii elitare a sociologului german, este necesar să se ţină cont de particularităţile metodologiei lui de cercetare a politicului, a puterii politice şi a dominaţiei. M. Weber nu confundă cu realitatea 1

Vezi mai detaliat: Petraş-Voicu I. Op. cit., p.17-29; Tratat de sociologie. /Sub coordonarea lui R. Boudon. – Bucureşti, 1997, p.235-253; Bădescu I. Istoria sociologiei. – Galaţi, 1994, p.446-453; Istoria ideilor politice. /Sub direcţia lui Éveline Pisier. – Timişoara, 2002, p.384-387; Georgescu P.A. Trei tipuri de dominaţie politică. Weber şi noi. // Săptămîna, 2002, 11 august, nr.31, p.10; Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. /Coordonator David Miller. – Bucureşti, 2002, p.789-793; Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики. Сравнительный анализ российских и американских политических реалий. Учебное пособие для высш. учеб. заведений. – Москва, 2001, с.65-72; Кола Д. Политическая социология. – Москва, 2001, с.77-115 etc. 66

aceste forme idealizate, însă le analizează din perspectiva marilor transformări ale realităţilor sociale în direcţia modernităţii. Luată în ansamblu, trilogia tipologică ideală weberiană trebuie raportată la istorie, valoare şi actualitate, construcţie care poate fi utilă, într-un anumit sens, şi pentru analiza puterii în Europa viitoare. 3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi Ortega y Gasset Toţi elitiştii clasici şi contemporani fac multe reflecţii teoretice asupra maselor, acestea fiind un antipod al elitelor şi constituind instrumentul prin care se manifestă ele. În literatura de specialitate categoria “mase” poartă un caracter psihologic, deoarece redă totalitatea de trăsături psihice caracteristice persoanei. Importanţa problemei maselor este demonstrată de mai mulţi gînditori politici, filosofi, sociologi. Numele lui Gustav Le Bon (1841-1931; sociolog şi medic francez, fondatorul psihologiei sociale a sec. XX) se asociază cu prezicerile sale despre sosirea “erei maselor”. În “Psihologia mulţimilor” (1895) el arăta că cunoaşterea psihologiei maselor constituie resursa omului de stat. Mulţimea, în optica lui Le Bon, reprezintă o reuniune de indivizi, indiferent de caracteristicile lor (naţionalitate, profesie sau sex) şi indiferent de situaţie. O aglomerare de oameni, în anumite împrejurări, posedă noi caracteristici, diferite de cele ale fiecărui individ ce intră în componenţa mulţimii (pierdera capacităţii de a judeca raţional, sentimentele şi ideile tuturor indivizilor sînt orientate într-o anumită direcţie, se formează un suflet colectiv, opoziţia instinctelor inconştiente, depersonalizarea individului conduce la acţiuni impulsive etc.). Dispariţia personalităţii conştiente, lipsa capacităţilor de autocontrol, tendinţa de a transforma imediat în acte ideile sugerate sînt principalele caracteristici ale individului în starea de mulţime. Le Bon consideră că mulţimea, acumulînd nu inteligenţa, ci mediocritatea, este întotdeauna inferioară din punct de vedere intelectual faţă de omul izolat. “Prin simplul fapt că face parte 67

dintr-o mulţime, omul coboară, prin urmare, mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că era un om cultivat, pe cînd în mulţime este un instinctiv, aşadar, un barbar. El are spontaneitate, violenţă, ferocitate şi, de asemenea, entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive”1. De aceea masele au nevoie de un “conducător”, rolul căruia l-ar îndeplini elita. Sociologul francez consideră că elita totdeauna a încercat să pătrundă în tainele procesului de gîndire a maselor. Marii conducători, fiind, de obicei, psihologi inconştienţi şi intuind starea de spirit a maselor de oameni, puteau să le impună voinţa lor, să le conducă datorită calităţilor lor deosebite. Sociologul şi filosoful spaniol Ortega y Gasset (18831955) este cunoscut pentru critica societăţii contemporane, care sub impactul tehnicii depersonalizează indivizii, nivelează conştiinţele, transformîndu-se într-o “societate de masă”. În cartea sa “Revolta maselor” (1930) autorul a efectuat o împărţire a societăţii în clase de indivizi (nu sociale), distingînd două tipuri umane – “omul - superior” (elita) şi “omul - masă” (mulţimea), astfel aici nu mai e vorba de o ierarhizare a societăţii în clasă superioară şi clasă inferioară. Fenomenul separării unei minorităţi de elite apare din plasma socială, iar elementele care conduc la construirea elitei sînt dorinţa de a nu coincide cu masele, concordanţa ideilor şi a modelelor de comportament, nevoia de a-şi asuma multe sarcini şi îndatoriri. La elită se referă doar minoritatea, care, posedînd unele calităţi şi valori deosebite (capacitatea de a sluji ca necesitate internă, predispoziţie către ascetism, rigurozitate şi exigenţă faţă de sine etc.), are ca scop general desăvîrşirea sa moral-spirituală. În timp ce minoritatea o prezintă persoana sau un grup de persoane de o demnitate deosebită, specială, masa o reprezintă omul mediu, ordinar2. Omul-masă constituie majoritatea absolută şi de1

Citat după Dascăl O. Op. cit., p.19. Ортега-и-Гассет Х. Восстание масс. //Вопросы философии, 1989, №3, с.120; Bădescu I., Duncaciu D., Baltasiu R. Istoria sociologiei. Teorii contemporane. Vol. 1. – Bucureşti, 1996, p.556-566. 68 2

semnează o clasă de oameni compusă din indivizi care duc o viaţă izolată şi disociată, însă dorinţele, modelele de comportament şi ideile lor sînt practic identice. Prin urmare, are loc “masificarea societăţii”, în care personalitatea umană se dizolvă într-un individmediu fără identitate, gîndire independentă şi conştiinţă personală, fiind astfel un teren prielnic pentru instaurarea de regimuri totalitare. Fascismul, bolşevismul şi sindicalismul sînt exemple tipice de mişcări politice reprezentative pentru masa socială. În opinia gînditorului spaniol, asistăm la înlocuirea diferenţierii societăţii în straturi sociale, printr-o nouă diviziune între “masă” şi “elită”, ultima fiind o aristocraţie spirituală – creatoarea celei mai avansate şi complexe culturi şi civilizaţii. Masa socială, fiind inertă şi incapabilă să creeze ceva, poate deveni rebelă şi contesta autoritatea omului-elită, poate distruge şi călca în picioare instituţiile societăţii. Ortega y Gasset constată că Europa sec. XX trece printr-o criză adîncă. Activismul maselor, acţiunile “omului-masă” implică pericolul întoarcerii continentului la barbarie. De aceea salvarea va deveni posibilă, dacă elitele vor prelua conducerea societăţii şi vor conduce fără să apeleze la mase. Dat fiind faptul că societatea umană este, în fond, aristocratică, conducerea aristocratică, în opinia lui, poate fi considerată cea mai firească metodă de guvernare socială.

69

COMPARTIMENTUL IV. ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ TEMA VII. ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI 1. Definiţii şi abordări ale elitei La sfîrşitul sec. XIX – începutul sec XX termenul de elită este amplu dezbătut şi explicat dintr-un unghi de vedere pur sociologic. Este, de fapt, perioada în care apare şi se impune sociologia, sociologia politică, politologia şi alte ştiinţe socioumane. Ştiinţele politice contemporane folosesc două tipuri de definiţii atunci cînd se referă la elite. Definiţia conceptuală clasică a elitelor a fost furnizată de Harold Lass-well (1902-1979) şi alţi autori care definesc elitele în termeni de influenţi, conducători, grupuri sociale superioare sau grupuri minoritare puternice. Plecînd de la această definiţie, se poate vorbi despre elite economice, intelectuale, educaţionale, culturale, militare etc. Cel de-al doilea tip de definiţie referitoare la elite, definiţia operaţională, oferă un set întreg de criterii pentru identificarea elitelor, precum ar fi volumul puterii, statusul social, rolul funcţional etc. Caracterul şi conlucrarea grupurilor de elite, determinînd fizionomia sociopolitică a oricărei societăţi, pune în evidenţă trei întrebării fundamentale: 1) cine ocupă poziţiile formale ale puterii? 2) cine este indicat să posede cît mai multă putere? 3) cine adoptă şi realizează deciziile? În funcţie de acestea şi alte întrebări nu mai puţin importante, diferiţi autori reliefează mai multe tipuri (genuri sau moduri) de abordare a elitelor. Spre exemplu, Gh. Cojocaru marchează trei modalităţi de abordare a elitelor 1. Abordarea poziţională a elitelor pleacă de la premisa că cei mai puternici indivizi în societate vor ocupa şi cele mai înalte poziţii în cadrul societăţii. Acest mod de abordare este acceptabil pen1

A se vedea: Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei politice. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.15. 70

tru analiza elitelor în societăţile totalitare sau autoritare în care oligarhiile politice înguste controlează aparatul politic, economic şi social al statului, dar mai puţin valabilă pentru societăţile democratice, unde elitele sînt mult mai difuze şi mai puţin concentrate decît în societăţile totalitare. Abordarea reputaţională a elitelor implică chestionarea diferitor segmente ale populaţiei pentru a stabili indivizii cu cea mai mare influenţă (reputaţie) în societate sau în cadrul unei comunităţi. Indivizii care sînt citaţi cel mai frecvent în anchetele sociologice sînt cei consideraţi drept elite. Cea de-a treia abordare este abordarea decizională care susţine că cel mai bun test atît pentru puterea elitelor, cît şi pentru statusul lor constă în abilitatea de a lua decizii. Adepţii acestei abordări încearcă să identifice indivizii care joacă rolul cel mai important în procesul de luare a deciziilor, indiferent de poziţia formală sau de reputaţia acestora. Sociologii ruşi V.V. Radaev şi O.I. Şkaratan consideră că numeroasele abordări ale elitelor pot fi împărţite convenţional în două grupuri principale1. Conform abordării de dominaţie, elită este considerat acel grup de persoane care în societatea dată deţine puterea decisivă. Conform abordării meritocratice, elita este acel grup de persoane care dispune de anumite valori deosebite şi calităţi personale indiferent de faptul dacă ele deţin sau nu puterea. Elita în acest caz (elita meritocratică) se evidenţiază prin talent şi merite deosebite. Adesea abordarea de dominaţie se desemnează convenţional cu «linia lui Mosca», «linia lui Mills», sau «linia lui Lasswell», abordarea merotocratică – cu «linia lui Pareto». La rîndul său, abordarea de dominaţie se divizează în abordare structurală (elită este considerat grupul de persoane care ocupă poziţii superioare oficiale în anumite instituţii – miniştrii, directorii, comandanţii militari etc.) şi abordarea funcţională (elita este acel grup de persoane care posedă putere reală în adoptarea deciziilor necesare comunităţii). 1

Vezi: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.168-174. 71

Vom evidenţia încă o interpretare a grupării elitelor, care aparţine politologului rus I.G. Tarusina2: 1) abordarea poziţională (structurală sau organizaţională) reiese din faptul că apartenenţa la elită poate fi determinată după situaţia (poziţia) membrilor ei în structura socială şi politică oficială a societăţii şi conform posedării de către aceştia a calităţilor sociale deosebite evidenţiate de G. Mosca şi R. Michels; 2) abordarea funcţională (rezultativă sau decizională) include în elită persoanele care iau decizii politice sau exercită o influenţă considerabilă asupra adoptării lor (adepţii acestei tratări fac deosebire între noţiunile “purtător formal al puterii” şi “exponent real al puterii”); 3) abordarea reputaţională evidenţiază în calitate de criteriu “elitar” principal al unui sau altui grup al populaţiei influenţa politică; 4) abordarea economică (“alegerea după nume”) acordă în procesul comparării poziţiilor elitare (sociale) o atenţie deosebită accesului persoanei la mijloacele de producţie şi controlului acestora; 5) abordarea behavioristă (comportamentală) analizează elita din punct de vedere al comportamentului membrilor ei şi 6) abordarea valorică examinează elita din perspectiva valorilor împărtăşite de membrii ei. Deoarece o singură abordare a analizei şi a definiţiei elitelor poate crea dificultăţi, cercetătorii comparativişti încearcă să combine două sau mai multe tratări. În acest context vom arăta că V. Pareto folosea abordarea meritocratică şi cea psihologică în examinarea elitelor, G. Mosca – abordările de dominaţie, poziţională, organizaţională şi valorică, J. Burnham – abordările funcţională, economică şi tehnologică, C.W. Mills – abordarea de dominaţie şi cea instituţională, T. Dye – abordarea funcţională şi instituţională, în timp ce M. Weber utiliza predominant abordarea sociologică, Ortega y Gasset – abordarea meritocratică, H. Lasswell şi A. Etzioni – abordarea de dominaţie, J. Meyno şi R.-G. Schwarzenberg – abordarea reputaţională, G. Sartori – abordarea funcţională etc. Mai mulţi cercetători încearcă să 2

Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной политической теории (исторический экскурс). //Политические исследования, 1997, №4, с. 149. 72

identifice fenomenul elirei prin clasificarea acesteia, folosind diverse criterii şi abordări. 2. Elita şi clasa guvernantă În sec. XX termenul “elită” a intrat în circuitul ştiinţific datorită lucrărilor lui V. Pareto şi altor teoreticieni clasici ai elitelor. În “Tratat de sociologie generală” el constata că elita o reprezintă acele persoane care au obţinut cel mai înalt indice în domeniul lor de activitate şi au atins nivelul superior al competenţei. Însă G. Mosca în loc de elită folosea termenul de clasă conducătoare. Începînd cu reprezentanţii primei generaţii a elitologilor, au fost propuse mai multe definiţii ale elitei, definiţii adesea cu diverse accepţii şi conotaţii 1. În unele dintre ele se observă o confuzie de termeni: unii autori prin elită înţeleg doar elita politică, în timp ce la alţi autori tratarea elitei poartă un caracter atotcuprinzător. În literatura ştiinţifică pot fi întîlniţi mai mulţi termeni care desemnează fenomenul elitei: clasă politică, clasă conducătoare, clasă guvernantă, clasă dominantă, clasă stăpînitoare, clasă cîrmuitoare, clasă diriguitoare, corp politic, structuri de putere, oligarhie politică, elita puterii şi alte fenomene similare elitei. M.Eminescu folosea termenul de “pătură superpusă” pentru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de “prisosul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru cheltuielile guvernării fără a oferi nimic în compensaţie2. Pentru a reda sugestiv condiţia păturii superpuse, el foloseşte adeseori metafora “hotelului” în care membrii păturii superpuse duc o viaţă de vacanţă, rupţi total de lumea înconjurătoare cu necazurile şi problemele ei reale. Numai clasele pozitive (clasa productivă), lucrînd pentru ţara reală, îi pot oferi înălţarea. 1

A se vedea: Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …, с.237-239; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.120-122 etc. 2 Rachieru A.D. Op. cit., p.168-169; Dicţionar de sociologie …, p.418-421. 73

Unii cercetători (R. Dahrendorf, spre exemplu) încearcă să identifice fenomenul elitei prin clasificarea ei, enumerînd părţile componente ale elitei (liderii politici, liderii economici, profesorii şi învăţătorii, judecătorii şi avocaţii, ofiţerimea şi preoţimea, jurnaliştii remarcabili etc.), în timp ce alţi specialişti în materie, cum ar fi Zb. Brzezinski, marchează în interiorul elitei trei grupuri semnificative din punct de vedere politic (elita stăpînitoare, liderii de afaceri şi militarii). O altă modalitate de a defini elita a propus K. Mannheim, unul din fondatorii teoriei meritocraţiei. El arăta că “elita” este o ierarhie bazată pe realizările proprii, deosebindu-se de “clasă”, întrucît apartenenţa la aceasta se determină prin provenienţa membrilor. Cu alte cuvinte, persoana poate avea acces la elită numai datorită eforturilor individuale, manifestîndu-şi talentul în sfera conducerii. Precum se vede, elita nu se restrînge la clasa politică (minoritate guvernantă, non-ereditară), la clasa conducătoare (entitate care fără a deţine neapărat funcţii politice exercită o sensibilă sau chiar decisivă influenţă) sau la alte fenomene similare, ci prezintă o entitate proprie cu caracteristicile sale specifice. În sociologia şi politologia contemporană termenul “elită” este aplicat, în general, grupurilor funcţionale sau ocupaţionale cu un standard (social şi politic) ridicat în societate. Uneori termenul de elită este folosit numai ca sinonim pentru lideri. Alteori, conceptul dat are conotaţia de “conducere a societăţii”. Astfel, elita este desemnată ca “organ executiv” al clasei stăpînitoare (conducătoare). Însă noţiunea de elită nu coincide cu noţiunea de clasă guvernantă nici prin volum, şi nici prin conţinut, deoarece clasa guvernantă recrutează în activitatea de conducere cele mai competente persoane din alte domenii de activitate umană şi din alte straturi sociale1. În scopul ierarhizării elementelor structurale al elitei, unii autori (S. Keller, spre exemplu) includ în 1

Vezi: Мальцев В.А. Основы политологии. Учебник для студентов вузов. – Москва, 1997, с.390-391. 74

circuitul ştiinţific termenii “elită strategică”, “superelită”, “subelită” etc.1. De altfel, clasificarea elitelor poate fi făcută în baza cîtorva criterii: 1) în dependenţă de resursele de influenţă, elitele se împart în elite moştenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii, funcţionale; 2) după caracterul influenţei asupra puterii, elitele sînt: dominante, de opoziţie (contrelite), deschise, închise; 3) în funcţie de volumul puterii – superelite, elite superioare, mijlocii; 4) după metodele de conducere şi formele de guvernare – elite de sînge (aristocratice), a bogaţilor (plutocraţia), a cunoştinţelor (a competenţei, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare, liberale, democratice; 5) după atitudinea (raportul) faţă de putere – elite guvernante (conducătoare), de opoziţie (contrelite); 6) conform criteriului specific de acţiune – elite naţionale, regionale, locale; 7) după criteriul exprimării intereselor – elite profesionale, demografice, naţionale, religioase; 8) după criteriul eficienţei – elite pozitive, negative. Se cere evidenţiată încă o tipologizare a elitelor în funcţie de sfera de activitate – elite politice, elite economice, elite ideologice, elite ştiinţifice, elite culturale, elite militare, elite informaţionale etc. care, avînd interese divergente (opuse), îndeplinesc funcţii şi roluri ce le revin din statusul lor social şi cel politic. Problema corelării noţiunilor “elită” şi “clasă” a devenit un subiect de discuţie încă la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX. Mai sus am arătat că teoria elitistă (elitismul clasic) din punct de vedere istoric a apărut şi s-a dezvoltat drept reacţie la teoria de clasă marxistă. În timp ce “Manifestul Partidului Comunist” (document programatic scris de K. Marx şi F. Engels şi publicat la începutul anului 1848) proclamă că toată istoria societăţii, în afară de orînduirea primitivă (preistorică, în accepţiunea civilizaţională), a fost o istorie a luptei de clasă, crezul elitariştilor se reduce la teza că istoria societăţilor care au existat 1

Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …, c.240. 75

pînă în prezent a fost o istorie a luptei elitelor. Întrucît noţiunea de elită în literatura ştiinţifică contemporană este tratată neunivoc şi chiar adesea într-un sens peiorativ (termen cu semnificaţie neobiectivă şi preştiinţifică, termen împovărat de etimologia sa etc.), unii autori se întreabă dacă nu ar fi cazul să abandonăm, în general, acest termen. În plus, unii cercetători tratează adesea termenul “elită” ca echivalent pentru îmbinarea “fără clasă” sau drept alternativă pentru “diferenţierea de clasă”. La drept vorbind, abordarea elitistă este orientată spre substituirea divizării societăţii în mari grupuri de oameni în dependenţă de atitudinea lor faţă de mijloacele de producţie cu dihotomia elită – mase bazată pe accesul diferit al oamenilor la putere, pe criteriul derivat care rezultă din diferenţierea socială şi de clasă. De aceea politologul rus Gh. Aşin1 revine la problema pusă în discuţie din altă perspectivă: el încearcă să clarifice dacă noţiunea de elită poate fi folosită nu ca o alternativă pentru diferenţierea de clasă, ci, dimpotrivă, pentru desemnarea dimensiunilor (aspectelor) acesteia. La întrebarea cine înfăptuieşte puterea în societatea diferenţiată pe clase, acelaşi autor răspunde că puterea este exercitată de clasa dominantă. La o altă întrebare legată de modalitatea realizării puterii, în opinia lui, răspunsul trebuie căutat în elucidarea mecanismului dominaţiei politice a clasei dominante, una din verigile căreia rezidă în evidenţierea elitei guvernante. Concluzia autorului se reduce, de fapt, la teza că ar fi posibilă o îmbinare a noţiunii de elită cu “teoria claselor” (nedogmatizată, nehipertrofiată). Dimpotrivă, sociologul politic român V. Măgureanu2 menţionează că problema care se conturează este aceea dacă noţiunea de clasă politică mai acoperă, în prezent, şi va mai acoperi, în perspectivă, o realitate, şi care anume, şi dacă nu cumva termenul ar trebui înlocuit cu un altul mai precis, mai relevant, mai puţin ambiguu. Totodată, se va ţine cont de faptul că termenul “clasă” sugerează o 1

Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …, c.277-283. 2 Măgureanu V. Op. cit., p.215-216. 76

diviziune macrostructurală a societăţii, un macrogrup. În studierea clasei politice, continuă autorul, confuziile şi ambiguităţile terminologice se datorează suprapunerii criteriului metodologic-conceptual peste cel istorico-empiric. Şi nu în ultimul rînd, se pune întrebarea: ce diferenţe semantice există între sintagmele “clasă politică”, “clasă conducătoare”, “elită politică”? În fine, am sublinia că elita şi clasa dominantă se deosebesc, mai întîi de toate, prin conţinut şi prin volum (elita este o parte a clasei). Dacă clasa (socială, conform abordării de clasă) este determinată de locul ei într-un anumit sistem de producţie social, de raportul ei faţă de mijloacele de producţie, elita (în toate celelalte abordări contemporane) se defineşte prin raportul faţă de locul şi rolul ei în guvernarea politică a societăţii. Elita reuneşte acea parte a clasei dominante care posedă deprinderi ale activităţii politice profesionale şi înfăptuieşte nemijlocit conducerea statului. Deci elita exprimă voinţa clasei dominante, dar, totodată, are şi o anumită autonomie faţă de această clasă. 3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor Noţiunea de elită se află într-o legătură strînsă cu problema stratificării sociale (elita constituie pătura superioară în orice sistem de stratificare socială) şi cu problema stratificării politice a societăţii (statusul politic al membrilor elitei depinde de volumul de putere al acestora, de “profilul” şi de “înălţimea” lor). La drept vorbind, elita conducătoare este o parte (minoritară) a societăţii care nu participă nemijlocit la guvernarea politică, însă deţine indici superiori şi realizări remarcabile în sfera sa de activitate profesională (economie, politică, cultură, ştiinţă, tehnică, sport etc.). Datorită acestui fapt, ea ocupă poziţii-cheie în economie, politică, cultură şi în alte sfere de activitate umană. Cel mai important criteriu de identificare a apartenenţei la elita conducătoare este ocuparea poziţiei superioare (dominante) pe scara ierarhică a societăţii, adică în structurile economice, politice, culturale, ştiinţifice etc. 77

În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe tipuri (grupuri, facţiuni) de elite (politice, economice, ideologice sau informaţionale, ştiinţifică, culturale, numite intelectuale sau spirituale, militare etc.), care în activitatea lor se intersectează. Însă rezultatul activităţii elitelor presupune atît independenţa, cît şi interdependenţa lor, precum şi relaţii de cooperare sau de concurenţă, relaţii de consens şi de conflict în funcţie de miza pusă în joc. Dacă elita politică (numită şi elita politico-administrativă), faţă de alte grupuri de elite, participă nemijlocit la exercitarea puterii politice, atunci elita economică (numită adesea, incorect, şi elită-business sau elită antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia economică şi realizează puterea economică în societate. Această pătură socială include pe reprezentanţii marelui capital şi pe marii proprietari, membri ai consiliului directorilor marilor corporaţii (industriale, de construcţie etc.), băncilor, firmelor de comerţ etc. Ea determină rezolvarea problemelor legate de utilizarea forţei de muncă, nivelul şi calitatea vieţii, salariile şi veniturile populaţiei. Elita ideologică (informaţională) include în componenţa sa pe reprezentanţii aşa-zisului “front ideologic” – pe coordonatorii şi fruntaşii ştiinţelor socioumane, ai învăţămîntului, mass-media etc., care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor conceptuale şi valorice, ideilor şi convingerilor oamenilor. Spre deosebire de aceasta, elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai talentată şi înzestrată parte a intelectualităţii, iar rolul şi funcţia acestui tip de elită sînt determinate de nivelul influenţei reprezentanţilor ei asupra procesului dezvoltării ştiinţei, tehnicii, asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic al societăţii. Elita culturală (intelectuală sau spirituală), la rîndul său, include pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei, literaturii, învăţămîntului, precum şi pe alţi reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare. Rolul acestei elite este determinat de caracterul şi de nivelul influenţei asupra sferei spirituale a societăţii, asupra întregii dimensiuni normative şi valorice, asupra potenţialului moral al comunităţii umane. De aici derivă şi accepţia etimologică care coincide cu termenul “elită”. 78

Cît despre elita militară, acest tip de elită este analizat de unii cercetători ca grup de sine stătător, iar alţii îl raportează la elita politică graţie rolului elitei militare în realizarea puterii politice sau în exercitarea influenţei şi presiunii politice şi economice într-o societate sau alta. Desigur, în societatea contemporană activează şi alte facţiuni de elită divizate după anumite criterii (sferă de activitate, interes profesional, mod de viaţă) – elite tehnocratice, simbolice etc., care, în procesul activităţii lor, interacţionează. Spre exemplu, sociologul francez Guy Rocher, definind elita ca ansamblu al persoanelor şi grupurilor, ca o consecinţă a puterii pe care o deţin sau a influenţei pe care o exercită, delimitează următoarele tipuri de elite: elite tradiţionale, economice, tehnocratice, charismatice, ideologice şi simbolice. Vom menţiona că în diverse sfere ale vieţii sociale au loc anumite contradicţii care se pot manifesta atît între diferite forţe şi grupări politice, cît şi între diferite facţiuni ale elitei conducătoare. Spre exemplu, în cadrul elitei conducătoare se pot acutiza contradicţiile între elita politică şi elita economică, între elita militară şi elita culturală etc. De aceea una din sarcinile elitei politice în procesul conducerii societăţii constă în evidenţa multitudinii de interese şi necesităţi ale comunităţii umane. TEMA VIII. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ: SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII 1. Elita ca actor politic În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice luat în particular. Totuşi majoritatea autorilor sînt de acord cu faptul că elita politică, în mare măsură, determină înfăţişarea (“fizionomia” sau “fiziologia” socială, politică şi economică) unei societăţi, ea fiind cea care determină scopurile imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii umane. Aceste obiective îşi găsesc re79

flectare în adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea lor, adică într-o formulă politică (concept naţional sau ideologie de stat), fără de care nu poate activa şi funcţiona în mod normal nici o elită politică. Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică, trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm unele aspecte terminologice. Unii autori semnalează, pe bună dreptate, riscul confundării noţiunilor “elită politică”, “elită guvernantă”, “contrelită” şi “birocraţie”. Aceasta pentru că elita politică este una mai largă şi include, în afară de elita politică guvernantă, şi elita politică de opoziţie (contrelita). În acelaşi timp, trebuie făcută delimitarea între elitele politice şi elitele în politică, ultimele cuprinzînd grupuri ca intelectualii, artiştii, reprezentanţii mass-media, managerii, bancherii, financiarii, slujitorii cultului etc. Aceştia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei politice, însă participă în mod deschis la activitatea politică. O particularitate a grupurilor date este faptul că reprezentanţii lor sînt membri ai unor elite care s-au format în alte sfere de activitate umană, în sfere nepolitice. Participarea lor la viaţa politică nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază. În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte esenţiale. În primul rînd, noţiunile “elită politică” vs “elită dominantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sînt identice şi corelează ca parte şi întreg. Noţiunea “elită dominantă” include diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific, cultural, militar etc.), care, direct sau indirect, se implică în relaţiile de putere. În al doilea rînd, elita politică, vizavi de alte grupuri care constituie elita dominantă, participă nemijlocit la exercitarea puterii politice, folosind diverse resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate. Utilizarea ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe ideea locului actorului politic şi pe rolul politicii în societate, politica reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers su80

biectiv, de permanentă evaluare şi modelare a lumii, a mediului social-economic, în funcţie de anumite interese, concepţii sau doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale, de realizare a intereselor de mare valoare socială, de exprimare directă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin de loc, de timp şi de interesele social-umane. Concepţia elitei politice rezultă şi din prioritatea politicii faţă de economie şi faţă de structura socială a unei comunităţi. De aceea această teorie este incompatibilă cu ideile determinismului economic şi social, reprezentate, în special, de marxism. De altfel, acesta din urmă tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei economice, ca pe o expresie concentrată a intereselor economice şi de clasă. În funcţie de orientările ideologice ale cercetătorilor şi de nivelul atins în tratarea fenomenelor social-politice, noţiunea de clasă (elită) politică comportă diferite accepţiuni, fiind definită atît în sens mai larg, cît şi mai restrîns, fiind asimilată clasei dominante (conducătoare, diriguitoare, guvernante etc.), unui anumit tip de elită (conducătoare, guvernamentală, a puterii etc.) sau categoriei profesioniştilor politici (politicienilor). Există mai multe poziţii de pe care s-a încercat explicarea apariţiei clasei politice şi definirea ei: marxistă, instituţională, liberal-pluralistă şi elitistă. Vom aminti că definirea elitistă utilizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa politică şi explică apariţia elitei politice prin necesitatea conducerii societăţii de către un grup restrîns de persoane dotate cu calităţi excepţionale şi aptitudini deosebite. Deşi C.W. Mills nu apelează la noţiunea de clasă politică, aceasta se subînţelege în una din realităţile pe care le analizează - ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political outsiders, persoane care au şi alte ocupaţii decît cele politice (în subsidiar) şi acced, de obicei, la putere şi în elita politică, cei mai buni profesionişti şi mai abili lideri politici care, alături de mari capitalişti, industriaşi şi financiari, de şefii militari, formea81

ză elita puterii şi conduc societatea. Sociologul politic american utilizează termenul “elita puterii” în studiul său omonim din 1956, care se referă la “clicile suprapuse” aflate la cîrma principalelor instituţii politice, economice şi militare în societatea modernă. El argumentează că aceste elite au în comun atît calitatea de membru cît şi un ansamblu de interese, aşa încît principalele decizii politice pentru care ele sînt responsabile servesc ţelurilor comune. În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la elita politică, toate avînd ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta (poziţională, reputaţională, meritocratică, organizaţională, funcţională, de dominaţie etc.), fapt despre care s-a menţionat mai sus. Cele mai răspîndite definiţii ale elitei politice sînt cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. O altă definiţie prezintă elita politică drept un grup determinat de persoane care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup relativ mic de persoane care concentrează în mîinile sale un volum mare al puterii politice şi asigură prin activitatea sa integrarea, subordonarea şi reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale, creînd şi mecanismul necesar pentru implementarea intenţiilor politice. Şi o ultimă definiţie relevantă: elita politică este un component minoritar al societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de vedere structural. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi de lider, care, pentru exercitarea funcţiilor de putere, ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra adoptării deciziilor de putere. Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu puterea, pe care fie că o deţine, fie că o influenţează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii politice, 82

care au influenţă asupra structurilor de putere, sau, aflîndu-se în opoziţie, urmăresc să obţină puterea politică. Acest agent (actor, subiect) este compus din persoane care posedă experienţă politică şi prestigiu graţie statusului politic, vîrstei, pregătirii profesionale, autorităţii şi, nu în ultimul rînd, trăsăturilor psiho-sociale (motivaţie politică, dorinţă de reuşită etc.). După V. Măgureanu1, clasa politică ar trebui definită ca ansamblul agenţilor politici individuali, lideri din aparatul politic, din legislativ şi administraţia centrală şi locală, care sînt sau care aspiră să ajungă la putere, care iau decizii sau care influenţează deciziile, articulînd astfel exercitarea efectivă a puterii de stat, adică a suveranităţii. Clasa politică nu se identifică cu clasa conducătoare, ci o include. Raporturile dintre ele sînt de întreg şi parte: clasa conducătoare este o minoritate care exercită puterea de facto; ea este nucleul dur al clasei politice. Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau pentru politică), nu este în totalitate conducătoare, ci cuprinde atît elita politică de la putere, cît şi elita politică de opoziţie contestatară, precum şi elita politică de influenţă. În sens larg, elita indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare într-o măsură abundentă: bani, putere, influenţă, prestigiu, cultură, competenţă, capacitate de creaţie. Toate aceste “bunuri” sînt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe “cei mai buni”. Conform opiniei aceluiaşi autor, din punct de vedere teoretic, această “trilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel: 1)clasa politică se referă la conceptul de indivizibilitate a suveranităţii puterii; 2)clasa conducătoare se referă la conceptul de distribuire a puterii în societate şi 3)elitele politice se referă la conceptul de selecţie socială a personalului politic pe baza unor capacităţi naturale rare sau deosebite. Caracteristicile propuse ale clasei politice permit abordarea ei într-o optică pur sociologică, evitîndu-se în felul acesta cap1

Măgureanu V. Op. cit., p.216-217. 83

cana abordărilor ideologice. Acest lucru iese şi mai mult în evidenţă, dacă avem în vedere modalitatea de formare, de exercitare a puterii şi de funcţionare a unei clase politice. În fond, clasa (elita) politică poate fi abordată ca un concept anistoric (situat în afara realităţilor concret-istorice), dacă ţinem cont de caracterul inevitabil al organizării oricărei societăţi. 2. Structura şi funcţiile elitei politice Noţiunea de elită politică este destul de largă, incluzînd atît elita politică guvernantă, cît şi elita politică de opoziţie (contrelita). Trăsătura distinctivă a elitei guvernante, considerată partea principală, “forţa motrică” a elitei politice, constă în faptul că ea determină cursul politic, adoptă esenţiale decizii politico-administrative şi controlează resursele politice. De altfel, în conştiinţa cotidiană elita guvernantă, de obicei, este identificată cu elita politică propriu-zisă, ceea ce nu este corect. La elita guvernantă mai aderă şi acea parte a elitei politice care îi oferă susţinere, neaflîndu-se nemijlocit la putere. În ceea ce priveşte elita politică de opoziţie, subliniem că aceasta este o parte a elitei politice propriu-zise, însă la un moment dat contrelita exercită rolul de opoziţie politică faţă de elita guvernantă. Aflîndu-se în opoziţie constructivă, elita politică de opoziţie participă activ la viaţa politică, tinde să deţină în viitor puterea politică. Ea posedă anumite resurse şi pîrghii de a exercita presiuni asupra elitei puterii (termenul aparţine lui C.W. Mills) în scopul obţinerii unor cedări în adoptarea anumitor decizii în favoarea contrelitei. Desigur, reprezentanţii superiori ai birocraţiei fac parte din componenţa elitei guvernante, însă aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aparatul birocratic care îndeplineşte voinţa elitei guvernante. Vom specifica, de asemenea, faptul că funcţionărimea (mică, mijlocie şi chiar grupul superior al ei) nu posedă caracteristicile specifice elitei guvernante. Ea (pătura superioară a birocraţiei, corpul de administratori superiori) joacă un rol im84

portant în implementarea cursului politic şi deciziilor adoptate de elita guvernantă. Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se ţină cont de cîteva criterii: 1) elita politică a societăţii este compusă din persoane ocupate profesional cu activitatea politică legală; 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi relativ izolat de societate care, în linii mari, respectă “regulile jocului” instaurate într-un regim anumit, iar scopul final rezidă în menţinerea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere socială în calitate de oameni politici (politicieni). Sumînd cele spuse, putem menţiona că elita politică este acel grup (pătură) social al societăţii care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi funcţiile de putere, guvernînd societatea sau influenţînd asupra structurilor de putere. Componenţa personală a elitei politice se schimbă permanent, însă structura ei funcţională rămîne, practic, neschimbată. În ansamblu, ea se constituie din politicieni de profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere şi împuterniciri respective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional pentru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice, la elaborarea strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane). Unii autori determină compoziţia elitei politice în baza abordărilor poziţionale şi reputaţionale, astfel încît aceasta include în componenţa sa persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional (şefii de stat şi anturajul lor, miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi executive, deputaţii şi senatorii, membrii judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior, guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional, liderii formaţiunilor politice cu mare pondere în societate etc.). În principiu, grupurile funcţionale ale elitei politice sînt reprezentate de conducerea superioară, de parlament, de guvern, de elita de partid, de elita regională etc. 85

De obicei, la elita politică sînt atribuite acele persoane care nemijlocit adoptă decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei guvernante. Atunci cînd sînt subliniate caracteristicile esenţiale ale elitei politice, aceasta este adesea identificată cu “conducerea politică”, “structurile de putere”, “centrele de adoptare a deciziilor”, “verigile centrale ale sistemului politic” etc. După unele aprecieri, în diferite ţări numărul elitei politice nu depăşeşte cifra de 2-4 mii persoane, fiind vorba deci de un grup social puţin numeros şi îngust. În cîteva ţări occidentale, inclusiv în SUA, Anglia, Germania, a fost efectuată o analiză a componenţei elitei politice. Rezultatele analizei demonstrează că cea mai activă categorie de vîrstă a politicienilor sînt persoanele între 50-65 ani, cea mai mare parte din politicieni (60-80%) a absolvit una sau două şcoli superioare, iar majoritatea absolută sînt mari proprietari1. În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului), în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1)elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului); 2)elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului); 3)elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului); 4)elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). Pentru societatea contemporană este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile, care ar îmbina legătura strînsă cu masele şi cooperarea (unitatea, integritatea) membrilor grupului. Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată intern. Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică superioară, de mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă, neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie (contrelită); 3) după nivelul componenţei – 1

Политология. /Под ред. Г.В. Полуниной…, с.99. 86

elita politică superioară (naţională), de mijloc (regională), locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesională, demografică, etnică, religioasă; 5) în dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică, oligarhică, profesională, aristocratică; 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică, liberală, autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării – elita politică “de sînge”, instituţională, deschisă, închisă; 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită, antielită. Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe care ea le exercită. Acestea sînt diverse, complexe şi legate de o mare responsabilitate socială: funcţia strategică, funcţia comunicativă, funcţia politico-gestionară (de conducere, de guvernare), funcţia organizatorică, funcţia integrativă, funcţia de pronosticare etc. Conţinutul şi mărimea funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sînt determinate de legea fundamentală a unei sau altei ţări. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de către elita politică necesită prezenţa cîtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor diferitelor grupuri sociale, elaborarea ideologiei politice, crearea mecanismului de realizare a intenţiilor politice etc.). 3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării elitei politice Formarea şi reproducerea (selectarea, recrutarea) elitelor puterii joacă un rol important în eficientizarea deciziilor adoptate de care depinde dezvoltarea unei societăţi. La baza sistemului de selectare a elitei sînt puşi diverşi factori, cum ar fi mărimea bazei sociale, cercul de persoane care înfăptuieşte recrutarea, sistemul politic şi regimul politic, tradiţiile şi valorile politice, conştiinţa politică şi cultura politică, criteriile, principiile, mecanismul şi ordinea selectării etc. Conţinutul acestor factori provoacă două tendinţe în formarea elitelor politice descrise de politologul american B. Rokman1. 1

Vezi: Suleiman E., Mendras A. Recrutarea elitelor în Europa. – Timişoara, 2001; Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование элит. – Москва, 1998. 87

Pentru prima tendinţă este caracteristic un mecanism închis al formării elitei politice: baza socială a formării este foarte îngustă, pătrunderea în structurile de putere are loc, de regulă, din păturile sociale dominante ale societăţii, cercul persoanelor care înfăptuieşte recrutarea este limitat. Această tendinţă în formarea clasei politice, fiind specifică pentru societăţile cu regimuri totalitare şi autoritare, conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor de criză în aceste societăţi, iar elita puterii devine tot mai închisă, mai izolată. În cadrul acestei tendinţe se înscrie mecanismul nomenclaturist de formare a clasei politice în fosta URSS, iar consecinţele lui se resimt şi astăzi în unele societăţi posttotalitare (reprezentanţii elitelor politice posedă un nivel scăzut al profesionalismului, o parte din aceştia sînt incompetenţi în materie de conducere a societăţii în noile condiţii, o altă parte ocupă poziţii extreme în probleme legate de procesul guvernării politice etc.). Aici vom mai preciza faptul că este vorba despre sistemul de ghildă (de breaslă, corporativ) analogic cu ghildele din evul mediu în ţările Europei Centrale, sistem ce presupune o avansare (promovare) lentă a candidaţilor pe verticala puterii şi cerinţe formale pentru pretendentul (competitorul) la postul de conducere (nivelul studiilor, stagiul de partid şi contribuţia personală în cadrul partidului, experienţa de lucru cu oamenii etc.). Selectarea candidaţilor se efectuează din anumite grupuri (pături) de oameni sau dintr-un anumit partid. Acest sistem de recrutare, fiind unul cu caracter închis, este în esenţă conservator, lipsind orice concurenţă între aspiranţi la funcţiile de putere. Avînd în vedere cele spuse mai sus, sistemul de ghildă este predispus spre reproducerea unui singur tip de conducere (de la postulanţi se cere, mai întîi de toate, loialitate, conformism, devotament liderului etc.), condamnînd astfel elita politică la dispariţie lentă, la transformarea ei într-o castă închisă. Totodată, acest sistem poate asigura un nivel sporit al pronosticării în politică şi exclude, de regulă, conflicte în interiorul elitei. Printre plusurile acestui sistem mai pot fi enumerate echilibrul decizii88

lor adoptate, prezenţa unui grad scăzut al riscului la adoptarea deciziilor, probabilitatea redusă a conflictelor în interiorul elitei puterii, continuitate în politică. Însă predominant pentru acest sistem de reproducere a elitei politice rămîne a fi tendinţa spre birocratizare şi rutină organizatorică. Desigur, elementele sistemului de ghildă în selectarea elitei politice sînt caracteristice, de asemenea, şi pentru societăţile democratice, unde există partide politice cu structuri de partid puternice şi ramificate. Însă pentru societăţile cu regimuri politice democratice este specific sistemul antreprenorial al recrutării elitei politice. Deci este vorba despre cea de-a doua tendinţă în recrutarea clasei politice, despre un mecanism al formării acestei clase, fiind vizate statele în care cea mai mare parte a elitei puterii se constituie nu pe contul numirii în funcţie (postul de conducere), ci în rezultatul alegerilor generale. De aceea tendinţa dată se caracterizează printr-un mare electorat şi un proces liber al selectării, prin posibilitatea fiecăruia de a participa în structurile de putere, caracterul concurenţial al recrutării, cerinţe sporite faţă de calităţile personale şi capacităţile pretendenţilor la funcţiile (posturile) de conducere. Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante presupune, pe de o parte, o concurenţă dură între aspiranţii la funcţiile de putere, unde fiecare din ei se bizuie pe ingeniozitate proprie, activitate creatoare şi spirit inovator, iar, pe de altă parte, acest sistem nu este predestinat unei alegeri serioase pe principiul competenţei profesionale a candidatului. Adesea sitemul în cauză este adaptat la cerinţele timpului (cazul fostului Preşedinte al SUA R. Reagan). Însă neajunsul cel mai mare al sistemului dat constă în posibilitatea infiltrării în politică a persoanelor întîmplătoare (ocazionale), a aventurierilor care pot genera doar “efecte”. De aceea în cadrul acestui sistem există o probabilitate relativ mare a riscului şi a neprofesionalismului în politică, un nivel sporit al elitei neomogene din punct de vedere social, un grad relativ mare al conflictelor în interiorul elitei şi deci o pronosticare scăzută a politicii. 89

În fine, acest sistem, fiind adaptat la dinamismul vieţii contemporane, cîştigă din mai multe puncte de vedere în faţa sistemului de ghildă. La drept vorbind, ambele sisteme de recrutare a elitei politice coexistă şi conlucrează în majoritatea societăţilor contemporane cu predominarea unei sau altei tendinţe de selectare a elitei politice. În pofida faptului că sistemul de recrutare în diverse ţări este diferit, esenţa lui rămîne neschimbată. În ţările occidentale politica de mult s-a transformat într-o profesie, de aceea procesul pregătirii cadrelor profesionale de politicieni şi al recrutării politice capătă o mare importanţă pentru societăţile contemporane. TEMA IX. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL LIDERISMULUI POLITIC 1. Natura şi esenţa liderismului politic În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita politică - agent politic colectiv şi liderul politic - cel mai important agent politic individual. Fiind considerat “motorul”, “generatorul” elitei politice şi ocupînd rolul central în sistemul relaţiilor de putere, liderul politic asigură realizarea mecanismului puterii politice. Cu alte cuvinte, liderismul politic, într-o formă sau alta, dezvăluie esenţa mecanismului real de exercitare a politicii în societate. Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare, menţinere şi exercitare a puterii şi este bazat pe integrarea diferitor grupuri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el se realizează prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a puterii (partid politic, grup de presiune, organ legislativ, aparat birocratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al unei ideologii de soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate. Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa în dreptate socială sau sentimentul naţional la setea de putere şi reuşită, dar, în general, ele se combină în proporţii diferite şi au diferite grade de convergenţă. 90

În viziunea teoretică elitistă, oamenii politici sînt caracterizaţi printr-un număr relativ mare de indivizi înzestraţi cu calităţi naturale deosebite care luptă pentru cîştigarea unui status şi al unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi, mai curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi pentru muncă. H. Lasswell, promotorul viziunii psihologice şi psihanaliste, susţine că omul se angajează în politică din cauza nevoii de a scăpa de conflictele nerezolvate, transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de inutilitate), iar succesul în plan politic îi oferă compensaţiile necesare. Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, trebuie subliniat că liderul politic este o persoană caracterizată prin capacităţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau activitatea sa, influenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile politice ale acestuia. Termenul de lider (şef, conducător, coordonator etc.) imprimă cîteva semnificaţii: 1) persoană care îşi exercită autoritatea (formal sau neformal), orientînd şi coordonînd activitatea unei organizaţii (comunităţi); 2) persoană care deţine puterea executivă şi îşi exercită funcţiile legate de puterea decizională şi 3) persoană care, în virtutea unor capacităţi şi abilităţi, conduce activităţi colective. Deci pentru lider este caracteristică capacitatea de a influenţa asupra altor oameni în direcţia organizării unei activităţi comune pentru atingerea unui scop concret. Max Weber a introdus în vocabularul ştiinţelor politice termenul de charismă, prin care a desemnat calitatea extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici “supraumane” sau inaccesibile muritorului de rînd şi considerată, datorită lor, drept conducător. Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului, trezeşte entuziasmul, răspunde aşteptărilor maselor şi nevoilor lor psihologice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale momentului (astfel de lider apare, în general, în perioade de criză economică, politică, religioasă, morală etc.). 91

În acelaşi context trebuie menţionată şi contribuţia lui Roger-Gérald Schwartzenberg care analizează liderii politici în termeni de vedete politice. Politologul francez arată că orice lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic subscris unui model (părintele, salvatorul, filosoful, modestul, nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se dezvoltă întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă, revoluţionară) cu tacticile şi mijloacele ei specifice (liderul de şarm, spre exemplu, va urmări mai curînd să seducă, cel autoritar să impună, iar cel critic să convingă). Unii cercetători estimează că există cel puţin 7 mii de studii axate pe problematica fenomenului liderismului. După M. Şleahtiţchi1, totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la cinci varietăţi: 1) liderii sînt categorisiţi drept persoane învestite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite (şefii sau conducătorii formali, oficiali, instituţionali – director de întreprindere, şef de catedră, director de şcoală, comandant de armată, primar, ministru etc.); 2) liderii sînt prezentaţi drept persoane centrale în grup, care concentrează atenţia, aprecierea şi stima celor din jur; 3) liderii sînt catalogaţi drept persoane preferate sau populare; 4) liderii sînt caracterizaţi drept “specialişti în sarcină”, adică drept persoanele cele mai iniţiate, cele mai competente în ceea ce are de făcut grupul; 5) liderii sînt trataţi în termeni de influenţă, adică drept persoane care se detaşează prin dominaţie asupra determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă. De fapt, aceste cinci identităţi profilează specificul definiţiilor cu referinţă la cei ce conduc – “şef instituţional”, “persoana centrală de grup”, “persoana preferată”, “specialistul în sarcină” şi “persoana cea mai influentă”. Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la o singură formulă interpretativă care arată că liderii, în 1

Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul liderilor. – Chişinău, 1998, p.7-9. 92

ansamblu, sînt persoane care îşi exercită la maxim influenţa, formal sau informal, orientînd şi coordonînd activitatea altora. Totodată, varietăţile diferenţierilor puse în evidenţă, fiind legate de mai multe abordări (de dominaţie, poziţională, reputaţională, decizională, funcţională, meritocratică etc.), demonstrează faptul că liderismul politic este un fenomen complex şi multiaspectual. Acest fenomen în societăţile contemporane este un mecanism de influenţă asupra puterii, unul de formare şi exercitare a puterii, fenomen bazat pe integrarea diferitor pături şi grupuri sociale în jurul unui program, concept sau ideologie. Există o corelaţie strînsă între elita politică, liderul politic şi liderismul politic considerate drept entităţi principale în analiza politică a societăţilor contemporane. Liderismul politic, fiind un mecanism de interacţiune dintre lider şi cei conduşi, conţine două dimensiuni inerente: 1)liderismul presupune că grupul condus acceptă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului; 2)liderul posedă capacitatea de a aprecia corect situaţia creată, de a găsi decizia optimală în vederea soluţionării scopurilor şi sarcinilor preconizate de grup. Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul formal reflectă poziţia statutară şi caracterul instituţionalizat, în timp ce aspectul informal redă capacităţile şi abilităţile individuale de a îndeplini rolul de lider) sînt determinate de acţiunea a trei grupuri de factori: 1) factorii determinaţi de trăsăturile individuale ale liderului; 2) factorii determinaţi de mecanismele realizării puterii de către lider şi 3) factorii determinaţi de mediul social şi situaţia concretă în care activează liderul. 2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui Cercetarea fenomenului liderismului politic poate fi rezultativă dacă sînt luate în consideraţie toate componentele lui (existenţa necesităţii în liderism politic, situaţia politică în care funcţionează liderul, trăsăturile individuale ale liderului, situaţia concretă în care activează liderul, influenţa mediului asupra liderului, prezenţa adepţilor liderului politic etc.). Însă înţelegerea şi 93

cunoaşterea fenomenului liderismului ţine şi de cercetarea altor probleme legate de acest fenomen, precum ar fi apariţia fenomenului liderismului politic, posedarea dreptului de lider şi conceptualizarea fenomenului studiat (teoria grupurilor, teoria trăsăturilor, teoria rolului determinant al discipolilor, concepţia behavioristă, concepţia relaţionistă etc.). Vom arăta, de asemenea, că una din problemele actuale ale liderismului este problema tipologizării acestui fenomen. Clasificarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este destul de variată, fiindcă manifestările liderismului sînt diferite după formă şi coţinut. Încercările de a le clasifica sînt determinate de tendinţa de a prognoza comportamentul posibil al liderilor în baza anumitor criterii. În continuare vor fi enumerate doar cele mai semnificative tipologii privind liderismul politic: 1)conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceştia se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi); 2)în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de metodele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor membrilor grupului condus sau a comunităţii umane); 3)de scară naţională, lideri ai anumitor clase sau straturi sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni; 4)cunoscutul politolog american R. Tucker1, în dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societăţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformării structurilor de putere, avîndu-l ca exemplu pe Mihail S. 1

A se vedea: Штукина Т.А. Феномен политического лидерства. //Вестник Московского Университета. Серия 12. Социально-политические исследования, 1994, №4, с.29-31. 94

Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx); 5)în funcţie de dimensiunea morală a liderismului, cercetătorul McGregor Burns1 propune să se facă o deosebire înte două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în stare de agitaţie şi creştere reciprocă, condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi morali); 6)în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi de autoritatea liderului, Max Weber propune următoarea tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism (bazat pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa deprinderii şi credinţelor tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care îl primeşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau birocratic (bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a liderului, transmiterii acestuia a funcţiilor de putere, competenţa căruia este determinată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe credinţa în capacităţile exclusive ale conducătorului, adică puterea liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi); 7)cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale2 12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi lideri ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri charismatici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari, lideri democratici şi lideri permisivi, avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul decizional), tipologia R. Likert (lider autoritar-exploatativ, lider autoritar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi lider democrat-participativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii interpersonale), tipologia R.J. House (lideri susţină1

Ibidem, c.32. Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii …, p.59-93; Şleahtiţchi M. Liderii. – Chişinău, 1998, p.57-91. 95 2

tori, lideri instrumentali, lideri participativi şi lideri centraţi pe rezultat/performanţă), tipologia D. Chalvin (liderul organizator, liderul participativ, liderul întreprinzător, liderul realist şi liderul maximalist), tipologia W.J. Reddin (liderul altruist, liderul dezertor, liderul autocrat, liderul ezitant [oscilant], liderul promotor, liderul birocrat, liderul autocrat-binevoitor şi liderul realizator), tipologia R.F. Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”], tipul de “lider centrat pe sarcină”, tipul de “lider - specialist social”, tipul de “lider dominator” sau “lider-deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”), tipologia R.R. Blake – J.S. Mouton (lideri “populişti”, lideri “săcătuiţi”, lideri moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini şi lideri centraţi pe grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R.C. Tucker, W. Bennis, P. Springborg, S. Hook, M. Buber, J.H. Billington etc.); 8)concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri neînsemnaţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai proletariatului şi lideri ai burgheziei; 9)în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul, unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul “stegar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune proprie – M. Gandhi, V.I. Lenin, M.L. King), liderul “servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor – L.I. Brejnev, K.U. Cernenko), liderul “negustor” (propune ca cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R. Reagan), liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerinţele momentului) şi liderul “demagog” (promite, dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate); 10)reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în diverse situaţii, unii autori propun clasificări practico-orientative bazate pe cercetări empirice. Astfel, politologul american J. Barber1, în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA, marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre efi1

Vezi: Мухаев Р.Т. Политология. Учебник для студентов юридических и гуманитарных факультетов. – Москва, 1998, с.200. 96

cacitate şi creativitate – F. Roosevelt, R. Reagan), stilul activ-negativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor – G. Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi valorile constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush); 11)în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul predominării unor sau altor calităţi, se marchează 5 stiluri politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I. Groznîi, I.V. Stalin), stilul politic demonstrativ (liderul “artist” – A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul politic impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea) şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin); 12)în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de lideri (numit şi sistemul M. Hermann) asemănătoare cu tipurile ideale ale lui M. Weber. Funcţiile liderilor într-o societate concretă depind de gradul maturităţii sferelor de activitate umană, de nivelul culturii politice a populaţiei, de tipul regimului politic şi, desigur, de calităţile individuale ale liderului. Într-o societate dezvoltată cu un grad înalt al divizării rolurilor funcţionale sociale şi politice în mod vădit se reduc posibilităţile accesului politicienilor neprofesionali la poziţia de lider, fapt întîlnit adesea în societăţile tradiţionale şi cele de tranziţie. În caracteristica fazelor (etapelor) de activitate a liderilor se pot evidenţia trei funcţii generale: 1) funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede analiza şi aprecierea situaţiei create); 2) funcţia elaborării programei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor concrete) şi 3) mobilizarea executorilor (persoanelor oficiale, birocraţiei şi maselor) pentru realizarea obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate. În ceea ce priveşte caracteristica de conţinut a funcţiilor liderilor, cele mai semnificative sînt funcţia inovatoare, funcţia comunicativă, funcţia analitică sau a pronosticării politice, funcţia programatică, funcţia mobilizării sociale, funcţia orga97

nizatorică, funcţia de coordonare, funcţia integrativă, funcţia arbitrajului şi patronajului social, funcţia legitimării şi funcţia menţinerii consensului şi stabilităţii în societate care reiese din funcţiile sus-menţionate şi de aceea este considerată funcţia principală a liderului politic. 3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi a elitei politice Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal, multilateral şi complex, se manifestă, de obicei, la trei niveluri sociale. Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin interes politic, reprezintă mecanismul integrării activităţii de grup în care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea acestui grup ce solicită de la conducător (conducători) anumite calităţi şi abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice (partidelor, mişcărilor, organizaţiilor, blocurilor etc.) este consolidat prin comunitatea intereselor politice şi bazat pe un statut social comun. Însă pentru lider (lideri) la acest nivel sînt esenţiale nu atît calităţile lui, cît capacitatea sa de a exprima adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări politice, prin tactica luptei politice, prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate politică etc.). Liderismul la nivelul societăţii civile, în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor nonguvernamentale, a mişcărilor şi asociaţiilor obşteşti, a funcţionării principiului separării puterilor şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse ierarhic în funcţie de criterii specifice de clasificare (prestigiu, proprietate, venit, bunăstare, putere, instruire, calificare şi alte caracteristici sociale), se caracterizează printr-un comportament politic orientat spre includerea subiecţilor sociali în structurile de putere, parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi pentru cei conduşi. În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o economie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia unele tendinţe relevante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac apariţia şi în societăţile de tranziţie. Prima din acestea constă în in98

stituţionalizarea liderismului, care se manifestă prin faptul că procesul pregătirii noilor conducători, procesul recrutării, avansării în structurile de putere şi chiar însăşi activitatea liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii. În acelaşi timp, liderii sînt susţinuţi şi promovaţi de propriile lor formaţiuni politice sau, dimpotrivă, adesea verificaţi de opoziţia politică şi societatea civilă. De asemenea, este semnificativ faptul că funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile oficiale şi diversificările lor (legislativă, executivă, judiciară), precum şi de puterea informaţională, de constituţii şi de alte acte legislative. Este lesne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea liderilor şi capacitatea lor de manevrare în sfera politicului, iar sporirea influenţei societăţii civile asupra procesului decizional şi asupra controlului democratic din partea forţelor sociale nicidecum nu ştirbeşte din autoritatea liderilor. Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de profesionalizarea liderilor politici. Profesarea politicii de către unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este condiţionată, în cel mai decisiv mod, de creşterea şi însemnătatea fenomenului politic în societăţile contemporane. Desigur, la sporirea rolului acestui fenomen au contribuit constituirea partidelor şi a altor formaţiuni politice şi lupta lor pentru putere, apariţia organelor legislative şi utilizarea procedurilor democratice de punere în evidenţă a voinţei poporului (alegerile, referendumurile, separarea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului, modificarea anumitor reguli constituţionale etc.), intensificarea concurenţei politice şi alţi factori. În sfera politicului unii indivizi trăiesc “pentru politică”, iar alţii – “din politică”, însă şi unii şi alţii devin profesionişti, politicieni “de carieră”. Max Weber, în cunoscuta sa lucrare “Politica, o vocaţie şi o profesie”, sublinia creşterea “transformării politicii într-o întreprindere”, căreia îi sînt necesare persoane cu anumite deprinderi de a lupta pentru putere şi cunoştinţe despre metodele acestei lupte1. 1

Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. – Bucureşti, 1992, p.23. 99

Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii liderilor pentru soarta oamenilor, pentru prezentul şi viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani propun proiecte (programe, paradigme, formule etc.) de dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale ale omenirii. În condiţiile revoluţiei informaţionale, definită de Daniel Bell drept “societate postindustrială” şi de Zbigniew Brzezinski drept “societate tehnotronică”, în condiţiile impactului problemelor globale complexe, problemele general-umane ale contemporaneităţii necesită din partea liderilor naţionali şi a celor mondiali, din partea întregii comunităţi internaţionale elaborarea şi implementarea unei strategii planetare de combatere a diverselor flageluri ale lumii contemporane. Din această perspectivă, liderii pot înainta proiecte majore de dezvoltare a societăţii lor naţionale numai dacă iau în considerare problemele globale ale umanităţii şi apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte componentă a procesului mondial de dezvoltare. Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării liderismului politic nu mai puţin importante pentru destinul societăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea activităţii liderilor asupra problemelor economico-sociale, tendinţă determinată de faptul că creşterea bunăstării materiale a naţiunii se află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul). Mai punem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului politic care constă în reducerea probabilităţii apariţiei în condiţiile actuale a liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I, împărat al francezilor în anii 1804-1815, care a obţinut unanimitate de la elita politică şi economică pînă la masele populare) şi sporirea, în acelaşi timp, a rolului şi influenţei liderilor politici neformali, capabili să conducă o bună parte din populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea proceselor politice la nivel naţional (Andrei Saharov, cunoscut savant sovietic şi luptător pentru drepturile omului). Aceste şi alte tendinţe în dezvoltarea liderismului politic relevă complexitatea vieţii politice contemporane 100

şi constituie, de fapt, un mesaj al aşa-numitelor “limite ale liderismului politic” condiţionate de circumstanţele enunţate anterior (de principiul separării puterilor, de procedurile democratice, de actele şi normele legislative naţionale, de pronosticarea şi prevenirea posibilelor mari crize economico-sociale şi flageluri ale lumii contemporane etc.). TEMA X. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ 1. Rolul elitelor în istorie Preistoria şi istoria umană au produs societăţi ierarhice şi deci inegale, iar criteriul inegalităţii a fost un amestec de forţă fizică şi de forţă intelectuală. Aceste forţe în anumite societăţi s-au înfruntat pentru menţinerea sau pentru preluarea puterii, iar în altele au ajuns la o înţelegere mutuală. Societăţile indo-europene cunoşteau încă din preistorie divizarea funcţională a comunităţii în trei caste (straturi): 1) casta conducătorilor, cărora le era caracteristică înţelepciunea; 2) casta nobilimii militare, fiindu-le caracteristică voinţa şi 3) casta meşteşugarilor şi negustorilor, avînd ca trăsătură principală sentimentul şi mîndria. Aceste trei caste sau pături sociale erau privilegiate de necesităţi funcţionale, iar celelalte grupuri sociale erau socotite o masă amorfă, inertă, dezorganizată, numită “paria”, “şudra” sau “drojdia” societăţii. În toate celelalte societăţi asiatice, cu excepţia Japoniei şi a ţărilor Levantului (Siria, Liban şi Palestina), predomina şi predomină încă sistemul sociopolitic neierarhic1, pe care K. Marx l-a denumit “modul de producţie asiatic”. După o sută de ani de la formularea conceptului de mod de producţie asiatic de către K. Marx, un sociolog german, Karl Wittfogel, încearcă să-l analizeze din perspectivă istorico-economică într-o lucrare publicată în anul 1957. Acest autor ajunge la concluzia că este vorba de aşa-numitele civilizaţii hidraulice care au folosit capacitatea energetică hidraulică degajată de apele marilor fluvii (Nilul pentru Egipt, Tigrul şi Eufratul pentru civilizaţii1

Vezi mai detaliat: Lăzărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995, nr.4, p.30. 101

le mesopotamiene, Indusul şi Gangele pentru civilizaţia indiană, Hoang-Ho şi Yang-Tse pentru cea chineză) în vederea fertilizării solului. Sociologul rus N.F. Konovalova consideră că pentru despoţiile (tiraniile) asiatice, pentru modul de producţie asiatic (nu în sens geografic, ci în cel sociologic) este caracteristică o identitate, o indivizibilitate a relaţiei “putere - proprietate”1. La drept vorbind, acest tip de relaţii se caracterizează prin absenţa ca atare a proprietăţii private şi a garanţiilor ei, prin indivizibilitatea proprietăţii şi puterii administrative, prin dominaţia economică şi politică, adesea despotică, a birocraţiei. Elitele conducătoare, aparatul de conducere, de la un anumit stadiu de dezvoltare, puteau fi selectate pe trei căi mai importante şi anume: 1) pe cale organică, biologică, prin selecţie naturală; 2) pe cale mecanică, brutală, prin cucerirea unei societăţi, fie de către o altă societate, fie, mai frecvent, de un grup biologic provenind dintr-o altă societate şi, în sfîrşit, 3) pe cale colonială, cînd procesul de recrutare a oligarhiei conducătoare este mai complex, implicînd selectarea cadrelor coloniale şi recrutarea cadrelor indigene pentru a coopera cu cadrele puterii coloniale la administraţia coloniei în cauză. Acest proces de selecţie a cadrelor indigene, menţionează istoricul român Dan Lăzărescu, a făcut cu putinţă procesul de decolonizare a multor ţări2. Istoria civilizaţiei umane demonstrează că cel de-al doilea caz de selectare a cadrelor de conducere este cel mai frecvent. Urmează, ca frecvenţă, mai cu seamă în istoria modernă şi contemporană, cea de-a treia metodă de recrutare a cadrelor, metoda colonială. Cît priveşte calea organică de selectare a elitelor naţionale, este de reţinut că aceasta a condiţionat de mai multe ori constituirea unor elite aristocratice. Acest proces de selecţie biologică (naturală) a elitelor a apărut în antichitate, dar a fost contrazis ulterior de cel mecanic de recrutare a cadrelor de conducere. 1

A se vedea: Политическая социология. /Ответств. ред. Г.П. Сопов. – Ростов-на-Дону, 1997, с.134-135. 2 Lăzărescu D.A. Op. cit., p.36. 102

Desigur, mecanismul fundamental al circulaţiei elitelor se poate reconstitui într-un anumit fel pentru aproape toate statele lumii. Însă fiecare din acestea îşi păstrează unele caracteristici specifice în schimbarea elitelor sau le modifică la necesităţile timpului. Acelaşi autor menţionat mai sus, Dan Lăzărescu, descrie problematica funcţionării elitelor în istoria românilor, evidenţiind şi caracterizînd în acest sens elitele mioritice (apărute graţie îndeletnicirilor specifice ale spaţiului mioritic), elitele militare (apoi cele politice şi administrative ale domnitorilor provenite, în mare măsură, din tovărăşii de luptă ai lor – cetnici), nobilimea românească, elitele naţionale conducătoare3, care au trecut în evoluţia lor mai multe etape de dezvoltare şi procese contradictorii. 2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare În capitolele anterioare s-au analizat orientările politice şi teoretico-metodologice ale elitarismului contemporan, subliniindu-se că reprezentanţii diferitelor curente de gîndire şi direcţii de abordare a elitarismului se pronunţă în favoarea unei ierarhii sociale riguroase care poate asigura o “ordine durabilă” şi nici o revoluţie socială nu poate zdruncina structura elitară a societăţii. În a doua jumătate a sec. XX în unele ţări occidentale se făceau tentative, mai mult sau mai puţin reuşite, în formarea unei societăţi elitare (spre exemplu, în SUA în cadrul administraţiilor lui R. Reagan şi G. Bush, în Marea Britanie în perioada guvernării M. Thatcher etc.), liderii cărora se pronunţau pentru un “elitarism sănătos”. Practica social-istorică şi politică a societăţilor democratice contemporane demonstrează că organizarea şi conducerea lor este indisolubil legată de activitatea diferitor subiecţi politici, inclusiv elita politică. Problema activităţii şi funcţionării acesteia din urmă este strîns legată şi de anumiţi factori obiectivi şi subi3

Mai vezi: Madievschi S.A. Elita politică a României (1866-1918). - Chişinău, 1993; Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României. //Polis, 1995, nr.4, p.85-112. 103

ectivi, inclusiv de problema diviziunii sociale a muncii care determină existenţa structurii elitare a societăţii şi deci reliefarea unui grup special de oameni care guvernează societatea. Negarea elitarismului maschează existenţa unei inegalităţi politice reale în orice societate, astfel încît se micşorează posibilităţile controlului democratic asupra elitelor. Totodată, menţinerea iluziei privind accesul egal al cetăţenilor la putere distrage atenţia de la problemele selectării calitative a celor mai merituoase şi competente persoane. Evitarea rezolvării acestei probleme deschide posibilitatea preluării puterii de către aventurişti, creează pericolul supunerii societăţii elitelor despotice. Putem deduce din cele relatate că societatea elitară semnifică o societate umană în care un grup de persoane neomogen şi diferenţiat ierarhic concentrează în mîinile sale toate funcţiile de putere, ocupă poziţii superioare de conducere, participă nemijlocit la exercitarea puterii sau influenţează asupra adoptării deciziilor de putere şi respectă regulile jocului politic. În societatea elitară minoritatea dominantă posedă poziţii privilegiate, pretinde la reprezentativitatea poporului, se află permanent sub controlul maselor şi poartă un caracter deschis pentru orice membru al societăţii care este disponibil să facă parte din structurile de putere. Existenţa unei societăţi elitare se bazează pe anumite principii de funcţionare. Dintre acestea fac parte principiile democraţiei (acestea evidenţiază procedurile democratice, mecanismele democraţiei contemporane, tipurile şi formele democraţiei – democraţie directă, democraţie reprezentativă, democraţie participativă, democraţie pluralistă, democraţie consociaţională – termen propus de politologul olandez Arend Lijphart, democraţie modernă şi apariţia poliarhiei), principiul suveranităţii poporului (potrivit căruia guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi) şi principiul separării puterilor (semnifică distribuirea puterii de stat între ramurile sau verigile guvernării). În literatura politologică tot mai des pot fi întîlnite sintagmele “democraţie poliarhică” şi “guvernare poliarhică”, “democraţie elecronică” şi “guvernare electronică” etc., termeni care într-un 104

anumit fel au atribuţie la problema funcţionării unei societăţi elitare. Cît priveşte problema democraţiei poliarhice, vom arăta că termenul a fost introdus în circuitul ştiinţific de politogul american Robert Dahl1 pentru caracterizarea evoluţiei politicii contemporane în direcţia stabilirii unui ansamblu diferenţiat de instituţii pentru practicarea democraţiei pe scară largă, respectiv ideea unei pluralităţi de centre de decizie. Autorul caută să demonstreze că o “guvernare poliarhică” constituie o soluţie la problemele cu care se confruntă viaţa politică, datorită competenţei grupurilor de interese, “paradoxurilor” democraţiei, indiferenţei şi slabei informări a publicului, dominării vieţii politice de către o elită restrînsă, opoziţiei politice de a se exprima şi acţiona împotriva forţelor ce deţin puterea. După unii autori, teoria poliarhiei lui R. Dahl, fiind asociată cu “democraţia” şi “pluralismul”, trebuie privită ca tip ideal şi nu ca o serie de principii constituţionale care deja se realizează într-o societate. Trecînd la examinarea altui aspect al problemei puse în discuţie, vom arăta că aşa-zisa “democraţie electronică”, în cazul regimurilor democratice contemporane, prezintă, conform opiniei politologului italian Domenico Fisichella2, nodul critic marcat prin generarea celor mai multe întrebări pentru viitor. Este vorba de raportul dintre democraţia directă şi democraţia reprezentativă, care apare azi valorificat în termeni noi. Tradiţia politologică susţine că imposibilitatea funcţionării actuale la nivel statal a democraţiei directe e cauzată de amploarea de ordin teritorial şi demografic a comunităţilor politice şi a procesului economic cu toate problemele ce derivă de aici. În favoarea unei modalităţi noi de participare democratică, se pare, sînt realizările electronicii, care, în condiţiile revoluţiei informaţionale şi ale societăţii informaţionale, contribuie la reducerea celor două obstacole legate de dimensiunile spaţiale şi demografice. Desigur, avantajele revoluţiei teletronice (termenul aparţine 1

A se vedea: Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. – Iaşi, 2000. Fisichella D. Ştiinţa politică: probleme, concepţie, teorii. – Chişinău, 2000, p.157-161. 105 2

lui D. Fisichella) şi deci a democraţiei electronice nu pot acoperi avantajele democraţiei directe sau reprezentative. Cît priveşte sintagma “guvernare electronică”, unii cercetători1 menţionează că e-government (guvernarea electronică) reprezintă furnizarea serviciilor guvernamentale prin intermediul internetului, iar în sens mai larg, este suportul tehnologic oferit de noile tehnologii informaţionale. Spre exemplu, cercetătorii americani de la Gartner Group definesc guvernarea electronică drept “continua optimizare a furnizării serviciilor, a participării electoratului şi guvernării prin transformarea relaţiilor interne şi externe prin intermediul tehnologiei, internetului şi noilor medii”. Astăzi tehnologiile informaţionale au un potenţial pentru îmbunătăţirea sau chiar transformarea radicală a tuturor categoriilor de servicii guvernamentale, de la cele destinate cetăţenilor pînă la cele care vizează întreprinderile, angajaţii lor sau chiar guvernul însuşi. În multe societăţi occidentale guvernul deja beneficiază de pe urma utilizării tehnologiilor informaţionale prin îmbunătăţirea imaginii, realizarea unui grad mai mare de transparenţă a activităţii structurilor de putere, scăderea birocraţiei şi alte avantaje oferite de e-government. Modelul de guvernare electronică poate varia ca valoare şi complexitate în funcţie de dezvoltarea economiei de piaţă, de ponderea sectorului privat (considerat motorul evoluţiei societăţii elitare), de nivelul dezvoltării tehnologiilor informaţionale, de dezvoltarea sistemului economic luat în ansamblu şi de alţi factori nu mai puţin importanţi de ordin politic, psihosocial şi cultural. Unii autori, precum ar fi Thea de Roh şi Ute Lienard2, încearcă să argumenteze necesitatea unei democraţii social-elitare. Ei dezvoltă teoria unei societăţi structurate pe baza unor principii democratice şi fac propuneri asupra repartizării optimizate a puterii şi avuţiei în rîndul populaţiei. Puterea trebuie împărţită, după ei, în mod democratic-elitar, în vreme ce în cazul avuţiei trebuie să intervină criterii sociale. Numai astfel se va asigura o 1 2

Ap. Guvernarea electronică. //Făclia, 2001, 12 septembrie. A se vedea mai detaliat: Thea de Roh, Ute Lienard. Op. cit. 106

cît mai cuprinzătoare egalitate de şanse în rîndurile populaţiei. De aceea democraţia social-elitară trebuie să optimizeze egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii societăţii. Conducătorii şi deţinătorii puterii într-o democraţie elitară, arată aceiaşi autori, vor fi aleşi pe baza abordării unui sistem de alegeri democratic-elitare, iar repartizarea adecvată a puterii şi avuţiei va asigura bunăstarea optimală a tuturor membrilor societăţii. Combinarea democraţiei sociale cu cea elitară duce la democraţia social-elitară, aceasta reprezentînd o formă socială optimizată fără clase sau partide, situată, practic, dincolo de orice ideologie. Democraţia social-elitară, fiind o formă socială optimizată, presupune în locul claselor sau al partidelor doar caste profesionale şi educaţionale. Modul de selecţionare într-o democraţie elitară sporeşte posibilitatea ca reprezentanţii elitei valorice şi performante să ajungă în poziţii de conducere şi să deţină puterea. În fine, democraţia social-elitară pare să posede şi o stabilitate optimală în comparaţie cu alte sisteme sociale, deşi toate formele sociale sînt potenţial instabile, întrucît pun în joc elemente esenţiale ale libertăţii umane. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler în una din lucrările sale1 sugerează un proiect asupra viitoarei societăţi umane alcătuită din numeroase organizaţii. Deoarece organizaţiile devin mai mari şi mai puternice pe zi ce trece, viitorul, conform unor profeţii pesimiste alimentate de o echipă prestigioasă de autori şi tirajate de mass-media, ameninţă să ne transforme pe toţi în creaturi de cea mai joasă speţă, fără şira spinării şi fără faţă – „omul organizaţional”. Dat fiind că organizaţia reprezintă o parte inevitabilă din viaţa noastră, modurile de organizare pe care criticii le proiectează în chip necugetat în viitor, spune A. Toffler, sînt tocmai cele mai puţin apte să domine în condiţiile zilei de mîine. Căci asistăm în prezent, subliniază viitorologul, nu la triumful, ci la prăbuşirea birocraţiei. Asistăm la naşterea unui nou sistem organizaţional care va intra tot mai 1

Toffler A. Şocul viitorului. – Bucureşti, 1995; mai vezi: Toffler A. Organizaţii: viitoarea ad-hocraţie. //Democraţia, 2002, 29 octombrie. 107

mult în conflict cu birocraţia (contemporană) şi în cele din urmă o va înlocui. Aceasta este organizaţia viitorului, pe care autorul o numeşte “ad-hocraţie”. Precum se vede, unei societăţi elitare care de abia începe să se înfiripeze îi sînt specifice anumite trăsături caracteristice, cum ar fi un sistem de guvernare adecvat, funcţionarea eficientă a unei multitudini de instituţii pentru exprimarea intereselor şi opiniilor cetăţenilor, un cîmp larg al folosirii principiilor şi mecanismelor democraţiei în societate prin amplificarea autonomiei locale şi a descentralizării etc. În ştiinţele socioumane contemporane unii cercetători încearcă, nu fără succes, să propună şi să argumenteze diferiţi indicatori demografici, economici, sociali şi sociologici, inclusiv indicatori ai libertăţii şi dezvoltării umane, ai democratizării etc., în scopul examinării evoluţiei unei ţări, analizei comparative a ţărilor şi oferirii de informaţii specifice naţionale şi globale în vederea elaborării şi ameliorării politicilor. 3. Elitism şi democratism În gîndirea politică din ţările posttotalitare are loc o trecere de la paradigma egalitaristă la cea elitistă, în timp ce în gîndirea politică din ţările occidentale se observă tendinţa îmbinării elitismului cu democraţia, în rezultatul căreia se creează concepţii de “compromis” de genul “democraţia poliarhică”, “elitismul democratic”, “pluralismul elitelor” etc. Desigur, o astfel de trecere de la o paradigmă la alta reflectă starea de tranziţie a fostelor societăţi comuniste care se află în căutarea unei organizaţii politice optimale. Paradigma egalitaristă este o concepţie care preconizează nivelarea veniturilor cetăţenilor, uniformizarea trebuinţelor şi a consumului, indiferent de aportul individual (diferenţiat) al cetăţenilor la realizarea produsului social. Împărţirea în mod egal a rezultatelor muncii sociale reprezintă, de fapt, o aplicare eronată a principiului egalităţii pe plan economic şi social, fiindcă igno108

ră diferenţele naturale dintre oameni şi aportul fiecărui om la dezvoltarea societăţii, ceea ce condiţionează scăderea interesului şi responsabilităţii omului faţă de rezultatele muncii, stagnare, crize sociale etc. Paradigma elitistă prezintă o concepţie potrivit căreia guvernarea trebuie, în principiu, întotdeauna şi pretutindeni să fie încredinţată exclusiv elitelor, iar acestea, la rîndul lor, trebuie să posede anumite calităţi, capacităţi şi privilegii şi să se afle sub un control permanent al maselor. O parte din elitişti (părtaşii elitismului, concepţie care supralicitează rolul elitelor şi le opune majorităţii societăţii) critică democraţia şi principiile ei, motivînd necesitatea existenţei în societate a unei puteri de stat autonome şi tari care ar fi în stare să asigure conducerea calificată a societăţii fără contribuţia maselor dezinformate şi dezorganizate. Pentru elitişti democraţia este, de fapt, o problemă “insuportabilă”. Adepţii concepţiei elitismului democratic încearcă să demonstreze compatibilitatea elitei şi democraţiei numai în cazul în care însăşi elita poartă un caracter deschis. Elitismul, fiind o doctrină bine determinată şi reprezentînd anumite şcoli, chiar din momentul apariţiei sale critică teoriile clasice ale democraţiei din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, elitiştii reies în argumentările lor din inegalitatea oamenilor (naturală, psihică, intelectuală, socială etc.), în timp ce teoriile democraţiei proclamă egalitatea oamenilor (mai ales în plan politic). În al doilea rînd, concepţia elitistă porneşte de la faptul că subiectul real al puterii politice este elita, în timp ce nucleul democraţiei este declarat de către exponenţii teoriilor democraţiei principiul suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. În al treilea rînd, elitiştii afirmă imposibilitatea de a realiza, din punct de vedere tehnic, conducerea (directă) poporului şi de aceea el deleghează împuternicirile sale unui grup special de oameni (elitei). În al patrulea rînd, poporul, opinează elitiştii, este incompetent şi dezinformat şi chiar dacă ar conduce societatea, şi-ar face numai rău. Prin urmare, după elitiştii moderaţi, interesele poporului pot fi asigura109

te şi apărate de elite, deoarece democraţia este un camuflaj pentru puterea minorităţii care apelează la demagogie în realizarea funcţiilor de putere, în timp ce elitiştii radicali consideră că democraţia contemporană înaintează în structurile de putere pe cei mediocri, care condiţionează erozia şi degradarea conducerii politice, a unei elite puternice, performante. Cele prezentate mai sus permit să evidenţiem trei etape în evoluţia elitismului. În prima fază se stipulează că elitismul devine “duşman” al democraţiei, fază care îşi are începuturile sale la Platon, continuă prin Fr. Nietzsche şi atinge apogeul la V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels. Cel de-al doilea stadiu al evoluţiei elitismului este legat de revizuirea radicală a doctrinei elitiste făcută în anii ’30-40 ai sec. XX de către Joseph Schumpeter şi Karl Mannheim. Spre exemplu, J. Schumpeter (1883-1950) în “Capitalism, socialism şi democraţie” (1942) avansează ideea că democraţia este o “competiţie pentru liderchip-ul (conducerea) politic”, propunînd modernizarea democraţiei, care nu trebuie identificată cu dreptul poporului. În opinia sa, elita conducătoare este o necesitate pentru orice societate, inclusiv pentru cea democratică. Trăsătura ei principală constă în concurenţa elitelor pentru putere şi caracterul lor deschis. Aceeaşi idee este expusă şi de K. Mannheim (1893-1947) în lucrarea sa “Ideologie şi utopie” (1929), acesta însă abordează cu predilecţie dimensiunile sociale ale gîndirii contemporane lui. Cît priveşte cea de-a treia etapă, vom sublinia că ea semnifică concilierea dintre elitism şi democraţie, dar şi îmbinarea acestor două “ideologii” (“filosofii”) după cel de-al doilea război mondial şi apariţia teoriilor de compromis (“democraţia poliarhică”, “elitismul democratic” şi “pluralismul elitelor”). Concepţiile noi apărute, fiind o sinteză a teoriilor elitiste şi democratice, sînt, de fapt, doctrine neoelitiste care se bazează pe principiul elitarismului, pe transformarea (dizolvarea) valorilor democratice în valori elitare. La drept vorbind, diversele concepţii orientate în spiritul îmbinării elitismului şi democraţiei “jertfesc” unele principii fundamentale ale democraţiei (spre 110

exemplu, ideea dreptului poporului este adesea negată ca una naivă, fiindcă principalele decizii în ţările democratice sînt adoptate de o minoritate neînsemnată a societăţii). Totodată, noile concepţii diminuează aspectul normativ şi valoric al teoriilor clasice ale democraţiei, încearcă să transfere atenţia de la problema poporului (maselor), ca subiect (real) al politicii, la caracteristica sistemului politic (spre exemplu, la concurenţa politică), văzînd în masele populare un pericol al democraţiei adevărate. Totuşi nu întîmplător adepţii teoriilor pluralismului politic şi ai celor neoelitiste îşi concentrează atenţia asupra elitei competente (tehnocratice, meritocratice) care s-ar inspira din valorile democraţiei, deoarece responsabilitatea pentru supravieţuirea democraţiei revine doar elitelor, democraţia fiind redusă la metoda adoptării deciziilor politice. Precum se vede, teoriile clasice ale democraţiei vedeau în mase (popor) un sprijin natural al democraţiei, în timp ce exponenţii teoriilor pluralismului politic (D. Truman, P. Bachrach, H. Lasswell, S.M. Lipset, D. Riesman, R. Dahl etc.) caută sprijinul real (în dezvoltarea societăţii contemporane) în elitele orientate democratic care poartă un caracter deschis pentru orice membru al societăţii. La rîndul lor, adepţii teoriilor neoelitiste (T. Dye, H. Zeigler, W. Domhoff, R. Hamilton etc.) critică concepţiile pluralismului, respingînd în acest mod tratarea pluralistă a sistemelor politice ale ţărilor occidentale dezvoltate şi absolutizînd structura elitară a societăţilor drept legitate şi normativ al relaţiilor politice. Spre exemplu, ei pun la îndoială teza primară a pluralismului, precum că individul în societăţile apusene poate influenţa asupra politicii statului şi, chipurile, ar participa efectiv în grupuri (asociaţii) democratice organizate. În cel mai bun caz, opinează neoelitiştii, “democraţia pluralistă” este, de fapt, limitată la o democraţie orientată doar spre stratul superior al piramidei sociale. Deci, pentru ei, “democraţia pură” ca o societate a egalilor este numai un normativ (model, tip ideal), în timp ce “democraţia reală” este, de fapt, de tip elitar. 111

TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE 1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie În literatura ştiinţifică există mai multe abordări ale conţinutului şi esenţei regimurilor politice, avînd în vedere faptul că definirea regimului politic constituie una dintre cele mai importante probleme teoretice cu puternice implicaţii practice. Noţiunea “regim politic” este analizată de mulţi autori în legătură cu dinamica politicului. Însă, tradiţional, prin expresia “regim politic” se înţeleg forma şi rolul statului, structura instituţiilor şi principiul legitimităţii puterii, sistemele partidiste şi sistemele electorale, exprimînd astfel un raport direct între organele de conducere din societate (guvernanţi, elită) şi cetăţeni (guvernaţi, conduşi). Drept urmare, regimul politic ar putea desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate, cu ajutorul cărora guvernează cei care deţin puterea politică. Regimurile politice pot fi democratice-pluraliste (întrunesc patru cerinţe principale – puterea politică este exercitată cu consimţămîntul şi în interesul cetăţenilor; instituţiile politice garantează un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentale; cele trei puteri în stat [legislativă, executivă şi judecătorească] funcţionează eficient; societatea politică asigură afirmarea şi funcţionarea societăţii civile) sau, dimpotrivă, nedemocratice-autoritare, totalitare, dictatoriale (nesocotesc cele patru cerinţe semnificative pentru un regim politic democraticpluralist, sechestrează puterea politică şi o folosesc în promovarea şi apărarea unor anumite interese de grup sau personale). Tot aici vom specifica că diversitatea constituirii şi evoluţiei regimurilor politice este în strînsă legătură cu modul de accedere la putere a subiecţilor politici şi de exercitare a acesteia pe căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiţi factori (variabile) sociali şi economici pot genera sau stimula un tip sau altul (democratic sau dictatorial) de regim politic. Astăzi însă evoluţia regimurilor politice cunoaşte un fapt inedit – tranziţia democratică în ţările ex-comuniste din Europa 112

Centrală şi de Sud-Est, iar obiectivul acestei tranziţii îl constituie conversiunea sistemului politic la valorile democraţiei pluraliste. În noile condiţii istorice create au loc transformări radicale în toate structurile sociale, inclusiv în structurile de putere ale societăţii. Desigur, tranziţia democratică nu totdeauna garantează stabilitate democratică, prosperitate economică, sistem de instituţii eficiente, consens în societate1. De aceea una din problemele constituirii şi supravieţuirii regimurilor democratice este stabilirea de către elite a unui consens substanţial în ceea ce priveşte regulile jocului politic democratic şi valoarea instituţiilor democratice. Sub termenul de consens se subînţelege un acord unanim de voinţă întru rezolvarea unei probleme concrete. Consensul sau procedura “fără obiecţii” presupune înţelegeri şi compromisuri din partea părţilor implicate în proces. Cercetătorii americani M. Burton, R. Gunther şi J. Higley consideră că stabilirea unui consens substanţial procedural între elite constituie elementul central în consolidarea noilor regimuri democratice2. În dependenţă de criteriul dat, se disting patru tipuri (ideale) de regimuri democratice. Democraţia consolidată întruneşte toate criteriile procedurale ale democraţiei (alegeri libere, cu relativ puţine restricţii de participare la vot, competiţie politică autentică şi protecţia largă a libertăţilor civile), iar toate grupurile semnificative politic acceptă instituţiile politice existente şi aderă la regulile democratice ale jocului (politic). Democraţiile consolidate cuprind elemente specifice elitelor şi masei: 1) toate grupurile importante de elite împărtăşesc un consens asupra regulilor şi codurilor conduitei politice, asupra meritului intrinsec al instituţiilor democratice şi sînt unificate structural şi 2) există o largă participare de masă în alegeri şi în celelalte procese instituţionale care constituie democraţia procedurală. Democraţii consolidate 1

A se vedea: Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. – Chişinău, 2001. 2 Vezi: Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi regimurilor democratice. //Polis, 1995, nr.4, p.53-84. 113

sînt toate regimurile Europei de Vest şi Americii de Nord, împreună cu Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, iar în alte ţări (spre exemplu, Marea Britanie şi problema naţionaliştilor irlandezi, Spania şi fenomenul separatismului basc) procesele de consolidare a democraţiei sînt încă incomplete. Cel de-al doilea tip de regim, democraţia neconsolidată, caracterizează absenţa sau gradul foarte redus al caracteristicilor legate de masă şi elite specifice democraţiilor consolidate. Totodată, există unele însemne ale democraţiei procedurale şi o substanţială participare democratică, dar lipseşte un consens real al elitelor asupra regulilor jocului (democratic), asupra instituţiilor, iar elitele sînt dezbinate (se suspectează reciproc şi nu există o circulaţie între ele). Acest tip de regim, în mod tipic, survine în urma colapsului sau a răsturnării neaşteptate a unui regim autoritar (spre exemplu, cazurile apariţiei noilor state independente din ex-URSS). Democraţia limitată stabilă, cel de-al treilea regim democratic, se caracterizează prin faptul că elitele împărtăşesc un consens substanţial şi dovedesc o unitate structurală, alegerile în parlament şi în alte corpuri deliberative sînt organizate regulat, însă o ţărănime pasivă formează un segment larg al populaţiei. Pe scurt, există o stabilitate a regimului, dar absenţa unei participări de masă substanţiale înseamnă că democraţia este limitată, adică cerinţele acesteia nu sînt împlinite (spre exemplu, Marea Britanie şi Suedia în sec. al XIX-lea; Mexicul începînd cu 1929). Pseudodemocraţia, al patrulea regim, categorie oarecum reziduală a regimurilor democratice, este prezentă în multe regiuni care ţin regulat alegeri şi se proclamă a fi “democratice”, dar în care elementele ce ţin de mase şi de elite, specifice democraţiilor consolidate, nu dispun de o manieră semnificativă, fiind vorba de regimuri monopartidiste stricte (ca exemplu pot servi “monarhiile prezidenţiale” din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia ultimelor 30 de ani ai sec. XX). În comparaţie cu democraţiile consolidate, fiecăruia din celelalte tipuri de regim democratic îi lipseşte fie unitatea consen114

suală a elitei, fie participarea substanţială de masă în procesele şi instituţiile democratice sau amîndouă (în pseudodemocraţii). Conform unui raport prezentat de ONU, doar 89 din 190 ţări ale lumii pot fi considerate ca totalmente democratice, iar 106 state nici pe de parte nu pot fi clasificate ca fiind democratice, unde sar respecta elementar libertatea cuvîntului şi un sistem judiciar independent1. Cît priveşte societăţile de tranziţie, vom sublinia că elitele sînt localizate atît în interiorul regimului de tranziţie, cît şi în opoziţie cu acesta (opoziţia adesea este neligitimată). Toate grupurile de elite se află în transformare, iar soarta lor depinde de mersul consolidării democraţiei. Unele din ele au nevoie de lideri cunoscuţi şi deci de coordonarea activităţii, deoarece, în caz contrar, elitele de opoziţie (contrelitele) nu vor fi capabile să formuleze şi să implementeze programul strategic de preluare şi menţinere a puterii politice. În structura şi funcţionarea elitelor persistă două dimensiuni fundamentale: 1)gradul de integrare structurală şi 2)extinderea consensului valoric. Dacă integrarea structurală implică includerea relativă a reţelelor de comunicare şi influenţă, la nivel formal şi informal, în care sînt implicate persoane, grupuri şi facţiuni ale elitei, atunci consensul valoric implică acordul relativ dintre elite asupra regulilor şi codurilor formale şi informale care privesc conduita politică, precum şi acordul privitor la legitimitatea instituţiilor politice existente. În funcţie de aceste dimensiuni, se pot deosebi trei tipuri fundamentale de elite naţionale. Primul tip de elită este elita dezbinată (dezintegrată), caracterizată printr-un grad minim de integrare structurală, precum şi printr-un consens axiologic fragil. În cadrul acestei elite lipsesc reţelele de comunicare şi influenţă între diverse grupuri, nu există un acord asupra jocului politic şi asupra instituţiilor existente. Elitele sînt implicate într-un război interminabil pentru dominaţie, perceptînd rezultatele politicii drept “un joc de sumă nulă”, iar acest fapt condiţionează regimuri instabile. 1

Democraţia, 2002, 10 septembrie. 115

La nivelul următor se distinge elita unificată consensual, în care integrarea structurală şi consensul axiologic sînt relativ cuprinzătoare. În acest caz, reţelele de comunicare şi de influenţă între facţiuni funcţionează cu mai multă eficienţă. Grupurile care reprezintă acest tip de elită tind să perceapă politica “ca o negociere”, iar rezultatele politicii drept “un joc cu sumă pozitivă”. Concurenţa între aceste grupuri şi competiţia pentru audienţa publică nu le împiedică să accepte un set de reguli comune asupra comportamentului politic şi un acord asupra instituţiilor existente. Elita unificată ideologic se distinge printr-o integrare structurală şi un consens valoric aparent monolitic (luptele pentru putere se desfăşoară în culise). Facţiunile elitei de acest tip nu fac public nici un dezacord ideologic sau politic, ba din contra, îşi conformează declaraţiile publice unei ideologii unice şi explicite, ale cărei conţinuturi şi implicaţii politice sînt oficial stabilite de către liderii facţiunii, partidului sau ai mişcării dominante. În contextul celor menţionate mai sus (al elitelor naţionale şi al regimurilor democratice) vom reliefa următoarele trei aspecte principiale ale problemei tratate. În primul rînd, toate trei tipuri de elite naţionale (elita dezbinată, elita unificată consensual şi elita unificată ideologic) sînt nişte modele ideale (pure). Astfel, realităţile din fiecare ţară aparte se înscriu cu o anumită aproximaţie în aceste mostre de elite naţionale. Astăzi, majoritatea ţărilor din Africa, Orientul Mijlociu, Asia, Europa de Sud-Est şi din spaţiul ex-sovietic ţin de modelul elitei dezbinate. În zona modelului de elită unificată consensual se plasează democraţiile occidentale (Europa de Vest, America de Nord, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă), iar elita unificată ideologic este caracteristică statelor cu regim totalitar/autoritar (comuniste, naziste, teocratice). În al doilea rînd, într-o strînsă legătură cu specificul tipului de elită (politică) naţională se află şi tipul de regim (politic) democratic dintr-o ţară sau alta. Astfel, regimul care se sprijină pe o elită unificată consensual reprezintă o democraţie consolida116

tă, în care atît grupurile importante de elită, cît şi masele în ansamblu nu sînt excluse de la procesul de participare politică. Din acelaşi tip de elită unificată consensual îşi trage provenienţa şi democraţia limitată stabilă, care înregistrează un consens substanţial şi o unitate structurală a diverselor facţiuni de elite, dar unde participarea maselor este destul de redusă. În ţările unde există o elită dezbinată se profilează şi o democraţie neconsolidată, instaurată, de regulă, în urma prăbuşirii unui regim autoritar şi care poate fi oricînd deturnată prin ciocniri violente, războaie civile sau puternice lupte electorale. O altă categorie de regim politic, oarecum aparte şi reziduală în raport cu tipurile de democraţii enumerate, o reprezintă pseudodemocraţiile rezultate din elitele unificate ideologic. Spre deosebire de celelalte tipuri de democraţii care conţin într-o măsură sau alta o unitate consensuală a elitei, o participare de masă în instituţiile şi procesele democratice proprii democraţiilor consolidate, pseudodemocraţiile nu întrunesc nici unul din aceste însemne. În al treilea rînd, transformarea elitelor de la un tip de bază la altul este rară în istoria unei ţări, acest proces desfăşurîndu-se în momente cruciale ale societăţii. Astăzi, în lume se produc două varietăţi (genuri) de transformare a elitelor: 1) transformarea elitei unificate ideologic în cea unificată consensual şi, respectiv, trecerea de la pseudodemocraţie la democraţia neconsolidată şi 2) transformarea elitei dezbinate în elită unificată consensual şi, respectiv, trecerea de la democraţia neconsolidată la democraţie consolidată. Transformarea elitelor de la un tip la altul, tranziţia de la un regim politic la altul are loc în baza a două forme evolutive. Prima dintre acestea este tranzacţia (înţelegerea, pactul, aranjamentul) între elite, eveniment petrecut rar în istorie (cazurile Angliei, 1688-1689; Suediei, 1809; Mexicului, 1929; Costa Ricăi, 1948; Columbiei, 1957-1958; Venezuelei, 1958; Spaniei şi Republicii Dominicane, 1979-1980 etc.). Tranzacţiile reprezintă, în linii mari, calea directă şi rapidă de consolidare a democraţiei, iar ca manifestare contemporană a tranzacţiei poate ser117

vi modelul de “mese rotunde” între părţile implicate într-un anumit proces conflictual (Polonia, Republica Moldova şi alte ţări ex-comuniste). Convergenţa (coaliţia) elitelor este al doilea tip de evoluţie de la elitele dezbinate la elitele unificate consensual, fiind vorba de o transformare fundamentală a democraţiei neconsolidate într-o democraţie veritabilă, consolidată. În cazul convergenţei elitele formează coaliţii electorale largi, însă convergenţa elitelor se distruge, de regulă, o dată cu înfrîngerile electorale. Fenomenul convergenţei elitelor se observă în multe ţări din America Latină, Estul Asiei, Europa (cazul apropierii elitelor socialiste şi neosocialiste în Norvegia şi Danemarca, a creştinilor democraţi şi comuniştilor în Italia, a grupurilor rivale ale elitelor de centru şi dreapta în Franţa etc.), însă rolul principal atît în încheierea tranzacţiilor între elite, cît şi în formarea coaliţiilor respective le revine liderilor politici experimentaţi. Rezumînd subiectul dat, vom arăta că stabilirea şi supravieţuirea regimurilor democratice este stimulată de unitatea consensuală a elitelor atinsă prin diverse metode şi forme de colaborare şi conlucrare, inclusiv prin tranzacţii şi convergenţe ca modalităţi de transformare a elitelor şi de tranziţie a unui regim politic la altul. 2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii şi elitele Radicalizarea reformelor economico-sociale, promovarea lor coerentă şi sistemică şi implementarea diverselor programe şi proiecte socioeconomice sînt strîns legate de orientarea transformărilor sociale şi politice ale unei societăţi. În perioada anterioară a societăţii (comunistă) elitele sovietice urmau paradigma modernizării societăţii, în timp ce elitele societăţii de tranziţie – paradigma modernizării ideologice. Schimbarea paradigmei dezvoltării societăţii (a modelului sistemului de acţiuni) din comunistă în pluralistă (cu mai multe ideologii şi deci cu mai multe formule politice) condiţionează în acelaşi timp şi transformarea activităţii tuturor subiecţilor sociali, a comportamentului po118

litic al elitei conducătoare şi maselor, a orientărilor acţiunii sociale. Conţinutul principal al tuturor reformelor desfăşurate în societatea tranzitorie constă în schimbarea radicală a sistemului vechi de instituţii sociale. Practica economico-socială şi politică a societăţilor de tranziţie demonstrează că există o corelaţie între paradigma dezvoltării societăţii şi reformele promovate în societatea de tranziţie, între modelele economiei de piaţă şi reformele economico-sociale trasate şi implementate. Civilizaţia umană cunoaşte trei modele de paradigmă (orientări sau vectori) a dezvoltării societăţii: 1) modelul liberal (american); 2) modelul orientat social (european, social-democrat, japonez) şi 3) modelul paternalist (socialist, comunist). Aceste trei modele de paradigmă se deosebesc între ele după locul şi rolul statului în viaţa societăţii. Modelul liberal prevede că statul este dator să asigure protecţia juridică a activităţii de antreprenoriat, iar protecţia socială a populaţiei rămîne pe seama organizaţiilor de binefacere. Modelul orientat social presupune acelaşi rol al statului în protecţia juridică a activităţii de antreprenoriat şi în protecţia păturilor nevoiaşe şi altor grupuri marginale (de risc) ale populaţiei, în timp ce modelul paternalist stabileşte o dirijare excesivă a economiei naţionale de către stat şi protecţia tuturor păturilor populaţiei din partea statului, creînd, astfel, un aşa-zis “scut social” pentru întreaga societate. Vom menţiona că între modelele de dezvoltare economicosocială se dă o luptă tacită de idei şi principii, de al cărei rezultat depinde în mare măsură viitorul unei bune părţi a omenirii. Practica mondială actuală cunoaşte şase modele ale economiei de piaţă1: 1) modelul de piaţă american sau liberal; 2) modelul de piaţă german sau neoliberal (rhinean); 3) modelul de piaţă englez sau european (keynesian); 4) modelul de piaţă suedez; 5) modelul de piaţă japonez şi 6) modelul de piaţă al ţărilor industrializate noi (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong 1

Vezi mai pe larg: Varzari P. Modelele economiei de piaţă şi statul. //SocioAnaliză, 1996, nr.1, p.49-58. 119

Kong, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc.). Aceste modele ale economiei de piaţă se deosebesc unul de altul prin anumite trăsături şi particularităţi specifice. Printre acestea din urmă notăm raportul dintre diferite forme de proprietate, proporţiile şi nivelul de dezvoltare a proprietăţii private, măsura libertăţii economice a producătorilor, calitatea libertăţii muncii şi a libertăţii omului în societate. Este însă cert faptul că două sînt principalele criterii de diferenţiere a modelelor economiei de piaţă: nivelul intervenţiei statului în problemele economice şi gradul de orientare socială a economiei naţionale. Dacă primul criteriu poate caracteriza într-un fel sau altul tipul de economie mixtă, cel de-al doilea criteriu se află într-o legătură strînsă cu conceptul economiei sociale de piaţă. Cunoscutul cercetător Ion Ustian evidenţiază şi analizează cinci tipuri de economie de piaţă ce predomină în economia zilelor noastre1: 1) tipul anglo-saxon (este practicat în Anglia, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.); 2) tipul vest-european (este utilizat în Franţa şi Italia); 3) tipul economiei sociale de piaţă (este reprezentat de Germania, Austria, Olanda); 4) tipul nordic (scandinav) al economiei de piaţă (este aplicat în Suedia, Norvegia şi Danemarca) şi 5) tipul economiei de piaţă paternaliste (s-a cristalizat numai în Japonia). Astăzi, societatea moldovenească continuă să se confrunte cu o problemă de importanţă vitală: ce model de paradigmă (economico-politică) să aleagă pentru viitorul său? Care sistem economic de dezvoltare e cel mai acceptabil pentru societatea noastră? Fără îndoială, fiecare ţară îşi alege sistemul economic de dezvoltare în corespundere cu tradiţiile istorice şi naţionale, cu posibilităţile sale reale, cu structurile economice şi politice existente şi, nu în ultimul rînd, cu ideologia (politică) a partidului de guvernămînt. Abordînd problema modelului de dezvoltare economică acceptabil pentru viitorul republicii noastre, vom ară1

Vezi: Ustian I. Tendinţele şi tipurile economiei de piaţă. //Moldova Suverană, 1999, 21 aprilie. 120

ta că pot exista mai multe răspunsuri. La drept vorbind, nici un model al economiei de piaţă existent în lume nu e acceptabil pentru societatea noastră în starea (forma) sa iniţială. De asemenea, nu este acceptabil nici vreun hibrid al modelelor cunoscute de dezvoltare economică. Ţinînd seama de evoluţia societăţii moldoveneşti, de potenţialul economic şi de tradiţiile ei istorice şi naţionale, constituirea şi dezvoltarea noului model economico-social poate porni de la economia mixtă bazată pe pluralismul formelor de proprietate şi de la viitorul sistem de relaţii sociale. Acest model de dezvoltare economică este unul de tip european şi pune accentul pe dezvoltarea economică durabilă, fiind strîns legat de funcţionarea unui sistem eficient de protecţie socială a populaţiei, în cadrul căruia omul este plasat în centrul atenţiei politicii economice şi politicii sociale. Prin urmare, mutaţii substanţiale în refacerea societăţii pot fi realizate doar o dată cu afirmarea economiei mixte care, îmbinînd raţional şi eficient sectorul privat cu cel de stat, presupune formarea unei economii reglabile de piaţă, unei economii cu o orientare socială bine chibzuită şi ghidată. De altfel, în Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în articolul 126 (1) se menţionează că “economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă”. 3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de tranziţie ale societăţii Modelele economico-politice ale dezvoltării societăţii descrise mai sus sînt preluate de elitele puterii ale unei sau altei societăţi în acţiunile lor politice. În corespundere cu modelul preferat şi cu ideologia partidului care le reprezintă, toate grupurile şi facţiunile elitei guvernante îşi construiesc un program de acţiuni sociale şi îşi trasează o linie proprie a comportamentului politic. Desigur, în procesul implementării programului politic de 121

către elita conducătoare în societatea tranzitorie apar diverse contradicţii în ceea ce priveşte derularea reformelor promovate. Spre exemplu, se observă divergenţe între elita politică, pe de o parte, şi elita ştiinţifică şi cea culturală, pe de altă parte, în problema investiţiilor şi creditelor; între elita dominantă şi cea de opoziţie asupra conţinutului şi promovării programului de guvernare; între diverse grupuri de elită privind elaborarea şi realizarea programelor sociale; între diferite facţiuni ale elitei referitoare la priorităţile de dezvoltare ale sectoarelor economiei naţionale; între diferite tipuri ale elitei în ceea ce priveşte căile, mijloacele şi mecanismele de realizare a unui sau altui program de acţiuni politice. În condiţiile drastice ale economiei de piaţă (de “junglă”, “sălbatice”), în condiţiile acumulării primitive a capitalului, adaptarea populaţiei (masele în accepţiunea teoreticienilor clasici ai elitelor, mulţimea sau gloata în viziunea unor curente sociologice din trecut, straturile în optica sociologilor şi politologilor contemporani) la condiţiile relaţiilor de piaţă decurge anevoios şi cu mari disensiuni sociale. Adaptarea, fiind un proces psihosocial de acomodare a individului la condiţiile unui mediu social nou pentru a supravieţui, presupune apropierea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului social de cele ale mediului în care activează acesta din urmă, asimilarea de către individ a principiilor şi normelor de convieţuire socială, includerea lui plenară în îndeplinirea rolurilor sale funcţionale. Unii autori indică faptul că şi caracterul procesului de adaptare a individului (grupului social) este un criteriu important al derulării democratizării societăţii. Adaptarea, ca proces, caracterizează capacitatea şi posibilităţile grupului social de a se orienta în situaţii noi critice pentru individ, de a găsi modalităţile şi soluţiile rezolvării problemelor apărute. De aici reiese criteriul principal al adaptării, care constă în coordonarea autoaprecierilor şi pretenţiilor individului cu posibilităţile sale reale şi cu realitatea economico-socială obiectivă a societăţii. 122

Vorbind despre particularităţile procesului de adaptare a populaţiei în noile condiţii politice şi socioeconomice ale societăţii de tranziţie, vom sublinia, în special, faptul că acest proces are loc concomitent cu faza de criză (economică şi socială) a societăţii, cu etapa de schimbare a mecanismelor reglementării sociale, cu perioada de modificare a anumitor norme şi modele de comportament. Vom evidenţia, de asemenea, factorii care influenţează asupra adaptării neadecvate a populaţiei: 1) stratificarea socială nedezvoltată care se menţine din cauza disfuncţionalităţii mecanismelor relaţiilor de piaţă şi a polarizării crescînde a populaţiei; 2) prezenţa tensiunilor sociale care au la bază diferite motive, inclusiv pretenţii (mai mult sau mai puţin adecvate) din partea populaţiei faţă de structurile de putere; 3) erozia sistemului de valori şi de norme vechi şi implementarea dificilă a noului sistem; 4) lipsa unui program clar de acţiuni din partea elitei puterii care condiţionează un proces de tranziţie stihinic şi contradictoriu în promovarea anumitor reforme; 5) contradicţia dintre scopurile umane declarate asupra reformării societăţii posttotalitare şi practica reală a promovării reformelor. Aceştia şi alţi factori au un impact negativ nu numai asupra adaptării populaţiei, ci şi asupra altor aspecte ale vieţii cotidiene a individului (sporeşte criza motivaţiei de muncă, cresc formele de comportament distructiv etc.), discreditînd elitele puterii, reformele democratice, mecanismele, principiile şi procedurile democraţiei contemporane. Nesoluţionarea unor probleme legate de democratizarea societăţii tranzitorii, de promovarea coerentă a reformelor economice şi sociale, de implementarea neadecvată a mecanismelor şi mijloacelor în desfăşurarea reformelor preconizate (“terapia de şoc”, politica monetară şi alte politici dure) au condus societatea moldovenească la o criză generală adîncă, iar populaţia a adoptat diferite strategii de supravieţuire (menagerii sociale): 1) strategia “ariciului” (individul diminuează 123

consumul în toate); 2) strategia “vulpii” (dimpotrivă, el nu renunţă la nimic); 3) varianta “broaştei ţestoase” (în activităţile sale el se “mişcă” încet, păstrînd vechile acţiuni) şi 4) varianta “cîine” (poate fi mai puţin iscusit ca “vulpile”, însă este capabil să “alerge”, să “latre” şi să “muşte”). Cu timpul însă, pe măsura democratizării societăţii, elitele şi populaţia se adaptează la noile condiţii, încearcă să iniţieze un dialog social, să traseze în comun acord (folosind mecanismele democraţiei) un program (concept, model) de acţiuni sociale. TEMA XII. ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE 1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică Problematica dispersiei puterii, ce reiese din modelul poliarhic al lui R. Dahl şi pe care se bazează teoreticienii pluralismului politic, este strîns legată de problema corelaţiei politică - economie, putere politică - putere economică şi, respectiv, de problema corelaţiei elită politică - elită economică. Mai mulţi politologi consideră că puterea economică, puterea proprietarilor asupra mijloacelor de producţie şi altor bogăţii sociale, este importantă în dezvoltarea unei societăţi democratice. În societăţile cu o economie de piaţă dezvoltată, în care aproape totul este supus banului, banii exercită o influenţă deosebită asupra desfăşurării campaniilor electorale şi rezultatelor alegerilor. Concentrarea puterii economice în mîinile marilor proprietari creează un pericol în instaurarea plutocraţiei. De aceea în societăţile occidentale atotputerea marelui capital este îngrădită de concurenţa dintre proprietari, de influenţa clasei puternice de mijloc, de organizarea democratică a statului contemporan. La rîndul său, puterea politică, aflîndu-se sub influenţa şi chiar presiunea puterii economice, poartă un caracter independent şi în anumite condiţii este capabilă să prevaleze asupra puterii economice şi s-o supună chiar scopurilor sale (cazul societăţilor 124

totalitare şi autoritare). O asemenea situaţie poate provoca unele discordanţe între diferite roluri politice, între rolurile politice şi rolurile economice. Au dreptate autorii1 care afirmă că în tranziţia de tipul Moldovei pînă în prezent există un surplus de luptă, de concurenţă politică (exces de rol politic), dăunător prin tendinţele sale de manifestare, şi nu există necesarul concurenţei economice, în sens că se resimte insuficienţa evidentă de rol economic. Astfel, mecanismul tranzitoriu politică - economie este cuprins de un paradox: cu cît mai intense devin rolurile politice, cu atît mai slabe, mai inconsecvente sînt rolurile economice. Practica politică a diferitelor regimuri arată că elita politică interacţionează cu toate grupurile de elită, grupuri componente ale elitei guvernante şi, în primul rînd, cu elita economică. De asemenea, este cunoscut faptul că formele şi nivelurile acestei interacţiuni se schimbă în mod radical în dependenţă de dominaţia regimului politic într-o societate sau alta. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică, luată în plan general, are o mare însemnătate în dezvoltarea societăţii, în consolidarea stabilităţii politice şi în ridicarea bunăstării populaţiei. Unii cercetători îşi pun întrebarea dacă elita politică şi elita economică constituie două centre independente de putere sau poate elita economică este nucleul clasei dominante, în timp ce elita politică reprezintă comitetul executiv al elitei economice dominante. Interacţiunea strînsă dintre elita politică şi cea economică în societăţile contemporane este determinată de anumiţi factori de ordin obiectiv şi subiectiv. Pe de o parte, cucerirea puterii politice, menţinerea şi exercitarea ei necesită mijloace financiare destul de impunătoare, iar, pe de altă parte, elita economică, acordînd susţinere financiară elitei politice, urmăreşte mai multe scopuri economice şi politice. Cu alte cuvinte, economia de piaţă (cu posibilităţile limitate ale participării statului în treburile economice) presupune în mod obiectiv şi neapărat interese reciproce ale elitei eco1

A se vedea: Saca V. Op. cit., p.351-316. 125

nomice şi elitei politice. Mecanismele realizării acestei interacţiuni sînt diverse, începînd cu crearea şi funcţionarea grupurilor de presiune şi terminînd cu participarea reprezentanţilor elitei economice în activitatea structurilor de putere. Apelînd la practica tranziţiei postcomuniste în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est, se observă o manifestare evidentă a interconexiunii dintre elita politică şi elita economică. În cazul Republicii Moldova, acest proces ia amploare, deoarece noua elită economică tinde să îndrepte în direcţia dorită şi favorabilă ei viaţa economică şi politică a statului. Dacă în anul 1994 elitele politice au putut să neglijeze interesele elitei economice, aflate încă într-o stare embrionară şi dependentă aproape absolut de stat, ca ulterior prin metodele lor defectuoase de guvernare să creeze un decalaj abrupt între sfera politicii şi cea a economicului, atunci în anul 1998 şi, îndeosebi, în anul 2001 elitele economice, mult mai structurate şi dobîndind identitatea de sine, au dorit să se implice direct în cursa electorală parlamentară, promovînd reprezentanţii săi pe listele, practic, a tuturor partidelor şi alianţelor electorale (în unele cazuri formînd nucleul acestora)1. Mai mult decît atît, elitele economice instituţionalizate au propus elitelor politice un program propriu de dezvoltare economico-socială şi de ieşire a societăţii din criza paralizantă şi continuă. Neîncrederea noii elite economice în capacitatea vechilor elite politice de a propune o soluţie pentru depăşirea impasului politic şi social-economic în care se află societatea constituie principala motivaţie pentru implicarea directă a elitelor economice în procesul de adoptare a deciziilor politice şi de preluare a unei părţi a puterii de la elitele politice. În măsura democratizării societăţii moldoveneşti elitele economice încearcă să încheie un pact cu elitele politice care susţin reformele economice (îndeosebi cu puterea executivă) şi chiar să le sugereze un plan multilateral de reformare a societăţii. 1

Vezi mai detaliat: Oprunenco A. Elite economice şi guvern de tehnocraţi. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.32. 126

2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie Apariţia şi consolidarea elitei-business în viaţa societăţii de tranziţie a devenit nu numai un factor determinant în economia naţională, ci şi unul important în adoptarea deciziilor politice. Elita-business constituie un element structural al elitei economice, care mai include, de asemenea, şi corpul directorial (conducători, directori) al întreprinderilor de stat. Pentru ţările din spaţiul postsovietic este caracteristică o trăsătură relevantă care constă în faptul că o bună parte din elitele economice ale acestor ţări este provenită din nomenclatura de partid a fostei URSS. Reprezentanţii fostei nomenclaturi devin businessmeni, punînd în afacere capitalul acumulat prin diferite căi. Înainte de a evidenţia etapele formării elitei-business în Republica Moldova, vom face cîteva delimitări terminologice. Elita economică prezintă un grup de persoane care controlează structurile economico-financiare ale ţării indiferent de forma de proprietate. Acest tip de elită se împarte în două subgrupuri principale: 1) conducătorii întreprinderilor de stat (directorii) şi 2) conducătorii structurilor (unităţilor) nestatale (proprietarii sau managerii) care constituie de facto elita-business. Graniţele între aceste subgrupuri dispar treptat după principiul formal în legătură cu privatizarea şi acţionarea structurilor economice. Pentru societăţile de tranziţie este specific fenomenul apropierii după conţinut a elitei economice şi elitei-business, procesul transformării elitei-business în elită economică şi trecerii unei părţi a conducătorilor fostelor întreprinderi de stat în grupul elitei-business. Unii autori încearcă să determine şi să analizeze elita-business în legătură cu activitatea de antreprenoriat (apărută la mijlocul anilor ’80 ai sec. XX în fosta URSS) şi formarea unei noi pături sociale numită antreprenoriat (antreprenori)1. Aceşti autori analizează elita-business drept „mari antreprenori” care acti1

Куколев И. В. Формирование бизнес-элиты. //Общественные науки и современность, 1996, №2, с.12-23. 127

vează alături de antreprenorii mici şi cei mijlocii. Astfel, elitabusiness este numită pătura superioară a antreprenoriatului care face parte din componenţa elitei conducătoare, influenţa căreia asupra politicii de stat este determinată de poziţia ei în cele mai importante ramuri ale economiei naţionale, de mărimea capitalului controlat. Procesul constituirii elitei-business în ţara noastră cuprinde trei etape principale. Prima etapă poate fi numită convenţional etapa „romantică” (1986-1991) care coincide, în fond, cu aşazisa „restructurare” a societăţii sovietice. În această perioadă de timp în fosta URSS au fost adoptate mai multe acte şi norme legislative despre cooperaţie, despre activitatea de muncă individuală etc. Totodată, aceasta este perioada formării mijloacelor şi surselor (legală şi ilegală) pentru iniţierea unei viitoare activităţi de antreprenoriat. Cea de-a doua etapă a formării elitei-business, etapa privatizaţională (1991-1998), este etapa prelungirii perioadei precedente, faza formării active a antreprenoriatului ca pătură socială şi faza apariţiei elitei-business ca grup de oameni care ocupă poziţii sociale importante în viaţa societăţii. În această perioadă de timp, îndeosebi la începutul acesteia, are loc ridicarea restricţiilor referitoare la activitatea de antreprenoriat, acumularea în mîinile cîtorva grupuri de persoane a capitalului iniţial. Reformele economice sînt axate pe procesul reformării economiei naţionale, depăşirii monopolului de stat, deetatizării şi privatizării patrimoniului naţional în baza bonurilor patrimoniale şi contra bani. Promovarea reformelor este desfăşurată în baza mai multor acte politico-juridice, cum ar fi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, Constituţia ţării, Programele de Stat de privatizare pentru anii 1993-1994, 1995-1996 şi 1997-1998, Legea cu privire la privatizare din 4 iulie 1991, precum şi Legea cu privire la gospodăria ţărănească din 3 ianuarie 1992, Legea privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29 februarie 1992, Legea cu privire la proprietate din 6 februarie 1991 etc. Dacă pentru etapa „romantică” izvorul principal al constituirii elitei-business a devenit alegerea liberă a activităţii în baza principiului „se 128

permite totul ce nu este interzis de lege”, atunci pentru următoarea etapă izvorul este reorganizarea structurilor de stat. Etapa postprivatizaţională (1998 – continuă şi astăzi) este o prelungire a perioadei anterioare de formare a elitei-business şi se caracterizează, în fond, prin continuarea procesului de privatizare a patrimoniului naţional contra bani. Totodată, în business rămîn tot mai puţini „romantici”, se dezvoltă unele grupări politico-financiare şi economico-mafiote care se folosesc de imperfecţiunea legislaţiei şi de momente de conjunctură. Desigur, existenţa în ţara noastră a unei economii „sălbatice”, „de junglă”, a economiei tenebre şi altor fenomene politico-economice negative nu favorizează procesul devenirii unei elite-business veritabile. În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite mai multe tipologii ale elitei-business. Spre exemplu, sociologul rus Igor V. Kukolev propune cîteva clasificări ale elitei-business, avînd drept repere astfel de criterii ca provenienţa, comportamentul, stilul vieţii şi alte variabile mai mult sau mai puţin semnificative1. Tipologiile elitei-business şi caracteristicile lor evidenţiate şi de alţi autori sînt, în fond, specifice aproape tuturor societăţilor de tranziţie din spaţiul postsovietic, deoarece izvoarele devenirii elitei-business în ţările ex-comuniste rămîn aceleaşi în ţările CSI (structurile economice şi cele politice ale fostei URSS, structurile economiei tenebre, procesele de privatizare a patrimoniului naţional iniţiate în noile ţări independente după destrămarea URSS etc.). Sigur că în Republica Moldova şi în alte ţări din spaţiul CSI are loc procesul formării elitei-business cu caracter naţional fără a întrerupe legăturile vechi cu elita economică din fosta URSS, sporind concomitent legăturile cu alte state străine în baza acordurilor interstatale. 1

Vezi: Куколев И. В. Современная бизнес-элита России. //Вестник Московского Университета. Серия 18. Социология и политология, 1995, № 4, с.12-21. 129

3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea tranzitorie Prin elită tehnocratică se înţelege, de obicei, o pătură socială a purtătorilor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice (economişti, matematicieni, tehnicieni, directori şi organizatori ai procesului de producţie etc.) care participă la conducerea societăţii în baza statutului său profesional şi deci constituie o parte componentă a clasei conducătoare într-o societate contemporană. Politologii englezi Patrick Dunleavy şi Brendan O’Leary subliniază: conceptul de tehnocraţie (analizat de noi în unul din capitolele anterioare) se foloseşte pentru a descrie elitele administrative care operează, în principal, în propriul lor interes sau în conformitate cu propriile lor norme profesionale, mai degrabă ca tributari ai elitelor exterioare1. La rîndul său, politologul italian Domenico Fisichella (primul profesor fiindu-i Giovanni Sartori) notează că noţiunea de tehnocraţie a intrat în limbajul ştiinţific la începutul anilor ’30 ai sec. XX şi desemna iniţial specialiştii în materie de chimie şi fizică, precum şi rolul acestora în procesul dezvoltării societăţii din epoca respectivă. De atunci, arată în continuare autorul, termenul în cauză a fost utilizat în literatură pentru a evoca, de fiecare dată, puterea şi influenţa categoriilor socio-profesionale diferite: de la ingineri la economişti, de la conducători ai proceselor de producţie la ciberneticieni, de la birocraţi la statele majore militare şi la consilierii ştiinţifici ai autorităţilor guvernamentale2. Termenul „tehnocraţie” mai poartă şi o altă denumire – „sinarhie”, avîndu-se în vedere un mod de guvernare care acordă puterea reală unui mic grup de „tehnicieni” nelegaţi de lumea politicului, iar drept teoretician al acestui tip de putere este considerat economistul american James Burnham. Tehnocraţii, fiind deţinători ai kratos-ului, exercită puterea bazată pe cunoştinţe ştiinţifice aplicate (din ştiinţele naturii sau socioumane), ceea ce este calitativ diferit de puterea tradiţională 1 2

Dunleavy P., O’Leary B. Op. cit., p.163. Fisichella D. Op. cit., p.146. 130

a elitelor administrative bazată pe cunoaşterea dreptului. Unii autori vorbesc chiar despre „mentalitatea tehnocratică” care cuprinde mai multe straturi. Convingerea unora că tehnica trebuie să înlocuiască politica îi face pe tehnocraţi sceptici şi chiar ostili faţă de politicieni şi de instituţiile politice. De obicei, tehnocraţii sînt „etatişti” şi consideră că politicile statului trebuie utilizate pentru a rezolva problemele sociale, înclinînd spre diverse soluţii în dependenţă de anumite circumstanţe (regimul politic, forma de guvernare, modelul economiei de piaţă etc.). În practica politică a statelor occidentale elita tehnocratică îşi exercită puterea prin două modalităţi: 1) conducerea societăţii este desfăşurată de un guvern format din specialişti în domeniul lor de activitate profesională (administraţie, industrie, justiţie, finanţe etc.) care sînt cunoscuţi şi apreciaţi de mediul lor profesional şi 2) implicarea (directă) în conducerea societăţii a specialiştilor consideraţi competenţi ai procesului de decizie, de organizare şi de control. În ambele variante eficienţa guvernării exercitată de către tehnocraţi nu poate fi asigurată doar prin mijloace tehnice, ci şi prin obiectivele promovate de oamenii de ştiinţă, de tehnicieni şi alţi specialişti. Acest fapt implică o alegere între diferite valori, dezbateri politice asupra opţiunilor în sfera valorilor, iar mai apoi se trece la utilizarea celor mai eficace mijloace de realizare a scopurilor acţiunii sociale preconizate. Desigur, aici apar o serie de probleme legate de însăşi competenţa specialiştilor (tehnocraţilor), de necesitatea menţinerii unei deosebiri dintre sfera economico-tehnologică şi cea politică, de cultura politică a tehnocraţilor şi alte probleme nu mai puţin importante ce ţin de guvernarea tehnocratică. În ţara noastră la începutul anilor ’90 ai sec. XX nu o dată s-a declarat constituirea unui guvern de tehnocraţi (de specialişti, profesionişti, competenţi), problema fiind şi astăzi deschisă. Realizarea practică a ideii unui guvern de tehnocraţi se loveşte şi de alte probleme (în afară de cele despre care s-a vorbit mai sus): tehnocraţii trebuie să asigure o influenţă asupra proceselor politice în ţară sau nu? Trebuie să posede tehnocraţii o idee poli131

tică independentă, o strategie politică proprie sau nu? De care elită tehnocratică are nevoie Republica Moldova (ca parte a fostei nomenclaturi, ca o categorie aparte a administratorilor, ca pătură de persoane competente în sfera lor profesională)? Nerezolvarea acestor şi altor probleme îndepărtează şi mai mult instalarea unei guvernări tehnocratice adevărate. Cît priveşte elita intelectuală (culturală sau spirituală), vom arăta că ea cuprinde pe cei mai activi militanţi ai culturii şi reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare. Din perspectiva normativă şi cea valorică, ea constituie facţiunea dominantă în structura elitelor funcţionale ale clasei conducătoare. La drept vorbind, elita veritabilă este, mai întîi de toate, o elită spirituală chemată să genereze noi idei, să devină „motorul” dezvoltării societăţii. Din aceste motive, elita intelectuală se află în imediata apropiere de etimologia termenului „elită” care semnifică pe cele mai bune, mai capabile şi mai creatoare personalităţi care pot sugera decizii nestandarde la cele mai arzătoare probleme ale societăţii. Intelectualitatea, ca atare, cuprinde trei grupuri specifice de persoane: 1) creatorii de cultură (cercetătorii ştiinţifici, scriitorii, editorii, artiştii etc.); 2) distribuitorii de cultură (profesorii, preoţii, jurnaliştii etc.) şi 3) utilizatorii de cultură (medicii, avocaţii, inginerii etc.). În aceeaşi ordine de idei, vom arăta că intelectualitatea poate fi divizată în cîteva segmente: intelectualitatea tehnico-ştiinţifică, intelectualitatea ştiinţifico-umanitară, intelectualitatea administrativă şi de conducere, funcţionarii, persoanele profesiilor libere (denumire propusă de M. Weber), lucrătorii învăţămîntului, ocrotirii sănătăţii, jurisprudenţei, literaturii şi artei etc. Aceste facţiuni ale intelectualităţii se deosebesc între ele după locul (poziţia socială ierarhică) şi rolul (funcţional) în societate, dar sînt unite prin faptul că fac parte din sfera muncii intelectuale. Elitele puterii, în general, şi cele politice, în particular, au fost constituite totdeauna din membrii intelectualităţii. De altfel, tehnocraţii guvernanţi sînt cei care prezintă puterea elitei intelectuale. Orice clasă guvernantă, în perioada exercitării oficiale a puterii, are permanent nevoie de un grup de persoane bine in132

struite şi dotate cu cunoştinţe solide. Desigur, dacă un grup de elită pierde puterea, membrii acestuia se dedică muncii intelectuale în diferitele sale forme şi genuri. Din motive bine cunoscute, elita intelectuală în societatea de tranziţie are o influenţă minimă asupra adoptării deciziilor de către putere. În pofida faptului că elita puterii în anumite perioade de timp se adresează după sfat şi „ajutor” la reprezentanţii intelectualităţii1, elita intelectuală nu deţine acel prestigiu şi autoritate pe care o merită. În rîndul trăsăturilor caracteristice intelectualităţii unei societăţi de tranziţie, cu valenţe peiorative, se înscrie discrepanţa dintre principiile morale înalte ale intelectualităţii şi acţiunile sociale neadecvate ale unor segmente ale ei. Această contradicţie constă în faptul că unele facţiuni ale intelectualităţii au interesele lor pe care le realizează adesea neadecvat situaţiei create (reprezentanţii intelectualităţii trec în opoziţie, se aliniază forţelor sociale conservatoare etc.). De aceea autoaprecierea joasă a elitei intelectuale se apropie de fenomenul numit de psihologi “criza identităţii”. Pentru elitele intelectuale din ţările posttotalitare şi, în principal, pentru elitele ştiinţifice este specific fenomenul social negativ „exodul de creieri”. Termenul „exodul de creieri” („migraţie a competenţelor”, „exod al minţilor”) (engl. „brain drain”) a fost folosit pentru prima dată în mod oficial în 1962 de către Societatea Regală Britanică în legătură cu emigrarea savanţilor, inginerilor şi tehnicienilor din Anglia în SUA. În acelaşi timp, precizăm că migrarea cadrelor de intelectuali dintr-o ţară în alta 1

Este semnificativ în acest sens mesajul Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin de la începutul anului 2002 către scriitorul Ion Druţă, în care maestrul era rugat să fie liderul spiritual al ţării (vezi: Moldova Suverană, 2002, 22 ianuarie), şi scrisoarea de răspuns al acestuia Preşedintelui statului (vezi: Săptămîna, 2002, 22 martie). De asemenea, este semnificativ şi Apelul Preşedintelui Vladimir Voronin către Ţară „Despre pactul social” (vezi: Moldova Suverană, 2002, 20 martie) care a trezit un interes neadecvat în mediul intelectualităţii. 133

comportă nu numai aspecte negative (scade nivelul potenţial intelectual şi ştiinţific al unei ţări, se stopează unele direcţii de cercetare tehnico-ştiinţifică, se frînează progresul economico-social al ţării, scade prestigiul ei pe arena internaţională etc.), ci şi unele aspecte pozitive (are loc dezvoltarea legăturilor tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice între state, îmbogăţirea cunoştinţelor de către migranţii intelectuali, implicarea acestora în noi tehnologii etc.). Cauzele fenomenului dat sînt diverse, fiind atît de ordin obiectiv, cît şi de ordin subiectiv. În ultimă instanţă, redresarea situaţiei economico-sociale a societăţii de tranziţie, sporirea bruscă a finanţării din bugetul de stat a sferelor culturii, învăţămîntului, ocrotirii sănătăţii şi ştiinţei pot deveni nişte premise sigure în frînarea procesului „exodului de creieri” şi includerii active a tuturor grupurilor de intelectuali în viaţa social-utilă a comunităţii.

134

COMPARTIMENTUL V. FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE TEMA XIII. ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE 1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990, în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a adoptat un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste). Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea1. Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual. La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din Republica Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate, care con1

Vezi mai detaliat: Saca V. Op. cit., p.19-67. 135

cepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce întruneşte opoziţia şi autorităţile privind susţinerea dialogului social1. Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent2. Un segment anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar neafişînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent, au promovat ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27 august 1991. 1

Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor politică vezi: Margarint A. Transformarea elitei politice din Republica Moldova. //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. /Coordonator V. Moşneaga. – Chişinău, 2001, p.93-99; Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). – Chişinău, 2002, p. 213-227 etc. 2 A se vedea: Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. – Chişinău, 2001, p. 33-34; Ţurcanu I. Republica Moldova independentă (1991-2001). Studii, reflecţii, mărturii. – Chişinău, 2001, p.67-68, 110-123. 136

Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă3. Această Concepţie prevedea, printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi competente, a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie democratică, a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării consensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din momentul aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid. Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul tranziţiei democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”, „varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice. Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a sec3

Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie. 137

toarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate, lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de putere, absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc. Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea firească a democratizării societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele economice, sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică, instalată după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii moldoveneşti1. După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă politică2. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează imperios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formu1

Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova” Dumitru Braghiş într-un interviu acordat revistei economico-social-politice „Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de continuitate politică. Trebuie, spune el, să aprobăm printr-un referendum nişte lucruri, nişte concepţii, care nu vor fi schimbate, indiferent de cine va veni la putere”. Vezi: Săptămîna, 2002, 13 septembrie, nr.36, p.17. 2 Cit. după Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis, 1995, nr.4, p.113. 138

le politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs, strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare1. Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei politice. 2. Partidele politice, puterea şi elitele Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un proces de tranziţie eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte, un anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice care acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar, pe de altă parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre reforme din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai mulţi analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice2, aceste condiţii în cazul Republicii Moldova nu au existat şi, din păcate, nu există nici la momentul actual. Problemele care apar în acest sens ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii. Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele mai multe ori cu liderii partidelor politice apărute o dată cu demararea reformelor democratice, a fost extrem de eterogenă, deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a fenomenelor socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele refor1

Vezi mai detaliat: Varzari P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice. //Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 167-171. 2 A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. /Coordonatori S. Buşcaneanu ş. a. – Chişinău, 2002, p.5-6. 139

miste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar, pe de altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în general au ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetăţenilor pentru stabilitatea relativă din cadrul unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care au apărut şi s-au dezvoltat în Republica Moldova, precum şi mesajele incoerente, rupte de realităţile existente, iar ulterior şi de promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor politice care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi colapsul acestora. În ansamblu, partidele politice reprezintă componente funcţionale esenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova. Ele, prin exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei, legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept vorbind, exercitarea guvernării (de la unităţile administrativ-teritoriale locale şi pînă la cele centrale) constituie scopul major al tuturor formaţiunilor politice de la putere. În acelaşi timp, partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică asupra puterii executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale lor (parlamentare sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative legislative. În acest sens, se recurge la practici ca interpelările, discuţiile şi informările de detaliu, urmărindu-se să se afle, pentru guvernanţi şi opozanţi, adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării respectivului act legislativ. Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă una din practicile politice rare în societatea moldovenească. Relativul echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai multe formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică, Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul Social-Liberal, Uniunea Centristă din Moldova, Alianţa Independenţilor, Partidul Reformei, Partidul Socialiştilor etc.) a 140

condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent, şedinţele căreia, pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce întrunea aproximativ 40 de organizaţii social-politice. Începînd cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce întruneşte doar cinci formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Fără a detaliza, vom sublinia că crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia din ţară, de căutarea unei noi viziuni asupra dialogului social dintre autorităţi şi opoziţie, avînd drept scop identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei existente, monitorizarea partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice, precum şi cultivarea regulilor de joc într-un sistem democratic. Pentru a finaliza subiectul privind relaţia dintre autorităţi şi opoziţie, vom arăta că la sfîrşitul anului 2001 – începutul anului 2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire la statutul deputatului, care protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii, totodată au fost modificate şi alte acte normative ce legiferează activitatea opoziţiei politice. Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea sistemului pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară sau faza “romantică”, 1988 – 1991; perioada constituirii propriu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 – 1994; etapa maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în prezent), vom sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi depistate anumite trăsături comune, precum ar fi componenţa lor diversificată şi specifică, susţinerea din partea organizaţiilor de binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a programelor constructive de acţiuni politice, invidia politică a devenit boala „copilăriei partidelor politice”, toate partidele au simpatizanţi şi duşmani, nici unul din ele nu admite prin statutul său dreptul de a crea fracţiuni de partid, unele partide au fost organizate de „sus” etc. Unul dintre factorii principali în dezvoltarea democratică a ţării îl constituie calitatea partidelor politice şi, impli141

cit, a sistemului pluripartidist1. În această ordine de idei, unii autori vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldoveneşti, subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii prin mijloace autoritare şi proceduri democratice, cînd orice politician se vede lider de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. Se vorbeşte şi despre elitele partidelor politice2 în cazul calităţii, structurii, componenţei, funcţionalităţii şi altor variabile ale formaţiunilor politice. Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să analizeze partidele politice din Republica Moldova din perspectiva tradiţionalismului şi modernismului3, subliniind că renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state posttotalitare, a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. Fenomenul dat, de rînd cu cele menţionate mai sus, trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta (deschisă şi latentă) a partidelor politice pentru putere. Partidele trebuie să promoveze o politică de compromis şi nu de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi soluţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce va duce inevitabil la constituirea unui sistem multipartit din ţara noastră. Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cercetător la Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de pe lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan A. Way menţionează că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept, o istorie democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism Vezi mai detaliat: Solomon C. Op. cit., p.196-212. A se vedea: Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 5-a. – Chişinău, 1995, p.21-34; Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării şi activităţii. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 11-a. – Chişinău, 1999, p. 97-102; Ilaşciuc D. Elitele formaţiunilor politice din Republica Moldova. /Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 80-83. 3 Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii, 1997, nr. 9, p.13-14. 142 1 2

depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata acestor dezbinări1. Cu toate că Republicii Moldova, arată acelaşi autor, îi lipsesc majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea democratică există un pluralism surprinzător în această ţară. Moldova trebuie văzută nu atît ca o democraţie concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste, ci mai curînd ca un caz de autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit, după Lucan A. Way, „pluralism prin omisiune” (pluralism by default) – o formă de competiţie specifică statelor slabe. Acest fenomen, pluralismul prin omisiune, în Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar comportamentul politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter neadecvat etc. 3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic Trebuie de subliniat îndeosebi comportamentul politic al elitelor politice din Transnistria şi Găgăuzia (pînă la un anumit moment) ce poate fi caracterizat ca unul necivilizat, neadecvat realităţii create şi chiar sfidător. În sprijinul acestei teze pot fi aduse mai multe argumente, mai întîi însă trebuie reliefate cîteva etape semnificative în constituirea acestui tip de comportament politic specific elitelor tiraspolene aflate în căutarea unei formule de acţiuni2. Prima etapă coincide, practic, cu producerea în 1990 1

A se vedea: Way L. A. Pluralismul prin omisiune din Moldova. //Democraţia, 2003, 28 ianuarie, nr.2, p.11; mai vezi: McLennan G. Pluralismul. – Bucureşti, 2000; Nedelcu M. Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune. – Iaşi, 2002 etc. 2 Vezi, spre exemplu: Safonov A. Poziţia elitei politice transnistrene în chestiunea relaţiilor cu Moldova. //Arena politicii, 1997, nr.8, p.9; Pascaru A. Societatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). – Chişinău, 2000; Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova...; Ţurcanu I. Op. cit.; От этнополитического конфликта к межнациональному согласию в Молдове (материалы научно-практического семинара). – Кишинев, 1998; 143

a secesiunii teritoriale a Republicii Moldova (aşa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană” a fost proclamată după ce la Chişinău Legislativul adoptă la 23 iunie 1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova), iar acest fapt a însemnat începutul crizelor, tensiunilor şi conflictelor politice (şi nu numai) între autorităţile politice centrale şi cele regionale (separatiste) privind sfera de exercitare a puterii politice. Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict armat pe malurile Nistrului (2 martie 1992 - 21 iulie 1992), după terminarea căruia poziţia elitei politice tiraspolene a devenit şi mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone de est a Republicii Moldova: „rmn” ca stat independent, subiectul dreptului internaţional; „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse; „rmn” în cadrul Ucrainei; „rmn” ca parte componentă a „federaţiei” sau a „confederaţiei” moldoveneşti. În fine, la sfîrşitul anului 2002 Tiraspolul propune rezolvarea conflictului transnistrean după modelul Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în treacăt că la 4 februarie 2003 Parlamentul iugoslav a proclamat oficial naşterea noului stat Serbia-Muntenegru). Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă, etapa a treia, în căutarea unei formule politice pentru părţile implicate în conflict şi deci modificarea comportamentului politic. Această fază semnifică intensificarea dialogului între părţile implicate în conflict, soldat cu semnarea la 8 mai 1997, la Moscova, a „Memorandumului privind principiile de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” şi a „Declaraţiei comune a ţărilor garante”. În timp ce autorităţile regionale (tiraspolene) optau pentru formarea unui „stat comun” cu Republica Moldova (în baza a doi subiecţi de drept internaţional), comparabil cu Uniunea Rusia-Belarusi, oficialităţile politice centrale (chişinăuene) excelau în ideea că Republica Moldova rămîne unicul subiect al dreptului internaţional, iar administraţia publică centrală nu va accepta violarea Constituţiei Republicii Moldova. Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики безопасности (материалы конференции). – Киев, 2001 etc. 144

Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele părţi începe cu preluarea puterii politice de către PCRM în rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001. În ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din 9 iulie 2002 se publică integral proiectul de Acord dintre Republica Moldova şi Transnistria, document elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina. Proiectul de statut al regiunii transnistrene, propus de OSCE spre discuţie în cursul negocierilor de la Kiev în perioada 1-3 iulie 2002 în problema transnistreană, prevede federalizarea Republicii Moldova. Cel mai surprinzător lucru, constatat pe marginea proiectului de acord între Chişinău şi Tiraspol propus de mediatori în dezbateri politice, este că aproape nu se mai discută despre vreun „statut special”, „stat comun” sau „autonomie” pentru Transnistria, ci, pur şi simplu, despre federalizarea Republicii Moldova. Nu mai puţin surprinzătoare devine şi iniţiativa Preşedintelui statului Vladimir Voronin din 10 februarie 2003 privind soluţionarea definitivă a problemei transnistrene – pregătirea şi adoptarea unei noi Constituţii a Republici Moldova. Această iniţiativă a permis desfăşurarea în paralel a negocierilor pe marginea documentului de la Kiev şi a noii Legi Supreme a statului. În acest context, a fost elaborat şi proiectul de Acord privind măsurile pentru soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care (proiectul) este o continuare a proiectului de acord propus de OSCE la Kiev. În sfîrşit, vom sublinia că elaborarea noii Constituţii va fi urmată de un referendum naţional şi se vor desfăşura alegeri parlamentare anticipate. În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003, care prevede soluţionarea definitivă a conflictului trasnistrean şi reintegrarea ţării în limitele hotarelor din 1 ianuarie 1990, se abordează diferite variante constituţionale ale problemei date. De altfel, unele variante au fost dezbătute în cadrul Conferinţei Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea securutăţii democratice: cazul transnistrean” (Chişinău, 11 – 145

12 septembrie 2003). La lucrările ei s-a subliniat îndeosebi faptul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale Cosiliului Europei, precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan, cele din Cipru, Georgia şi Moldova au creat aşa-numitele state “ne-state”, care aplică standardele fundamentale democratice şi legate doar parţial sau deloc, avînd un impact de lungă durată asupra întregii comunităţi internaţionale (ele se află în afara ordinii legale europene, dezvoltă – în spatele justificării etnice sau politice – mai multe fenomene negative)1. Cît priveşte Găgăuzia, geneza conflictului din sudul Republicii Moldova este bine cunoscut, separatismul începînd, practic, în aceeaşi perioadă ca şi în Transnistria şi avînd aceeaşi „autori” şi „regizori”. Totodată, vom specifica un moment principial: dacă în Transnistria separatismul poartă un caracter politic (avînd la geneza sa şi dimensiunea naţională, substratul lingvistic), în Găgăuzia el poartă un caracter naţional. Conflictul, luînd amploare în sudul ţării imediat după ce Republica Moldova dobîndeşte independenţa, se aplanează în urma dialogului, negocierilor, compromisurilor şi eforturilor comune dintre părţile implicate în conflict, inclusiv şi a mediatorilor internaţionali, o dată cu adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău la 23 decembrie 1994 a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Esenţa acestui act normativ, în care, de altfel, sau strecurat şi unele deficienţe (sintagma „popor găgăuz”, prezenţa a trei limbi de circulaţie, dreptul la autodeterminare externă, ştirbirea suveranităţii populaţiei autohtone etc.), constă în atribuirea autonomiei pe criterii etnice unui grup social. Sensul Legii nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate Teritorială Autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autoadministrare a găgăuzilor, constituie o parte componentă a Republicii Moldova. Deja la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX au început să activeze în mod legal elitele Găgăuziei, partidele politice, inclusiv Mişca1

Moldova Suverană, 2003, 11 septembrie; 12 septembrie. 146

rea „Gagauz Halkî” care în august 1990, din motive bine cunoscute, a fost dizolvată prin decizia guvernului de la Chişinău. La sfîrşitul anului 2002 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a Constituţiei ţării, parvenite de la majoritatea parlamentară (PCRM), care prevede introducerea în Legea fundamentală a unor articole care vor garanta existenţa şi funcţionarea autonomiei găgăuze (dreptul Găgăuziei de a-şi soluţiona de sine stătător problemele politice şi economico-culturale, dreptul la organizarea bugetului, dreptul la iniţiativă legislativă, precum şi dreptul la autodeterminare în cazul pierderii independenţei Republicii Moldova, iar autonomiei regionale i se atribuie şi garanţii constituţionale), ceea ce înseamnă că o formulă politică poate fi găsită în comun de diferite elite politice, chiar dacă ele stau pe poziţii opuse, în baza dialogului, consensului şi compromisului rezonabil. TEMA XIV. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN ROMÂNIA ŞI CSI 1. Elitele politice din România Sfîrşitul anilor ’80 ai sec. XX a intrat în istorie ca perioada prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. După mai multe decenii de experienţă comunistă, în această regiune s-a revenit la logica firească de funcţionare a societăţii. Însă revenirea acestor ţări la cursul normal al derulării vieţii sociale este posibilă prin radicalizarea şi amplificarea procesului de democratizare a societăţilor postcomuniste. Referindu-ne concret la România, vom arăta că anul 1989 marchează sfîrşitul regimului comunist (al lui N. Ceauşescu) şi eliberarea societăţii româneşti de sub dominaţia URSS. În ciuda faptului că unele regimuri politice (comuniste) au fost menţinute şi exercitate direct (în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria) sau indirect (în România, spre exemplu) prin organisme suprastatale de integrare şi control al aşa-zisului lagăr socialist (CAER şi Tratatul de la Varşovia), ele se prăbuşesc. 147

În literatura şi mass-media românească se vehiculează mai multe opinii asupra revoluţiei din decembrie 1989, revoluţie începută la 22 decembrie. Majoritatea analiştilor consideră însă că evenimentele din decembrie 1989, care au condus la prăbuşirea regimului comunist, trebuie considerate drept o revoluţie1. Platforma-program, unanim acceptată, a Revoluţiei Române a reprezentat-o „Comunicatul către ţară” din noaptea de 22 decembrie 1989, care, prin cele 10 puncte programatice, a constituit baza reconstrucţiei democratice a ţării, a redat încrederea şi speranţa oamenilor în noile elite şi instituţii politice. În literatura românească de specialitate se evidenţiază trei etape ale evoluţiei noii elite politice româneşti2. Prima etapă se caracterizează prin caracterul spontan al revoluţiei populare care cere lideri politici şi militari capabili să controleze şi să continue demolarea sistemului comunist. În această fază, faza incipientă a revoluţiei româneşti, apar numeroase grupări revoluţionare spontane, din sînul cărora mulţi „revoluţionari” s-au făcut „eroi”, iar alţii împuşcau în mulţime la comanda “liderilor”. Pentru etapa a doua este specific faptul că noua elită se completează (în afară de “liderii străzii”) cu foşti activişti de partid (ai PCR) care aveau opţiuni reformatoare, cu disidenţi şi personalităţi culturale marcante şi se asociază (în primele zile ale revoluţiei româneşti din decembrie 1989) într-un organism politic central numit CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale). Însă nu după mult timp (la începutul anului 1992) această structură se divizează în cîteva grupări (partide) politice în frunte cu cunoscuţi lideri (Ion Iliescu, Petre Roman etc.). Desigur, primele elite politice de factură nouă nu aveau încă o legitimitate politică deplină şi erau diversificate după orientările politice, însă pe toţi i-a unit anticomunismul şi anticeauşismul. 1

Vom aminti că România nu a cunoscut ca alte state o “revoluţie de catifea”. A se vedea, spre exemplu: Florian Al. Elitele şi revoluţia. //Cultură şi societate. Noua alternativă, 1998, nr.1, p.3-6; Tănase St. Revoluţia ca eşec. Elite şi societate. – Iaşi, 1996 etc. 148 2

Perioada a treia este perioada clarificării opţiunilor politice, luptelor de idei între conducătorii politici, fiind vorba astfel despre etapa constituirii elitelor politice româneşti. Primele alegeri prezidenţiale (din 1990 şi 1992) şi cele ulterioare (1996 şi 2000) au consolidat elitele politice noi apărute şi le-au oferit acestora o coloratură politică specifică. Reieşind din etapele constituirii elitei politice româneşti, vom trasa cele mai relevante trăsături specifice ale acestei elite: 1)bazele primei generaţii de conducători (lideri) politici ai tranziţiei la democraţie au fost puse de politicieni de profesie, sprijiniţi de lideri revoluţionari (liderii „străzii”), de foştii activişti de partid reformatori care au constituit polul politic de centru-stînga (în frunte cu Ion Iliescu), celălalt pol (dreapta politică românească) formîndu-se treptat (în frunte cu Emil Constantinescu, liderul recunoscut al Convenţiei Democratice din România care cîştigă alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare din noiembrie 1996, le pierde însă în 2000); 2)primele elite, şi chiar întreaga societate românească la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, s-au împărţit în două tabere opuse în funcţie de poziţia lor faţă de putere, faţă de Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu, primul grup sprijinind partidul de guvernămînt, iar cel de-al doilea grup prezenta opoziţia (CDR în frunte cu Emil Constantinecu), se identifica cu partidele istorice interbelice (PNŢCD, PNL etc.) şi excela prin mesajele sale politice („ei au confiscat revoluţia”, “anticomunismul” etc.); 3)în România, asemenea ţărilor democratice dezvoltate, elita politică se configurează în funcţie de sistemul partidelor politice, după 1989 fiind înregistrate peste 150 de partide şi alte formaţiuni politice, unele dintre care au avut o existenţă efemeră, inclusiv 5 partide liberale, 2-3 partide creştine, 3 partide social-democratice (de altfel, de la fostul FSN s-au conturat 6 partide politice – FDSN şi PD a lui P. Roman, PUNR a lui V. Tabără, PRM a lui C.V. Tudor, PSM a lui A. Păunescu, PDAR a lui V. Vosganean şi 149

PDSR a lui I. Iliescu). Totodată, pe scena politică românească au reînviat partidele din perioada anter- şi interbelică (PNL fondat în 1875, PNŢ creat în 1926, PSD şi alte formaţiuni politice). Noua elită politică a României de azi îşi pune drept scop reformarea radicală a societăţii, inclusiv a clasei politice1, intrarea în NATO, integrarea activă în structurile europene şi internaţionale, întărirea relaţiilor de bună vecinătate cu ţările din centrul şi răsăritul Europei, aderarea deplină şi definitivă la valorile lumii şi civilizaţiei democratice moderne. 2. Elitele politice din Ucraina Înainte de a face o caracteristică a elitelor politice ucrainene, vom reliefa cîteva trăsături specifice comune noilor elite şi instituţii din ţările CSI2: 1) în ţările CSI a avut loc transformarea grupurilor de elită ale fostei URSS (ale nomenclaturii vechi) în grupuri de elită ale statelor independente; 2) în toate ţările CSI structurile de putere sînt formate din cadre naţionale, din elite naţionale; 3) aproape în toate ţările din spaţiul postsovietic are loc fenomenul „aparenţei consolidării democratice”, a consolidării noilor elite „spre binele poporului”; 4) noile elite ale statelor postsovietice sînt separate de restul populaţiei nu numai prin privilegii, ci şi prin averile lor acumulate în mod nelegitim şi agresiv, precum şi printr-un comportament sfidător, îndeosebi, al elitelor regionale (cum ar fi, spre exemplu, cele din Transnistria sau Crimeea); 5) în multe ţări din acelaşi spaţiu are loc o sporire a dinamicii schimbării generaţiilor de politicieni, cărora le aparţin noi viziuni asupra democratizării societăţii de tranziţie; 6) unul din factorii procesului politic din ţările CSI constă în apariţia grupurilor de presiune (de obicei, nelegitimate), formate nu 1

Vezi, spre exemplu: Arun G. Lideri uitaţi revin în scena politică. //Democraţia, 2002, 13 august, nr.35, p 8; Arun G. Românii vor o reformă profundă a clasei politice. //Democraţia, 2002, 3 decembrie, nr.51, p.9 etc. 2 A se vedea: Новые элиты и политические институты в странах СНГ (семинар в Новгороде). //Политические исследования, 1996, №1, с.181-186. 150

numai în baza birocraţiei de stat, ci şi în baza altor principii bazate pe diverse metode de influenţă asupra procesului politic (economice, psihologice, fizice etc.); 7) societatea civilă în noile state independente este deocamdată incapabilă să exercite un control efectiv asupra structurilor de putere, asupra elitelor. În literatura ştiinţifică şi în mass-media din ţara noastră, dar şi peste hotarele ei, există mai multe viziuni privind perspectivele dezvoltării CSI şi deci a instituţiilor politice din cele 12 ţări componente ale acestei comunităţi. Spre exemplu, unii analişti consideră că CSI poate avea o singură menire să rămînă zonă de influenţă a Rusiei, însă pînă la un anumit moment, avînd în vedere comportamentul tot mai independent al elitelor politice din unele ţări din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan şi Kirghizstan)1. Totodată, la summit-urile CSI conducătorii de vîrf ai unor ţări au lansat diferite idei privind integrarea graduală sau multivectorială bazată pe relaţii bilaterale. În aceeaşi ordine de idei, vom nota încă un aspect semnificativ: forţele politice de dreapta din Parlamentul ucrainean (ales în 1998) considerau că pregătirea şi încheierea Tratatului dintre Federaţia Rusă şi Republica Belarus privind crearea Uniunii, efectiv un stat de tip confederativ, denotă interesele speciale ale Rusiei pe teritoriul CSI, ameninţînd astfel suveranitatea Ucrainei2. Viaţa social-politică şi deci activitatea elitelor politice ale Ucrainei sînt condiţionate de unele particularităţi specifice. În primul rînd, pentru că Ucraina, fiind o formaţiune unitară teritorial-administrativă, este foarte diversificată din punct de vedere economico-social (cele mai dezvoltate sînt regiunile din centrul şi estul ţării), confesional (pe teritoriul ţării activează trei biserici ortodoxe), cultural-lingvistic (aici, alături de alte grupuri etnice, locuiesc circa 600 mii români şi moldoveni, aşa cum ei se autoidentifică, sau circa 1% din populaţia ţării). În al doilea rînd, polarizarea etnonaţională a ţării neutralize1

Boţan I. Perspectivele dezvoltării CSI. //Democraţia, 2002, 22 octombrie, nr.45, p.10, 16. 2 Vezi: Moldova Suverană, 1999, 18 decembrie. 151

ază, de obicei, eforturile autorităţilor de concentrare a puterii politice. Comparînd Republica Moldova cu Ucraina, putem vedea, subliniază politologul american Lucan A. Way1, că atît preşedintele moldovean M. Snegur, cît şi cel ucrainean L. Kravciuk, s-au confruntat cu problema guvernării unei ţări scindate între estul prorus şi vestul naţionalist. Fiecare din aceşti doi preşedinţi avea afecţiuni naţionale şi a plătit un preţ pentru asta, pierzînd în alegeri în faţa unui candidat cu o orientare mai prorusă (P. Lucinschi cîştigă alegerile prezidenţiale în 1996, iar L. Kucima – cu 2 ani mai înainte, în 1994). În al treilea rînd, diferenţierea socioeconomică, spirituală şi etnică se exprimă în diverse orientări politice ale elitelor ucrainene, ale regiunilor ţării şi ale societăţii, luată în ansamblu. Acest fapt important s-a manifestat, îndeosebi, în două aspecte ale vieţii politice. La alegerile parlamentare în Rada Supremă a Ucrainei (din anii 1990, 1994, 1998 şi 2002) şi la cele prezidenţiale Preşedintele ţării Leonid Kucima (ales în 1994, 1998 şi reales în 2000) a avut susţinere covîrşitoare în regiunile de sud şi de est ale Ucrainei, iar adversarii lui – în regiunile de centru şi vest ale ţării, unde predomină forţele naţional-democratice. Neomogenitatea socioculturală şi orientarea politică diferită a regiunilor transformă elita politică a ţării într-un factor important al dezvoltării sistemului politic. În al patrulea rînd, în strucutrile de putere ale societăţii ucrainene tot mai insistent se afirmă reprezentanţii antreprenoriatului, constituind Partidul Liberal al Ucrainei2. În al cincilea rînd, elitele şi instituţiile politice ucrainene păstrează trăsăturile elitelor cu interese locale orientate într-o anumită direcţie, evidenţiindu-se Crimeea drept regiune specifică a Ucrainei. Cu alte cuvinte, particularităţile ţării şi aspectele specifice ale vieţii politice ucrainene condiţionează structura, componenţa şi tendinţele formării elitelor politice, inclusiv a opoziţiei politi1

A se vedea: Way L. A. Op. cit. Фесенко В.В. Политическая элита Украины: противоречия формирования и развития. //Политические исследования, 1995, № 6, с. 87-94. 152 2

ce parlamentare şi extraparlamentare. După ultimele alegeri parlamentare din 14 aprilie 2002, la sfîrşitul lunii noiembrie al aceluiaşi an în Rada Supremă (Parlamentul) a Ucrainei reprezentanţii a 9 partide de orientare centristă au constituit o majoritate parlamentară, în care au intrat 226 din 449 deputaţi ai Legislativului. În afara majorităţii au rămas fracţiunea „Naşa Ucraina”, precum şi partidele de opoziţie – Partidul Comunist, Blocul Iuliei Timoşenko şi Partidul Socialiştilor. Şi ultimul aspect al subiectului examinat: priorităţile pentru Ucraina şi noua strategie a ţării, lansate de Preşedintele L. Kucima, respectiv, în 1998 şi 2000, suferă unele modificări şi concretizări. Astfel, noua conjunctură politică internă din Ucraina va influenţa într-o mare măsură rolul ţării pe arena mondială. În fond, clasa politică ucraineană va trebui să aleagă între apropierea de Rusia şi Uniunea Europeană, alias SUA. Or, de hotărîrea luată la Kiev depinde mai mult sau mai puţin şi vectorul politicii moldoveneşti (ca exemplu clasic poate servi soluţionarea problemei transnistrene). 3. Elitele politice ruseşti Unii cercetători definesc elita politică rusă prin termenul „clasă politică”1. Conform viziunii (teoriilor) tradiţionale occidentale despre elită, puterea şi privilegiile acesteia apar din posesia proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. În Rusia însă, ca de altfel şi în alte state posttotalitare, există o situaţie de altă natură: prezenţa monopolului puterii asigură şi deţinerea proprietăţii naţionale. Deci termenul de clasă politică (clasă guvernantă) pentru societăţile tranzitorii, în care nu sînt formate desluşit interesele socioeconomice de grup, poartă un caracter condiţional. Aici linia de demarcare între elită şi ne-elită este o atitudine nu faţă de proprietate, ci faţă de putere. Structura interioară a elitei (clasei) politice ruseşti are o veche tradiţie: 1)la începutul sec. XVII clasa dominantă era compusă din 1

A se vedea: Мухаев Р. Т. Цит. труд, с. 145. 153

trei grupuri sociale principale (corpul de ofiţeri, grupul de funcţionari – cinovnici şi proprietarii funciari - latifundari), iar Tabelul rangurilor al lui Petru cel Mare din 1722 a întărit statutul superior al clasei guvernante; 2)elita sovietică, „noua clasă” după M. Djilas1 sau „clasa nomenclaturistă” după M.S. Voslenski2, a trecut în evoluţia sa prin patru generaţii („garda leninistă”; generaţia lui I.V. Stalin; elita birocraţiei şi funcţionarilor de partid a lui N.S. Hruşciov şi L.I. Brejnev numită şi elita nomenclaturistă, elita stagnării, elita gerontocraţilor; elita birocratică şi de partid, elita reformatorilor, elita „restructurării” în frunte cu M.S. Gorbaciov); 3)existenţa în fosta URSS (1917-1991) a unei formaţiuni relativ închise numită nomenclatură, sistem introdus în Rusia ţaristă care consta din stabilirea unor liste de persoane demne de încredere din partea autorităţilor în vederea ocupării unor funcţii oficiale. O dată cu preluarea de către regimul sovietic şi de alte foste state socialiste a sistemului dat, s-a modificat profund procesul de selectare şi promovare a cadrelor care a dus la constituirea unei birocraţii de un tip deosebit, cuprinzînd numeroase persoane slab pregătite profesional şi politic. În procesul transformării elitelor politice ruseşti pot fi distinse cîteva etape importante. Prima etapă (1987-1989) semnifică pierderea treptată de către PCUS a monopolului asupra puterii de stat. Anul 1991 devine un jalon important în istoria politică a Rusiei, deoarece această fază este legată de schimbarea bruscă a elitei dominante ruseşti după puciul din august de la Moscova şi adoptarea Declaraţiei de Suveranitate şi a Declaraţiei de Independenţă a Rusiei. În cea de-a treia etapă, în 1993, are loc lichidarea sistemului de soviete de deputaţi ai poporului şi implementarea noului sistem de administraţie publică. Cea de-a patra fază a transformării elitelor politice (1995-1997) rezidă în legitimarea elitelor constituţionale după adoptarea Legii Fundamenta1

Джилас М. Лицо тоталитаризма. – Москва, 1992. Восленский М.С. Номенклатура: господствующий класс Советского Союза. – Москва, 1991. 154 2

le la sfîrşitul anului 1993. Mai mulţi cercetători îşi pun întrebarea dacă a avut loc schimbarea elitei ruseşti. Unii politologi aduc argumente în favoarea tezei despre apariţia pe scena politică a ţării a unei elite democratice. Alţi analişti politici, dimpotrivă, propun alte interpretări ale problemei schimbării elitelor postsovietice, inclusiv a celor ruseşti1. În continuare vom enumera cîteva particularităţi specifice ale elitelor ruseşti: 1) elitele politice poartă un caracter pluralist bine conturat care se manifestă prin prezenţa multor grupări opuse una alteia, formaţiuni clientele organizate după anumite interese şi legături diversificate; 2) existenţa unor deosebiri între elitele de jure şi elitele de facto, avîndu-se în vedere influenţa diferenţiată a acestor elite asupra deciziilor politice; 3) formarea pe scena politică a oligarhiei ruseşti, adică atragerea în sfera politicului a intereselor elitelor financiare şi antreprenoriale; 4) adoptarea Legii federale despre bazele serviciului de stat din 5 iulie 1995 (se evidenţiază trei categorii de funcţionari, începînd cu preşedintele ţării şi terminînd cu personalul auxiliar) pune capăt recrutării spontane a elitelor ruseşti; 5) divizarea elitei conducătoare în patru mari centre de putere (Guvernul Federal; Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat ale Adunării Federale – Parlamentul; administraţia prezidenţială; administraţia Moscovei); 6) reliefarea conflictelor între elitele locale (regionale) şi elitele centrale pe diverse probleme legate de influenţa asupra adoptării deciziilor politice, de sfera de influenţă într-un anumit domeniu de activitate etc.; 7) evidenţierea legăturilor dintre elitele noi ruseşti (centrale şi regionale) şi elita veche sovietică (nomenclaturistă). Precum se ştie, elitele şi alte instituţii politice ruseşti nu pot activa în afara formaţiunilor politice, care susţin, alimentează şi propun reprezentanţii săi în componenţa elitelor. La mijlocul 1

Vezi: Ашин Г. К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А. Цит. труд, с.402456; Thom Fr. Elitele ruseşti. //Polis, 1995, nr.4, p.125-128; Lane D. The Role of Elite and Class in The Transition in Russia. //Polis, 1998, nr.4, p.517 etc. 155

anului 2003 în Rusia activau 52 de partide. Probabil, acest moment, dar şi altele, au determinat Parlamentul (Duma de Stat) să aprobe la 24 mai 2001 un proiect de lege controversat, iniţiat de preşedintele Vladimir Putin, care ar urma să simplifice sistemul politic al Rusiei, transformîndu-l în unul bipartid. Cele spuse anterior permit să indicăm unele tendinţe în dezvoltarea elitelor ruseşti: 1) consolidarea nucleului noii elite politice regionale, a etnocraţiei, care este alcătuită din lideri intelectuali şi din sfera culturii, din exponenţi ai conştiinţei naţionale; 2) trecerea treptată de la grupuri şi facţiuni de elite pluraliste la cele monolite care se consolidează în jurul anumitor idei şi priorităţi; 3) constituirea şi cimentarea elitei guvernamentale şi a contrelitei are loc pe o bază socială proprie; 4) administraţia prezidenţială, senatorii Consiliului Federaţiei şi deputaţii Dumei de Stat ai Adunării Federale, Guvernul Federal şi administraţia Moscovei încearcă să găsească „limbă comună” în diverse probleme-cheie, fiecare centru de putere avînd interesele sale proprii; 5) formarea şi recrutarea elitei politice ruseşti are loc, de regulă, în baza grupurilor sociale noi (reprezentanţilor marelui business, liderilor tineri şi energici ai formaţiunilor politice etc.), pregătirea şi selectarea cărora nu determină deocamdată schimbarea totală (radicală, calitativă) a elitelor politice regionale; 6) centrele de adoptare a deciziilor politice importante devin structurile puterii executive ale elitei administrative (la Preşedinte şi administraţia lui, la Prim-ministru şi Guvernul Federal), iar eficacitatea deciziilor luate va spori o dată cu consolidarea interacţiunii dintre elita administrativă şi elita legislativă; 7) creşterea rolului elitei-business în structura elitelor economice, financiare şi tehnocratice postsovietice care rezultă din ponderea businessului rusesc în viaţa economico-socială şi politică a ţării. În concluzie, structura elitei politice ruseşti se află într-o conexiune cu structura puterii în ţară şi include mai multe componente importante (Preşedintele şi structurile prezidenţiale; corpul parlamentar sau membrii Adunării Federale; elita guvernamentală; reprezentanţii superiori ai puterii judecătoreşti; conducătorii structurilor de forţă ale ţării; liderii principalelor partide politice; 156

conducătorii diplomaţiei ruse). Federaţia Rusă, ca, de altfel, şi alte societăţi postsovietice, reprezintă astăzi o democraţie neconsolidată şi este guvernată de elite dezbinate determinate de starea social-economică şi politică precară pe care o parcurge această societate la începutul milenilui III. TEMA XV. PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE 1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia În ştiinţele socioumane cercetătorii utilizează diverse abordări teoretice pentru analiza subiecţilor sociali. Dacă pornim de la faptul că motivele oamenilor sînt principiile şi cauzele finale ale activităţii lor, atunci avem de-a face cu paradigma idealistă în interpretarea dezvoltării sociale. Fenomenul spiritual aici devine creatorul societăţii şi culturii ei. În cazul în care pornim de la faptul că motivele şi scopurile societăţii umane sînt determinate de condiţiile existenţei sociale a indivizilor, atunci se vorbeşte de paradigma materialistă în tratarea evoluţiei societăţii. Dacă în prima paradigmă cauza finală a tuturor transformărilor sociale se declară conştiinţa oamenilor sau spiritul mondial, apoi în paradigma materialistă o astfel de cauză devin condiţiile materiale ale vieţii umane, existenţa socială care se interpretează drept bază a dezvoltării conştiinţei individuale şi sociale. Există, de asemenea, un şir de paradigme care vizează interpretarea determinării procesului istoric şi social. Printre acestea se evidenţiază paradigma determinismului geografic, conform căreia factorul geografic constituie cauza primordială şi determinantă în existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea societăţii (Democrit, Aristotel, J. Bodin, Ch. Montesquieu, I. Herder etc.). Actualmente absolutizarea factorului geografic duce la promovarea geopoliticii (K. Ritter, Fr. Ratzel etc.). Paradigma determinismului biologic apare în a doua jumătate a sec. XIX ca o totalitate de concepţii ce extind legile şi categoriile biologice asupra explicării fenomenelor sociale. La 157

aceste concepţii aderă darwinismul social (teoria lui Ch. Darwin care încearcă să explice fenomenele sociale şi dezvoltarea societăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice din lumea plantelor şi animalelor - lupta pentru existenţă, selecţia naturală ş.a. – asupra sociumului, avîndu-i ca reprezentanţi pe F.A. Lange, O. Ammon, L. Gumplowicz, Vacher de Lapouge etc.), malthusianismul (doctrină elaborată la sfîrşitul sec. XVIII de economistul englez Thomas Malthus cu privire la suprapopulaţia lumii ca fiind ultima cauză a dificultăţilor prin care trece societatea modernă), rasismul (teorie politică transformată în proiect de stat de către regimul hitlerist, însă, din punct de vedere ideologic, tezele rasiste au fost fundamentate în a doua jumătate a sec. XIX de Arthur de Gobineau, Robert Khox, Hyppolite Taine ş. a., care admiteau inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane, iar particularităţile rasiale ale oamenilor şi lupta dintre rase drept factorul determinant al procesului istoric şi social), freudismul (teorie care încearcă să explice comportamentul oamenilor, grupurilor sociale şi al societăţii în întregime prin activitatea psihică inconştientă şi prin instincte), sociobiologia (teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului social al animalelor şi omului, concepţie care practic neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea şi comportamentul oamenilor, consideră necesităţile şi instinctele biologice drept forţe motrice ale activităţii umane, avîndu-l ca fondator pe E.O. Wilson) şi alte concepţii. Paradigma determinismului psihologic apare la sfîrşitul sec. XIX şi este reprezentată de sociologii L. Word, G. Tard şi V. Pareto, fiind o reacţie la determinismul geografic şi biologic în explicarea procesului social-istoric. Potrivit acestei paradigme, societatea nu poate fi concepută decît drept un fenomen psihologic. Reprezentanţii acestei teorii tind să explice fenomenele şi procesele sociale prin particularităţile psihice ale indivizilor şi ale grupurilor sociale şi de aceea psihologia individuală şi colectivă este cheia înţelegerii fenomenelor sociale. Au dreptate cercetătorii care consideră că paradigmele analiza158

te, completîndu-se una pe alta, oferă posibilitatea de a dezvălui mobilurile evoluţiei sociumului şi progresului social1. În interpretarea procesului social-istoric şi evoluţiei speciei umane există şi alte paradigme, cum ar fi cea formaţională, civilizaţional-informaţională, culturologică etc., care se pot explica prin intermediul determinismului socioeconomic şi tehnologic. În elitologie, dar şi în alte ştiinţe politice, se folosesc diverse moduri de abordare, metode şi procedee de analiză care dau posibilitatea cunoaşterii obiectului ei profund şi multilateral. Orice investigaţie în domeniul ştiinţelor politice presupune un anumit scop şi cercetătorul (elitologul, analistul politic) selectează calea (metoda, modul) cea mai eficientă de atingere a obiectivului şi sarcinilor trasate. Modurile de abordare (teoretică) utilizate de cercetător în ştiinţele politice, inclusiv în elitologie sînt următoarele: metoda sociologică, antropologică, istorică, instituţională, psihologică, ontologică, sistemică (paradigma EastonParsons), normativ-valorică, funcţională, structural-funcţională, comparativă, behavoristă, sinergetică, din perspectiva activităţii, dialectico-critică etc. Complexitatea vieţii politice în societatea contemporană determină folosirea metodelor în combinarea lor, neluînd în consideraţie calităţile şi neajunsurile fiecărea. Capacitatea de a prevedea, de a anticipa cursul evenimentelor şi al proceselor sociale, adică predicţia, reprezintă o cerinţă esenţială, o condiţie primordială a activităţii politice şi a cercetării ştiinţifice în acest domeniu. Dar analistul politic şi omul politic au motivaţii diferite şi acţionează în moduri specifice în această privinţă, scopurile lor fiind, în principiu, deosebite2. În ultimii ani în ştiinţele politice sporeşte tot mai mult influenţa metodelor modelării şi prognozării proceselor politice, utilizarea cărora este dictată de interdependenţa proceselor sociale şi necesitatea modelării unor situaţii politice posibile, de complexitatea fenomenelor politice şi 1

Vezi mai detaliat: Ţîrdea T.N. Filosofie socială şi sociocognitologie. – Chişinău, 2001, p.15-31. 2 Mitran I. Op. cit., p.93-94. 159

evitarea consecinţelor negative a deciziilor luate. Pronosticul politic poate fi definit drept o posibilitate de a prezice (prevedea) consecinţele ulterioare ale unor evenimente, procese şi fenomene politice. Orice pronostic (prevedere, previziune) este legat de relaţiile cauză - efect, în baza cărora se poate prezice (presupune) aproximativ faptul (rezultatul) care poate avea loc după adoptarea unor decizii. De obicei, previziunea se bazează pe credinţa religioasă, pe cunoştinţele astrologice, pe experienţa de viaţă sau pe date ştiinţifice. Pentru a diminua caracterul probabilităţii unei pronosticări cercetătorul (analistul politic) trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Putem afirma cu certitudine că pronosticarea politică bazată pe o argumentare ştiinţifică denotă prevederea mişcării (succesiunii) evenimentelor politice şi, respectiv, adoptarea unor decizii adecvate situaţiei posibile. De prognozare politică sînt preocupate diferite instituţii şi organizaţii politice şi ştiinţifice abilitate să o facă la anumite cerinţe. La drept vorbind, fiecare politician este preocupat de prognozarea politică şi de aceea el trebuie să posede anumite capacităţi de a prevedea consecinţele deciziilor luate şi ale acţiunilor sale politice. Tragedia multor elite, a liderilor politici şi a unor politicieni este că ei folosesc prea des metoda probelor şi greşelilor, nu posedă o viziune integră a intereselor statului, a cerinţelor şi necesităţilor populaţiei ţării, acţionează şi primesc decizii neadecvate, ceea ce, în ultimă instanţă, duce la pierderea influenţei lor şi a încrederii din partea populaţiei. 2. Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare a elitelor Analiza diverselor concepţii ale elitelor arată că, în pofida diversităţilor, în elaborarea şi fundamentarea acestora se utilizează metode asemănătoare de cercetare. Aceasta se referă, mai întîi de toate, la recoltarea materialului factologic. Cu alte cuvinte, în afară de mijloacele de cunoaştere teoretică în elitologie şi alte ştiinţe politice se folosesc metode şi procedee empirice de cu160

noaştere a realităţii sociale, care nu reflectă direct specificul ştiinţelor politice şi, în principiu, sînt împrumutate din sociologia concretă (empirică, aplicativă), matematică, cibernetică, economie, statistică şi alte ştiinţe. Metodele de bază utilizate în ştiinţele politice, inclusiv în elitologie, sînt metoda de culegere a datelor empirice (anchetarea sau chestionarul, interviul, observaţia, experimentul social), metoda monografică, metoda biografică, metoda statistică, metoda analizei de conţinut, metoda aprecierii date de experţi, metoda sociometrică etc. Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici aplicative, adică de operaţii pentru identificarea, colectarea şi prelucrarea datelor primare obţinute. Oricare demers investigativ solicită nu numai un ansamblu de principii, norme şi elemente teoretico-conceptuale diriguitoare, ci şi unele modalităţi concrete de utilizare a metodelor şi mijloacelor de investigaţie, fiind vorba de tehnici şi procedee (unitare cu termenii de metodologie şi metodă)1. Prin tehnică de cercetare, într-un sens larg, se înţelege un ansamblu de reguli, prescripţii, procedee şi instrumente necesare pentru desfăşurarea cercetării concrete pe teren (de exemplu, tehnici de elaborare şi utilizare a chestionarului, tehnici de observaţie, tehnici statistice etc.). Procedeele însă se referă la aspectele particulare ce caracterizează modul concret şi varianta optimă a unei metode şi tehnici de cercetare, iar aspectele procedurale privind modalităţile concrete de folosire a diferitelor metode şi tehnici de cercetare împreună cu întregul sistem al metodelor şi instrumentelor de investigaţie alcătuiesc metodica concretă a investigaţiei ştiinţifice. În opinia unor autori, de rînd cu metodele şi procedeele generale, elitologia utilizează metodele sale specifice de cercetare 1

Vezi mai pe larg: Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. – Iaşi, 1997; Dicţionar de sociologie …; Исак О. Социологическое исследование: организация и проведение (учебно-методическое пособие). – Кишинэу, 2001 etc. 161

a elitei: metoda poziţională, metoda reputaţională, metoda statutară şi metoda analizei adoptării deciziilor (rezultatelor practice, eficacităţii)1. La dezvoltarea elitologiei ca disciplină ştiinţifică a contribuit marketingul politic. El are o mare importanţă în viaţa politică a unei societăţi contemporane, îndeosebi în perioada campaniei electorale, cînd „firma” (partidul politic sau alt subiect electoral) doreşte să „vîndă” electoratului cît mai multă „marfă” (candidaţii partidului), adică „marfa” să aibă cît mai mulţi „cumpărători” (susţinători, votanţi, simpatizanţi). Iată de ce concurenţa politică, depăşirea unei situaţii nefavorabile şi pronosticarea unor rezultate posibile a condiţionat apariţia marketingului politic. Marketingul politic, luat în ansamblu, constă în folosirea metodelor şi tehnicilor de studiere a pieţei politice şi de publicitate comercială în cadrul unei campanii electorale. Prin marketing politic se mai subînţelege explorarea preferinţelor cetăţenilor pentru o anumită orientare politică, partid sau personalitate, precum şi studierea evoluţiei posibile în timp a acestor preferinţe. Prin intermediul unui complex de tehnici şi procedee se studiază subiecţii politici (elita politică, liderul politic, electoratul ca atare etc.) şi se pun în evidenţă dimensiuni ale comportamentului acestora (interesele, atitudinile, motivaţiile, mentalităţile, modurile de percepere a unor situaţii etc.)2. 3. Rolul opiniei publice în studierea conştiinţei şi comportamentului elitei politice Termenul “opinie politică” a fost folosit pentru prima dată în gîndirea politică engleză din sec. XVIII. El a început să dobîndească o semnificaţie mai precisă, fără a-şi pierde sensul general, o dată cu efectuarea sondajelor ştiinţifice de opinie în anii 1

A se vedea: Охотский Е. В. Политическая элита: сущность, структура, проблемы становления. – Москва, 1995, с. 27; Ашин Г. К., Понеделков А. В., Игнатов В. Г., Старостин А. М., Цит. труд, с. 199-200 etc. 2 Vezi: Marketingul politic şi electoral. /Coordonator Bogdan Teodorescu. – Bucureşti, 2001. 162

’30 ai sec. XX. Pentru prima dată sondaje preelectorale au fost realizate în SUA în 1936, creîndu-se, în acest scop, diverse instituţii de opinie publică. Cel mai cunoscut institut de acest fel a fost şi rămîne Institutul Gallup Poll. În 1938 Jean Stoetzel, profesor de psihologie socială, creează Institutul Francez de Opinie Publică. Termenul „opinie publică” prezintă o stare a conştiinţei sociale şi include în sine un ansamblu de păreri, aprecieri, preferinţe, opţiuni, convingeri şi trăiri afective manifestate de membrii unui grup de oameni sau al unei comunităţi într-o problemă determinată şi la un moment dat. Se pot identifica manifestări şi orientări ale opiniei publice faţă de programe, personalităţi, partide şi elite politice, faţă de un anumit domeniu (cel politic, spre exemplu) de importanţă socială majoră. Opinia publică se exprimă în aprecieri analitice şi constructive în dependenţă de semnul exprimării – pozitiv sau negativ. Fiind un factor important al conducerii societăţii şi un element de bază al adoptării unor decizii la nivelul elitei politice, opinia publică devine un institut social al unei comunităţi umane. De aceea opinia publică este numită şi „forţa a treia”, fiind un element al democraţiei contemporane. Democratizarea politică şi transformările economico-sociale ale unei comunităţi au determinat creşterea interesului pentru cunoaşterea opiniei publice. Publicul se scindează în materie de opinie publică, diferite segmente ale sale avînd opinii diferite despre un anumit subiect. Mijloacele tradiţionale de cunoaştere a acestor opinii, pe calea rapoartelor administrative întocmite de autorităţi, sînt astăzi completate cu mijloace ştiinţifice de explorare a stării de spirit a populaţiei: 1) analiza opiniei publice exprimată în mass-media; 2) analiza scrisorilor şi corespondenţei de la diferite structuri ale puterii de stat şi 3) analiza datelor sociologice obţinute în urma sondajelor efectuate. Astăzi cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei publice este sondajul de opinie, o variantă a metodei anchetei. 163

Cercetarea sociologică presupune parcurgerea drumului de la recoltarea datelor (prin metoda de chestionare sau anchetare, prin interviu ca metodă de chestionare, prin metoda aprecierii date de experţi, metode de intersecţie etc.) la descrierea fenomenelor sau proceselor investigate şi, de aici, la explicarea teoretică a rezultatelor obţinute. Scopul practic principal al sondajelor rezidă în raţionalizarea şi optimizarea acţiunilor şi deciziilor sociale, a strategiilor de management etc. Cercetările empirice privind rolul elitei politice în societate se pot diviza convenţional în trei grupuri: 1) cercetarea orientată spre evidenţierea locului elitei în structura socială şi politică a unei comunităţi, descrierea biografică a reprezentanţilor elitei, evidenţierea rădăcinilor lor sociale, căile includerii acestora în elită; 2) sondaj direcţionat spre descrierea monografică a unui grup (facţiuni) al elitei (tratarea unei singure probleme din toate punctele de vedere şi ţinînd cont de toate aspectele sale); 3) cercetarea orientată spre evidenţierea influenţei elitei politice asupra transformărilor care au loc în societate, inclusiv asupra conştiinţei şi comportamentului subiecţilor sociali, poziţiei şi atitudinilor acestora în diverse situaţii etc. În literatura ştiinţifică1 se distinge publicul larg mai puţin informat şi preocupat, publicul atent la subiectele semnificative ale vieţii sociale şi publicul informat mai puţin numeros, dar bine instruit în legătură cu diverse aspecte social-politice. Opinia publică funcţionează ca factor de suport („publicul” susţine o anumită politică sau programe de acţiune), îndeplineşte rolul orientativ („publicul” oferă liderilor politici informaţii pentru direcţionarea activităţii) şi constituie un factor ce permite stabilirea limitelor de toleranţă pentru diferite politici alternative. Desigur, într-o societate sau alta liderii politici şi clasa conducătoare luată în ansamblu încearcă să influenţeze opinia publică în concordanţă cu interesele urmărite (din istoria politică a Republicii Moldova din ultimii ani pot fi aduse numeroase 1

Vezi, spre exemplu: Tămaş S. Op. cit., p.174-175; Dicţionar de sociologie …, p.402-404; Iluţ P. Op. cit., p.162-171 etc. 164

exemple). În ultimul timp, progresele înregistrate în sfera sondajelor de opinie au permis previziunea rezultatelor unor alegeri, iar acest fapt ridică rolul ştiinţelor socioumane în viaţa societăţii contemporane.

165

ÎNCHEIERE Problema referitoare la faptul cine exercită în mod real puterea (poporul, liderul, partidul sau un grup restrîns de persoane) continuă să aibă o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea politicii şi a politicului. În orice societate umană, şi deci în orice sistem de stratificare politică, există grupuri sociale care deţin şi exercită puterea, precum şi oponenţi care luptă pentru cucerirea puterii. Evidenţiind grupurile de elite drept principalii subiecţi politici, trebuie să se ştie că ele se formează, se dezvoltă, cuceresc şi menţin puterea, degradează şi dispar de pe arena social-politică a unei societăţi în toate direcţiile stratificării. Istoria politică şi practica social-politică curentă a multor societăţi contemporane demonstrează că nu se mai poate vorbi de o elită dominantă (clasă guvernantă) înţeleasă ca întreg, unită de aceleaşi interese, ci de anumite grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o pluralitate de segmente mai mult sau mai puţin influente în diverse sectoare de activitate ale societăţii. Caracterul formării, dezvoltării, funcţionării, conlucrării şi schimbării elitelor puterii determină în mare măsură înfăţişarea, „fizionomia” unei societăţi. Astăzi, elitismul în teoria politică şi în practica conducerii politice este larg dezbătut din mai multe puncte de vedere. Trăsăturile elitismului (realismul teoreticienilor, scepticismul lor în legătură cu eficienţa atît a structurilor liberal-democratice, cît şi a oricărei forme alternative de stat, concentrarea lor asupra caracterului tehnic al organizării statului şi a procesului politic, pesimismul lor nedisimulat legat de perspectivele democraţiei etc.) fac ca teoria elitelor să fie centrală în discuţiile despre statul democrat liberal, despre calitatea puterii, adică despre ceea ce a fost numit „elită a puterii” (C.W. Mills), „elite statale” (D. Chagnollaud), „elite strategice” (S. Keller). Problema calităţii guvernării a devenit actuală pentru toate societăţile din spaţiul postsovietic. Apelînd la practica tranziţiei posttotalitare a Republicii Moldova, apare, fireşte, întrebarea: sînt oare multiplele dificultăţi, crize, degradări şi tensiuni în toa166

te domeniile de activitate ale societăţii o consecinţă a acţiunii factorilor obiectivi ce ţin de perioada tranziţiei democratice sau, mai curînd, un rezultat al acţiunii factorilor subiectivi şi, în primul rînd, al calităţii clasei conducătoare? Specialiştii în ştiinţe politice, analiştii politici şi alţi experţi în materie sînt de acord cu faptul că interacţiunea factorilor menţionaţi au condus la situaţia politică şi economico-socială în care se află societatea moldovenească la începutul sec. XXI. Într-adevăr, perioada de tranziţie a scos la iveală slăbiciunea puterii de stat şi cerinţele populaţiei ţării (drept dovadă servesc rezultatele alegerilor parlamentare din februarie 2001) de a rezolva satisfăcător problema democratizării societăţii noastre, relansarii ei economice şi deci sporirii nivelului de trai al cetăţenilor. Din momentul adoptării Legii cu privire la serviciul public (1995) şi Legii privind controlul public asupra activităţii de stat (2002) problema asigurării activităţii eficiente a organelor puterii publice este încă departe de a fi soluţionată. Despre calitatea elitei putem judeca şi după rezultatele activităţii ei de guvernare. Însă pentru o apreciere mai amplă a calităţii elitei sînt importante şi criteriile subiective – nivelul de pregătire profesională, de calificare, cultural, moral, precum şi atitudinea populaţiei faţă de clasa conducătoare. Astfel vom putea soluţiona şi problema legată de legitimarea guvernării elitei. Despre rating-ul elitei politice din Republica Moldova mărturisesc numeroase sondaje de opinii, rezultatele cărora nu sînt totdeauna în favoarea reprezentanţilor puterii de stat. Nu este deloc întîmplător faptul că în iulie 2002 Parlamentul ţării a aprobat Concepţia politicii de personal în serviciul public. Şi, în fine, putem spune că în societatea contemporană elita democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. Noua elită, fiind cointeresată în dezvoltarea umană durabilă şi stabilă a societăţii, trebuie să devină „elită meritocratică” (M. Young), o elită a competenţei responsabilă deopotrivă pentru înălţarea şi decăderea poporului şi a omului însuşi (M. Eminescu). 167

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ∗



Arendt H. Originile totalitarismului. - Bucureşti, 1994. Aristotel. Politica. - Oradea, 1996. Аron R. Democraţie şi totalitarism. - Bucureşti, 2001. Арон Р. Этапы развития социологической мысли. Москва, 1992. Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии. Учебное пособие. Москва, 1999. Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование элит. Москва, 1998. Ашин Г.К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А. Социология политики. Сравнительный анализ российских и американских политических реалий. - Москва, 2001. Bădescu I. Istoria sociologiei. - Galaţi, 1994. Beetham D. Birocraţia. - Bucureşti, 1998. Bordeianu C., Tompea D. Contradicţia sociologiei lui V. Pareto - metodă sau sistem? - Iaşi, 1999. Brzezinski Zb. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. - Bucureşti, 1995. Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi regimurile democratice. //Polis, 1995, nr.4. Canetti E. Masele şi puterea. - Bucureşti, 2000. Cioabă A. Democraţia. Putere şi contraputere. Bucureşti, 1995. Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei politice. //Arena politicii, 1998, nr.6. Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. - Iaşi, 2000. Даль Р. Введение в теорию демократии. - Москва, 1992. Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena politiLiteratura ştiinţifică mai completă poate fi consultată în următoarele broşuri metodice ale autorului: Elitologie (Ghid metodic). - Chişinău, 2003 şi Sociologia politică (Ghid metodic). - Chişinău, 2003. 168

cii, 1996, nr.2. Джилас М. Лицо тоталитаризма. - Москва, 1992. Dunleavy P., O’Leary B. Teoria statului. Politica democraţiei liberale. - Chişinău, 2002. Elita politică a Moldovei. /Autorul şi realizatorul ideii Vlad Pascaru. - Chişinău, 2003. Elitele politice şi liderismul democratic în societăţile posttotalitare. / Coordonator R. Gorincioi. - Chişinău, 2000. Eyal G., Szelényi I.,Townsley E. Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est. - Bucureşti, 2001. Фесенко В.В. Политическая элита Украины: противоречия формирования и развития. //Полис, 1995, № 6. Fisichella D. Ştiinţa politică (probleme, concepte, teorii). Chişinău, 2000. Gustav Le Bon. Psihologia mulţimilor. - Bucureşti, 1990. Халипов В.Ф. Кратология – наука о власти. Концепция. - Москва, 2002. Hermet G. Poporul contra democraţiei. - Iaşi, 1999. Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi, 1999. Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului (concepte şi metode). - Iaşi, 1997. Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii, 1997, nr.9. Juc V. O clasificare a elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6. Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis, 1995, nr.4. Lane D. The Role of Elite and Class in the Transition in Russia. //Polis, 1998, nr.4. Lazărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995, nr.4. Либман Г.И., Варбузов А.В., Сухарева Э.О. Теория элит. //Социально-политический журнал, 1997, № 4. Lucian C.V. Elită de masă în concepţia lui Ortega y Gaset. //Sociologie românească, 1994, nr.1. Marcu V. Machiavelli: şcoala puterii absolute. - Bucureş169

ti, 1993. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1997. Mills W. The Power Elite. - New York, 1965. Миллс Р. Властвующая элита. - Москва, 1970. Mosca G. Clasa politică. //Arena politicii, 1998, nr.6. Моска Г. Правящий класс. //Социс, 1994, №10. Новые элиты и политические институты в странах СНГ (семинар в Новгороде). //Полис, 1996, № 1. Oprunenco A. Elite economice şi guvern de tehnocraţi. //Arena politicii, 1998, nr.6. Platon. Republica. - Bucureşti, 1998. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. /Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2000. Политология. Краткий энциклопедический словарь. /Отв. ред. Ю.С. Борцов. - Ростов-на-Дону, 1997. Политология. Энциклопедичекий словарь. /Общая ред. и составитель Ю.И. Аверьянов. - Москва, 1993. Popa D. Introducere în teoria elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6. Попова О.В. Методика и техника эмпирических политических исследований. - Санкт-Петербург, 2002. Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor. - Chişinău, 2000. Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная стратификация. - Москва, 1996. Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. / Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2001. Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. - Chişinău, 2000. Sandu D. Sociologia tranziţiei. - Bucureşti, 1995. Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989 - 2002). Monografie. - Chişinău, 2002. Stan L. Intelectualii şi elita politică. //Arena politicii, 1998, nr.6. Suleiman E., Mendras H. Recrutarea elitelor în Europa. - Ti170

mişoara, 2001. Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul liderilor. - Chişinău, 1998. Ştefan-Scalat L. Analiza de clasă şi teoria elitelor în interpretarea societăţilor socialiste. //Polis, 1998, nr.4. Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной политической теории (историографический экскурс). //Полис, 1997, № 4. Tănase S. Revoluţia ca eşec. Elite şi societate. - Iaşi, 1996. Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. - ClujNapoca, 1999. Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României. - Bucureşti, 1995. Титов В.Н. Политическая элита и проблема политики. //Социс, 1997, №7. Toffler A. Powershift. Puterea în mişcare. - Bucureşti, 1995. Тоффлер Э. Смещение власти. - Москва, 1991. Tranziţia: retrospective şi perspective. / Coordonatori S. Buşcăneanu ş.a. - Chişinău, 2002. Ţurcanu I. Republica Moldova independentă (1991-2001). Studii. Reflecţii. Mărturii. - Chişinău, 2001. Вебер М. Политика как призвание и профессия. //Избранные произведения. - Москва, 1990. Восленский М.С. Номенклатура: господствующий класс Советского Союза. - Москва, 1991. Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. - Bucureşti, 1992. Wight M. Politica de putere. - Chişinău, 1998. Zavtur A., Pîrţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în ştiinţa politicii. - Chişinău, 2001. Zavtur A., Varzari P., Pîrţac Gr. Elita politică şi societatea (material didactic). - Chişinău, 2000.

171

CUPRINS INTRODUCERE ................................................................

3

COMPARTIMENTUL I. STATUTUL EPISTEMOLOGIC ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI............ TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI ............................................................................

1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei .................................................................. 2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice .................... 3. Funcţiile şi metodologia elitologiei .......................... TEMA II.

PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI ..............................................

1. Puterea politică şi elitele ........................................... 2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai politicii ...................................................................... 3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei ..............................................

5 5 5 8 10 13 13 17 23

COMPARTIMENTUL II. ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN ............................. TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC ........

1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei ............ 2. Tipologizarea elitarismului ....................................... 3. Orientări politice ale elitarismului contemporan ...... TEMA IV.

ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI ..................................................................

1. 2. 3. 4.

Argumentarea psihologică a elitismului ................... Abordarea civilizaţională a elitei .............................. Birocraţia ca elită ...................................................... Determinismul tehnologic şi puterea ........................

28 28 28 32 34 38 38 41 43 46

COMPARTIMENTUL III. TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR ................................................ TEORII ELITISTE CLASICE ....................................................

49 49

Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu) .... 2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto ................................... 3. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca .....................................

49 51 53

TEMA V.

1.

172

4. Concepţia elitei la Roberto Michels .................................

56

TEORII ELITISTE CONTEMPORANE ....................................

59 59 65

TEMA VI.

1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste .................. 2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber ..................... 3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi Ortega y Gasset ................................................................

68

COMPARTIMENTUL IV. ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ........... ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI .....................................................................

71

TEMA VII.

1. Definiţii şi abordări ale elitei ............................................ 2. Elita şi clasa guvernantă .................................................... 3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor ... TEMA VIII.

ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ: SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII ................

1. Elita ca actor politic ........................................................... 2. Structura şi funcţiile elitei politice .................................... 3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării elitei politice ............................................................................... TEMA IX.

ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL LIDERISMULUI POLITIC ........................................................

1. Natura şi esenţa liderismului politic ................................. 2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui ................... 3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi a elitei politice ................................................................ TEMA X.

ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ ........................

1. Rolul elitelor în istorie ....................................................... 2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare ................. 3. Elitism şi democratism ...................................................... TEMA XI.

ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE

1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie 2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii 173

71 71 74 78 80 80 85 88 91 91 94 99 10 2 10 2 10 4 10 9 113 113 119

şi elitele .................................................................... 3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de tranziţie ale societăţii ................................................... TEMA XII.

ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE ..........................

1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică .. 2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie ...... 3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea tranzitorie ..........................................................................

12 2 12 5 12 5 12 8 13 1

COMPARTIMENTUL V. FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE ..................... TEMA XIII.

ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE ....................................................

1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei ............ 2. Partidele politice, puterea şi elitele ................................... 3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic ............................................................................ TEMA XIV.

NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN ROMÂNIA ŞI CSI ....................................................................

1. Elitele politice din România ............................................. 2. Elitele politice din Ucraina ............................................... 3. Elitele politice ruseşti ........................................................ TEMA XV.

PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE ...................

1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia ... 2. Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare a elitelor .............................................................................. 3. Rolul opiniei publice în studierea conţiinţei şi comportamentului elitei politice ................................... 174

13 6 13 6 13 6 14 0 14 4 14 8 14 8 15 1 15 4 15 8 15 8 16 1 16 3

ÎNCHEIERE ............................................................................. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ..............................................

175

16 7 16 9

Pantelimon VARZARI INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE

(Studiu) Machetare computerizată Inga ILAŞCU Coperta Dorin DIACONU Bun de tipar 14.11.2003. Formatul 60x84 1/16. Coli de tipar 11,0. Coli editoriale 10,0. Comanda 106 (180/03). Tirajul 100 ex.

Centrul Editorial al USM str. A.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009

176