1214
This document was uploaded by user and they confirmed that they have the permission to share it. If you are author or own the copyright of this book, please report to us by using this DMCA report form. Report DMCA
Overview
Download & View 1214 as PDF for free.
More details
- Words: 40,310
- Pages: 199
MERCUR Fundaţia Cultural-Ştiinţifică HYPERION Institutul Românde Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale
Aurelian Burcu
INSTITUŢIA MANDATULUI SOCIAL ŞI ALTE ESEURI SOCIO-JURIDICE
Fundaţia Mercur Cluj-Napoca 2000
Volumul cuprinde:
1. Instituţia mandatului social în dreptul familiei 2. Avortul – crimă la adresa umanităţii 3. Exproprierea şi rechiziţia – modalităţi de afectare a dreptului de proprietate 4. Despre natura conceptului de 5. Despre funcţionarul public
INSTITUŢIA MANDATULUI SOCIAL ÎN DREPTUL FAMILIEI
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
„Dacă nu ar fi copii, lumea noastră nici nu ar şti că starea de inocenţă mai există, căci omul nu mai cunoaşte treptele luminate ale bucuriei de a fi în lume, de a avea o conştiinţă şi a colabora la opera de integrare în armonia existenţei, pentru că ignoră imaginea lui divină şi căile care o fac să se manifeste”(Ernest Bernea)
2
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
CUVÂNT ÎNAINTE
În materialul de faţă ne propunem să demonstrăm, sau măcar să precizăm liniile majore ale viziunii noastre asupra noii concepţii a codului familiei cu privire la raportul copii – părinţi – societate. Astfel, considerăm să se poate desprinde ideea conform
căruia
copilul
nu
aparţine
părinţilor
ci
comunităţii fiind un membru al organismului social, o celulă a acestuia, de a cărui bună funcţionare depinde starea de bine a întregului organism. Altfel
spus,
sub
impulsul
ideilor
iluministe
novatoare, omul realizează că tocmai datorită naturii sale sociale, cel mai bun mod de a-şi satisface necesitatea vitală şi aspiraţia continuă spre fericire este trăirea în comunitate. Comunitatea în care principalul coordonator
al
tuturor
proceselor
vieţii
sociale
îl
reprezintă deviza „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, căci acum oamenii conştientizează din ce în ce mai limpede realitatea în care trăiesc şi caută să se pună de acord cu sistemul de legi care guvernează toate procesele în Natură şi Univers. De aceea ei realizează că sunt fiinţe umane, alături de alte multe categorii de fiinţe, şi că tocmai datorită acestui statut le revine îndatorirea de conştientizare şi responsabilizare faţă de binele a tot ce există. Ei realizează că sunt fraţi, că sunt 3
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
egali şi că sunt liberi, dar şi că numai trăind în comunitate vor reuşi să se dezvolte individual, prin chiar dezvoltarea organismului social pe care-l compun. De aceea le revine o mare responsabilitate faţă de acest organism, faţă de construirea arhitecturii lui. Şi cum totul în natură are nevoie de timp şi de o bază pe care să se dezvolte, se conştientizează faptul că o grijă aparte, deosebită, trebuie avută pentru temelia pe care, în fiecare zi de mâine, se va ridica o parte a edificiului social. În această temelie o constituie însăşi „tânăra generaţie” – copiii. Pentru ocrotirea lor colectivitatea însărcinează pe acei membrii ai ei care corespund cel mai bine dezideratelor, ţelurilor sociale. În primul rând datorită înclinaţiilor naturale spre apropiere şi afecţiune sunt aleşi părinţii, însă alegerea e revocabilă oricând aceştia se abat de la îndatoririle ce le-au fost trasate cu alte persoane mai capabile de a purta misiunea acestui mandat. În plus, datoria interesului public major, societatea va supraveghea mereu activitatea acestora prin intermediul instituţiei tutelei. Copilul este recunoscut ca fiinţă umană posesoare a unei voinţe proprii, libere şi suverane (= capacitatea de folosinţă) dar pe care nu şi-o poate manifesta, nu-i este îngăduit a o manifesta în exterior, în relaţiile cu membrii comunităţii, decât de la o anumită vârstă, de la care se 4
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
presupune a fi deprins regulile jocului social şi a se fi dezvoltat într-o suficient de mare măsură spre a putea aprecia cât mai aproape de realitate sensul valorilor societăţii,
momentul la care
dobândeşte
libertatea
pentru început restrânsă, apoi deplină, de exprimare în raporturile cu ceilalţi, a deciziilor voinţei sale adoptate în forul interior (= capacitatea de exerciţiu). Dar până la îndeplinirea acestor cerinţe, copilul îşi va exprima voinţa prin intermediul mandatarului social (părinte, tutore) cu următoarele distincţii: 1. până la 14 ani, fiindu-i interzisă aproape absolut orice manifestare exterioară directă a voinţei, el va acţiona tot timpul prin intermediul mandatarului. Această
operaţiune
(mecanism)
se
numeşte
reprezentare. Am spus „aproape” fiindcă există totuşi situaţii în care acesta poate intra direct în raportul cu societatea, cum ar fi de exemplu: în dreptul familiei la 10 ani (în ce priveşte stabilirea locuinţei – art. 100, sau reîntoarcerea la părinţi – art. 103); în dreptul civil – repararea prejudiciului. 2. între 14 şi 18 ani el beneficiază de o libertate uneori relativă, alături totodată de exprimare, de participare la diverse raporturi (a se vedea anexa 2); în cazul celei relative, voinţa lui este „asistată” sau „încuviinţată” de către mandatarul social. 5
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
3. după 18 ani (uneori după 16 sau 15, dar numai în cazuri speciale – femeia care se mărită) dobândeşte posibilitatea
deplină
de
manifestare
directă
=
rând
de
capacitatea deplină de exerciţiu. Toate
acestea
depind
în
primul
maturizarea fiinţei umane caracterizată de următoarele aspecte: 1. un cumul de cunoaştere dobândit prin educaţie şi autoeducaţie; 2. corelativ acesteia, o dezvoltare, o potenţare a valenţelor proprii, înnăscute, dar şi dobândirea altora
noi
(toate
aceste
prin
educare
şi
autoanaliză = introspecţie, sub coordonarea voinţei proprii, uneori sprijinită din exterior); 3. dezvoltarea realităţii
gradului
de
manifestată prin
conştientizare ceea ce
a
numim
discernământ (= posibilitatea de apreciere justă a valorilor); 4. concomitent şi decurgând de aici se conturează responsabilitatea, ca şi atitudine, conduită raportată la ceilalţi, la viaţa în comun, şi răspunderea, derivând din aceasta şi însumând obligaţia de a da socoteală de lezarea valorilor ce întruchipează şi ocrotesc binele tuturor şi al fiecăruia în parte (a se consulta şi anexa 1). 6
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bazându-se pe cunoaşterea (relativă) a acestui proces de maturizare a fiinţei umane, societatea a stabilit o serie de prezumţii în acest sens, considerânduse că până la 14 ani, copilul nu este suficient de dezvoltat (şi deci nu răspunde), iar între 14-18 ani este dezvoltat relativ (în mod natural), uneori însă printr-un artificiu socio-juridic se ignoră standardele naturale şi se presupune o maturizare totală chiar de la o vârstă mai timpurie. Întreaga instituţie a mandatului social este menită a
ocroti
interesele
copilului.
De
aceea
formulările
legiuitorului de genul: „drepturi faţă de copii”, „măsuri privitoare la persoana copilului” au dat naştere la grava eroare doctrinară cum că mandatarul ar gestiona bunurile sau persoana (altfel spus, că aceste obligaţii ale lui ar privi bunurile sau persoana copilului). Interesul copilului reprezintă deci obiectul mandatului social şi este pus sub ocrotire tocmai pentru că el este parte componentă
a
interesului
public;
binele
public
depinzând de binele individual, şi invers şi în plus copiii reprezentând fundamentul edificiului social al zile de mâine
(după
principiul
cules
din
înţelepciunea
populară: „cum îţi aşterni aşa vei dormi”). De aceea societatea a căutat cei mai de încredere membrii ai săi spre a-i însărcina cu gestionarea unor interese ale ei atât de speciale. Şi i-a găsit în primul 7
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
rând pe părinţi ca fiind potriviţi datorită în principal afecţiunii şi ataşamentului natural care îi leagă de copii lor. Căci aici trebuie să existe nu numai o unitate de interese, ci chiar de simţire, de trăire, între copil şi ocrotitor, tocmai fiindcă voinţa copilului nu se poate exterioriza decât prin voinţa ocrotitorului şi de aceea e necesar ca cea din urmă să se pună în slujba celei dintâi, într-o măsură atât de mare încât să tindă spre unitate.
Altfel spus, societatea consideră că părintele vrea binele copilului ca şi cum ar vrea binele său propriu şi face totul pentru copil ca şi cum ar face pentru sine. E o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de realitatea faptică, moment în care părintele este substituit cu un alt membru al corpului social. Cât despre acesta se presupune că este în măsură să simtă şi să facă aceleaşi lucruri ca şi un părinte natural, dar în baza unei legături ce nu vine din natura interioară, cosangvinică, şi ea se naşte din virtuţile spiritului, care, luminat acum de raza cunoaşterii este în măsură să realizeze scopul profund al fenomenului vieţii şi, în principal, să se pătrundă universale.
8
de
semnificaţia
principiului
fraternităţii
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Despre instituţia mandatului social
Ca orice formă de viaţă, omul se naşte, creşte, trăieşte, şi moare … În urma lui rămâne doar impresia imaginii sale, ca mirajul vibraţiei unui strop de rouă plonjat în fecunda linişte a Oceanului Existenţial. Poate că a fost o iluzie, poate doar un vis al unui Demiurg romantic … Cert este că această imagine rămâne înscrisă în conştiinţa Universului modelându-i, asemeni unui sculptor involuntar – prin forţa creaţiei manifestată în metafizica cerească – însăşi natura acestei conştiinţe. Şi, precum oceanul se simte împlinit prin sărutul cerului revărsat în lacrimi de rouă oglindind în ele curcubeul fericirii, tot astfel organismul social se adapă din seva fiecărei făpturi trimise ei de către Puterile Destinului. Căci societatea nu este altceva decât un sistem de conştiinţe combinate după reguli impuse de ecuaţia manifestării istorice, ea însăşi determinată de tendinţele
universale
ale
progresului,
de
aspiraţia
devenirii într-o continuă metamorfoză spre împlinirea ţelului suprem permis vreodată unei fiinţe conştiente: dobândirea fericirii. Dar pentru ca fiecare celulă, fiecare componentă să poată gusta din fructul acestei trăiri, să poată simţi în ea plăcerea sapienţială a eternităţii existenţiale,
e
necesar
ca
întreg
organismul
să
conştientizeze o asemenea stare. Şi invers, pentru ca 9
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acest lucru să se petreacă în obiectivitatea realităţii e necesar ca fiecare individ în parte să contribuie într-un efort comun şi armonizat la conturarea, la clădirea destinului colectiv.Este ceea ce s-a recunoscut de către societate, în ansamblul ei, prin (sau abia prin) ideile iluministe puse în lucru de Revoluţia franceză de la 1789. De ce aşa târziu? Pentru simplul motiv că în Univers există un principiu, conform căruia nimic nu apare şi nimic nu dispare, totul există spre a se transforma, iar această transformare o numim evoluţie pentru
că
nicăieri
nu
există
dare
înapoi.
Legea
progresului este întipărită în esenţa fiecărui organism. Şi societatea este un organism; deci ea se află supusă progresului de creştere şi maturizare treptată, numai aparent lentă (cât valorează oare la dimensiunea Universului 1.000 sau 10.000 de ani pământeşti? Dar în realitatea eternităţii?) proces aflat în deplină şi directă proporţionalitate cu dezvoltarea fiecăruia dintre celulele acestui organism: indivizii, oamenii. Iată de ce prima grijă a ei – a societăţii – este omul. Omul trimis al Universului, arhitect al căminului în care fericirea celorlalţi să se simtă la ea acasă. Dar şi omul este un organism şi are nevoie de acea perioadă de dezvoltare, de fapt de reamintire de sine, perioadă în care să deprindă regulile jocului realităţii în care voinţa Destinului l-a trimis să lucreze, să înveţe a 10
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mânui noile instrumente cu ajutorul cărora va proiecta şi construi dimensiunea socială prezentă şi viitoare, bazându-se pe cunoaşterea întipărită în fiinţa sa de Legile Firii. Şi, ca orice debutant într-o lume străină, el are dreptul la un ghid la o călăuză care să-l iniţieze în mecanismele organizării şi funcţionării noii realităţi, să-l ferească de pericolele şi capcanele junglei sociale şi să-i gestioneze interesele în sensul de a putea beneficia de cotă-parte de bine pe care organismul social îl poate repartiza membrilor săi la un moment dat. Precum stropul de rouă întruchipează sufletul apei mângâiat de privirea cerului şi aşternut apoi peste făptura
pământului,
Universului
modelată
tot în
aşa
omul
formele
este
esenţa
terestrului
şi
implementată în spaţiul societăţii. De aceea el cuprinde în sine toate valorile ordinii cosmice, pe care societatea datoare este a le recunoaşte; să le recunoască pentru a putea beneficia de ele, ca de un dar făcut de însuşi Demiurgul pentru copii săi: oamenii. Da, pentru oameni şi
nu
pentru
intermediarul,
societate,
agentul,
căci
aceasta
instrumentul
e
acestei
doar valori.
Societatea are în grijă comoara numită fiinţa umană, adtă ei spre creştere şi dezvoltare. Iată de ce societatea, din ce în ce mai matură (de la Revoluţia franceză a trecut, totuşi, ceva timp) se 11
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
străduieşte să conştientizeze şi să afirme cât mai multe dintre aceste valori. Iată de ce legea, instrumentul de manifestare a voinţei sale, se perfectează mereu şi, mereu mai atentă, reflectă tot mai fidel imaginea ordinii cosmice, căci însuşi legiuitorul este acum mai înţelept şi mai pătruns de misterul lucrurilor, mai luminat de cunoaşterea izvorâtă din chiar seva fiinţei sale. De aceea el a statornicit o lege pe care a numit-o „Codul familiei” şi care reflectă chiar starea conştiinţei sale prezente, dând dovadă de o înţelepciune profundă a vieţii, în acord cu cerinţele actuale ale dezvoltării societăţii spre satisfacerea într-o cât mai mare măsură a aspiraţiei de mai bine a fiecăruia. Iar un adevărat şi atent cercetător al acestei legi nu poate să nu rămână plăcut
impresionat
de
înţelegerea
corectă
a
mecanismelor dezvoltării umane la nivel colectiv; al evoluţiei sale de la stadiul de „societate”, la acela de „comunitate”, evoluţie care, subliniem încă o dată, nu se poate realiza decât prin şi în om, prin conştientizarea reală a naturii şi rostului acestuia şi în sensul perceperii direcţiei universale a aspiraţiilor omenirii: nevoia de fericire. Astfel merită să ne oprim atenţia în primul rând asupra următoarelor aspecte: – societatea, prin tendinţa naturală a legilor firii îşi continuă mersul pe drumul progresului, într-o 12
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
continuă transformare calitativă, ajungându-se în zilele prezentului istoric, la o tot mai reală punere în practică a
principiilor
iluminismului
revoluţionar:
libertate,
egalitate, fraternitate. Concomitent şi implicit se naşte ideea responsabilităţii faţă de destinul propriu şi mai ales faţă de al celorlalţi. Aşa apare conceptul de comunitate: ca minune, ca asociere de entităţi distincte, autonome şi independente, care prin manifestarea voinţelor lor libere şi suverane hotărăsc de comun acord să stabilească şi să păstreze între ele o serie de legături, de raporturi rezultate din înţelegerea faptului că binele individual nu-şi poate avea originea decât în binele colectiv. De aceea, în locul devizei „homo homini lupus” bazată pe ideea instinctului primar şi brutal, al maternităţii cantitative şi personale, acum se aplică principiul „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Căci oamenii conştientizează omogenitatea lor de interese şi mai mult, unitatea de trăire şi simţire. De aceea viaţa nu contează doar cantitativ, ci în primul rând calitativ. Şi fiecare are dreptul la aceeaşi calitate a vieţii. Este un „drept natural” derivând din chiar statutul de om – imagine a universului, iar sistemul social are îndatorirea de a se orienta şi manifesta în concordanţă cu acest drept. Dar trebuie ţinut cont că anumiţi „arhitecţi” sunt mai nou veniţi, că până se deprind cu „regulile jocului” ei au nevoie – pentru a se respecta principiul egalităţii 13
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de o călăuză, dar şi de cineva care „să joace” o vreme în locul lor. Aceşti nou veniţi sunt copiii şi pentru ei societatea i-a desemnat ca regulă, dintre membrii săi, în primul rând pe părinţi să poarte această sarcină pe care noi o vom numi de acum mandat social şi asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează, pentru a observa unele aspecte specifice: a) în primul rând este un mandat pentru că părintele îşi subordonează voinţa sa, voinţei copilului în scopul satisfacerii intereselor acestuia din urmă;1 b) voinţa copilului este cea care se manifestă, cea a părintelui fiind doar instrumentul (nu intermediarul, ci un simplu instrument). Şi aceasta tocmai pentru că voinţa reprezintă atributul esenţial al condiţiei umane, valenţa ei primordială şi specifică ce-i imprimă impulsul creator
şi
dorinţa
de
auto-determinare,
toate
caracteristici definitorii şi dimensiuni unice ale omului. Altfel spus, din moment ce recunoaşte copilului statutul de om – şi nimeni nu se mai îndoieşte de aşa ceva în prezent – este strict şi corelativ necesar a se recunoaşte şi dreptul la voinţă, ca un drept natural, pornit din
În acelaşi sens a se vedea şi M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 12, precum şi T. Ionescu, Capacitatea de exerciţiu în sistemul general de ocrotire a celor lipsiţi de această capacitate… în Studii şi cercetări juridice, nr. 1, 1956, p. 64
1
14
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
logica intrinsecă a firii şi care depăşeşte limitele percepţiei noastre cognitive. c) această recunoaştere a dreptului la voinţă este de fapt recunoaşterea copilului ca fiinţă umană, cu toate posibilităţile sale lăuntrice ca entitate perfect egală cu celelalte entităţi membre ale corpului social, sens în care el beneficiază (ca şi acesta) de posibilitatea de a intra în raporturi cu ele (raporturi ce ţin în primul rând de natura omului ca fiinţă socială, şi în al doilea rând de scopurile pe care fiecare individ şi le propune), de a avea drepturi şi a-şi asuma obligaţii. d) Este ceea ce în mod obişnui s-a încetăţenit ca fiind „capacitatea de folosinţă”. Corelativ acesteia există capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate a omului de a-şi manifesta în exterior, în planul relaţiilor sociale, intenţiile voinţei sale, de apune în practică deciziile adoptate în forul interior. Şi pentru a adopta o decizie valabilă e nevoie de cunoaştere, e nevoie de înţelegere, de discernământ şi responsabilitate, toate aflate într-o strânsă
intercondiţionare.
Astfel
discernământul
reprezentă posibilitatea fiinţei umane de a conştientiza realităţile în mijlocul cărora trăieşte şi se manifestă, de a aprecia la standardele fireşti sensul valorilor. Dar el trebuie să ştie care sunt aceste valori – deci are nevoie de informaţie, informaţie asupra căreia trebuie să se apeleze cu facultatea de înţelegere a minţii şi a 15
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
sufletului şi pentru a putea face faţă avalanşei de idei, însăşi informaţia e necesară a-i fi dozată, gradată – iată necesitatea educaţiei, care poate fi exterioară sau interioară – autoeducaţia – atunci când omul singur, ca un şcolar sârguincios, se manifestă dornic de a se adăpa la izvorul nesecat al cunoaşterii universale, cunoaştere ce se poate manifesta în el abia după ce seva informaţiei a fost distilată în laboratorul raţiunii superioare. Şi dacă apoi, [omul] se mai şi apleacă asupra germenului sapienţial spre a-l sădi în chiar solul fertil al fiinţei sale lăuntrice, având grijă, ca un grădinar destoinic, de a-l supraveghea mereu şi a face să nu-i lipsească nimic din necesarul de trebuinţe, va obţine şi se va bucura, cu siguranţă de imaginea falnicului arbore al înţelepciunii – zămislit din sămânţa cunoaşterii, undat de sudoarea străduinţei şi scăldat de lumina meditaţiei. El a dobândit acum starea de conştientizare, adică de manifestare liberă a conştiinţei sale în dimensiunea realităţii, prilej cu care realizează că are şi datoria de responsabilitate, adică de a-şi contura o atitudine interioară de profund respect faţă de valorile sistemului în care trăieşte, în sensul înţelegerii lor, a rostului acestora, a mecanismelor ce le fac necesară existenţa, dar a celor ce le ocrotesc şi a căror nerespectare atrage implicit răspunderea, ca o conduită exterioară impusă de sancţiunea normei încălcate (şi care proteja acea 16
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
valoare) ce se va concretiza în materialitatea obiectivă, sub forma pedepsei. Insistăm asupra faptului că fiecare om, prin chiar natura condiţiei sale beneficiază, de capacitate, ca recunoaştere din partea societăţii a acestui statul de fiinţă umană, reprezentând o „aptitudine generală şi abstractă”2 de a intra în raportul cu ceilalţi membrii ai corpului social. Deci ea ţine de fiinţa umană şi nu de relaţiile sociale, fiind o moştenire genetică din partea universului, care atunci când l-a creat pe om a sădit în el aptitudinea dar şi necesitatea de a se raporta pe sine la ceilalţi, de a se conştientiza pe sine prin ceilalţi, de a trăi prin ceilalţi. Tocmai de aceea ea are următoarele caracteristici: • în primul rând este universală în sensul că aparţine tuturor oamenilor, pe motivele mai sus expuse;3 • este egală pentru toţi, în baza principiilor ordinii constituţionale;4 • este inalienabilă pentru că în esenţă ei reprezintă un atribut al voinţei;5
Gh. Belciu, Drept civil, persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 40; C. Stănescu, Drept civil, 1970, p. 14 3 art. 16 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civice şi politice prevede că „orice om are dreptul de a i se recunoaşte personalitatea juridică”; art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 4 a se vedea şi art. 16 din Constituţia României 2
17
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
• este intangibilă absolut, în opinia noastră, şi de aceea considerăm că, deşi „legală”, doctrina de specialitate nu a făcut altceva decât să copieze şi să-l interpreteze pe legiuitor care, el însuşi se pare, a
surprins
deficitar
realitatea
cu
privire
la
specificul şi atributele fiinţei umane, dovedită şi prin aceea că în art. 6 al. 1 al Decretului 31/1954 (privitor la persoana fizică şi juridică) se prevede posibilitatea îngrădirii (s.n.) capacităţii de folosinţă în „cazurile şi condiţiile stabilite de lege”. Această aserţiune credem că îşi are originea în cel puţin două mari erori:
prima e aceea de a considera capacitatea ca fiind o determinaţie a societăţii, ignorându-se faptul că omul, chiar trăind izolat are prin însăşi natura lui această facultate interioară de a intra în relaţii, în raporturi de voinţă cu alţi semeni ai săi şi că deabia pentru a se manifesta în exterior el are nevoie de un alt individ, de societate, această exprimare exterioară fiind însă capacitatea de exerciţiu şi reprezentând,
aşa
cum
am
mai
spus,
recunoaşterea din partea colectivităţii a faptului că individul este suficient de matur, de conştient,
în acest sens este şi prevederea art. 6, al. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică: „nimeni nu poate renunţa nici în tot nici în parte la capacitatea de folosiţă”
5
18
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pentru a înţelege valorile sale, la un moment dat, şi suficient de responsabil spre a le putea respecta.
cea
de-a
doua
eroare
gravitează
în
jurul
neînţelegerii esenţei, al logicii intrinseci naturii interne a capacităţii, disputa purtându-se pe marginea aspectelor ce ţin de formalismul legii, în sensul în care Decretul 31/1954 se referă doar la capacitatea civilă punându-se problema ce se întâmplă cu celelalte ramuri ale dreptului.6 Considerăm, în baza celor expuse până acum, ca fiind valabilă realitatea exprimată în doctrina românească mai veche, în sensul că „persoana fizică are o singură capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înţeles de capacitate în societate şi nu de capacitate de drept civil”.7 Referitor la noţiunea de „persoană” este necesar să observăm distincţia conceptuală – implementată la nivelul realităţii sociale – faţă de aceea a noţiunii de „om”. Astfel societatea recunoaşte fiecărei fiinţe statul de om din chiar momentul concepţiei8 recunoscându-i de fapt a se vedea Gh. Belciu, op.cit., p. 31-33 T. Ionaş, Persoana fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, p. 153 8 în baza principiului „infaus conceptus pronato habetur quoties de commodis eius agitur”, reluat şi de prevederile art. 654 C. Civ. Subliniem aici că prevederea art. 7 al. 1 din Decretul 31/1954, coroborată cu cea a al. 2 respectiv „capacitatea de folosinţă începe de la naştere persoanei … ” şi „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune însă numai dacă el se naşte viu”, duce la concluzia contrară realităţii că „drepturile” ar fi anterioare „capacităţii de folosinţă” şi nicidecum două noţiuni care se suprapun. 6 7
19
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
capacitatea de folosinţă, dar el va deveni „persoană” deabia din momentul maturizării, al conştientizării şi responsabilizării, moment din care dobândeşte libertatea de a se manifesta plenar în dimensiunea realităţii sociale. „Procesul
tehnologic”
de
maturizare
se
realizează sub acţiunea agentului educaţional, care activează pe mai multe canale aşa cum se poate observa şi în reprezentarea schematică de mai jos. În urma acestei acţiuni, fiinţa îşi dezvoltă în ea anumite valenţe care
îi
aparţineau
deja,
fiind
înnăscute,
dar
şi
dobândeşte altele noi, care ţin mai ales de specificul realităţii sociale în care trăieşte şi presupun de fapt învăţarea, deprinderea regulilor „jocului” colectiv. Acum el este pregătit pentru a fi membru al corpului social, pentru că poate fi egal în şansele de reuşită, în potenţele de acţiune, în sensul realizării scopurilor şi dezideratelor sale. De aceea i se recunoaşte libertatea de a se manifesta, adică i se recunoaşte capacitate de exerciţiu. Această capacitate de exerciţiu e cea care poate fi restrânsă, îngrădită, sau chiar să lipsească, condiţionări ce depind în mod direct de standardele sociale la un moment dat, aşa cum se poate de asemenea observa din următoarea reprezentare schematică:
20
Aurelian Burcu
Om
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
responsabilizare
Educaţie
Persoană
-
Cunoaştere
Valenţe
Membru al corpului social
răspundere
familie sistemul de învăţământ grupuri sociale experienţe proprii analiză (introspecţie) proprie
Îngrădiri condiţionări drepturile celorlalţi - ordinea publică - bunele moravuri - alte interdicţii legale
Informaţie + înţelegere - proprii (înnăscute) - dobândite
Spre deosebire însă de capacitatea de folosinţă (care, aşa cum am văzut e unică precum fiinţa umană) cea de exerciţiu e diversificată, variind de la un domeniu la altul atât sub aspectul conţinutului (de exemplu drepturi şi obligaţii civile, constituţionale, penale, etc.) cât şi sub cel al vârstei de la care se dobândeşte (de exemplu: penal, administrativ, civil de la 14 ani; muncii, familiei de la 15, constituţional de la 18). Reprezentativ ni se pare în acest sens şi tabelul comparativ următor:
21
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aspecte
Capacitatea de folosinţă
Definiţie natură
– manifestare internă a voinţei – atribut esenţial al fiinţei umane
Dobândire
– înnăscută – din chiar momentul concepţiei (dacă se naşte viu)
Caractere Principii
– – – – – –
naturală unitară deplină universală egală intangibilă inalienabilă
Capacitatea de exerciţiu – manifestare externă a voinţei – beneficiul recunoscut individului de către societate – atribuită (recunoscută) – la diverse vârste, în funcţie de domeniul social în care se exprimă – legală – deplină sau restrânsă – generală – egală – restrictibilă – inalienabilă
d) revenind acum la mandatul social, observăm că el este dat în sarcina – în primul rând – a părinţilor. În acest sens s-a precizat în doctrină că „ocrotirea copilului urmează a se face cu ajutorul părintelui pornindu-se de la afecţiunea ce leagă pe părinte de copil, iar drepturile acordate părintelui se vor exercita de către acesta, în limitele legii, astfel cum înţelege el. Aşa fiind, şi ori de câte ori nu se prevede expres altfel, părintele este îndreptăţit să procedeze potrivit cu aprecierea lui şi tocmai de aceea se poate spune că drepturile părintelui i-au fost acordate şi în considerarea propriei lui persoane, 22
nu
numai
în
considerarea
persoanei
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
copilului”.9 (sublinierile aparţineau autorului citat). Tot în acest context s-a precizat că aceste drepturi ale părintelui, în fapt, „constituie adevărate mijloace în vederea îndeplinirii îndatoririlor”10, căci suntem „în primul rând (sublinierea autorului citat) în prezenţa unor îndatoriri ale tatălui şi mamei faţă de copilul minor, îndatoriri pentru a căror aducere la îndeplinire, dar numai pentru aceasta, legea recunoaşte tatălui şi mamei anumite drepturi.”11 Împărtăşind în principiu – şi doar în principiu – această optică, vom spune că de fapt nu suntem în prezenţa nici unui drept ci doar a îndatoririlor părinteşti derivate din chiar acest mandat. Părintele este obligat faţă de societate şi nu faţă de copil. Copilul este o parte a societăţii şi părintele este un instrumentator al voinţei acesteia. Toate îndatoririle sale sunt doar indirecte faţă de copil, care este de fapt beneficiarul. Părintele beneficiază de un singur drept, faţă de societate şi anume acela de întâietate în îndeplinirea acestui mandat. Acest drept de întâietate este de origine naturală şi provine
din
„relaţiile
de
prietenie
şi
afectaţiune
reciprocă” şi din „datoria de sprijin moral şi material”12 E. A. Barasch, I. Nester, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească, Academia RPR, 1960, p. 87 10 a se vedea T. Ionaşcu citat de E. A. Barasch, op.cit., p. 17 11 E. A. Barasch şi col., op.cit., p. 16 12 art. 2 din Codul familiei 9
23
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ce există între membrii unei familii, dar îi este recunoscut părintelui de către societate tocmai în considerarea slujirii interesului copilului, care în opinia noastră are forţa unui veritabil interes public, concluzie ce se desprinde cu uşurinţă din spiritul întregii legislaţii în domeniu13, dar şi din prevederile art. 1 al. 2 din Codul familiei (societatea „manifestă deosebită (s.n.) grijă pentru protejarea intereselor tinerei generaţii”) sau ale art. 101 şi 108 al. 2 (părintele fiind obligat să „crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
de
educarea,
în
învăţătură
şi
pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului (a se înţelege societăţii) spre a-l face folositor colectivităţii” (s.n.). Şi toate acestea sub îndrumarea, supravegherea şi controlul autorităţii tutelare, ca reprezentantă oficială a intereselor societăţii.) Tot în sensul sublinierii caracterului de importanţă publică al intereselor copilului vin şi prevederile clare şi exprese ale art. 115 şi art. 138 din Codul familiei.14 referitor la acest aspect în doctrină s-a precizat că „întreaga reglementare a fost prevăzută exclusiv în interesul copilului … îmbinat cu interesul general” (E. Brasch şi col. op.cit., p. 87) 14 art. 115 prevede că „au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească – şi care fac necesară instituirea tutelei, potrivit art. 113 şi 85 (adăugarea noastră) – să înştiinţeze autoritatea tutelară: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul de stare civilă …; c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia …; d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire precum şi orice altă persoană” (s.n.) 13
24
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
De asemenea în baza legăturii naturale, sangvine, în
afara
dreptului
la
întâietate
în
îndeplinirea
mandatului social, considerăm că s-ar putea pune în discuţie problema unui drept personal al părintelui în cel mult următoarele cazuri: o
Primul este cuprins în art. 103, care prevede „dreptul”
părinţilor
„de
a
cere
înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept”. În opinia noastră, suntem în prezenţa, de fapt, a unei veritabile obligaţii, corelative şi decurgând direct din îndatorirea de îngrijire prevăzută
la
art.
101.
Este,
credem,
de
domeniul evidenţei că o bună ocrotire nu se poate realiza decât în condiţiile unei apropieri, a unui contact aproape continuu între părinte şi copil, a unei legături la nivel comunicativ şi afectiv. Acestea sunt condiţiile în care mandatul social se exercită cu eficienţa scontată şi de aceea părintele e obligat să le îndeplinească; de aceea e obligat să ceară înapoierea copilului: ca să poată avea grijă de el. De altfel prevederea alineatului 2 al articolului de faţă, statuând că înapoierea nu se va face „dacă este contrară
25
intereselor
copilului”,
aserţiunea
noastră,
minorului
reprezintă
vine în
să
sensul
acea
axis
întărească că
binele
mundi
a
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
problemei şi tocmai de aceea părintele, ca slujitor al acestui bine, nu poate avea decât îndatorirea de satisfacere a lui. o
Cel de-al doilea caz se desprinde din formularea art. 111 şi se referă la situaţia în care părintelui decăzut din drepturile părinteşti, i se permite totuşi „să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie”.
În opinia noastră suntem în prezenţa unui veritabil drept personal al părintelui, dar care nu decurge din mandat (să nu uităm că el e decăzut, fiind asimilat unui terţ). Spre deosebire de un terţ ordinar s-a avut în vedere ataşamentul organic, natural al părintelui faţă de copil. Subliniem deci că legiuitorul a luat în considerare slăbiciunea
părintelui
şi
nu
pe
cea
a
copilului,
permiţându-i să se manifeste atâta timp cât nu lezează dezvoltarea celui din urmă. Este credem singurul caz veritabil în care, trecându-se dincolo de politica socială, de personalitatea copilului şi de interesele acestuia (în fond, aşa cum am văzut, de ordine publică) s-a ţinut cont şi de faptul că părintele e om, membru al corpului social, şi că în fond contează şi binele acestuia (cel puţin în egală măsură), bine care poate fi influenţat de ruperea 26
anumitor
legături
pe
care
mentalitatea
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
moştenită şi educaţia deficitară le-a sădit în sufletul său dându-le forţa unor adevărate slăbiciuni. Şi
avem
aici
în
vedere
nu
demult
depăşita
concepţie potrivit căreia părintele (bărbatul în special) se considera stăpânul familiei („pater familias”), membrii acesteia fiind în fapt adevărate posesiuni ale lui de care putea dispune ca de orice bun. Odată cu revoluţia în cunoaştere şi iluminare a omului această concepţie s-a metamorfozat (dar nu a dispărut încă) în sensul că acum, în noile realităţi bazate pe egalitatea sexelor, egalitatea tuturor copiilor din căsătorie sau din afara acesteia,
pe
instituţia
modernă
a
adopţiei,
etc.,
majoritatea părinţilor se consideră – dacă nu stăpâni – cel
puţin
„dătători
de
viaţă”
şi
indispensabili
coordonatori ai dezvoltării „creaţiilor” lor (copiii). Or, va fi nevoie de încă o revoluţie genetică la nivelul socio-educaţiei pentru ca realitatea să poată fi percepută în adevăratul ei sens. Şi în acest sens considerăm că legiuitorul român a făcut un pas mai mult decât semnificativ, prin aceea că a considerat copilul ca fiind una dintre grijile majore ale societăţii (căci orice om înţelept consideră fundaţia ca dând adevărata rezistenţă structurii şi de aceea îşi clădeşte azi baza pentru edificiul de mâine), punând pe picior de egalitate deplină pe copii cu părinţi, iar pe aceştia din urmă cu orice altă persoană, membru al corpului social care se 27
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
dovedeşte în măsură să satisfacă interesele societăţii, în sensul de a veghea la respectarea şi împlinirea binelui componenţilor mai tineri ai acesteia. Prin acest procedeu recunoscându-se de fapt adevărata faţă a realităţii: şi anume că Viaţa ca fenomen Cosmic se manifestă independent şi indiferent de manifestarea măruntelor voinţe umane şi că omul nu reprezintă decât una dintre modalităţile nenumărate sub care Universul înţelege a se oglindi pe sine însuşi, în acest fel demitizându-se concepţia arhaică de „creatori de viaţă” a părinţilor. Copilul deci nu aparţine părintelui, ci Universului care se manifestă la un moment dat şi sub forma a ceea ce numim „societate”, societate care are obligaţia de a veghea la binele fiecărui individ ce o compune, în acord cu binele universal pe care trebuie să-l reflecte şi întruchipeze. Iată de ce considerăm eronată concepţia acelor autori care oprindu-se la formalismul legii (într-adevăr deficitar), nu au reuşit să surprindă în totalitate realitatea mai profundă care se ascunde în atât de controversatul dar de fapt esenţialul „spirit al legii”. e) Astfel într-o opinie s-a susţinut că dreptul15 şi îndatorirea ocrotitorului legal de a-l reprezenta pe minor, ori de a-i încuviinţa actele juridice, fie că se
în opinia noastră, aşa cum am văzut mai sus, este vorba de o veritabilă obligaţie 15
28
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
referă la persoana, fie la bunurile sale, este un drept privitor
la
bunuri
(cu
excepţia
acţiunilor
strict
personale)16. După alţi autori acest drept trebuie socotit ca privitor la bunurile copilului minor, deşi poate servi şi ca mijloc de îndeplinire a obligaţiilor referitoare la persoana acestuia17 şi în sfârşit o altă opinie susţine că „legiuitorul, consacrând dreptul de reprezentare are în primul rând în vedere actele juridice prin care minorul îşi angajează patrimoniul, nu poate legitima includerea acestui drept în categoria celor referitoare la bunurile minorului, deoarece chiar dacă asemenea acte juridice sunt mai frecvente, posibilitatea încheierii de către minor a oricărui alt fel de act, prin intermediul părintelui
său,
ori
cu
încuviinţarea
lui
rămâne
deschisă.” Şi în plus „din însăşi denumirea dreptului în discuţie – << drept de reprezentare >> – rezultă fără echivoc că el priveşte persoana minorului şi nu bunurile acestuia, părintele fiind reprezentantul minorului, ca subiect de drept şi nu a bunurilor sale, prin natura şi
S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul RPR, Ed. Ştiiţifică, Bucureşti, 1960, p. 50-51; M. Baciu, op.cit., p. 52 17 a se vedea P. Anca, E. Barasch, A. Ionaşcu, Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 170; E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 268-276; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 33 16
29
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
specificul lor obiecte asupra cărora poartă drepturile minorului.”18 Aşa
cum
s-a
precizat
încă
în
literatura
de
specialitate19 chiar şi susţinătorii celei de-a doua dintre opinii, care în sintetizarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti tratează dreptul de a reprezenta pe minor în actele
civile
într-un
paragraf
intitulat
„Drepturile
privitoare la bunurile copilului minor”, nu pierd din vedere că dreptul de a-l reprezenta pe minor ori de a-i încuviinţa actele există şi cazul în care minorul nu ar avea bunuri, arătând că „el îşi va găsi aplicarea pentru împlinirea unor îndatoriri privitoare la persoană”20. Spre exemplificare se relevă cazul în care părintele, înscriind minorul la un anumit fel de şcoală, îşi manifestă astfel o îndatorire privitoare la persoana minorului, şi anume aceea de a creşte copilul. Cu toate acestea,
caracterizând
dreptul
de
reprezentare
îl
socotesc categoric un drept privitor la bunuri.21 În opinia noastră, deşi legiuitorul a folosit – inadecvat – sintagme precum „măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor” sau „drepturi şi îndatori
M. N. Costin, A. Ionaşcu, M. Mureşan, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 223-226 19 M. Banciu, op.cit., p. 52 20 E. Barasch, P. Anca, A. Ionaşcu, op.cit., p. 156 şi p. 186 21 a se vedea în acelaşi sens şi I. Filipescu, O. Calmuschi şi colab., Raporturile juridice dintre părinţi şi copii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 100 şi Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 251 18
30
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
faţă de copii lor minori”, realitatea care se ascunde în spatele
întregii
reglementări
a
ocrotirii
minorului
priveşte de fapt interesele acestuia, care pot fi personale, materiale, directe sau indirecte, actuale (prezente) sau viitoare, etc. În acest sens vin şi prevederile art. 142 coroborat cu art. 147, conform cărora tutela se instituie în favoarea unui adult ori de câte ori „nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale (s.n.)”. Or „regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul celui pus sub interdicţie” (art. 147). Se desprinde clar credem intenţia legiuitorului de a considera că obiectul mandatului social priveşte buna gestionare a intereselor generale ale copilului minor
(şi
în
sens
larg
ale
persoanelor fără discernământ – scop în care s-a reglementat instituţia interdicţiei) într-o dublă intenţie (scop): de a-l feri pe acesta de suferinţa, de daunele pe care şi le-ar putea produce din cauza lipsei sau neplenitudinii discernământului şi în al doilea rând de a proteja valorile sociale – care întruchipează în fapt binele comun şi al fiecăruia în parte – de o eventuală şi foarte probabilă acţiune lezionară venită din partea minorului (sau interzisului) şi datorată imaturităţii (sau alterării capacităţii de apreciere).
31
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
f) Modalităţile concrete de îndeplinire a mandatului social
se
prezintă
sub
forma
reprezentării
şi
a
încuviinţării (asistării). Reprezentarea a fost definită în diferite moduri atât în literatura de specialitate românească, precum şi în cea străină. Astfel s-a afirmat că ea ar semnifica „facerea unui act juridic cu intenţia şi cu rezultatul că actul să fie privit ca şi cum ar fi fost săvârşit de altul, efectele juridice ale actului având să se manifeste şi ele exclusiv şi nemijlocit în persoana acestuia din urmă”22, sau „săvârşirea de către o persoană numită reprezentant, în numele
şi
pe
seama
altei
persoane,
numită
reprezentant, a unui act juridic ale cărui efecte se produc direct în persoana şi patrimoniul acesteia din urmă”23 şi că „are un rol important şi o deosebită utilitate [căci] dacă n-ar exista reprezentare persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, care nu pot încheia personal un act juridic valabil, nu s-ar bucura de nici un avantaj al vieţii juridice.”24. În literatura franceză acest procedeu a fost definit ca fiind „mijlocul pentru o persoană de a realiza, servindu-se de voinţa alteia, aceleaşi efecte ca şi când ar
C. Negrea, Drept civil, Tipografia Banat, 1920, vol. I, p. 370 D. Cosma, Teoria generală a acutului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 76 24 M. Baciu, op.cit., p. 12 22 23
32
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acţiona ea însăşi”25 şi deşi s-a precizat că „literatura noastră juridică nu se deosebeşte în concepţia sa despre de
literatura
franceză”26.
această
afirmaţie,
eroarea
reprezentare nereală
Considerăm
provenind
din
neînţelegerea în profunzime a esenţei reprezentării, care aşa cum am văzut din încercările anterioare de a o defini, este redusă la manifestarea ei pe planul realităţii juridice – acea realitatea ce se fundamentează pe ţesătura de relaţii interumane, de raporturi între indivizii unei comunităţi – ignorându-se că în fapt omul ca entitate nu poate fi redus la manifestarea lui socială, căci el în primul rând aparţine Naturii şi prin urmare, intră în relaţie şi cu alte componente ale acesteia, cu alte sisteme, diferite de sistemul social, toate acestea constituind fenomenul vieţii în ansamblul său, cu o structură diversă şi complexă. Iar viaţa nu e o junglă, un haos, ci o alcătuire organizată după anumite principii, după legi statornicite special pentru buna desfăşurare a tuturor proceselor în vedere menţinerii ordinii universale. Şi omul trebuie să respecte aceste legi ale organizării căci ele fiind trasate spre folosul tuturor formelor de viaţă, nu-i este permis nici unei entităţi a le ignora, căci ignorarea lor însemnă încălcarea lor, însemnă nerespectarea valorilor
M. Planiol, G. Ripert, Traité practique de droit civil français, Tome VI, Obligations, Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1930, p. 71 26 M. Baciu, op.cit., p. 8 25
33
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
în sens generic, dintre care cele sociale reprezintă doar un capitol. Dar dacă majoritatea fiinţelor au implementate în ele acel instinct al comportamentului conform, omul în schimb a fost dăruit în plus cu dorinţa libertăţii, cu posibilitatea libertăţii, a libertăţii de a alege, de a opta. Şi
această
libertate
presupune
responsabilitate
–
responsabilitatea trasării propriului destin ca fiinţă conştientă, în perfectă stare de luciditate provenită din înţelegerea la nivelul superior a proceselor vieţii în desfăşurarea. Şi de respectare a lor, în caz contrar angajându-se răspunderea, ca modalitate exterioară prin care Natura se protejează împotriva ignoranţei copiilor săi. Şi societatea face la fel. Doar că pentru fiinţele suficient de mature, pentru cele care nu au dezvoltat încă un anumit grad de luciditate de discernământ deci există altcineva
care
răspunde.
Acest
altcineva
este
reprezentantul, adică acel care, îşi pune voinţa în slujba voinţei, încă insuficient de conştiente, a tinerei fiinţe, într-un dublu scop: de a-i proteja interesele care conturează binele ei personal şi în al doilea rând spre a proteja binele colectiv, universal, al întregului ansamblu de sisteme, care ar avea de suferit de pe urma vreunei acţiuni neconforme legilor sale. 34
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Cu alte cuvinte, ce vrem noi să evidenţiem este faptul că persoana lipsită de discernământ (minorul în cazul nostru, dar şi interzisul având aceeaşi situaţie) are nevoie de o voinţă matură nu numai la încheierea actelor juridice sau în situaţia participării la raporturi juridice cu alţi semeni, ci în toate momentele Marelui Joc al Vieţii, căci responsabilitatea este universală, nu ţine societate, „domeniul dreptului [uman – completarea noastră] nefiind decât o arie a efectului responsabilităţii (s.n.)”27. Iată deci, că reprezentarea se înfăţişează ca un fenomen universal (definiţiile citate surprinzând doar aspecte
ale
reprezentării,
manifestate
la
domeniul
restrâns al sistemului social-juridic), ca o consecinţă directă a existenţei obligaţiei de responsabilitate ca însăşi condiţie esenţială respectării acelei ordini fără de care binele (colectiv – şi de aici implicit şi derivat, cel individual) nu poate exista. De aceea nu trebuie să reducem îndatorirea de reprezentant instituită în sarcina părinţilor la domeniul restrâns al dreptului social, ci trebuie percepută prin prisma lipsei de discernământ a minorului cu privire la toate faptele vieţii. Căci copilul minor, ca orice fiinţă, aparţine Universului, iar binele Universului depinde de
a se vedea A. Mlavek, Problema responsabilităţii, în Revista de filozofie, nr. 2/1975, p. 161 27
35
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
binele fiecărei astfel de fiinţe şi de acea societatea (ca parte componentă a acestuia, formă organizatorică
a
fiinţelor conştiente) i-a însărcinat pe părinţi cu obligaţia de a se îngriji de acest bine, de a purta responsabilitatea în locul copilului, de a răspunde în locul acesteia. Ne vom întreba desigur, cum se poate întâmpla acest lucru când ştim că e principiu ca răspunderea să fie personală? Răspunsul ni se pare simplu şi avându-şa originea în chiar mecanismul reprezentării: voinţa părintelui nu înlocuieşte, nu ţine locul voinţei copilului ci mult mai mult o exprimă pe aceasta din urmă. Este un aspect, credem, esenţial în înţelegerea adevăratei naturi a instituţiei reprezentării ca modalitate de împlinire a mandatului
social.
Voinţa
imatură
a
copilului
se
manifestă deci prin voinţa părintelui în sensul că cea din urmă este necesar a se identifica, a se contopi cu prima. Tocmai de aceea au fost aleşi cu prioritate părinţii pentru a purta această sarcină: avându-se în vedere apropierea naturală, instinctul acela de unire, tendinţa ca părintele să trăiască prin copilul său, să vrea ce vrea copilul, să se sacrifice pentru binele lui. Societatea consideră deci că Natura, prin chiar legăturile
biologice
dintre
indivizi,
a
văzut
chiar
legăturile biologice dintre indivizi, a văzut în acesta o modalitate de perfecţionare, o modalitate de educare a 36
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
lor în spiritul sacrificiului de sine pentru binele celuilalt, înţelegând ca bine suprem starea în care fiecare individ reuşeşte să se identifice cu nevoile, cu trebuinţele, cu suferinţele şi bucuriile tuturor celorlalţi indivizi; starea în care omul se vede pe sine în toate fiinţele şi în fiecare fiinţă, aşa cum în stropul de rouă se regăseşte imaginea oceanului şi a fiecărui strop din ocean; căci el ştie că este apa, aşa cum omul dator e să afle că este viaţa. Iar societatea lăsând frâu liber simţului natural, a prezumat că părinţii ar fi cei mai în măsură să trăiască prin şi pentru copiii lor. Este o prezumţie relativă ce poate fi răsturnată de realitatea faptică. Fiindcă nu e suficient un instinct orb, iraţional, necontrolabil, la nivelul societăţii (la fel ca la nivelul întregului Univers) este nevoie de certitudine, ci se naşte din posibilitatea controlării, a coordonării şi determinării proceselor, certitudine care este singura în măsură să împrumute perenitate valorilor. Şi această certitudine de obţine prin educaţie. Doar prin educaţie individul poate înţelege de ce. De ce el? De ce alţii? De ce împreună? Şi aşa mai departe. Iluminismul a venit să recunoască şi să afirme schimbarea. Educaţia este cea care produce această „revoluţie genetică la nivelul sufletului şi minţii” 28
I. G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990 28
37
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
fiecăruia. Societatea este datoare să stimuleze şi susţină această educaţie, dar în egală măsură, fiecare membru al ei în parte are obligaţia de a contribui la acest proces. Iar primul şi cel mai important pas este să înceapă cu sine însuşi – autoeducaţia. Căci fiecare simte nevoia de a avea un sistem de valori care să-i definească binele propriu. Dar mai trebuie ca acest sistem să cuprindă în el şi binele celorlalţi. Şi o dată creat un astfel de sistem, prin chiar natura omului, greu se mai poate schimba. Iată de ce o importanţă deosebită trebuie acordată începutului – început care se face în chiar copilărie. Omul – copil nu are o ierarhizare, o construcţie valorică, putând împărtăşi, în principiu diverse sisteme. Însă nu toate sunt valabile. De aceea îi revine societăţii sarcina stabilirii unui astfel de sistem universal-valabil, iar părintelui aceea de a-l implementa la nivelul tânărului, de a-l ajuta să şi-l aproprieze. E ceea ce numim „responsabilitate socială” şi care a fost definită ca fiind „acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini al omului în raport cu sistemul de valori instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării ordinii sociale şi binelui public”29. Şi această responsabilitate socială
L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 15 29
38
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
trebuie distinsă de responsabilitatea juridică, cea din urmă fiind doar o formă a primeia, „cuprinzând complexul de atitudini al omului în raport cu sistemul normativ şi juridic cristalizat în societatea în care trăieşte”30 şi care presupune „interiorizarea normelor şi valorilor în forul interior la individului ca o necesitate conştientă în planul reflecţiei individuale, proces în urma căruia se nasc atitudinile sale în raport cu valorile exprimate de sistemul normativ juridic”31. Încălcarea normelor, a valorilor atrage după sine răspunderea,
ca
şi
conduită
exterioară
impusă
individului de necesitatea vieţii în comun, atât la nivel social, cât şi universal, în plenitudinea relaţiilor ce se statornicesc între diversele componente ale Naturii, ca manifestare formală a fenomenului vieţii în esenţa sa, căci aşa cum s-a recunoscut, „răspunderea ţine de tot ceea ce este organizat”32, fiind în fapt principalul suprem la nivelul de ordine cosmică. Pe de altă parte „noţiunile de răspundere şi responsabilitate, ţin de un anumit nivel cultural al individului … reprezentând o formă de integrare a
idem p. 21 Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 65 32 L. Barac, op.cit., p. 16 30 31
39
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acestuia în societate şi marcând, în fapt, un proces firesc: acela al dezvoltării individualităţii umane”33. Iată de ce societatea a considerat că această răspundere a mai tinerilor ei componenţi trebuie repartizată
proporţional
maturizare
şi
cu
gradul
concomitent
acestora
cu
de
dezvoltarea
responsabilităţii, în acest sens stabilindu-se anumite standarde, anumite limite de vârstă, ele însele în raport de importanţa, gravitatea şi complexitatea relaţiilor inter-umane ocrotite de normele juridice ale uneia sau alteia dintre ramurile dreptului. Vedem astfel cum minorul de la 14 ani poate participa la anumite raporturi
(de
drept
civil,
penal,
procesual,
administrativ), de la 15 ani – raporturi de dreptul muncii; 16 ani – raporturi de dreptul familiei; 18 ani – toate ramurile dreptului (a se vedea şi anexa 2). Până la 14 ani, însă, legiuitorul (exponentul înţelepciunii sociale) a prezumat absolut că minorului nu i se poate angaja răspunderea juridică şi nici nu-i este permis a participa la
raporturile
sociale
întrucât
neavând
suficientă
conştiinţă de sine nu deţine nici „doza” necesară de responsabilitate, aceasta transferându-se pe umerii părinţilor (a mandatarilor sociali).
idem p. 23; A se vedea şi V. Pătulea şi col., Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 72 33
40
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Facem aici o paranteză pentru a preciza că, în opinia
noastră
întrucât
conştientizarea
(realităţilor
înconjurătoare, precum şi cea de sine) ţinând nu numai de vârsta biologică, ci de mult mai multe aspecte – pe care ştiinţele actuale, în mare parte le ignoră – şi fără a intra
în
probleme
de
metafizică
şi
construcţie
a
psihologiei fiinţei umane, amintim rolul esenţial al educaţiei (cunoaştere, înţelegere, culturalizare, etc.), credem deci că aceste limite (14, 16, 18 ani) nu ar trebui privite atât de absolut; mai ales cea de 14 ani, de la care se angajează propriu-zis răspunderea, tocmai pentru că: în primul rând răspunderea e subiectivă, ţinând de o stare interioară, de culpabilitate, adică de atitudine interioară (manifestată, ce e drept în exterior) cu privire la o anumită valoare, şi în al doilea rând ar însemna să se pună pe picior de egalitate un individ care nu avea posibilitatea de a-şi da seama de logica valorilor – şi deci nu se face vinovat intern, subiectiv de încălcarea lor – cu unul care poate şi realizează această valorizare dar nu vrea să o respecte, ceea ce ni se pare cel puţin injust. Pentru că, la urma urmei, care e rolul răspunderii, care e rolul sancţiunii, al pedepsei? Desigur că educarea individului, în scopul dezvoltării sau întăririi în el a acelei atitudini de înţelegere şi respect al valorilor ce ocrotesc binele (individual şi colectiv). Or, atunci când nu există discernământ, 41
nu
există
încă
nici
baza
pentru
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
implementarea acestei educaţii. Dar dacă se dovedeşte că el există chiar în limite reduse, considerăm că procesul de adaptare la standardele valorilor sociale (la un moment dat) – adică educarea prin pedeapsă – trebuie admis ca necesar (în acest sens, de fapt începe să se formeze şi orientarea jurisprudenţei şi a doctrinei, mai ales în domeniul răspunderii civile). Am
făcut
anterior
necesarele
distincţii
între
responsabilitatea juridică şi responsabilitatea socială tocmai pentru a evidenţia faptul că ele sunt doar părţi ale unei şi mai largi responsabilităţi, pe care noi o numim universală, presupunând conştientizarea şi a altor realităţi, mai vaste, ce depăşesc atât domeniul dreptului cât şi pe cel al relaţiilor sociale, căci însăşi societatea aşa cum precizat deja nu e decât una dintre multiplele forme de manifestare a Vieţii, cu ale cărei faţete omul intră inevitabil în contact şi ale căror reguli, principii, norme de organizare şi de protejare a valorilor trebuie respectate. Vom da un exemplu: încălcarea legilor Naturii, nesocotirea principiilor de funcţionare a ecosistemelor,
atrage
asupra
omului
inevitabila
sancţiune (chiar dacă într-un timp mult mai lung decât durata unei vieţi umane terestre – ceea ce a şi dus la perseverarea în ignoranţă din partea fiinţelor bipede – dar care raportat la timpul planetei pare o clipă suspendată în eternitate) ale cărei consecinţe se fac din 42
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ce în ce mai pregnant simţite, dar încep să se vadă, în aproape egală măsură, roadele practice ale procesului educativ (la care noi, oamenii, suntem supuşi forţat – dacă nu am vrut altfel – de către însăşi Natura). Un alt exemplu tipic – în opinia noastră – este acela în care copilul are tendinţa de a vârî mâna în foc neştiind ce consecinţe poate avea acest fapt. Nu se poate spune că am fi în prezenţa (sau mai exact lipsa) unei responsabilităţi juridice sau sociale. E pur şi simplu dovada lipsei discernământului asupra mult mai multor valori (decât cele juridice sau sociale); copilul nu poate aprecia asupra binelui şi răului (ca şi concepte, ca realităţi în sine, indiferent de cel căruia se aplică: lui însuşi, unui alt semen sau oricărei alte fiinţei). Tocmai de aceea considerăm că părintele este chemat (şi îndatorat) să-l reprezinte pe copil în toate raporturile sale cu lumea, cu viaţa în general, ca şcoală la ale cărei cursuri fiinţele participă forţate de impulsul evoluţiei, spre a se regăsi (sau descoperi) pe ele însele şi spre a se dezvolta necontenit, ca să-şi îndeplinească sigura şi adevărata îndatorire pe care o au faţă de ele însele şi faţă de Univers: datoria de a fi fericite. Voinţa părintelui va sluji în exprimarea voinţei copilului în diverse situaţii ale vieţii având în acelaşi timp obligaţia de a participa la educarea acestuia aşa 43
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cum prevede (şi recunoaşte) şi legea umană34. Şi de aceea legiuitorul a grupat tot ansamblul de activităţi ce revin în sarcina părintelui sub denumirea de „ocrotire”, iar
doctrina
a
completat
sintagma
cu
atributul
„părintească”. De ce „părintească” – tocmai pentru că „părinteşte” înseamnă tot ceea ce se face „cu dragoste şi cu căldură”35, căci „relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori (s.n.) să-şi acorde unul alteia sprijin moral şi material”36 în toate actele şi momentele vieţii. Astfel că nu împărtăşim opinia general răspândită în doctrină şi bazată pe o interpretare rigidă şi formală a legii37 cum că anumite „facultăţi” (sic!) pe care le au părinţii referitor la persoana copilului minor, cum ar fi dreptul de a-i stabili numele, de a-i determina cetăţenia, de a consimţii la adopţia şi la desfacerea adopţiei „nu pot fi considerate manifestări ale ocrotirii părinteşti”38. Încă o dată, având în vedere mecanismul intern al reprezentării: şi anume că voinţa părintelui cuprinde, conţine, se contopeşte cu voinţa copilului care astfel devine o parte din acesta, dar care are dreptul de a se
a se vedea prev. art. 101, Codul familiei sintagma aparţine Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 36 art. 2, Codul familiei 37 pentru o critică a rigidităţii doctrinei a se vedea – e adevărat, cu privire la problema drepturilor patrimoniale, dar interesează de fapt relaţiile părinţi-copii – Al. Bacaci, op. cit. p. 247 34 35
44
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exprima, voinţa părintelui fiind obligată a-i sluji în acest sens,
pentru
manifestare
exterioară
în
scopul
satisfacerii aspiraţiilor, însă în acelaşi timp, aceeaşi voinţă (a părintelui) matură şi conştientă mai are şi îndatorirea de a constitui într-un filtru care să discearnă binele de rău într-o apreciere obiectivă dar îmbrăcată în haina de subiectivitate, de personalizare specifică voinţei minorului – şi nu părintelui. Ceea ce înseamnă că părintele are îndatorirea de a vedea în copilul de azi pe omul de mâine, de a surprinde valenţele şi potenţele de manifestare ale acestuia şi de a-l sprijini pentru dezvoltarea şi afirmarea lor (chiar dacă minorul nu e încă deplin – sau poate deloc – conştient de ele), de a observa trăsăturile de personalitate şi de a le modela (spre accentuare pe cele bune, spre estompare pe cele rele); de a simţi azi ce-şi va dori copilul în viitor, iar atunci când există mai multe posibilităţi, de a-şi manifesta înţelepciunea proprie îndrumându-l să aleagă printr-o expunere, printr-o comunicare (ce se poate adresa raţiunii, afectivităţii sau ambelor, potrivit cu vârsta şi caracteristicilor minorului) prin care să-i transmită, să-i contureze o imagine a personalităţii viitoare, pe care copilul să o poată simţi în prezent, spre a o înţelege, spre a şti de ce şi nu altfel. E. Florian, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 367. În acelaşi sens a se vedea M. N. Costin în Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 217
38
45
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Acesta este sensul conceptelor ce definesc în legea română obligaţiile părintelui de „educare, învăţare şi pregătire profesională potrivit cu însuşirile”39 tânărului. Şi chiar mai mult, căci primului îi revine îndatorirea universală şi complexă „de a-l forma pentru viaţă”40. Iar
în
cetăţenia,
aceste adopţia
condiţii, fiind,
în
vedem fapt,
cum,
numele,
aspecte
care
influenţează în mod evident chiar viaţa copilului, nu pot fi nicidecum tăiate de pe lista atributelor ocrotirii părinteşti. Menţinându-ne
încă
în
sfera
acestei
ocrotiri
părinteşti, nu putem să nu remarcăm marea scădere a legii care prevăzând obligaţia părintelui de a „îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică [a copilului] de educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului spre a-i fi de folos colectivităţii” uită – pare-se – un lucru fundamental şi anume că acel copil, în primul rând e o fiinţă şi o fiinţă umană, drept pentru care părintele ar trebui să aibă în
primul rând şi mai presus de toate
îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, de armonia mentală şi sufletească, de starea de bine interior, de împlinirea afectivă a lui. Astfel am fi tentaţi să mergem cu gândul spre ideea că statul are nevoie de Codul familiei, art. 101; în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 108 al. 2 şi art. 123 40 E. Florian, op. cit., p. 362 39
46
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
indivizi puternici şi sănătoşi care să fie dresaţi, poate chiar programaţi (din expresiile „educare”, „învăţare” şi „pregătire în conformitate cu ţelurile statului” se poate deduce şi acest lucru) să îndeplinească anumite sarcini (chiar dacă în prezentul istoric ele poartă numele de „profesii”) în conformitate cu obiectivele pe care forţele politice („statul”) le stabilesc la un moment dat. Concepţia nu e nouă ci o întâlnim chiar (şi poate cel mai explicit precizată) la Platon, iar în timpurile moderne la Marx şi Enghels. Ambele variante caută modalităţi de satisfacere a binelui colectiv înţeles în primul caz prin necesara educaţie morală a cetăţeanului, iar în cel de-al doilea prin renunţarea la proprietatea privată, percepută ca „sursă a tuturor inegalităţilor”, „mărul discordiei” dintre oameni. Însă de fiecare dată individul e umilit, e subjugat
puterii
„colectivităţii”.
statale
Aceşti
sau
pierdut
filosofi-reformatori
în de
masa sisteme
sociale, dincolo de marile merite pe care le-au avut şi pe care nimeni nu le tăgăduieşte – au uitat de asemenea – pare-se – precum legiuitorul român, de un aspect aparent nesemnificativ, dar, în opinia noastră, de o importanţă capitală: Omul. Fiecare în parte au încercat să pună bazele unei comunităţi, dar au sfârşit prin a descrie o veritabilă turmă organizată, o masă informă de entităţi omogene, nediferenţiate, lipsite de voinţă, lipsite de conştiinţa de 47
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
sine, pentru că singurul lucru important şi pe care trebuiau să-l ştie era acela că sunt celule ale unui organism de a cărui bună funcţionare se făceau responsabile şi că trebuie să-şi îndeplinească rolul să-şi facă datoria şi atâta tot. Munca şi datoria, atât şi nimic mai mult. Vite de povară! Roboţi preparaţi să execute un anumit lucru! Nici vorbă de personalitate sau de bine individual. Nu, pentru însuşi individul nu există, în aceste concepţii. Şi tocmai de aceea ele ori au devenit utopice ori au eşuat lamentabil pe portativul istoriei. Căci Universul dacă ar fi vrut omogenitate ar fi creat omogenitate şi nediferenţiere. Dar el a vrut să se oglindească într-o multitudine de forme de viaţă cât mai variate, fie ele chiar şi umane. Şi atunci de ce societatea să se împotrivească Naturii, atunci când Natura însăşi a experimentat că Legea Evoluţiei presupune colaborare şi nu
repetare,
presupune
consens
şi
nu
preluare,
presupune înţelegere şi nu acceptare. Căci orice strop de rouă este esenţă din esenţa Apei, dar fiecare strop se naşte din seva altui fir de iarbă şi poartă în sine o altă imagine a Soarelui dulce îmbrăţişând Pământul cu mângâierea razelor sale.
La fel şi omul, celulă a Universului, este el însuşi un univers în sine şi ca orice univers, are dreptul de a fi fericit, iar ca celulă, are şi obligaţia de a fi fericit. 48
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
De aceea accentul trebuie pus pe om, căci dacă Universul vrea ca omul să fie fericit, cu atât mai mult trebuie să vrea legiuitorul social. Şi Universul mai vrea – pentru ca fericirea omului să poată fi pusă în practică şi garantată – o comunitate reală de fiinţe, nu o piftie de societate
(scuzată-mi
fie
expresia
culinară),
o
comunitate bazată pe alăturarea dintre oameni ca entităţi conştiente, responsabile, autodeterminate, care, cu o voinţă liberă şi suverană hotărăsc de comun acord să beneficieze de avantajele „jocului de echipă”, căci asta trebuie să fie, o echipă în care, fiecare membru este responsabil de „victoria” sau „înfrângerea” tuturor, de binele sau răul întregului, sau al fiecăruia în parte. Acum Universul aşteaptă de la om să se comporte ca o fiinţă matură, acum trebuie depăşite barierele unităţii telurice cosangvine – ce i-a unit, mai bine zis, legat – pe indivizi cândva. Adevărata uniune trebuie să pornească acum din suflet şi din minte şi să ajungă la nivel de conştiinţă. Indivizii trebuie să se conştientizeze unii pe alţii să se dăruiască unii altora, să trăiască unii prin alţii. Căci aşa cum Universul cel Mare trăieşte prin atâtea forme distincte spre a fi fericit, la fel şi omul trebuie, spre a atinge aceeaşi stare, să trăiască prin ceilalţi oameni distincţi. Facem o paranteză pentru a exprima că de acelaşi spirit al neînţelegerii adevăratelor trăsături ale fiinţei 49
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
umane, a fost pătruns legiuitorul român şi la edictarea actualei constituţii, care în loc să înceapă cu un preambul în care să se afirme unitatea de concepţie, de trăire şi simţire a românilor ca fiinţe umane conştiente de rolul lor la nivelul – cel puţin – al raporturilor cu ceilalţi oameni (precum de exemplu este cazul Legii fundamentale a Germaniei din 1949, sau a noii Constituţii a Rusiei, din 1993), iar apoi să continue cu titlul „Drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” – şi nu „cetăţeanului”! – începând cu cele definitorii pentru însăşi noţiunea de fiinţă umană (dreptul la viaţă, conştiinţă, demnitate, liberă dezvoltare, etc.) şi apoi cu cele sociale (libertatea fizică, dreptul la muncă, la grevă, la
familie,
proclamă
etc.),
sus
şi
Constituţia tare
României,
spuneam,
supremaţia statului,
căruia
individul, cetăţeanul îi aparţine (a se vedea noua definiţie a cetăţeniei = apartenenţa şi legătura (s.n.) cetăţeanului cu statul) ca un bun pe care-l are în proprietate (amintindu-ne de medievala instituţie a „legării de glie” = şerbia), recunoscându-i acestuia ca prime valori libertatea fizică (art. 22 şi lungul art. 23), dreptul la apărare – ca şi cum între oameni ar trebui să domnească o duşmănie continuă (şi nu raporturi de înţelegere şi cooperare) după principiul „homo homini lupus” – libera circulaţie, dreptul la privatitate (adică fuga, izolarea de ceilalţi) şi abia după aceea, conştiinţa, 50
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
credinţa, opiniile, exprimarea, familia (într-un cuvânt valorile spirituale). Pe considerentele expuse până acum, dar şi bazându-ne pe alte aspecte neamintite în spaţiul restrâns al acestei lucrări41 propunem a se prevedea expres îndatorirea părintelui de a aspira la o cât mai armonioasă
dezvoltare
spirituală
a
copilului
care
presupune: –
o atmosferă de pace, calm, echilibru sufletesc, o stare de seninătate şi de mulţumire, de bucurie de viaţă (toate acestea definind de fapt exact ceea ce numim „copilărie” şi care îşi pune amprenta, iar uneori chiar determină destinul, mersul tânărului pe tot parcursul Drumului Vieţii);
–
antrenarea şi dezvoltarea facultăţilor mintale, a capacităţii
de
raţionamentului,
analiză
şi
precum
înţelegere, şi
a
logicii
deprinderea
cu
libertatea gândirii, dincolo de orice concepţie sau preconcepţie; –
apoi
educarea
(morală,
ştiinţifică,
religioasă,
socială, etc.), învăţătura, sănătatea, dezvoltarea fizică;
Facem trimitere la articolele noastre cu propuneri de modificare a Constituţiei (în ceea ce priveşte recunoaşterea şi afirmarea anumitor valori specifice omului ca fiinţă socială şi comunităţii. Ca parte a marelui lanţ planetar de ecosisteme, faţă de care ne revine responsabilitatea unui comportament responsabil şi conform cu legile universale ale Naturii), lucrări ce încă nu au văzut lumina tiparului. 41
51
Aurelian Burcu
–
şi
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
numai
profesională,
după care
toate
acestea,
presupune
în
pregătirea
primul
rând
existenţa unei concepţii despre viaţă şi lume, o cosmogonie şi un sistem de valori la care copilul să se raporteze, să ştie ce să aleagă a face la un moment dat şi de ce; –
asigurarea unei baze materiale.
Şi dacă nu se respectă aceste valori se întâmplă … exact ceea ce se întâmplă: generaţii întregi de tineri purtaţi în derivă pe valurile Oceanului zbuciumat al vieţii şi eşuaţi pe plajele pustii ale disperării; generaţii întregi de adulţi mânaţi de furtuna dorinţelor într-o goană asiduă după satisfacţie, după împlinire – care, de cele mai multe ori se prezintă sub iluzia înavuţirii materiale – sclavi ai patimilor puşi în lanţurile robiei muncii, privaţi de „timpul necesar” spre a gândi, spre a simţi … spre a fi. Şi mai la urmă, generaţii întregi de bătrâni aruncaţi la groapa de gunoi a societăţii, rebuturi nefolositoare, maşini casate, dar care au servit cândva jocului de-a goana după vânt, ei înşişi nişte învinşi faţă de
sine,
căci abia
acum
realizează
deşertăciunea
mizerabilă a iluziei, mocirla în care s-au scăldat cu tot patosul, atunci când aveau datoria de a se curăţa şi mai mult. Şi poate că acum ştiu ce trebuia şi ce ar trebui făcut în continuare. Dar cine mai ascultă la nişte 52
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bătrâni ramoliţi? Acei pe care, ei înşişi i-au învăţat falsele valori, încă de când erau mici, iar când au crescut i-au luat de mână şi i-au purtat să deprindă regulile perfidului joc de-a v-aţi-ascunselea de sine? Nu, siguranţă că nu mai e nimeni să-i asculte … şi timpul e scurt, viaţa le expiră … iar cei rămaşi continuă ca o fatalitate aceeaşi goană oarbă după nefericire! Ba încă perfecţionându-şi şi mai mult metodele sadice de achiziţie a ei … Poate doar noii născuţi … dacă s-ar putea sta de vorbă cu ei înainte ca „cei mari” să-i ademenească şi să-i prindă în lanţul ignoranţei şi-al pierzaniei de sine … Poate că totuşi cei 7 ani de-acasă sunt singurii care mai pot salva omenirea …
53
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Disculpare Acestei lucrări i s-ar putea obiecta lipsa caracterului academic; neîncadrarea în standardele tiparelor „liniei ştiinţifice”; poate inconvenienţa şi oralitatea stilului şi poate multe altele. În apărare ne vom permite a invoca spiritul eminescian şi universala valabilitate a zicerilor sale: E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe Şi-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii Toate cer intrarea-n lume Cer veşmintele vorbirii. Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îşi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul?
54
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Şi în plus, definind „disertaţia” ca „pledoarie publică susţinută în argumentarea unei idei”, ne apare acum şi mai justificată opţiunea noastră pentru această modalitate de expunere a unei noi viziuni desprinsă dintr-o veche reglementare a relaţiilor interumane. Exprimându-ne speranţa de a fi reuşit o apropiere, măcar relativă, de esenţa unei realităţi, dacă nu prezente, cel puţin proxime, ne manifestăm dorinţa de a încheia, aşa cum am început, cu vorbele filosofului Ernest
Bernea,
ca
îndemn
spre
responsabilitatea
împlinirii datoriei de A fi … fericiţi: „Lumea e tulburătoare, cu necunoscute şi poveri; drept, este totodată plină de cântecul creaţiei şi împlinirii. Lumea noastră nu e un vis, nu e o umbră halucinantă, ci o realitate substanţială şi armonioasă în care fiece consum e un prilej de înnoire, fiecare somn al morţii o naştere din nou, o înviere. Şi de aceea cu sufletul deschis să ne plecăm în faţa misterului creaţiei, să-i cucerim înţelesul şi, ca nimbaţi cu săgeţile soarelui să cultivăm ogorul nostru, al nostru, cei ce iubim plugăria şi poezia, meşteşugul şi arta, rod al vieţii necunoscute într-o lume ignorantă. Dar de aici, din bătătura noastră să dăm mâna cu mesagerii spiritului creator, pentru că cerul nostru nu e gol, ci lăcaş de aur şi bucurie al celor însetaţi de comori nepieritoare.”
55
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Ultimul cuvânt …
Această
lucrare
este
neterminată
…
Ea
reprezintă abia un început. Începutul unei cărţi? Al unei teorii? Poate o teorie nouă … dar poate la fel de veche precum omul însuşi. Poate că de când suntem am visat la vremurile când vom strânge rândurile, când ne vom apropia mai mult unii de alţii, când vom face roată … dar nu în jurul focului … nu, căci de data aceasta ne vom încălzi la flăcările iubirii din sufletele noastre şi ne vom lumina drumul spre stele cu torţa cunoaşterii, iar conştiinţa ne va fi călăuză credincioasă în zborul nostru spre sensul raţiunii de a fi, spre noi înşine, spre … eternitate.
56
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bibliografie 1.
Gh. Boboş, G. Vlădica Raţiu – Răspunderea, responsabilitatea şi constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996
2.
A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, V. Ursa – Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, 1980
3.
M. Banciu – Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, 1995
4.
E. A. Barasch, A. Ionaşcu, I. Anca, V. Econosun, I. Meşter, I. Rucăreanu, S. Zilberstein – Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966
5.
E. A. Barasch, I. Meşter, S. Zilberstein – Ocrotirea părintească (Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
6.
Gh. Belein – Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987
7.
I. P. Filipescu – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997
8.
I. P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
9.
E. Florian – Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
10. A. Bacaci – Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986 11. I. Albu – Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 12. C. Schifirneţ – Educaţia adulţilor în schimbare, Ed. Fiat Lux, Bucureşti, 1997 13. G. Văideanu – Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988 14. P. Iluţ – Familia – cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995
15. O. Ţinca – Constituţii şi alte texte, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995
57
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DICŢIONAR DE TERMENI
Voinţa = valenţa specifică şi definitorie pentru fiinţa umană care-i imprimă acesteia impulsul creator şi dorinţa
de
autodeterminare,
statornicindu-i
astfel
condiţia în gama formelor de manifestare Capacitatea: – de folosinţă = recunoaşterea de către societate a condiţiilor umane; dreptul la voinţă – de exerciţiu = recunoaşterea de către societate a posibilităţii şi libertăţii relative a individului de a-şi manifesta în exterior – în anumite limite – voinţa, intrând în relaţie (raport) cu ceilalţi membrii ai corpului social; dreptul la exprimarea voinţei Discernământul = posibilitatea fiinţei umane de a conştientiza realităţile în mijlocul cărora trăieşte, de a aprecia just valorile stabilite şi unanim recunoscute la un moment dat, de către societate Responsabilitatea = atitudine interioară de respect, de pietate faţă de valorile unui anumit sistem (sistem social, ca membru al corpului social sau sistemul natural – universal – ca fiinţă conştientă) bazată pe înţelegerea esenţei şi rostului lor, a mecanismelor care le fac necesară existenţa precum şi a celor ce le ocrotesc şi a căror nerespectare atrage consecutiv răspunderea 58
Aurelian Burcu
Răspunderea
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
=
conduită
exterioară,
impusă
individului conştient prin sancţiunea normei încălcate şi care fusese instituită pentru a proteja valorile unui sistem
Conştienţa = stare specifică fiinţei umane de a înţelege realităţile în mijlocul cărora trăieşte; în sistemul socio-juridic este echivalentă cu discernământul
Conştiinţa = componentă esenţială şi structură supremă a fiinţei umane, centru de analiză şi percepere la nivel de trăire superioară a realităţilor înconjurătoare, orientată în direcţia identificării cu acestea, cu sensul logic al esenţei universale
– metaforic spus reprezintă imaginea oceanului reflectată în fiecare strop de rouă
Reprezentarea = procedeul prin care voinţa unei persoane – pentru a se manifesta în dimensiunea unei anumite realităţi, la care astfel nu ar fi avut acces – împrumută voinţa alteia, spre a se sluji de aceasta ca de un instrument care să-i permită libertatea de exprimare şi acţiune în direcţia satisfacerii anumitor interese ale ei înşişi 59
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Mandatul social = sarcină instituită de către comunitate la adresa părinţilor (şi altor persoane) de a administra, gestiona şi ocroti interesele membrilor săi minori,
ca
satisfacerii
parte şi
a
interesului
împlinirii
public
binelui
în
vederea
individual
prin
intermediul celui general, în sens larg se înţelege instituţia ocrotirii tuturor persoanelor fără discernământ
60
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA UMANITĂŢII
61
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Motto:
Nici un copil nu aparţine părinţilor săi, ci Umanităţii
Copiii voştri nu sunt ai voştri; Ei sunt fiii şi fiicele dorului de viaţă Ei vin prin voi dar nu vin pentru voi Şi deşi sunt cu voi nu vă aparţin Puteţi să le daţi dragostea voastră, dar nu şi gândurile voastre Căci ei au propriile gânduri; Puteţi da corpurilor lor o casă, dar nu şi sufletelor lor Căci sufletele lor locuiesc în casa de la Răsărit pe care n-o puteţi vizita nici măcar în visele voastre. Poate să vă preocupe existenţa lor, însă nu încercaţi să vi-i asemuiţi, căci viaţa merge înainte
Kahlil Gibran
62
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA UMANITĂŢII Purtată de briza iluziei deşarte fantasma eternului, hăituită de limitele timpului, alunecă plăpând şi ispititor de dulce peste mucegaiul lumeştilor făpturi de viaţă, stârnind euforia lascivităţii, agale prelinsă în stropi mari de rouă timpurie pe streaşina materiei adânc penetrată de preanesupusa voinţă a unui demiurg strălucitor şi puternic, profan şi sublim, tronând din jilţul de flăcări şi stele peste regatul cognoscibilităţii, zămislit din însăşi împreunarea Zeiţei Dimineţii cu Amurgul Universului. * Trăim într-o lume bântuită de furtuna uitării, sufocată de valurile tristeţii, zguduită de vulcanii disperării… Trăim într-un timp măcinat de imaginea devenirii, sumbru încătuşat de amintirea trecutului… Trăim într-o criză profundă de noi… Trăim… * Dar oare trăim? A fost cineva o dată care a exclamat: “Gândesc deci exist!” – şi a murit la fel ca orice muritor de rând… A murit pentru că nu e suficient să exişti, ci trebuie să 63
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
participi activ, să te implici dinamic şi constructiv, să te conştientizezi de raţiunea acestei existenţe, să îţi asumi responsabilitatea clădirii ei… să trăieşti. E uşor să te laşi legănat de valurile manifestării ca o algă agăţată de malul existenţei, oscilând alene în sus şi-n jos pe undele cunoaşterii ignorate în totalitate şi într-o profundă nepăsare faţă de ce-a fost sau va să fie, mulţumindu-te să te complaci într-o lascivă stare de vegetativitate, sub iluzia aşa-zisei “mulţumiri de sine”, când tu, de fapt, nici nu şti cine eşti, nici nu şti ce doreşti şi nici ce cauţi acolo, nu şti nici unde, când, cum, dincotro şi spre ce se îndreaptă râul care te îmbată cu foşnetul fiinţei sale, vrând parcă să-ţi pună la încercare tăria vigilenţei şi puterea conştiinţei, vigoarea minţii şi curajul de a cunoaşte realitatea. Purtaţi de farmecul ignoranţei după ce ni s-a dat focul – care să încălzească gheaţa din sufletele noastre – am făurit săbii şi suliţi, arcuri şi săgeţi şi am ameninţat cu ele Înalturile în dorinţa nechibzuită de a cere mai mult: mai mult grâu, mai multă carne, mai multă plăcere. Dar Zeii s-au supărat pe noi, şi ne-au pedepsit prin foamete şi războaie şi boli şi dezastru şi altele ca să ne fie învăţătură de minte să fim atenţi la legile vieţii. Şi ne-am potolit o vreme… însă ni s-a dat apoi puterea aburului şi forţa mecanicii smulsă din măruntaiele fecundei materii. Iar noi ne-am folosit de ea ca de un nou prilej de 64
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
răzvrătire: am vrut să dovedim măreţia, puterea şi tăria noastră; am vrut să dovedim că putem supune totul, inclusiv Natura – de aceea am imaginat maşini pe măsură şi le-am botezat în concordanţă cu meschina noastră aroganţă: “Titanic”. Crunta pedeapsă ce a urmat ne este de acum binecunoscută: cataclisme, războaie, foamete şi boli, moarte şi suferinţă… Liniştiţi şi supuşi, puţin (însă doar puţin) speriaţi (mai bine zis îngrijoraţi) ne-am gândit că poate ar trebui să învăţăm, totuşi, ceva din toate acestea; că poate nu suntem decât nişte amărâţi de elevi la Grandioasa Şcoală a Vieţii şi că pentru nivelul nostru există anumite legi, principii, datorii care ar trebui respectate şi îndeplinite. De aceea am început să ne strângem din toate colţurile micii planete albastre să ne întrunim să discutăm, să ne organizăm, să trecem la fapte – să ne schimbăm. Dar când ne-am numărat – stupoare: eram nu insuficienţi, ci nesemnificativ de puţini. Iar aceasta întrucât fraţii noştri şi semeni întru raţiune (oare merităm acest atribut?) găsiseră altceva mai bun de făcut: în loc să participe activ la cursurile vieţii, ei, dezertori neastâmpăraţi, se jucau pe terenul de fotbal cu acele “Dinamis” explozive puse la îndemâna lor de preaneîndurătoarele
Puteri
Cosmice
conform
principiului că paharul trebuie băut până la fund ca să simţi cu adevărat savoarea otrăvii cum penetrează 65
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mădularele fiinţei. Uitaseră de mult de forţa aburului, acum aveau alte jucării evident mai performante: electricitatea, energia elementelor (atomismul: fisiune, fuziune), energia cristalelor (laserul), energia vieţii în transformare (bioenergia) – şi de aici goana după maşini din ce în ce mai performante capabile să satisfacă într-o tot mai mare măsură poftele şi capriciile umane, culminând
cu
roboţii,
cu
superordinatoarele,
cu
androizii. Dar nu acestea sunt lucrurile rele – căci ele, prin însăşi natura lor reprezintă un dat al devenirii, simple instrumente de lucru ce nu au tangenţă cu sfera noţiunilor de bine şi rău. Singură atitudinea umană se supune acestei realităţi. Şi omul, în dorinţa de a crea o maşină care să-i semene, a ajuns el însuşi să semene unei maşini, să-i copieze modul de gândire, simţire şi utilizare. Da, utilizare căci acum noi, oamenii, trăim “în reţea”, suntem “conectaţi” unii de alţii, ne “utilizăm” unii pe alţii. Nu mai simţim pentru că nu avem timp, fiindcă trebuie să “procesăm” un volum mare de “informaţii”. De fapt e impropriu spus că noi o procesăm, ceea ce ar presupune gândire, dar ne este interzisă gândirea – acum
reţeaua
gândeşte
prin
noi
–
căci
oricum
computerul nostru de bord nu ar putea face faţă de unul singur acestui fluviu informaţional în care totul se supune regulii binare a lui 0 (zero) şi 1(unu). Da, căci 66
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pentru calculator totul este doar 0 şi 1: simplu şi concret! Dar cât de profund şi de complex! 0 şi 1 vedea şi Pitagora, însă el percepea în 0 principiul matern, feminin, dătător de viaţă, mistic şi profund, blând şi înţelept, leagănul şi echilibrul universului; iar în 1 – principiul masculin, viguros, copulator, activ şi energic, dinamizant, raţional, ordonator, luminos – acel Luceafăr al cunoaşterii, maestrul spiritual ce o învaţă pe Eva creaţiei cărarea ascezei spre devenirea fiinţei, prin metamorfozarea imanenţei greşelii în permanenţa legii. Numai împreunându-se acestea două – 0 şi 1 – vor putea oglindi în ele imaginea complexă a Realităţii în tendinţa ei de transmutare în Eternitate. Noi însă, nu vedem decât coaja, exteriorul şi, deşi vehiculăm concepte precum – antimaterie, teleportare, viteză superluminică, eter, relativitate, Univers etc – nu înţelegem nimic din toate acestea… pentru că nu înţelegem ce e aceea viaţă… pentru că nu învăţăm să stăm de vorbă cu firul de iarbă, cu umbra pădurii, cu pârâul de munte sau întinderea mării … pentru că nu le cunoaştem… pentru că nu ne cunoaştem… pentru că ne ignorăm; pentru că….. Trăim împreună şi totuşi fiecare e singur; e singur fiindcă nu are timp să-i vadă pe ceilalţi… fiindcă e prins în sistem şi nu poate să iasă… fiindcă nu vrea să iasă… căci nu ştie de ce…. Întrucât nici nu se întreabă de ce… pentru că nici nu gândeşte… 67
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
deoarece prin mintea lui doar se vehiculează anumite informaţii preconcepute, prelucrate… şi el le crede (dar oare crede? Nu, căci nu are timp să analizeze!) mă rog consideră… El consideră că omul are puterea de a crea sau distruge o maşină. Dar mai consideră şi că oamenii sunt maşini!… Deci se poate hotărî asupra naşterii, vieţii sau morţii unei astfel de maşini!… Totul nu e decât un simplu proces tehnologic (putem chiar multiplica – clona – aceste “aparate”, după dorinţă!?). De aceea am imaginat o tehnică specială – avortul – pe care am ridicat-o la rang de instituţie, tocmai pentru a sublinia monstruozitatea acestei crime înfăptuită de specia umană împotriva ei înseşi.
*
Dar iată că în mijlocul acestei orgii apocaliptice, o făptură are curajul efortului de a ieşi din mlaştina prostituţiei intelectuale şi, cu paşi din ce în ce mai siguri, răzbind cu greu prin mentalităţile epocii sale, se adresează înţelepciunii magistratului, cerându-i să pună capăt măcelului. El este bărbatul – soţ, tată, om, fiinţă… Are el vreo îndreptăţire în acest sens? Dacă da, care este aceasta şi de ce natură: morală, religioasă, filosofică, legală, etc? Iar dacă nu – de ce nu? Pe ce motive? 68
Aurelian Burcu
Iată
ce
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
întrebări
mustesc
de
acum
în
mintea
magistrului şi nu-i dau răgazul să mai contemple aşternerea primăverii asupra naturii renăscânde şi nici simfonia vieţii revărsată peste imaginea firii din mii şi mii de glasuri. Iar soarele poate răsări de acum şi singur scăldând în văpăi multicolore geana dimineţii, căci procesele Naturii oricum se derulează în acord cu Marea Înţelepciune Universală iar Legile ei sunt mai presus de a putea fi atinse prin iluzia Erorii. Singur omul e supus tentaţiei pentru că singur el are libertatea de a decide, de a alege asumându-şi deplina responsabilitate… Şi magistrul e pus să aleagă… să aleagă pentru oameni calea menită ai
feri
de
capcana
erorii…
De
aceea
îi
revine
responsabilitatea deciziei… Dar se bazează pe lumina Înţelepciunii ce-i va dezvălui limpede dimensiunile realităţilor şi, închinându-şi mintea în faţa Altarului Vieţii, purcede la luptă; la lupta cu argumentele având ca singure arme: conştiinţa şi raţionamentul. Şi iată cum gândeşte el încercând să răspundă întrebării dacă are soţul dreptul de a o împiedica pe soţie să avorteze:
1. În primul rând toate procesele biologice care se petrec între momentul “însămânţării” femeii şi cel al naşterii au loc în trupul ei, or nimeni nu poate avea vreun drept asupra altei persoane, căci au depăşit deja 69
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de multişor tenebroasele epoci ale omului – bun de folosinţă generală, ale omului – proprietate a cuiva. De aceea, sintetizând, o reprezentantă a sexului frumos a spus cândva că: “abdomenul îmi aparţine numai mie” – pe bună dreptate – “şi tot ce se întâmplă acolo este al meu”42.
Pornind
de
aici,
conform
principiului
constituţional43 potrivit căruia “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” ar fi normal ca femeia să hotărască liber şi neîngrădit dacă vrea sau nu să nască, dacă vrea sau nu să avorteze. În acest sens este şi decizia celebră – care a stat la baza fundamentului mişcării feministe – pronunţată în procesul Roe versus Wade (1966) prin care în SUA s-a legalizat avortul, judecătorul Henry Blackmun de la Curtea supremă motivând hotărârea luată prin aceea că femeile au un drept constituţional general la privativitate (privacy)44. Desigur, privind înapoi în timp, de-a lungul existenţei umane problema femeii a fost deseori pusă în discuţie. S-au găsit numeroase voci care – cu argumente la baza cărora se afla de cele mai multe ori interesul, invocând în acest sens şi considerente anatomice cam fiziologice – au încercat să dovedească faptul că femeia este din natură 42 43 44
70
G. Teusscu – op. cit. p. 10 Vezi Constituţia României, art. 26 al. 2 Dan Oprescu – op. Cit. p. 118
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
o fiinţă slabă, dependentă de bărbat, ba chiar mai mult, prin însăşi constituţia naturii ei, ar avea o slăbiciune mintală ce o face inferioară bărbatului. Menirea pe care o considerau ca reducându-se unic la vocaţia “firească” a acesteia de a fi soţie şi mamă era singurul domeniu de activitate acordat ei de natură şi oameni. Întreaga filosofie greacă cu Aristotel şi Platon, vechile civilizaţii egiptene
şi
babiloniene
s-au
mândrit
cu
această
inferiorizare a femeii45. În schimb puhoaiele “barbare” care au invadat Europa de est, au venit cu concepţii mult mai ridicate, femeile putând ajunge chiar şef de trib atunci când întreceau în capacitate şi vrednicie pe bărbaţi, iar în sânul familiei şi clanului – potrivit lui Tacitus – avea destule drepturi, era respectată şi ascultată chiar şi în treburile politice. În Evul Mediu nu numai că nu s-a ameliorat soarta femeii, dar chiar s-au mărit restricţiile. În vremea feudalităţii seniorul avea putere deplină de proprietate asupra tuturor femeilor din domeniul său şi acel ruşinos “jusprimae-noctis” ca drept considerat al stăpânului. Prin tradiţie era obligată la supunere. Singurul glas care a îndrăznit să afirme egalitatea femeii cu bărbatul în drepturile sale naturale, în perioada discutată, a fost cel al lui Luther. Femeia, a spus el, nu se poate dispensa de
Pentru o reuşită prezentare a acestei probleme a se vedea D. Oprescu “Filosofia avortului”, Ed. Trei, 1997 45
71
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bărbat, după cum ea nu poate trăi fără apă şi fără mâncare. În mod reciproc, bărbatul nu se poate dispensa de femeie. Poate oare cineva împiedica natura să-şi ducă la îndeplinire legile ei fireşti46? În secolele XVII-XVIII se manifestă aparent o rigiditate în moravuri, legăturile între soţi fiind mai solide dar şi acestea adesea subordonate unor interese. Abia secolul trecut a acordat în unele ţări anumite drepturi, revenind ţărilor anglo-saxone şi în special Americii misiunea de a demonstra ce resurse intelectuale şi manuale nebănuite zac în comoara numită “femeie” şi pe care numai orbirea prostiei masculine, zămislită din tenebrele concepţiilor sociale a împiedicat-o să iasă la lumină. În prezent avem – slavă Domnului – mişcarea feministă în calitate de garant al unui eventual echilibru – deseori fragil şi pe muchie de cuţit – între cei doi poli ale manifestării naturii prin om: bărbatul şi femeia. Şi nu se poate nega că, în ciuda activităţii acestei mişcări, şi
a
drepturilor
prevăzute
în
diferite
legislaţii
constituţionale din lume, acel drept la privatitate de care se făcea vorbire în decizia Curţii americane anterior amintite, nu este nici pe departe deplin şi respectat. Femeile, în fapt sunt nelibere în această privatitate, întrucât, cel mai adesea bărbaţii le obligă să rămână
A se vedea V. Beliş, D. Ciornei – în “Tratat de medicină legală” vol. II, Ed. Medicală 1995, p. 357-358
46
72
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
într-o stare de subordonare sexuală care constituie, în acelaşi
timp,
baza
contemporană
a
condiţiei
de
subordonare economică şi politică; şi nu e nevoie să fie cineva “credincios” într-ale feminismului recunoaşte faptul
pentru a
banal că în aşa-zisa lor privatitate,
femeile sunt adesea violate sau, în orice caz se abuzează de ele. De aceea este imperios necesar să-i lăsăm posibilitatea unui remediu (fie el chiar şi parţial) împotriva brutalităţii şi animalităţii bărbatului.
2. Pe de altă parte avortul reprezintă şi o acţiune de terapie psihologică: femeia se află în faţa primei ei sarcini, este nepregătită pentru rolul de mamă, stresată, speriată. Ceva se întâmplă cu trupul ei; dar nu numai cu trupul, ci întregul psihic, întreaga sa fiinţă suferă o profundă şi marcantă transformare. I se schimbă total stilul de viaţă – atât în perioada sarcinii, cât şi după aceea; i se vor impune numeroase restricţii – alimentare, comportamentale etc; lumea o priveşte altfel, ea se priveşte pe sine altfel… Şi apoi dacă acel copil se va naşte cu malformaţii – mai mult sau mai puţin din vina ei? Îşi poate asuma riscul de a aduce pe lume o fiinţă care va suferi toată viaţa? Sau dacă nu are ce să-i dea de mâncare, nu are adăpost etc şi noul, viitorul om va trebui să crească în nevoi, hrănindu-se cu firimituri din gunoaie, înnotând printre viermi şi muşte, luptându-se 73
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cu pisicile şi câinii vagabonzi pentru un rest de pâine mucegăită, trăind în ploaie şi viscol, chinuit de friguri, urmărit de frică, torturat de boli? – dar cea mai grea durere fiind aceea de a se şti un nimeni, o simplă “bucată
de
carne”
supravieţuind
prin
canale
şi
tomberoane. Atunci el îşi va fi dorind să fi murit de mic, sau nici să nu se fi născut… şi primul blestem se va abate asupra femeii care l-a adus pe lume: mama sa… 3. Conform legii, femeia şi bărbatul sunt egali în privinţa
tratamentului47
şi
au
dreptul
la
“libera
dezvoltare a personalităţii”48 lor. De aceea femeia are toată îndrituirea de a-şi contura o imagine socială în concordanţă cu voinţa şi dorinţa sa, de a-i fi respectată demnitatea şi statutul de fiinţă umană conform legii fundamentale – Constituţia. Or, realitatea socială, mentalul maselor nu se ridică – cel mai adesea – la nivelul dezideratelor şi realităţilor cuprinse în legi, astfel încât, prinsă în mlaştina preconcepţiilor – având ca suport tradiţionalismul ţărănesc, tribalismul, în fapt (cum ar spune cineva49) – unei
societăţi
care,
în
imaturitatea sa refuză cu stoicism să discute despre probleme evidente, despre aspectele reale ale vieţii – în Art. 16 şi art. 4 al. 2 din Constituţia României prevăd că “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice” “fără deosebire de… sex” 48 Constituţia României, art. 1 al. 3 49 Vezi Dan Oprescu 47
74
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
timp ce ascunzându-se încă după edenica frunză a Evei se roşeşte toată de propria-i prostie ridicată la rang de principiu moral – femeia se vede, într-o astfel de societate, nu numai îngrădită în liberatatea ei de a fi, de a se manifesta, ci şi izgonită, marginalizată, arătată cu degetul (să ne amintim de lapidarismul din vechime – uciderea cu pietre) dacă viaţa ei sexuală nu s-a desfăşurat conform regulilor “normale”, primitiviste – când, în fapt, aceiaşi oameni care îşi permit să râdă de ea dacă a rămas însărcinată şi nu are soţ, ei înşişi cum spuneau, se dedau adesea celor mai crunte orgii crezând că, ascunzându-se după deget prin observarea paiului din ochiul celuilalt, vor scăpa de oprobiul pe care-l merită inzecit. În aceste condiţii deci, vedem cât de necesară este libertatea femeii de a hotărî asupra întreprinderii măsurii avortului, tocmai ca o modalitate menită a o ajuta să se integreze grupului social, într-o lume încă rămasă în urma timpurilor în care trăieşte;
4. Bărbaţilor le e uşor să acuze şi să ceară; ei au însămânţat şi au plecat, peste 9 luni se întorc să culeagă. La urma urmei 9 luni ca mâine trec (li se cere doar puţintică răbdare) – nu însă şi pentru femeie: căci ea este cea care simte, trăieşte actul creaţiei – să ne amintim de Meşterul Manole: el nu poate ridica mânăstirea până când nu jertfeşte jumătatea cea mai 75
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
importantă a fiinţei sale – pe Anna. Meşterul Manole reprezintă un simbol, însă femeia este chiar realitatea palpabilă. Dacă suferinţa lui Manole e scrisă cu cerneală, suferinţa femeii se scrie cu sânge şi lacrimi, cu griji şi suspine. Ce-i pasă bărbatului: el ştie doar că trebuie să-i satisfacă nevestei poftele şi capriciile şi să o suporte – până ce naşte – aşa urâtă şi deformată şi să ştie că nu poate să meargă şi să facă acum cu ea lucruri pe care le făcea înainte (şi poate cu atât mai bine, căci o gură de libertate nu-i strică nici lui…!). Iar femeia stă acasă şi suferă în tăcere. O doare grija pentru fiinţa ce va să se nască, o doare frica, pentru ea însăşi, Căci în pântecul trupului ei se petrece înspăimântătorul proces al Creaţiei, al creaţiei adevărate la care sunt chemate să lucreze colosalele Forţe ale Vieţii. O doare necunoaşterea şi neputinţa ei de a face ceva; se simte infirmă şi fără nici o autoritate în faţa Universului… Singura atitudine posibilă este umilinţa vis-à-vis de nimicnicia proprie – adevărată faptă de eroism! Putem noi să-i pretindem aşa ceva? Putem noi laşii de masculi să cerem semenelor noastre să fie toate eroi? Şi, paradoxal, deabia atunci dacă se vor ridica spre înălţimea noastră! – Dar noi ceam făcut spre a merita acest titlu? – Nimic, şi nici nu-l merităm, în fapt!… Înţelegând în maniera celui mai prost gust sensul unei religii sublime – Creştinismul – ne-am crezut mari şi tari numai prin faptul că 76
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Dumnezeu “ne-a făcut primii” şi că dacă n-am fi fost noi, cu acea coastă magnifică, Eva n-ar fi existat niciodată. Aşa că o simplă recunoştinţă veşnică este mai mult decât insuficientă şi tocmai de aceea deabia faptul că femeia să ne slujească – precum sclavii – ar mai echilibra puţin balanţa datoriei pe care o are la noi, în calitate de semi-creatori ce ne considerăm! (?) Dacă am privi măcar o clipă împrejur, nu departe de casa noastră, în familia albinelor, am vedea că acolo “bărbaţii” nu au ce căuta; ei nu au dreptul la viaţă (îndeplinesc
doar
funcţia
de
reproducere,
dealtfel
singurul lucru pe care ştiu să-l facă şi, de multe ori nici pe acela suficient de bine după care sunt omorâţi. Şi câtă ordine şi hărnicie şi înţelegere există în stup! Şi la ce rod bogat şi apreciat de toate făpturile – mierea – duc acestea! … Ce-ar fi dacă într-o bună zi Dumnezeu, sătul de atâta destrăbălare şi aroganţă s-ar gândi să pună ordine şi în lumea umană? … Sau poate că tocmai noi, oamenii, avem această misiune de care nu prea suntem conştienţi? 5. Iată de ce este necesar a lăsa femeii deplina libertate să hotărască asupra ei şi asupra consecinţelor manifestării ei, pentru că ea e singura care-şi asumă răspunderea; la urma urmei este vorba de trupul ei, de sănătatea ei fizică şi psihică, de viaţa ei, de demnitatea 77
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
şi dreptul la autodeterminare, de libertatea de a fi om şi a se
manifesta
ca
atare
(toate
fiind
drepturi
constituţionale fundamentale), de riscul participării la procese ale vieţii – pe care tehnologia şi mintea umană nici măcar nu le poate percepe, darămite înţelege în întregime – şi nu în ultimul rând de responsabilitatea faţă de condiţiile în care aduce pe lume o viaţă. Iată de ce legislaţiile statelor lumii au înţeles să permită avortul, e adevărat, până la o anumită vârstă, până la care, în fapt, nici nu se poate vorbi de o fiinţă umană, ci doar de un simplu produs de concepţie, această limită (variind între câteva săptămâni şi 6 luni) fiind impusă din motive terapeutice, pentru protecţia femeii. Şi oricum “răgazul” e suficient pentru ca aceasta să se poată decide, în deplină cunoştiinţă şi responsabilitate. Este vorba deci, de
responsabilitatea
implicată
în
termeni
privind
plănuirea şi întemeierea unei familii, avându-se în vedere şi posibilităţile materiale şi afective de care se vor bucura eventualii copii, dar ţinându-se totodată seama şi de gradul împlinirii profesionale a părinţilor şi/sau de munca pe care aceştia trebuie s-o depună pentru comunitate. În fapt, decizia de a avea o întrerupere de sarcină nu vine câtuşi de puţin
dintr-o “urgentă
nevoie criminală de a da gata o viaţă”50, ci din realizarea
Robin West – “Taking Freedom Seriously”, în “Harvard Law Review”, vol 104, nr. 1/nov. 1990, p. 84
50
78
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
faptului că partenerul este, din punct de vedere financiar şi profesional, un iresponsabil, ori din aceea că societăţii nu-i pasă, la un moment istoric dat, de ceea ce se întâmplă cu copiii, ori de faptul că o mamă care lucrează are, îndeobşte infinite greutăţi la locul de muncă şi acasă. Iată de ce se impunea cu forţa necesităţii acea practică esenţială pentru condiţia umană, denumită “planificare familială”51 şi care, dând curs exercitării dreptului
constituţional
fundamental
la
libertate
al
individului, dă totodată posibilitatea cuplurilor (familiilor, în fapt) de a-şi asuma astfel responsabilitatea (care altfel nici nu ar fi fost de conceput) cu privire la corelarea dezideratelor
cu
posibilităţile
concrete,
în
scopul
manifestării unei atitudini corecte şi conforme cu viaţa societăţii precum şi cu nevoile copiilor născuţi şi a celor ce se vor naşte în viitor52. Se vede clar cum, în aceste condiţii, aducerea pe lume a unor copii pentru care familia respectivă, chiar şi cu sprijinul societăţii, nu are posibilităţi
de
creştere,
educare,
îngrijire
corespunzătoare şi mai ales nu are posibilitatea să le dăruiască afecţiune, reprezintă un grav abuz de drept53,
Astfel în 1966 o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU a stabilit că “dimensiunea familiei trebuie să fie stabilită prin libera alegere a fiecărui individ” 52 A se vedea Planul de acţiune privind politica familială adoptat la Bucureşti în 1974 53 A se vedea în acest sens şi V. Zlătescu op. Cit. p. 20-21 51
79
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cu atât mai grav cu cât el afectează, pe de o parte, pe noii născuţi – cărora li se rezervă mizeria, foamea, ignoranţa, promiscuitatea – iar, pe de alta, societatea în întregul ei, ca dimensiune omogenă de entităţi eterogene unite prin legături profunde şi determinante, născute toate din metafizica jocului existenţial. * În tabăra adversă, bărbatul ar putea veni cu cel puţin următoarele susţineri: 1. Sub paravanul aşa-zisei “responsabilităţi faţă de copilul ce se va naşte” s-a dat, în fapt, frâu liber dezmăţului uman – atât masculin, dar mai ales feminin, prin
chiar
reglementarea
“dreptului
la
planificare
familială”, mască sub care se ascunde – din ce în ce mai puţin, însă, crunta realitate a libertăţii – uneori nelimitate – a avortului, în fapt crimă, ca orice crimă, dar faţă de care societatea, în marea ei ignoranţă, păstrează încă închişi ochii raţiunii şi, dând dovadă de o crasă neînţelegere, lasă încă orgiei cale liberă de manifestare; 2.
De fapt problema principală de la care trebuie
pornit se circumscrie demersului asupra “obiectului” avortului denumit în cât mai felurite chipuri, în directă proporţionalitate cu procentul de ignoranţă lumească: făt, fetus, produs de concepţie, embrion şi prea arareori
80
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
copil sau fiinţă. S-a spus că acel “boţ de carne” nu are cum fi o persoană umană ci, cel mult, un “om în devenire”, o “potenţialitate” şi ca atare nu ar beneficia de drepturile recunoscute omului în general printre care şi dreptul la viaţă. Dincolo de tribalismul grotesc al unui astfel de concepţii – menite a stârni pe retina memoriei imaginea nu prea îndepărtatelor timpuri când, în virtutea legilor sclaviei, o bună parte a oamenilor nu aveau acest statut, de om –
dincolo de abonimabila
confuzie care însoţeşte încă aşa-zisele ştiinţe socioumane şi care, tributare încă unor viziuni mecaniciste, se
scaldă
în
continuare
în
bezna
necunoaşterii
confundând numenul cu fenomenul, esenţa cu aspectul, fiinţa cu forma şi manifestarea sa, dincolo de toate aceste greşeli majore – de care, cel mai rău, refuzăm să ne dăm seama – se află Realitatea Vieţii pe care trebuie să o trăim, se află Legea în faţa căreia trebuie să dăm socoteală, se află Adevărul… şi Adevărul nu ţine cont de părerile noastre umane! Ştiinţa
omenească,
supusă
încă
sclaviei
iluziei
născută din aroganţa unor minţi înfumurate, s-a întrecut pe sine în a-şi da cu părerea în ce priveşte apariţia copilului-om în pântecul mamei. Aceia dintre “savanţi” cel mai profund înglodaţi în materialismul teluric
al
unei
existenţe
bazate
pe
grosialitatea
simţurilor, au afirmat că realitatea trebuie simţită – 81
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
atinsă, gustată, mirosită, văzută cu ochii fizici – pentru a putea considera ca atare şi că, prin urmare copilul există ca om deabia din momentul naşterii sale. Mai târziu, pe măsura dezvoltării tehnicilor medicale s-au impus şi alte variante, care mai de care mai fanteziste. Astfel s-a afirmat că ar avea trăsături umane numai acei “produşi de concepţie” care au mai mult de 28 de săptămâni şi prezintă “semne de viaţă” – adică lungime mai mare de 35 cm şi o greutate de peste 1000 g. (?!) Sau că doar de la 3 luni (14 săptămâni la legiuitorul român) se poate vorbi de om – pe ce motive? Nu se ştie. O dată cu creşterea rolului psihologiei abisale şi a dezvoltării superioare a tehnologiei medicale s-a putut urmări “pe viu” dezvoltarea intrantesivă a fătusului şi “specialiştii” şi-au putut da seama că aceasta încă de foarte timpuriu (neaşteptat de timpuriu pentru minţile lor înguste) – de la 3 săptămâni chiar poate avea percepţii de gradul cald-rece, plăcut-neplăcut, iar de la 6 săptămâni poate să-şi mişte deja degetele de la mână. Aceste
constatări
au
deschis
calea
recunoaşterii
dreptului la viaţă al fiinţei în curs de formare, însă adepţii vechilor concepţii au pus problema în ce măsură putem considera o fiinţă ca fiind persoană umană din momentul în care dă din picioare sau i se face frig. Şi iarăşi revine eterna întrebare – pe lângă al cărei răspuns trecem de fiecare dată precum inocenta valiză prin gară 82
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
– ce e omul? Cine suntem noi de fapt? Societatea umană are
un
principiu:
“nemo
censetur
ignorre
legem”
(nimănuia nu-i este permis a ignora legea). Şi dacă oamenii – care sunt prea-mărunte fire de praf pierdute în intensitatea Universului – şi-au permis o astfel de regulă, de ce n-ar face-o şi Universul însuşi. Iar dacă noi vrem să ignorăm realitatea şi viaţa şi fiinţa, liberi suntem să o facem, dar vom da socoteală, atât la nivel indivdual, cât şi social căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi e supusă păcatelor lor”54. Se pare însă că – în ciuda vremurilor înaintate pe care le trăim – pentru mulţi – poate prea mulţi chiar – s-au petrecut degeaba atâtea revoluţii şi războaie (începând cu fundamentala mişcare din Franţa de la 1789), au curs degeaba râuri de sânge şi tot degeaba mări de cerneală sau uscat pe pagini îngălbenite şi uitate prin colţuri de biblioteci prăfuite, lăsând doar urechiaţilor cu cozi lungi plăcerea de a “ronţăi” învăţăturile lor profunde şi, pare-se, prea puţin folositoare pentru speţa umană, căzută în somnul agoniei de sine, sclavă robotizării gândirii, aspirantă de frunte la marele trofeu al nefericirii pe veci. Uitând cu totul de marea învăţătură a Epocilor Vechi ce ne-a fost dată spre a o “creşte şi înmulţi” noi, ca nişte şcolari neascultători ce suntem, ne-am grăbit a întoarce
54
83
Genoveva Vrabie
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
spatele Realităţii şi, modelându-ne legile proprii, trasate după prea-larga noastră neînţelegere, am început să pozăm în postura de creatori, cu dreptul deplin de a dispune asupra vieţii şi a morţii (noţiuni pe care nici nu le înţelegem, de fapt şi faţă de care, atunci când nu le ignorăm total, nu resimţim decât o teribilă teamă). Dar chiar şi aşa, am avut dintotdeauna legi foarte bune, edictate de prealuminatele minţi ale unor semeni trimişi să ne călăuzească pe cărarea Adevărului; şi atunci ne-am străduit din răsputeri să le coborâm la nivelul meschinăriei şi mizeriei noastre groteşti, pentru ca mai apoi să le putem călca în picioare şi să ne facem de cap. 3.
În vechime a existat acel principiu potrivit
căruia “infans conceptus pro nato habetur”, adică acelui copil născut viu i se recunoaşte statutul de fiinţă umană – cu toate drepturile şi obligaţiile decurgând de aici. Pe vremea aceea ei nu se întrebau “oare până
în
momentul naşterii e om sau ce animal o fi?” (poate şi din cauză că nu-l întâlniseră încă pe Darwin să le spună că omul se trage din maimuţă, maimuţa din cal, calul din pasăre şi aşa mai departe până la broască, peşte şi o serie întreagă de moluşte. În orice caz, după cum se manifestă astăzi, omul social nu se străduieşte a se deosebi de o simplă şi hidoasă moluscă bălăcindu-se în mlaştina putrezindă a măruntaielor unor mentalităţi 84
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
clocotind de izul prostituţiei intelectuale ridicată la rang de principiu moral). Pe vremea aceea ei simţeau viaţa, erau una cu ea fiindcă trăiau în armonie deplină cu Universul, cu toate aspectele şi formele de manifestare ale acestuia, cu toate fiinţele. Ei ştiau să caute adevărul acolo unde li s-a spus că este, pentru că aveau credinţă – şi îl găseau. Ei puteau să înţeleagă adevărul când îl descopereau astfel… pentru că aveau răbdarea şi bunăvoinţa să stea de vorbă cu vântul, cu iarba, cu muntele, cu marea – şi toate le povesteau despre viaţă; iar ei simţeau viaţa cum creşte în chiar sufletele lor şi o înţelepciune mai profundă decât însăşi fiinţa, cum se aşterne peste făptura întregii conştiinţe. Aceia erau adevăraţii candidaţi la titlul de om, iar regula lor de viaţă era chiar legea naturală; şi această lege le spunea că fiinţa nu este nici născută, nici nenăscută, nici creată nici necreată; ea este doar manifestată şi că tot ce există nu e decât devenire, că totul se află într-o continuă mişcare de metamorfozare, rămânând ca “singură schimbarea să fie eternă”55. Dacă atunci exista dreptul natural şi incontestabil al fiecărei fiinţe de a se bucura de beneficiile vieţii, în prezent oamenii şi-au creat un drept al lor şi pe care – 55
85
Buddha
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
paradoxal – l-au numit pozitiv (a se vedea legislaţia ţărilor latine, inclusiv şi din nou paradoxal, Franţa) ale cărui principii se ondulează pe marea subiectivităţii umane, fiind lăsate în voia curentului de decizii parlamentare, neexistând nimic ferm, stabilizat, totul guvernându-se după regulile improbabilităţii, ca şi cum marile valori ale fiinţei şi – mai mult chiar – principiile după care se desfăşoară Procesele Naturii ar putea fi schimbate aşa, de la o zi la alta, prin capriciul nesemnificativelor voinţe omeneşti ignorante. Noroc numai că nu toată omenirea s-a lăsat târâtă în jocul acestei iluzii, căci au existat şi minţi înţelepte şi suflete luminate care s-au rugat astfel: “legiuitorule, aşează oamenii între magistraţi (a se înţelege înţelepţi) şi lege. Magistraţii înainte ca să-i arate drumul, iar legea înapoi ca să-i îmboldească pe cei rămaşi în urmă…” (Pitagora) Şi legea lor îşi are rădăcinile în profunzimile naturii, iar dreptul lor se numeşte Dreptul Natural56. Iată de ce pentru ei viaţa există pretutindeni, iar forma umană reprezintă doar una dintre manifestările acestei vieţi. Iată de ce pentru ei de la firul de iarbă la cel mai majestuos copac şi de la cea mai neînsemnată gâză până la om, un singur principiu le guvernează pe toate; şi toate trebuie să-i recunoască acestui principiu dreptul şi posibilitatea de a se manifesta. De aceea Viaţa, ca dat 56
86
V. Beliş, op. Cit. p. 363
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
al Universului este sfântă şi nici o făptură nu-i poate aduce atingere. Iar
fătul
nu
e
altceva
decât
o
modalitate
de
manifestare a Vieţii – care exista de mai înainte, însă acum
parcurge
transmutaţie
din
un
proces
realitatea
de unor
metamorfoză, alte
lumi,
de în
materialitatea “obiectivă” a existenţei umane – şi ca urmare ea are deplinătatea dreptului de a fi din chiar momentul
concepţiei,
act
de
o
profundă
natură
metafizică şi pe care numai noi, ignorantele făpturi umane în marea noastră iluzie îl socotim ca fiind rodul voinţei proprii, ignorând întru totul rolul de simpli actori pe care-l jucăm în piesa Vieţii regizată de Marea Voinţă Cosmică. În aceste condiţii vedem de ce au fost
necesare în
vechime atâtea reguli şi interdicţii şi secrete. Acest mister venea, în fapt, să pună la adăpost persoana umană de riscul pedepsei ce urma inerent greşelii provenite din slăbiciune şi necunoaştere. Dar astăzi omul nu mai e salb, căci s-a dezvoltat, a crescut, s-a maturizat; el nu mai e nici ignorant, căci i s-au deschis porţile cunoaşterii Legilor firii. De aceea el şi-a câştigat libertatea ieşind de sub tutela dogmelor şi a adevărurilor impuse. Însă, din păcate a pierdut pe drum un lucru de mare preţ: vigilenţa, atenţia, concentrarea, în ciuda avertismentului dat încă în urmă cu 2000 de ani de Marea Fiinţă ce s-a 87
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
înfăţişat ca exemplu palpabil, ca model de a fi pentru existenţa umană individuală şi care a repetat mereu, profetic parcă, ceea ce trebuia să devină chiar laitmotivul vieţii umane: “Vegheaţi ca nu cumva să vă prindă somnul delăsării şi să vină duşmanul să vă fure comoara ce-o aveţi de păzit, căci adevăr vă spun, flăcările Iadului vă vor mânca de vii!” Şi, vai, câtă dreptate a avut, căci în lipsa atenţiei nu suntem decât nişte şcolari gălăgioşi şi neascultători care nu pricep nimic din ceea ce li se predă la ora de chimie şi, ca urmare când ajung să experimenteze ei înşişi, aruncă tot laboratorul în aer. Multă cunoaştere ni s-a dat şi multe din Tainele Naturii au fost înfăţişate ochilor minţii noastre, inclusiv procesele ingineriei genetice. Dar fără să înţelegem ce e fiinţa, fără să înţelegem Natura şi Legile ei superioare, în zadar ne trasăm propriile norme la adăpostul cărora conştiinţa să se simtă împăcată cu sine, căci, din nou: Adevărul nu ţine cont de părerile noastre!… 4. Începând cu anul 1992 – când la Rio de Janeiro a avut loc Întrunirea de Vârf a Pământului57, la care, cele 181 de state reprezentante, cei 115 şefi de state şi alţi oameni politici, miniştri şi specialişti în variate domenii ale vieţii, au hotărât că nu se mai poate trăi ca până 57
88
A se vedea mai pe larg D. Marinescu op. Cit. p. 128
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
atunci; că prea ne îndreptăm cu paşi repezi spre haosul auto-distrugerii; că prea ne ignorăm unii pe alţii ca să ne mai putem înţelege – începând cu acel an, deci, s-au pus bazele unei schimbări radicale, “echivalente unei revoluţii genetice, în minţile şi sufletele oamenilor de pe Terra”58. S-a impus necesitatea conştientizării fiinţelor umane de fenomenul vieţii în manifestare, de faptul că una suntem cu toate făpturile şi că împreună alcătuim acea mai mare şi mai complexă formă de viaţă numită Ecosistem; că în calitate de fraţi mai mari într-o familie numeroasă, datori suntem a manifesta grija şi ocrotirea noastră faţă de toţi ceilalţi reprezentanţi astfel încât fiecare fiinţă să aibă nu numai un simplu drept – rece şi distant – la viaţă, ci şi la o calitate superioară a vieţii, recunoscându-se în fapt dreptul fiecăruia la măcar un strop de fericire. Această schimbare fundamentală în conştiinţa legii (deşi deocamdată este încă, în mare parte, un deziderat politic la nivel planetar) se impunea ca şi necesitate de armonizare cu realitatea sfârşitului de mileniu pe care o trăim.
În
contextul
unor
astfel
de
fundamente
existenţiale se vede clar că dreptul la viaţă al copilului conceput apare ca o realitate evidentă şi că obligaţia recunoaşterii şi respectării lui revine tuturor. Iată de ce avortul reprezintă din această nouă perspectivă, o 58
89
I.G. Sion op. Cit. p. 10
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
veritabilă crimă la adresa vieţii, cu atât mai sadică şi mai tulburătoare, cu cât acea viaţă încă nu poate să se apere în faţa cruzimii canibalice a unei lumi purtată încă de valurile scurgerilor sangvine. 5. Din
aceste
motive
bărbatul
are
toată
îndreptăţirea de a se opune avortului-crimă, în primul rând în calitatea lui de reprezentant al speţei umane; şi tot în calitate de fiinţă conştientă şi responsabilă de bunul
mers
al
întregii
comunităţi,
al
întregului
Ecosistem terestru, el are totodată obligaţia (la fel ca toţi ceilalţi semeni ai săi) de a respecta
legile universale ale
vieţii şi-ale morţii, aşa cum au fost ele statornicite printr-o voinţă mult mai strălucită – în marea-i înţelepciune – decât cea umană. 6. Potrivit principiilor generale şi legislaţiei în materie, în dreptul român relaţia de cuplu este privită ca o legătură aparte între reprezentanţii speţei umane şi ea trebuie să se bazeze pe “prietenie şi afectaţiune reciprocă”59. Nici că se putea imagina o definiţie mai reală şi explicită care să sintetizeze întreaga maturitate de
gândire
a
unui
legiuitor
înţelept,
dând
glas
profunzimii de concepţie ce cuprinde viziunea obiectivă asupra dimensiunii transcendenţei umane, în contextul dinamizator al vieţii. 59
90
Art 2, C. fam.
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Căsătoria reprezintă, în fapt nu o simplă alăturare de voinţe, aşa cum fals este înţeleasă uneori, ci mult mai mult: contopirea acestor două voinţe în una singură, căci acum două fiinţe distincte, vor trăi, vor gândi şi vor simţi ca un tot unitar, acum două fire de rouă vor da naştere prin unirea lor Diamantului Vieţii, din care va ţâşni izvorul de lumină al fericirii presărată apoi în ploaie de stele asupra lumii întregi. Acesta este actul creaţiei – şi singurul – ce stă în puterea de înfăptuire a omului, în calitatea sa de copil al Universului: sacrificiul de sine, dăruirea sa pentru celălalt, împărtăşirea dragostei, cultivarea iubirii în însăşi propria sa fiinţă sub ocrotirea luminii şi căldurii răspândite de chiar trandafirul din sufletul celuilalt. Căci suntem grădinari şi toată grădina noastră cuprinde o singură floare – dar cât de importantă! – Floarea Vieţii, Trandafirul Iubirii, ce rodeşte din sămânţa de dăruire sădită pe solul trăirii în doi, udată cu râuri de lacrimi, bătută de vânturile destinului, clătită în focul suferinţei şi arsă de soarele speranţei deşarte. Dar merită întreaga strădanie căci într-o bună zi bobocul se va deschide şi parfumul petalelor jucânde în lumina primăverii va da glas unei noi vieţi: e viaţa grădinarului, e viaţa grădinii şi a tuturor grădinilor şi a tuturor grădinarilor din Univers – e o viaţă nouă, total diferită de tot ce a existat până atunci, căci esenţa ei o constituie însăşi bucuria de A 91
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Fi… Aşa cum adevărat s-a spus: “chiar dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie să
o
păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să înveţe să trăiască şi dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină”60. De aceea bărbatul e “suflet în sufletul” femeii şi tot ce trăieşte ea, de fapt el trăieşte şi tot ce o priveşte pe ea, de fapt îl priveşte în mod direct pe el şi de aceea răspunzători sunt deopotrivă, ca părţi nedefinite ale unui întreg perfect unitar, de calea aleasă în acţiunea lor de viaţă. Căci Demiurgul când a statornicit principiul dualităţii s-a gândit, măcar în treacăt, şi la om în ideea de a-i uşura sarcina deciziei, asigurându-i totodată sprijinul în asumarea responsabilităţii, care va fi de acum ancorată prin înţelepciunea şi raţiunea a două voinţe distincte, concurând în efortul lor comun la aprofundarea lecţiilor vieţii. Iată de ce, trebuie să-i recunoaştem bărbatului dreptul suplimentar şi îndatorirea în egală măsură de a se opune crimei avortului tocmai ca o consecinţă a răspunderii directe ce îi revine în calitatea sa de 60
92
A. de Saint-Exupery – “Citadela” op. Cit. p. 212-213
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
partener, de tovarăş, de însoţitor pe drumul vieţii, al fiinţei umane numite femeie.
7.
Este însă, de la sine înţeles că, la fel ca în orice
sistem bazat pe autoritatea legii, şi în cazul problemelor de viaţă şi de moarte există situaţii în care, excluzând manifesatrea exceptează
conştientă prin
definiţie
de
voinţa
intervenţia
fiinţei
umane
factorului
de
responsabilitate, determinând ca făptuitorul să nu fie supus sancţiunii legii. Astfel este şi cazul avortului când, în anumite conjuncturi îşi pierde caracterul de crimă, însă aceste conjuncturi trebuie să aibă tăria necesară învingerii totale a voinţei umane, fie în mod obiectiv (caz fortuit, beţie accidentală completă) fie subiectiv
(legitimă
apărare,
stare
de
necesitate,
constrângerea fizică sau morala) şi în plus de fiecare dată să vizeze numai protejarea unei alte vieţi omeneşti. Şi aceasta tocmai fiindcă pe celălalt taler al balanţei se află chiar o viaţă de om pe care nu-l putem ignora doar pentru
că
nu-l
cunoaştem
făcându-ne
astfel
răspunzători de tocmai răpirea acestei posibilităţi pe care Universul i-a dat-o Vieţii de a se manifesta în folosul propriei noastre dezvoltări.
8. S-a vorbit mult despre responsabilitatea ce revine femeii de a aduce pe lume o fiinţă atunci când 93
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ştie, când apreciază că nu ar avea condiţii propice pentru dezvoltarea şi conturarea vieţii ei ca persoană umană. Dar cum poate fi oare responsabilă o persoană care, pe lângă că nu înţelege viaţa în profunzimea acesteia metafizică, nici nu se străduieşte să fie mai atentă la procesele naturii care se petrec în jurul ei, ci, dând dovadă de o ignoranţă
şi
inimaginabil
“privind
de
graviditatea
ca
tristă pe
un
inconvenient”61 iar viaţa în noua formă de manifestare ca pe o “simplă grămăjoară de ţesuturi”62, un “neg” de care se poate dispensa oricând”63, crede că se poate ascunde după afirmaţii de genul: ”Pur şi simplu nu mă gândeam la el ca la un copil; însemna doar că eram gravidă”, “am fost trratată ca şi când aş fi avut o boală rară; când cauza avea să dispară urma să revin la64 normal” – uitând că Legea, pretutindeni în Univers, cunoaşte atât de necesarul – după cum se vede – principiu
conform
căruia
“nemo
auditor
propriam
turpitudiem alegens” (adică nimeni nu va scăpa de responsabilitate invocând propria-i greşeală). Ar putea fi vorba, cel mult de o eventual aşa-numită “responsabilitate difuză” – poate prea difuză – nelegată în “mod mijlocit de embrion sau fetus, ci mediată de D. Oprescu – “Superioritatea ontologică a pisicilor asupra câinilor” în “Agora” vol. V, nr. 3/iulie-sept. 1992 p. 148 62D. Oprescu – “Filosofia avortului”, ED. Trei, 1997, p. 121 63 N. Michus – op. Cit. p. 9 64 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică…”, p. 153 61
94
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
posibila responsabilitate părintească, ce trebuie să recunoască faptul că este o greşeală şi o uşurătate să ai un copil când nu ai încă alte condiţii, materiale şi afective, pentru creşterea şi educarea lui”65. Însă la o analiză mai atentă se poate uşor observa că, de fapt, condiţia minimă – şi suficientă – pentru a rămâne însărcinată este o anumită maturare biologică, ce se petrece în afara adevăratului proces de maturizare umană căci prin “jocul hormonilor şi al genelor, specia poate înstăpâni indivizii – regulă de bază pentru lumea animală – însă omul are posibilitatea (şi mai mult chiar, datoria) să se deosebească şi din acest punct de vedere de albină, furnică sau câine”. 9.
De asemenea s-a făcut mare caz pe tema
“planificării familiale” noţiune prin care se înţelege selectarea copiilor care vrem să se nască de cei care nui vrem, pe aceştia din urmă putându-i arunca fără nici o prejudecată, la gunoi, aşa cum facem cu puii de câine şi de pisică. Şi din nou: care e deosebirea noastră faţă de animale?… Păi este, şi încă foarte mare, fiindcă ele nu-şi abandonează niciodată copiii!… De fapt nu ne gândim cu adevărat nici la copiii ce urmau a se naşte şi nici la cei născuţi deja. Pe primii sub diverse pretexte – sociologice, demografice, nivel de 65
95
D. Oprescu – op. Cit. p. 129
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
trai, posibilităţi de realizare în viaţă – îi ignorăm în cvasitotalitate, iar de cei din urmă nu avem timp să ne ocupăm tot din aproximativ aceleaşi motive şi, datorită acestui fapt nu vom fi niciodată capabili să simţim ce simt aceştia. Astfel nu vom cunoaşte drama pe care o trăiesc fraţii celui avortat şi care “resimt vinovăţia de a fi supravieţuit” şi înţeleg că “atitudinea societăţii faţă de ei este aceea de a fi preţuiţi numai dacă sunt doriţi”66. De aici şi statutul lor intrinsec de fiinţe programate, condiţionate de îndeplinirea unor sarcini care să-i satisfacă în vicioasele lor capricii pe “dătătorii de viaţă”, demiurgi
autoproclamaţi,
dar
de
a
căror
voinţă
ignorantă – paradoxal – poate depinde însăşi siguranţa acestor copii şi posibilitatea dezvoltării lor ca oameni în virtutea dreptului deplin ce-l vor de la viaţă şi de la legile sociale67. Pe de altă parte unei şi mai sfâşietoare drame sunt supuşi copiii care au avut nenorocul să apuce a se naşte, deşi sunt de asemenea nedoriţi, nealeşi, neplanificaţi, “simple” erori, scăpări, până la urmă “suportabile” cu o anumită doză de efort din partea aşa-zişilor părinţi. Pentru toţi aceştia societatea a considerat necesară legalizarea avortului ca modalitate prin care să prevină Philip G. Ney – “A Consideration of Abortion Survivours”, Child Psychiatry and Human Development, vol. 13-3, Spring 1983, p. 168 67 A se vedea şi P.G. Ney – “Infant Abortion and Child Abuse: Cause and Effect”, “The Psihological Aspects of Abortion”, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979 66
96
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
suferinţa, şi care în fapt este doar potenţială, eventuală, sub paravanul ei, noi pronunţându-ne să sacrificăm o viaţă reală, exidentă, prezentă, dar care nu a apucat săşi ceară ea însăşi dreptul la manifestare. Nu este oare această situaţie o “scăpare” a legiuitorului? Să fie oare o lacună în tiparul înţelepciunii sale? Sau este consecinţa unei clipe de slăbiciune când acesta şi-a plecat urechea la sirenicul cântec al firii lumeşti?… Căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi poartă amprenta păcatelor lor”68. Putem noi oare numi conceperea unui copil ca fiind o simplă “greşeală”? Da, de ce nu, căci conducându-ne după regula “oameni suntem şi, deci, supuşi greşelii” ne putem permite oricâte astfel de acţiuni, uitând că, de fapt, indiferent cât de groasă ar fi cortina iluziei ce o lăsăm să cadă peste ochii conştiinţei, aceasta nu ne absolvă de tributul responsabilităţii ce-l datorăm Legilor Firii, că o dată ce am ales un drum – acela al conceperii unui copil – nu mai există cale întoarsă tocmai întrucât viaţa nu e un simplu joc ci un miracol de-a dreptul serios. Iată de ce responsabilitatea omului – ca fiinţă înzestrată
cu
raţiune
superioară
şi
cu
o
preaîndestulătoare cantitate de cunoaştere – iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât Demiurgul, văzând slaba stăpânire şi infima străduinţă ale bipedelor fiinţe, s-a 68
97
Genoveva Vrabie
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
gândit să mai uşureze şi aşa prea largile restricţii impuse şi, dându-le anticoncepţionalele a deschis larg poarta desfrâului pe care ele s-au îmbulzit cu toatele, neînţelegând că se joacă astfel cu Forţe uşoare ale Naturii, cu energiile vieţii, pe care în mecaniciata lor gândire pe bandă rulantă; au refuzat să le supună atenţiei spre a le pătrunde în adevăratul înţeles. Însă “nemo consentur ignorare legem” şi “nemo auditur propriam turpitudinem alegans”; de aceea, părintele când a ales în mod greşit “să aibă un copil” va fi ţinut de alegerea făcută toată viaţa şi chiar dacă o va privi ca pe o pedeapsă, ea este, oricum, binemeritată. Iar la
urma
urmei,
problema
reală
se
circumscrie
demersului educaţional, căci există o gravă carenţă în [auto-] educarea omului cu privire la responsabilităţile ce-i revin în această calitate şi chiar dacă societatea poate închide ochii uneori în faţa gafelor umane, Natura nu îşi poate permite acest lucru întrucât ea are de protejat mult mai mai multe categorii de fiinţe şi ca o mamă înţeleaptă nu se va uita în coarnele copilului mijlociu lăsându-l ca în destrăbălata-i manifestare să aducă atingere principiilor vieţii, statornicite deopotrivă pentru întreaga familie. La fel se pune problema şi în cazul femeilor violate sau de care s-a abuzat. Dacă mai marile forţe ale Evoluţiei (sau Divinitatea, dacă dorim) au vrut ca viaţa 98
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
să se manifeste având ca mijlocitor făptura feminină, îi revine acesteia responsabilitatea totală de a-i sluji deplinei libertăţi de manifestare indiferent din ce cauze aparente ar proveni ea. Şi de fapt nu sunt cauze ci doar pretexte, care aşa cum par, crează înşelătoarea imagine a cauzalităţii şi care, lovindu-se de egoismul, de aroganţa umană (din nou o problemă de educaţie) dau naştere la neînţelegerea proceselor fireşti şi a lanţului de legături cauză-efect, ce însoţesc însăşi esenţa vieţii. Dar în egală măsură devine responsabil şi bărbatul, partenerul de viaţă al acestei femei, în chiar baza principiului unicităţii dezvoltate dual, astfel încât cele două entităţi care convieţuiesc împreună reprezintă – indiferent dacă ele realizează sau ignoră acest lucru – jumătăţile unui tot unitar întreg şi fiecare răspunde pentru manifestarea acestui întreg. De aceea bărbatul are dreptul de a corecta eventuala atitudine greşită a femeii şi în calitatea sa de tovarăş pe Drumul Vieţii; de a se opune aşadar crimei avortului.
10. Pe de altă parte, stând strâmb şi judecând drept, adică
ignorând
adevărul
şi
orientându-ne
după
concepţiile societăţii care consideră ca ceva normal dreptul la planificarea întreruperii unei vieţi umane – în fapt crimă cu premeditare – ar fi de observat cel puţin următoarele aspecte: 99
Aurelian Burcu
-
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Art. 5 alin. 4 din Codul român al familiei prevede
că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale” iar această egalitate se manifestă şi cu privire la copilul care urmează a se naşte. Altfel spus, într-o exprimare civilist-materialistă, produsul de concepţie le aparţine în cote – părţi egale potrivit legii – indiferent că femeia contribuie cu biologicul ei mai mult decât bărbatul – şi, prin urmare acesta din urmă are în egală măsură dreptul de a-l revendica. -
bărbatul are dreptul să ceară şi să obţină venirea
pe lume a copilului şi în alin. 5 al aceluiaşi articol, care prevede exercitarea acestei egalităţi în drepturi a părţilor cu privire la copii numai atunci când este în interesul acestora. Or, potrivit concepţiei sociale actuale viaţa reprezintă valoarea cea mai de preţ şi, prin urmare, este de la sine înţeles că orice om – deci şi copilul – va avea tot interesul să o obţină şi să o păstreze. -
dacă femeia
doreşte să nască, iar bărbatul nu,
acesta nu va putea face nimic întrucât împotriva lui societatea va veni cu lozinci de genul: “mama i-a dat viaţă”, mama l-a purtat în pântecul ei 9 luni” etc de unde şi ideea că bărbatul ar fi aşa, un obiect de care te foloseşti la nevoie dar te poţi dispensa oricând, voinţa lui neavând nici o importanţă. Toate acestea, de fapt, în totală contradicţie cu legea, cu principiul egalităţii dintre 100
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
soţi şi al acordului lor în tot ce priveşte căsătoria (art. 26). Tocmai de aceea, înt-o societate bazată pe ordinea şi controlul legii – cum este societatea umană – bărbatul are acelaşi drept ca şi femeia de a refuza, sau de a cere ca acest copil să se nască. -
şi chiar dacă mama nu-l doreşte, aceasta nu
împietează cu nimic asupra dreptului tatălui de a-l obţine şi creşte pe acel copil, cu atât mai mult cu cât în prezent există instituţia “mamelor-purtătoare” (adică acele femei care vor naşte un copil pentru altcineva – cuplu, femeie sau
bărbat)
prin
aceasta
lovindu-se
puternic
în
preconcepţia socială cu privire la un drept mai mare al mamei asupra progeniturii în calitatea ei de gazdă biologică a acesteia, revenindu-se în acest fel la respectarea legii, a principiului egalităţii bărbat-femeie în materie de concepţie, ca efect direct al conceptului mai apropiat de realitate, potrivit cu care părinţii nu sunt nici “creatori”, nici “dătători de viaţă” ci simple instrumente, căi, mijloace prin care viaţa însăşi se manifestă singură.. De aceea femeia va putea fi obligată să ducă sarcina până la capăt – atâta timp cât bărbatul şi-a exprimat dorinţa de a se manifesta ca părinte, ocrotitor, faţă de copilul ce se va naşte – chiar dacă divorţează între timp, în acest caz pierzând calitatea de mamă legală – deci dacă ea nu vrea copilul – şi rămânându-i aceea de mamă 101
–
purtătoare,
mamă
naturală,
obligaţia
ei
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
derivând din acordul de voinţă manifestat la început, în perioada concepţiei. -
pe de altă parte şi tot din punctul de vedere al
vieţii sociale, conceptul de “părinte” descrie capacitatea unui bărbat de a oferi cele necesare familiei şi de a o proteja,
incluzând
nu
numai
responsabilitatea
financiară, ci şi soluţionarea conflictelor emoţionale, îndrumarea
perspectivelor
familiei
şi
dezvoltarea
morală, ca şi conducerea acesteia în momente de criză. Însă bărbatului, în situaţia avortului nu i se permite prin lege să îşi protejeze propriul copil şi nu i se îngăduie nici măcar să ia parte la procesul adoptării unei hotărâri în această privinţă, privându-l astfel de posibiitatea îndeplinirii rolului de protector69. Iar în cazul în care doreşte să facă acest lucru se vede pus în faţa necesităţii de a sacrifica viaţa copilului pentru mamă sau pentru el însuşi, de regulă din motive sociale ce afectează direct calitatea vieţii: carieră, educaţie, nepotrivirea momentului sarcinii, etc70. Această stare de lucruri îl afectează în modul cel mai direct şi profund şi,
69
A se vedea N. Michels – op. Cit. p. 104
Andrew Eeldomar – “The Embryology of Consciousness: What is a normal Pregnacy?” în The Psichological Aspects of Abortion, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979, p. 21 70
102
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
aparent paradoxal – aşa cum dovedesc statisticile71 – într-o măsură mult mai mare decât pe femeie. -
privită
din
unghiul
manifestării
de
voinţă,
hotărârea de a avea un copil reprezintă acordul liber exprimat al ambilor soţi72 şi – se presupune – în deplină cunoştinţă de cauză. Este, la urma urmei, vorba de un contract, un contract cu Viaţa, cu societatea, cu ei înşişi, negociat de fiecare în parte şi de amândoi împreună. Decizia luată îi leagă deopotrivă, de sarcina responsabilităţii faţă de consecinţele decurgând de aici şi tocmai
de
aceea
derularea
evenimentelor
viitoare,
manifestarea efectului acestui “contract” nu poate fi lăsată la latitudinea capriciului de voinţă al uneia dintre părţi. Altfel spus nici bărbatul şi nici femeia nu vor putea spune în mod individual: “gata, m-am plictisit; vreau să ies din joc”. Nu pentru că jocul e în doi şi o dată ce l-ai târât şi pe celălalt trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi să continui; în acest “joc” totul se bazează pe consens, astfel că ceea ce s-a început prin acord mutual nu se poate termina decât tot – şi numai – prin acord mutual. *
Arthur Shostak – “Abortion as Fatherhood Glimpsed: Clinic Waiting Room Males as Expectant Fathers”, presented to Eastern Sociological Weeting, Philadelphia, P.A. (March) p. 4 72 A se vedea şi art. 26 C. fam. 71
103
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Soarele alunecă treptat sub geana muntelui, poleind cu
aurul
orizonturi.
materiei Glasuri
de
incandescente făpturi
îndepărtatele
multicolore
îngână
simfonia apusului, în timp ce forme de viaţă înaripate se preling pe deşertul azuriu al cerului. Sigur, pe coama dealului, rezemat de trupul bătrânului stejar – în scoarţa căruia timpul a brăzdat parcă în simboluri dintr-o antică limbă dată uitării mesajul eternităţii – magistrul contemplă spectacolul Naturii, privind cum înserarea se aşterne domol peste făptura firii, iar ziua se topeşte blând, o dată cu imaginea unui înflăcărat răsărit de soare acum devenit bătrân şi tot mai şters apus. La fel şi viaţa lui se pregătea să apună de pe firmamentul timpului… Deabia îşi mai aducea aminte de vremurile începutului… Se întâmplaseră atâtea de atunci!, au fost furtuni, au fost zăpezi, au fost toamne triste dar şi primăveri însorite şi veri bogate exaltând în înalturi bucuria de a trăi… Au fost războaie şi foamete şi mizerie şi ură între oameni, dar şi vremuri când lumina eternului Paradis părea a fi coborât pe Pământ, iar Dragostea înflorea în fiecare colţ de piatră scăldată în razele dăruirii de sine. Nu putea spune dacă a fost bine sau a fost rău; şi nici dacă i-a plăcut sau nu. Cert era că participase la cel mai grandios spectacol ce se poate imagina: spectacolul vieţii… Şi chiar dacă rolul său se apropia de sfârşit, la 104
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
fel ca ziua ce tocmai se stinsese, un alt rol va veni să îi ia locul în zorii zilei următoare… Dar aceasta e deja problema Regizorului. Pentru actor rolul e cel mai important lucru. Un rol oricât de mic într-o astfel de piesă este deja o comoară uriaşă care te face să uiţi de toate pentru… fie şi numai pentru plăcerea jocului scenic… Şi merită cu adevărat! * Din înaltul cerului luna cernea blânda-i lumină ademenind în mrejele feeriei întreaga Putere a Nopţii. În praful de aur al drumului o pereche de paşi se însoţeau veseli cu umbrele întunericului, căci stăpânul lor găsise răspunsul la întrebarea ce-l chinuise atâta timp… Şi răspunsul se aflase în tocmai apusul de soare – însă a trebuit o viaţă de om ca să-i poată prinde înţelesul… Dar ce contează o viaţă de om în nemărginirea suspendată a timpului?… O mică fărâmă din Marea Viaţă;… un rol în jocul pe care Viaţa îl joacă, ea, cu ea însăşi… Şi apusuri de soare sunt în fiecare zi… Poate că de mâine oamenii vor şti mai bine cum să le privească…
105
Aurelian Burcu
106
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA
MODALITĂŢI CE AFECTEAZĂ DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ
107
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Pentru a-şi exercita atribuţiile ce le-au fost conferite în organizarea executării şi executarea propriuzisă a legii, autorităţile administraţiei publice au nevoie de
un
patrimoniu,
noţiune
juridică
ce
include,
deopotrivă şi domeniul public.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitatea lor de persoane juridice de drept public şi de titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor ce compun acest domeniu, îşi pot
procura bunurile
necesare prin intermediul unor acte juridice de drept civil – contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, donaţiile, legatele etc. sau prin fapte juridice civile – accesiune, uzucapiune, comasare.
Actul juridic civil, însă, se întemeiază – prin excelenţă
–
pe
un acord
de
voinţe
între
părţile
participante la încheierea lui şi pe principiul egalităţii acestora, ceea ce face adeseori foarte dificilă (dacă nu imposibilă) realizarea scopului urmărit şi pus în slujba gestionării intereselor generale ale societăţii. Iată de ce s-a recunoscut posibilitatea autorităţilor administraţiei publice de a achiziţiona astfel de bunuri şi prin utilizarea unor procedee speciale, dominate de principiul 108
Aurelian Burcu
dreptului
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
public
şi
supuse
unui
regim
juridic
administrativ exorbitant.1 Aşa cum preciza Roger Bonnard2, domeniul public se poate constitui fie prin trecerea unui ban din domeniul privat al administraţiei în domeniul public, fie prin trecerea unui bun din proprietatea particularilor – peroane fizice sau juridice- direct în domeniul public al administraţiei.3 Doctrina şi practica administrativă, în special franceză
4
au consacrat mai multe procedee
folosite în acest sens, dintre care, la loc de frunte – şi esenţiale
pentru
demersul
nostru
–
se
situează
Notă : Lucrarea de faţă îşi propune evidenţierea anumitor aspecte ale instituţiilor exproprierii şi respectic rechiziţiei, privite ca aspecte ale instituţilor exproprierii şi respectiv rechiziţiei, privite ca modalităţi ce interferează şi afectează ăn mod direct dreptul de proprietate privată. De aceea au fost ignorate în acest demers prevederile Legii 132/1997 referitoare la rechiziţionarea forţei de muncă şi consecinţele acesteia 1L. Giurgiu – Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti 1997, p. 103 2R. Bonnard – op. cit., p. 449 3 În acest sens a se vedea şi art. 8 din Legea 213/1998 privind prorpietatea publică şi regimul acesteia (publicat în M.Of. nr. 448/24 nov. 1998) 4 Facem trimitere în principal la următorii autori : J. M. Alby şi R. D. Ader – Droit administratif Septieme Edition , Precis Dalloz, Paris 1986; H. Guyard – La distinction du domaine public et domaine privé , Theze, Paris 1939; A. Laubadere – Domanialité publique, propriete administrative et affectation ; Revue de Droit Publique 1940, M. Monteil – Formation et evolution de la domenialité publique Thèse pour le doctorat, Paris 1933 5L. Giurgiu – op. cit. , p. 108; F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995, p. 20 6 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Boicoianu – Tratat de drept civil român , vol. II, Editura Naţională, Bucureşti 1929, p. 60 7E. Safta – Romano – op. cit. p. 37
109
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exproprierea şi respectiv rechiziţiile, regulamentate şi de legislaţia românească actuală prin L. 33\1994 şi respectiv L 132\1997. Concepute ca modalităţi de transmisiune forţată a dreptului de proprietate îngrădire
7
5
sau de răstrângere
6,
de
a acestuia, expropierea şi rechiziţia se
apropie foarte mult de scopul lor comun – satisfacerea interesului public, general cu precădere faţă de cel particular – dincolo de care, însă, rămân o serie întreagă de aspecte specifice, diferenţiale, care le conferă o coloratură bogată şi originală cu nuanţări uneori mai pronunţate, dar alteori subtile şi care, dincolo de complementaritatea şi relativa suprapunere de domeniu, vin totuşi să sublinieze originalitatea, autonomia şi, mai mult chiar, necesitatea existenţei lor ca entităţi distincte în contextul socio-normativ românesc. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să trasăm acele coordonate definitorii care vin să concureze la
concurarea
supuse
analizei
“personalităţii” noastre:
celor
două
expropierea
şi
instituţii respectiv
rechiziţia, pocedând la observarea aspectelor ce vizează natura juridică, subiectele, obiectul, actele, condiţiile şi procedura, depăgubiriile şi contestaţiile, efectele.
110
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
1) Sub aspectul naturii juridice a) – în vederea suplinirii absenţei unei definiţii exprese cuprinse în conţinutul Legii 33\1994
8
a revenit
doctrinei misiunea formării acesteia, în general opiniile majoritare gravitând în sfera ideii conform căreia expropierea
reprezintă
operaţiuni
administrative
intermediul
cărora
administraţiei
un
ansamblu şi
statul
publice
acte
juridicţionale, sau
locale
de
impun
şi
prin
autorităţi
ale
trecerea,
9
transferul forţat în beneficiul lor, al proprietăţii unor bunuri
imobile
aparţinând
persoaneleor
fizice
sau
juridice – cu sau făra scop lucrativ – precum şi a celor aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, munincipiilor şi judeţelor, pentru cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă depăgubire
10
.
- în ceea ce priveşte recheziţia, articolul 1 al L. 132\1997
o
excepţională împuternicite
caracterizează prin prin
care lege
ca
organele obligă
fiind
“măsura
autorităţii
publice
agenţii
economici,
Publicată in M. Of. nr. 139/2 iunie 1994 Giurigiu – op. cit., p. 109 10L. Pop – op. cit., p. 41 11Preambulul Legii 33/1994 şi art. 1 L. 132/1997 11bisA se vedea art. 2 al. 1 din L. 132/1997 şi art. 6 din L. 33/1994 12C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoieanu – op. cit. p 60 13E. Safta – Romano – op. cit p. 37, I. Lucian – Drepturi reale, Editura Augusta Timişoara 1997, p. 23 14I. Filipescu – op. cit. p. 184 15F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995, p. 20 8
9L.
111
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice la cederea temporară a unor bunuri mobile sau imobile”. b) pornind de la aceste definiţii ar fi de subliniat următoarele: - atât expropierea cât şi rechiziţiile reprezintă acte (în sens generic) administrative prin care organele autorităţii
publice,
în
regim
precedează la gestionarea,
de
putere
publică,
la satisfacerea intereselor
generale de o imporatanţă deosebită, ale comunităţii; - ambele sunt măsuri excepţionale
11
putând fi
luate doar în cazul speciale precis determinate
11bis
sau
pentru administrarea cărora s-a prevăzut o anumită şi complexă procedură administrativ – jurisdicţională) această tresătură derivând din contradicţia ce se naşte între caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi îngrădirea sau extincţia lui prin manifestarea de voinţă a administraţiei - deşi în doctrina românească – atât interbelică 12,
dar şi contemporană
13
s-a precizat că exproprierea
ar reprezenta o simplă îngrădire sau restricţie a dreptului de proprietate, împărtăşim totuşi părerea acelor autori
14
care consideră, conform realităţii că prin
această măsură se aduce atingere însăşiesenţei acestui drept ducând la stingerea lui cu caracter definitiv. Mai curând s-a exprimat însă şi opinia conform căreia 112
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exproprierea nu duce chiar la stingerea proprietăţii, ci mai degrabă “operează o transformare calitativă a acesteia:
din
proprietate
privată
în
proprietate
publică”15. Considerând perfect reală această aserţiune, vom sublinia necesitatea de a face o distincţie clară între proprietate ca realitate materială, faptică şi dreptul de proprietate
ca
posibilitate
abstractă,
juridică
recunoscută de subiect de a avea acces la chiar substanţa acestei proprietăţi. Iată de ce proprietatea se poate transforma prin schimbarea regimului acesteia, din privată în publică, Pe când dreptul fiind strâns legat de beneficiarul lui, de persoana (fizică sau juridică) ce îl exercită şi prin raportare directă la obictul asupra căruia poartă, sau poate fiinţa singur şi de sine-stătător, urmând a se stinge o dată cu tranferarea proprietăţii, concomitent însă având loc naşterea unui act drept de proprietate în favoarea beneficiarului acestui transfer. Este o diferenţă (relativ) subtilă, dar – credem noi – esenţială pentru a explica16 mecanismul complex al realităţii ce se conturează în procesul exproprierii. - spre deosebire de caracterul definitiv al acestui din urmă, rechiziţia este o măsură temporară16 ce nu
Art. 1 din L. 132/1997; se vedea prevederea art. 2 al. 2, art. 25 al 1 a), b) din L 132/1997 18Art. 4 şi 24 din L. 33/1994 16
17A
113
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
afectează nici esenţa proprietăţii şi nici fiinţa, existenţa dreptului de proprietate; ceea ce face ca ea să reprezinte o
“simplă”
îngrădire
împiedicarea
totală
a
sau
acestuia doar
din
urmă,
limitarea
prin
parţială
a
exercitării atributelor de posesie şi\sau folosinţa (uneori chiar
şi
de
dispoziţia
materială),
propritarului
rămânându-i, de regulă, dreptul de dispoziţie juridică, el putând înstrăina oricând bunul (dobânditorului luândui
locul
în
raportul
juridic
născut
între
ele
şi
administraţia publică). Am spus de regulă întrucât, în cazul bunurilor consumtibile şi perisabile al înlocuirii bunului şi al acordării despăgubirii prin echivalent operează, de fapt, stingerea dreptului de proprietate şi naşterea fie a unui alt astfel de drept, fie a unui drept de creanţă pentru suma de bani
17
rechiziţia primind prin
acest fel caracter definitiv . -
în
final
trebuie
să
subliniem
caracterul
subsidiar al procedurii de exproprierii, aceasta urmând a se derula doar în cazul în care părţile interesante nu au căzut de acord asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate şi a îndeplinirii obligaţiilor conexe şi numai asupra aspectelor rămase în divergenţă 18
. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, această convenţie
19F.
Baias, B. Dumitrache – op. cit. , p. 21; A se vedea în aceste sens şi L. Pop – Drepul de proprietate şi dezmebrăriile sale Lumina Lex 1997, p. 42 20E. D. Tarangul – op. cit., p. 373 – 374
114
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
are natura juridică a unui contract de tranzacţie extrajudiciar, care preîntâmpină declanşarea procedurii judiciare contencioase prevăzută la capitolul IV al legii, ceea ce determină concluzia că îi sunt aplicabile prevederile art. 1704-1717 C. civ.19 . Caracterul şi necesitatea acestei subsidialităţi a fost exprimată încă din perioada interbelică de marele profesor E. D. Tarangul, care sublinia în acest sens că “exproprierea pentru
utilitate
publică
fiind
o
atingere
gravă
a
proprietăţii private este necesar ca legiuitorul să ia toate precauţiunile ca proprietatea privată să nu fie jertfită intereselor generale, decât numai întrucât este absolut necesar. Legiuitorul, deci este obligat să stabilească anumite
principii
care
să
fie
o
garanţie
pentru
proprietatea privată împotriva abuzului şi arbitrarului administraţiei”20. Acesta fiind şi sensul în care s-a edictat L 33\1994; cităm din preambul: “… se adoptă prezenta lege care cuprinde dispoziţii de natură să asigure…apărarea dreptului de proprietate privată”, prin chiar procedura sa complexă; - spre deosebire de L 33, L 132 nu are prevederi de natură să asigure o garantare a siguranţei dreptului de proprietate, iar procedura de stabilire a bunurilor rechiziţionabile şi de efctuarea a rechiziţiei nu prevede posibilitatea contestării măsurilor prin care se aduce atingere acestui drept, ci doar contestarea preţurilor şi a 115
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
despăgubirilor21 ceea ce dă loc la grave abuzuri din partea administraţiei conducând spre premiza că se tinde la evoluţia dreptului de proprietate de la caracterul său sacru şi inviolabil la acela de funcţie socială
22
- pe de altă parte, având în vedere caracterul de urgenţă al măsurilor de rechiziţiei, este evident că nu sar fi putut pune problema vreunei tranzacţiii civile sau negocieri, iar din aspectul de maximă importanţă pentru sociatate a cazurilor în care se dispune, vedem de ce tarifele şi despăgubirile sunt stabilite în regim impus, în regim de putere publică. 2)
Sub
condiţiilor, acestor
aspectul
scopului,
cauzelor
şi
care determină necesitatea intervenţiei
măsuri
excepţionale
ar
fi
de
subliniat
următoarele: a) – expropierea cunoşte un scop mediat, comun cu cel al rechiziţiei satsfacerii anumitelor interese generale ale societăţii în cazuri excepţionale şi un scop imediat, bivalent : pe de o parte efectuarea unor lucrări Art. 30 al. 1 – Teoria generală a drepturilor reale , Bucureşti 1947 p. 263 – 264 23Preambulul legii 33/1994 24A se vedea în acest sens şi definiţia dată proprietăţii ân Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 25 Art. 2 al. 1, L. 132/1997 şi art.3 din aceeaşi lege 26A se vedea în acest sens şi L. Giurgiu, p. 20 27F.Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 23 21
22G.Luţescu
116
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de importanţă publică, iar pe de alta protejarea dreptului de proprietate privată
23.
Sublinieme aici că –
în opinia noastră – nu se intenţioneza protejarea proprietăţii în sens generic, care realitate material – obiectivă (care, are cum am văzut anterior, suferă o profundă metamorfoză, o transformare la nivel calitativ) ci tocmai a dreptului de a avea propietate, ca atribut esenţial şi definitoriu pentru un subiect determinat
(
persoana fizică sau juridică ) şi care vine să contruibuie la conturarea portretului social al acestui subiect, permiţându-i
să-şi
creeze
şi
manifeste
astfel
personalitatea proprie în ansamblul relaţiilor sociale în sânul cărora se dezvoltă
24
- scopul imediat al rechiziţiei îl reprezintă atât satisfacerea unor necesităţi de natură prevenirea,
localizarea,
înlăturarea
militară, cât şi unor
dezastre,
rezolvării problemelor materiale de orice natură, pentru asigurarea cartiruirii etc.
25
b) – dacă L 132 prevede la art. 2 al. 1 un număr limitat, strict determinat de cazuri în care ea poate interveni – şi anume: mobilizare generală sau parţială, stare de război, stare de asediu sau de urgenţă, concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, dezastre – în schimb prin L 33 /1994 legiuitorul a determinat relativ generic aceste situa’ii la art. 6,
117
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
prevăzâd în al. 3 al art. 7 posibilitatea intervenţiei acesteia şi pentru “orice alte lucrări” 26 -o atenţie specială merită acordată prevederii al. 4 al art. 7 din L 33 /1994 care precizează că “în situaţii excepţionale, tot prin lege” se poate declara utilitate publică- pentru orice fel de lucrări- şi să fie supuse astfel exproprierii “lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională oir localităţi urbane sau rurale în întregime”. •
în primul rând, aşa cum s-a arătat în doctrină,
formularea,
sensul de
“tot
“numai prin
interpretare
lăsând
la
prin lege”,
lege”
are
orice
altă
îndemâna
puterii
executive declararea utilităţii publice în cazuri “care nu mai trebuie analizate pentru a releva gravitatea lor deosebită”27. Dealtfel această concluzie se desprinde şi din observarea atentă a structurării textuale a art. 7, al. 4 fiind
plasat
după
al.
3
care
stabileşte
competenţa puterii legiuitoare de a declara utilitatea publică în alte situaţii decât cele de la art. 6. •
în al doilea rând, aşa cum bine s-a subliniat în doctrină,
28
idem, p. 23
118
28
se ridică şi o problemă de fond:
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
care sunt acele “cazuri excepţionale”, care să justifice exproprierea lăcaşurilor de cult sau a localităţilor în întregime? Această atitudine a
legiuitorului
inadmisibilă
–
profund care
ambiguă şi total
unită
cu
prevederea
constituţională potrivit căreia o lege organică poate fi adoptată cu jumătate plus unu din numărul
membrilor
corpurilor
legiuitore,
poate duce la situaţii nefericit- ne trezeşte pe reţeaua memeoriei amintirea deloc plăcutelor exproprieri
asemămătoare
efectuata
în
apropiata- şi, se pare, nedepăşita, încă“epocă de aur” a tenebrosului “iluminism comunisto-ciauşist”, dovedind o dată în plusdacă mai era necesar că în planul realităţilor societăţii româneşti “ lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”! Este adevărat că, potrivit art. 1 din lege, exproprierea se face prin hotărâre judecătorească, însă întinderea competenţei instanţei de a cenzura actele prealabile sesizării sale este limitată, ceea ce face discutabilă eficienţa acţiunii puterii judecătoreşti în asemenea cazuri.29 29Pentru
detalii a se vedea F. Baias, B. Dumitrache, în Dreptul, nr. 4/1995, p. 24 – 26 30A se vedea E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1994, p. 359
119
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
•pe
de
altă
parte
monumentele,
ansamblul şi situurile istorice precum şi aşezăminte de valoare naţională deosebită prin natura lor30 şi prin prevederile legii,
31
fiind de uz sau interes public aparţin
domeniului public şi nu pot fi expropriate. De aceea sut de părere că, dacă- aşa cum s-a precizat în doctrină32 – această situaţie a fost pentru o perioadă de timp consecinţa necorelării între ele a textelor legislative, prin republicare în 1998 ( deci ulterior legii exproprierii) a Legii 18/199133 –care prevede la art. 5 că aceste categorii de bunuri aparţin domeniului public- precum şi prin apariţia, apoi, a Legii 213/199834 a domeniului public, ce vine să accentueze acest aspect, considerm, deci , abrogate implicit prevederile art. 7 al. 4 în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri. c) – procedura exproprierii, pentru a se putea derula necesită îndeplinirea anumitor condiţii : ( care sute în număr de 4). • •
declararea utilităţii publice inexistenţa unei înţelegeri totale între expropriator şi expropriat potrivit art. 4 al.1
•
îndeplinirea procedurii premergătoare
•
justa şi probabila despăgubire -
34 bis
rechiziţia, în schimb, nu cunoaşte
condiţii exprese, dar ele se pot deduce cu uşurinţă din 120
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
prevederile art.2 al.1 (acesta fiind, în acelaşi timp, aşa cum am văzut, şi cazuri) precum şi conţinutul art.31 al legii în cauză, în această situaţie ele fiind totodată şi trăsături (condiţii )ale bunurilor supuse rechiziţiei şi care se exceptează ( să nu fie de uz personal, strict necesare exceptării propriei sau ocupaţiei prin care persoana îşi asigură existenţa, sau să nu fie şcoli, penitenciare, să nu aparţină patrimoniului cultural – naţional sau internaţional etc.) -
la acest capitol trebuie să observăm câtevas deosebiri substanţiale între cale două instituţii: • L 132 nu prevede o procedură
complexă
ca în cazul exproprierii menită să dea
fermitate caracterului obiectiv al acestei măsuri şi să preîntâmpine abuzurile şi erorile, mărginindu-se a lăsa la latitudinea comisiilor mixte şi a Comisiei Centrale de Rechiziţii stabilirea bunurilor rechiziţionabile, fără a exista posibilitatea contestării hotărârilor acestora care “ sunt obligaţii pentru toate persoanele fizice şi juridice compuse în lege”35ceea ce se poate contesta e doar 31Art.
5 din L18/1991- legea fondului funciar (republicată) şi art. 1 din L. 213/1998; legea proprietăţii publice şi anexa la aceeaşi lege 32L. Giurgiu – op. cit. p.113 33Rerpublicată în M.Of. nr 1/5 ian. 1998, în temeiul art. VII din L. nr. 169/27 oct. 1997 publicată în M. Of. nr 299/4 nov. 1997 34Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 nov. 1998 34bisCu excepţia situaţilor prevăzute la art. 32 din L. 33/1994 35 Art. 22, al. 4 din L. 132/1997
121
Aurelian Burcu
nivelul
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
preţurilor,
valoarea
bunurilor
şi
achitarea
despăgubirilor.36 efectuarea
•
L
rechiziţiei
de
132 o
nu
condiţionează
“dreraptă
şi
prealabilă
despăgubire” precum este situaţia L. 33, aspect ce vine să accentueze caracterul de “mână forte” al regimului acestei instituţii. Cedarea bunurilor se face “ obligatoriu” 37,
în
virtutea
puterii
exorbitante
a
autorităţilor
administrative privind dreptul de proprietate privată de orice şansă de apărare: el oricum va fii afectat, titularul acestuia urmând a primi ulterior o despăgubire pentru atingerea adusă dreptului său. 3. În ceea ce priveşte subiectele participante la aceste raporturi juridice: - ca titular al dreptului de a dispune de puterea publică întâlnim statul, judeţul, municipiul, oraşul şi comuna ( în cazul exproprierii38) şi respectiv “autorităţile publice împuternicite prin lege”39 (la rechiziţii) - organele prin intermediul cărora se iau aceste măsuri aparţin administraţiei centrale (Preşedintele, Guvernul) administraţiei locale (Consililul Judeţean, Delegaţia permanentă a Centrului Judeţean, Prefect,
36Conform
122
prevederilor art.30 din L. 132/1997
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Primar, Consiliu local etc.) sau pot fi din sistemul militar (Consiliul Superior de Apărare a Ţării, Statul Major al Armatei Militare, Stateul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene) - prin
excepţie,
L.132
permite
investiţia
unei
persoane fizice- comandant de subunitate sau unitate militară similară sau superioară batalionului care în luptă acţionează separat- cu atribuţii de putere publică, ceea ce dă naştere arbitrarului şi poate duce la grave excese cu urmări greu de imaginat.Prevederea legii conform
căreia
asemeneasituaţii
“rechziţionarea –
se
fad
numai
de
bunuri-
prin
în
activităţile
administraţiei peblice locale” – dincolo de faptul că se precizează expresis verbis că , de fapt, comandantul respectiv hotărăşte prin aceste autorităţi (sic!)40- nu ne linişteşte de loc, chia dacă dispunătorul acestei măsuri îşi asumă răspunderea proprie, realitate suficient de labilă de altfel, dacă avem în vedere situaţia, starea în care trebuie să se petreacă acest lucru :” în timp de război” (art.6 al.4 din lege). - în doctrină
41,
pornind de la realitatea franceză42 s-
a exprimat opinia că “ în categoria puterii de expropriere ar
trebui
incluse
administrează bunuri
şi
unele
regii
autonome
care
proprietate publică şi prestează
servicii ce pun în valoare bunurile respective. Aceste regii dobândesc statutul de persoane juridice de prept 123
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
public, acţionând în numele şi sub contolul statului sau al unităţilor administrative- teritoriale”. Mai mult chiarprecizează în continuare autorul citat, o situaţie similară ar avea-o şi “instituţile publice cărora, în condiţiile legii, li se pot concesiona sau închiria bunuri proprietate privată. - la polul celălalt subiect obligat poate fi după caz proprietarul
sau titularul unui alt drept real al
imobilului43 ( persoană fizică sau juridică , cu sau fără scop lucrativ, sau comuna, oraşul, municipiul, judeţul)în cazul exproprierii- şi agenţii economici care au bunul în posesie sau folosinţă legală
44
în cazul rechiziţiei
4. Referindu-se acum la actele prin care se iau măsurile pe parcursul derulării procedurilor prevăzute de cele două legi, este fără nici un dubiu că acestea sunt
37Art.1
din L. 132/1997 12 al. ultim, L. 33/1994 39Art. 1 din L. 132/1997 40Art. 6 al. 4 din L. 132/1997 41L. Giurgiu – op. cit. p. 114 42În legislaţia franceză, pe lângă stat şi colectivităţile administrrativ tertoruiale au dreptul de a dispune exproprierea stabilimentelor publice, precum şi anumite persoane fizice, chiar : consesionat de mine, de lucrări publice, de operaţiuni de urbanism etc. A se vedea în acest sens A. de Laubadère – Manuel de droit administratif, Paris 1998, p. 363 – 364 43 Art. 14 al. 1 şi art. 2 din L. 33/1994 44Art. 1 şi art. 5 al. 2 şi 5 din L. 132/1997 45A se vedea în acest sens Ch. Appleton – Contencieux administratif, p. 161 – 162; M. Maurion – Prècis de droit administratif p 736 46E. D. Tarangul - op. cit., p. 377; L. Giurgiu - în Dreptul nr. 2 /1995 p. 20 38Art.
124
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acte administrative fiind edictate de către autorităţi publice,
în
regim
de
putere
publică,
prin
ele
gestionându-se interesele generale ale societăţii în ansamblu sau ale unei comunităţi45 Aşa cum întemeiat s-a remarcat în literatura de specialitate
46
declaraţia de
utilitate publică- în cazul exproprierii- îşi păstrează caracterul administrativ chiar dacă îmbracă forma de lege, iar declaraţile care emană de la autorităţile administraţiei publice locale constitutie veritabile acte administrative de autoritate supuse controlului judiciar exercitat în baza Legii contenciosului administrativ, în acest sens exprimându-se şi jurisprudenţa
47.
Instanţa
de contencios [administrativ] va examina doar legalitatea declaraţiei, iar nu şi oprtunitatea actului, care este lăsata
la
aprecierea
administrative
exclusivă
a
autorităţilor
48.
De altfel actele întâlnite în cadrul celor două instituţii îmbracă o gamă destul de variată; astefel : - în cazul expropierii întâlnim: legea , hotărârea Guvernului, hotărârea Consiliului Judeţean, hotărârea comisiei
mixte,
decizia
delegaţiei
permanente
a
Consiliului Judeţea, dispoziţia primarului, hotărârea instanţei de judecată
125
Aurelian Burcu
- cât
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
priveşte
instituţia
Legii
132/1997
hotărârea Guvernului, hotărârea
avem
CSAT., decretul
prezidenţial de instituire a stării de asediu sau de urgenţă; ordinul prefectului, hotărârile Comisie mixte şi ale Comisiei Centrale, ordinul
de predarea al
autorităţilor militare
- o
situaţie
specială
o
prezintă
hotărârea
comandantului (art. 6 al. 4 din L 132 /1997); subliniem încă odată şi cu această ocazie că investirea unei persoane cu astfel de puteri exorbitante – specifice organelor administarţiei publice – de a aduce atingere unui drept constituţional fundamental al omului – dreptul de proprietate – este de natură a da naştere
la
grave
erori
şi
excese
inerente
subiectivismului uman, cu atât mai mult cu cât legea nu prevede o procedură de consatatare (ca în cazul despăgubirilor în afara celei generale prevăzute de L 29/1990), iar autorităţile administaţiei locale prin intermediul cărora urmează a se pune în aplicare această hotărâre
nu beneficiază
de posibilitatea
efectivă de control şi nici măcar de a-şi manifesta voinţa, ele nefiind participante la luarea hotărârii ci simple organe de executare.
126
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
5. În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al
celor
două
instituţii
se
impune
evidenţierea
următoarelor aspecte: a) –
conform
Legii
33/1994
49
sunt
supuse
expropierii numai bunurile imobile50 (pentru cele mobile
statul
sau
unităţile
administativ
–
teritoriale recurgând la alte procedee de achiziţie specifice
dreptului
privat
sau
public,
exemplificativă pentru această ultimă situaţie fiind insituţia rechiziţiei). Acest aspect rezultă din însăşi natura obiectivelor de utilitate publică enumerate la art.6 , a căror realizare nu poate fin împiedicată de bunurile şi lucrările ce pot fi deplasate în spaţiul astfel încât să fie necesară trecerea lor în proprietatea publică sau respectiv distrugerea lor
47Caz
51
III, dec. nr. 17/ 1931, Curtea de Apel, s. IV, dec. 287/1935; Curtea administrativă Bucureşti, dec. 312/1939 48În literatura juridică franceză (A. de Lambadère , Traité élémentaire de droit administratif, Paris 1970, p. 226) se consideră declaraţia de utilitate publică drept un act preparator, individual care nu crează drepturi şi este supus cenzurii jurisdicţionale a contenciosului administrativ 49 Art. 2 50Deşi în practică s-a decis şi asupra exproprierii unui bun mibil : “Atunci când o intervenţie prezintă o deosebită însemnătate pentru stat, ia poate fi expriopriată în întregime după legea de expropriere pentru utilitate publică, pe baza căreia se va fixa şi îndemnizarea” (C. Hamangiu, H. Georgean – Codul civil adnotat- vol. V p. 55 51F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 21 52L. Pop - op. cit., p. 43
127
Aurelian Burcu
-
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
aceste bunuri trebuie să se afle în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor; cele aflate în proprietatea publică, prin chiar natura şi destinaţia lor “sunt şi pot fi afectate oricând unei unităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii administrativ - teritoriale căreie îi aparţine”52. În acest sens este şi jurisprudenţa noastră care încă de la începutul secolului a subliniat faptul că “sentinţele de expropriaţiuni pentru cauză de utilitate publică…nu se pot aplica la proprietăţile care sunt deja în domreniul public”
-
53
de asemenea, cum bine s-a subliniat în doctrină, nu
pot
fi
expropriate
bunurile
aflate
în
proprietatea privată a statului, din simplul motiv că acesta, în calitate de proprietar are dreptul ca, prin puterea exprimată de organul competent să afecteze unei utilităţi publice oricare dintre bunurile imobile pe care le are în proprietate, în acest fel bunul intrând în domeniul public -
54
este de reamarcat faptul că formularea art. 7 al. 1 din L 213/1998 potrivit căruia dreptul de proprietate publică se dobândeşte “prin trecerea
A se vedea C. Hamangiu – Codul civil adnotat, vol I, Ed. Alealay, Bucureşti, 1925, p. 589
53
128
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor
administrativ
–
teritoriale
în
domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică” nu face obiectul exproprierii decât atunci când utilitatea publică se declară pentru
lucrări
de
interes
naţional
şi
care
afectează bunuri din domeniul privat al unităţilor administrativ – teritoriale, căci dacă acest interes este doar local, exproprierea nu îşi are nici o raţiune,
organul
55
competent
al
comunei,
oraşuşui, municipiului sau judeţului putând dispune oricând, în baza art. 8 al. 1 din L 213/1998
hotărâre
trecerea
bunului
din
domeniul privat al unităţii respective în domeniul ei public. -
Un aspect deosebit îl reprezintă formularea alineatului 4 al art. 7 şi asupra căruia noi ne-am referit într-o secţiune anteriară fapt pentru care facem trimitere la observaţiile acolo realizate
-
56
În final precizăm că L 33 nu prevede excepţii de la expropriere, astefel încât, în principiul remâne să conchidem că pot fi supuse acestei măsuri orice fel de bunuri imobile dacă sunt îndeplinite condiţiile legii
129
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
b) – referindu-ne acum la instituţia rechiziţiei, Legea 132/1997 prevede că fac obiect al reglementării acesteia bunurile mobile sau imobile aflate în posesia
sau
folosinţa
a
legală
agenţilor
economici, instituţiilor publice, alte persoane juridice şi persoanelor fizice
57,
făcând în acest
sens şi o enumerare a câtorva categorii la art. 5, enumerare cu simplu caracter exemplificativ şi orientativ autorităţile
–
credem publice
noi
–
hotărăsc
atâta -
timp în
cât
limitele
excepţiilor de la art. 31 – ce bunuri sunt necesare îndeplinirii obiectivelor legii, concluzii la care duce însăşi prevederea unor astfel de excepţii- de unde per a contrario se deduce că toate celelalte bunuri necuprinse în conţinutul acestui articol “pot” 58 face obiectul rechiziţiei - aşa cum am văzut, bunurile imobile pot fi afectate interesuloui public prin măsura rechiziţie, dar tot L. Pop – op. cit., p. 43; A se vedea în acest sens şi prevederile art. 7 lit. e) şi art. 8 al. 1 din L. 213/1998 priviind proprietatea publică şi regimul acesteia 55 idem, p. 44 56 A se vedea în acest sens secţiunea 2, b punctul 3 57Art.2 al.1, art.5 al.5 din L. 132/1997 58Art. 5 59A se vedea supra secţiunea 2 60A se vedea în acest sens şi secţiunea 1, b) 61De exemplu o clădire necesară funcţionări unei instituţii publice sau un teren pe care se va construi un aeroport militar 62De exemplu : menţinerea în stare de bună funcţionare a instituţilor menite să asigure apărarea ţării 63Art. 27 al. 2 din L 33/1994 54
130
Aurelian Burcu
aceluiaş
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
interes
ele
pot
fi
exproprierea. Totuşi credem că
supuse
şi
prin
deosebirea dintre
cele două instituţii este evidentă şi derivă din natura condiţiilor, a cazurilor şi a scopurilor imediate care, aşa cum am văzut anterior sunt distincte
59
precum şi din natura caracterului
diferit: definitiv la expropierea şi temporarar – prin definiţie, ca regulă generală, potrivit art. 1, dar cu numeroase excepţii deduse din prevederile art. 25 60,
- în cazul rechiziţie. Însă aces lucru nu
împiedică existenţa – practic – a unor situaţii când ambele instituţii işi pot manifesta incidenţa asupra unui bun
imobil
61.
În acest caz se va aplica L
33/1994 ca regulă generală şi numai prin excepţie L 132/1997 potrivit interpretării art. 1 din acest din urmă act normativ, excepţie justificată (relativ, am spune noi) atât de natura “mai deosebită”
62
a
interesului public gestionat astfel, cât şi prin caracterul de urgenţă (uneori)
şi care impune
derogarea de la procedura complexă şi completă a legii 33 menită a ocroti dreptul de proprietate împotriva eventualelor abuzuri. Altefl spus, fiind de principiu că toate interesele generale ale societăţii sunt importante, este – credem – de la sine înţeles că anumite astfel de interese prin specificul naturii precum şi prin sfera de cuprindere vizează aspectul 131
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de o importaţă maximă pentru comunitate şi – la urma urmei – pentru individ luat separat (de exemplu cele care privesc viaţă, integritatea fizică şi
psihică,
sănătatea
populaţiei,
apărarea
naţională, etc.). De aceea pentru astfel de situaţii legiuitorul a edictat o normă specială, cu caracter derogator, care, deşi aduce atingerea anumitor realităţi din planul material al vieţii, este menită să salvgardării acelor valori ce imprimă caracter de specificitate însăşi fiinţe umane - anumite bunuri, din afectaţiunea ce li se dă sunt sustrase de sub incidenţă normei legii 132/1997, conform
prevederilor
art.
32
din
acelaşi
act
normativ, care enumară 13 categorii de astfel de bunuri, enumerare limitativă în opinia noastră
6.
În
ceea
ce
priveşte
despăgubirile
şi
contestaţiile, întâlnim, din nou, diferenţe semnificative între cele două instituţii : a)
– astefel la exprpiere despăgubirea reprezintă o condiţie esenţială şi prealabilă cu excepţiile de la art. 32 ; ea se poate stabili prin acordul parţial sau total (caz în care nu se mai declanşează procedura) al părţilor; este prevăzută o procedură complexă de evaluare a acesteia prin expertizp şi negocieri fiind
132
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
determinată între anumite limite stabilite de voinţa părţilor63 -în
cazul
rechiziţiei,
în
schimb,
despăgubirea
e
stabilită în sumă fixă- prin tarife unitare pe ţară- de către autorităţile publice, ea efectuându-se abia ulterior, aici necondiţionând ăn nici un fel mersul procedurii. b)
– un alt aspect important , de diferenţiere între
expropriere şi rechiziţie îl reprezintă aşa-numita “fază judiciară”,64specifică celei dintâi. Şi, chiar dacăaşa cum s-a afirmat în doctrină65 şi jurisprudenţă66 – “tribunalul are menirea de a stabili numai dacă decizia
autorităţii
administrative
prin
care
se
constată utilitatea publică şi se hotărăşte întinderea ce urmează a se expropria, cum şi epoca în care bunul urmează să fie luat în posesiune, a fost dată în conformitate cu legea“ ,
“avân mai mult
caracterul unei instituţii de omologare sau de aprobare a lucrărilor făcute de administraţie,sub raportul formalităţilor cerute de lege”67, trebuie să recunoaştem totuşi că această procedură “ judiciară “ este menită a construi o garanţie în plus în sensul protejării dreptului de proprietate (şi “a altor drepturi reale”68- dezmembran----- te ale acestuia) împotriva încălcărilor la care ar fi eventula supus sub masca 133
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exercitării
publice
de
către
autorităţile
administrative. - în schimb, L 132 1997 nu prevede intervenţia vreunei instanţe în procesul normal de desfăşurare a rechiziţiei, ci doar în baza L 29 1990, dacă se apelează la calea generală de atac în contencios administrativ.
7. Referindu-ne acum la efectele specifice, vom puncta următoarele aspecte caracteristice: a)
exproprierea:
- face ca imobilul expropriat să treacă în proprietate publică şi să intre în patrimoniul expropriatului liber de orice sarcini69 în temeiul hotărârii judecătoreşti râmasă efinitivă şi irevocabilă.
Momentul intrării
imibilului în patrimoniul expropriatului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea de expropriere privată de instanţa de judecată (art. 28 al.1 ). - stinge drepturile reale primei sale derivante din dreptul
de
proprietate-
uzufruct,
uz,
abitanţie,
superficie- precum şi servituţile stabilite prin fapta omului în măsura în care
devin incompatibile cu
situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit. (art. 28 al.3) 134
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
- stinge dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă asupra imobilului expropriat (art. 28 al.3; art.29 al.1) - strămută dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care gravează bunul asupra despăgubirii stabilite de instanţă sau prin acordul părţilor- art.28 al.2- în acest fel reglementându-se de fapt un caz de subrogaţie legală cu titlu particular70 - stinge orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cum ar fi cele născute
din
contractul
de
locaţiune
sau
din
contractul de comodat. Cu toate acestea, potrivit art.29 al.2 , dacă exproprierea are ca obiect clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă legal nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potivit legii, la cererea persoanelor respective. · trebuie să observăm aici un aspect cel puţin interesant- şi anume, potrivit al.2 al art.29
din
proprietarului
L
33, (din
imobilul moment
necesar ce
este
prevăzută, obligativitatea ca exproprietarul să-i pună la dispoziţie un spaţiu de locuit) poate fi expropriat ( o măsură mai severă şi definitivă ) deci , pe când, acelaşi imobil, potrivit art. 31 lit. d 135
din L. 132 1997 nu
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
poate fi rechiziţionat (măsură mult mai lejeră şi temporară). Altfel spus, acelaşi legiuitor consideră că nu se poate îngrădi temporar manifestarea
liberă
a
celor
3
atribute
esenţiale ale dreptului de proprietate privatădispoziţie,
folosinţa
şi
posesia,
(prin
afectarea celor două din urmă)- doar se poate “călca în picioare”, munci în întregime acelaşi drept! (Poate în virtutea principiului că, dacă tot facem un lucru, măcar să îl ducem la bun sfârşit şi cât mai “şfârşit”posibil, independent de raţiune şi consecinţele acestei atări de fapt!) - dă naştere unui drept de creanţă în favoarea persoanelor stabilite în hotărârea instanţei de judecată asupra despăgubirilor acordate, ca o consecinţă a exproprierii imobilului. Acest drept se naşte pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi devine exigibil la data stabilită de părţi sau la termenul de plată fixat de instanţă71 (şi care nu poate fi mai mare de 30 de zile, conform art.31 al.1 din L.33) - în baza art.34, fostul proprietar beneficiază de un drept proprietar la închirierea imobilului, în cazul în care exproprietarul s-a hotărât să-l închirieze pentru perioada de timp dintre punerea sa în 136
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
posesie şi momentul utilizării bunului în sopul executării
lucrării
pentru
care
s-a
hotărât
exproprierea. - potrivit art.35 , fostul proprietar, de asemenea dobândeşte dreptul de a cere retrocedarea bunului imobil în cazul în care în termen de un an nu a fost utilizat de exproprietar în scopul pentru care a fost preluat şi nici nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică. - expropriatul are un un drept de preemţiune în cazul în care, nerealizându-se
lucrările,
expropriatul
se
hotărăşte să vândă imobilul72. Trebuie să obervăm că aceste ultime două aspecte, reprezintă, în fapt efecte secundare- mai potrivită ar fi fost poate denumirea de urmări sau consecinţe-
ale
tocmai
îndeplinirii
scopului
de
expropriere.
b)rechiziţia: - îngrădeşte, restrânge temporar exerciţiul a două dintre atributele dreptului de proprietate: posesia şi sau folosinţa - limitează dreptul de dispoziţie materială, dar lasă proprietareului (ca regulă ) dreptul de a dispune juridic de bun prin acte între vii sau mortis cauză, 137
Aurelian Burcu
în
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acest
caz
înstrămutătorului
noul
dobânditor
luând
în
raporturile
cu
locul
organele
administraţiei care au dispus măsura.
- are ca efect înlocuirea dreptului real de proprietate asupra unui bun cu dreptul de proprietate asupra altuia similar (sau cu dreptul de creanţă
asupra
despăgubirii prin plată contavalorii,) în situaţia prevăzută
la
art.25
pct.1,a)
din
L.
132
reglementându-se în acest mod, ca şi în cazul exproprierii- aşa cum am văzut anterior- două cazuri de veritabilă subrogaţie reală cu titlu particular. Este de observat că se substituie astfelîn virtutea manifestării de nuanţă a “forţei publice” – un drept perpetuu, imprescriptibil (dreptu real de proprietate) cu unul prescriptibil în termen de 3 ani (drept de creanţă) prevăzut la art.28 al.2 din L.132.
Trecerea
termenului
are
ca
urmare
“pierderea dreptului la despăgubiri”, dar problema care se pune este ce se întâmplă când aceste despăgubiri ar urma să fie efectuate prin acordarea unui bun similar (art.25 1,a), dacă cel iniţial, “din motive obiective” este nerestituibil. Soluţia depinde – credem- de determinarea momentului în care se naşte dreptul asupra acestui din urmă bun: în momentul 138
intervenţiei
“motivul
obiectiv”,
în
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
momentul constatării şi al emiterii organului momentul
competitiv prezentării
în
acest
64hotărârii
sens,
proiectului
sau
verbal
în de
rechiziţie la lichidare. Considerăm că dreptul la despăgubire se naşte în virtutea legii din chiar momentul predării bunurilor şi încheierii procesului-verbal în acest sens potrivit art.15. Acest drept are următoarele trăsături specifice: 1.
– este un drept de creanţă (în virtutea unei prezumţii care o face legiuitorul tocmai prin reglementarea
procedurilor
de
stabilire
a
tarifelor şi preţurilor)
C. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995 , p. 24 se vedea L. Girgiu- Domeniul public, Ed. Tehnică, Bucureşti 1997, p.120-123 66Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiune III, Decizia 1451/1921, Pandectele române 1921/1922, p.140; idem Decizia 892/1924 a aceleiaşi instanţe, publicată tot în Pandecte, 1925, 1925, III, p.4 67Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea III, Decizia 159/1929 în Pandectele săptămânale, 1929, p.427; Decizia 511/1940 citată după E. D. Tarangul , op. cit. p. 379. A se vedea şi I. Crutzescu, I. Vântu –Tratat de expropriere pentru cauză de utilitate publică , Bucureşti, 1931, Ed. “Voevodul Mihai”, cu o prefaţă de P. Negulescu, p.112 şi următorul 68Art. 14 al. 1 69Pentru detaliere a se vedea F. Baias, B. Dumitrache Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995, p.27 70L. Pop- op. cit. p.48 71Pentru alte lămuriri a se vedea L. Pop- op. cit. p.49 72A se vedea mai în detaliu L. Giurgiu- op. cit- p. 123-124 73Pentru detalieri a se consulta C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceruop. cit. p.26 şi L. Pop- op. cit. 36 64
65A
139
Aurelian Burcu
2.
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
– este afectat de o condiţie rezolutorie- dacă nu se prezintă procesul-verbal în termen de 3 ani la lichidare acesta urmând a se stinge
3.
– ca drept de creanţă el este: o cert
procesului
din
chiar
–verbal
de
momentul
predare-
închideri
art.15
pentru
bunurile consumtibile sau în cazul chiriilor pentru clădiri şi terenuri ( art.25. b), c) ) şi respectiv din momentul
închieierii
procesului-verbal
de
restituire,pentru celelalte categorii de bunuri o lichid prin anticipţiae de la data publicării în M. of. A tarifelor stabilitede către Comisia Electorală de Rechiziţii (art.24 al. 2 şi 3) şi respectiv din momentul evoluării despăgubirilor conform al.ului 1g) al art.25, atunci când nu există preţuri publicate o exigibil
din
momentul
stabilit
prin
hotărârea Guvernului ca fiind · dată începerii preţurilor (art.28 al.1 şi 2) o cunoaşte
importante
excepţii
de
la
caracterul său de drept de creanţă în situaţia- aşa cum am văzut mai sus – reglementată la art.25 al.1 prima parte: înlocuirea unui bun cu un alt bun similar. Această operaţiune se aproprie foarte mult de instituţia contractului de schimb (aşa precum, în cazul plăţii contra valorii, am putea găsi anumite 140
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
similitudini cu vânzare-cumpărare)dar nu se poate confunda cu acestea, întrucât sunt, de fapt acte unilaterale
manifestare
a
voinţei
organului
administrativ în regim impus, în regim de putere publică. Cu toate acestea credem că administraţia are obligaţia de a garanta pentru evicţiune şi vicii ascunse
de
a
preda
bunuri
şi
a
transfera
proprietatea, întocmai ca în cazul unui veritabil contract de schim, iar despăgubitului îi revine îndatorirea de a ridica bunuri. De aceea credem că termenul de 3 ani prevăzut la art.28 al.2 ar putea fi interpretat ca termen legal de executare a acestei obligaţiuni, trecerea lui având ca efect pierderea dreptului de a mai cere predarea bunului. De fapt, sar părea că are ca efect pierderea chiar a însuţi dreptului
de
proprietate-
real,
perpetuu,
imprescriptibil prin natura lui. Dacă în cazul exproprierii şi al rechiziţionării bunurilor consumtibile, prin voinţa puterii publice se stinge dreptul de proprietate înlocuindu-se cu unul de creanţă, în situaţia supusă analizei prin simpla curgere a unui termen operează acest lucru- aspect ce nu apropie foarte mult de instituţia uzucapiunii civil, reprezentând o sancţiune la adresa proprietarului care nu s-a îngrijit de bunul său. Dar este oare despăgubitul proprietar asupra bunului primit la schimb? Cine 141
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
hotătăşte între cele două variante ale art.25 al.1 a)- bun similar sau contavaloare? De când se naşte dreptul real de proprietate asupra bunului primit la schimb? Dacă susţinem că din momentul manifestării de
voinţă
a
dominaţiei-
cu
sau
fără
acordul
despăgubitului- în privinţa opţiunii pentru predarea unui bun similar şi nu a despăgubirii, ne-am putea afla în situaţia modului original de dobândire a proprietăţii prin tradiţiune, în acest sens ducând şi formarea legii: “acordarea (predarea ) unui bun similar”. Situaţie în care, între momentul pierderii vechiului drept real prin rechiziţionarea bunului şi naşterea celui nou, credem că a
subzistat
un
drept
de
creanţă
despăgubire- ca regulă generală a
–
dreptul
la
Legii 132, perfect
prescriptibil în 3 ani, fără a mai ridica probleme majore. Acest drept de creanţă, prin voinţa puterii publice va fi substituit cu dreptul real de proprietate – drept specialîn acest fel atingându-se şi scopul general: “plata” despăgubirii. -revenind la prezentarea efectelor, nu putem să nu evidenţiem prevederea, cel puţin bizară, a art.25
al.1
g)
conform
căreia
“pentru
terenurile
neproductive nu se acordau despăgubiri”. Dreptul de proprietate , aşa cum ştim, are 3 atribute esenţiale ce determine conţinutul său juridic- conform art.480 C. civ.: jus utendi (sau posesia, stăpânirea faptică şi 142
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
efectivă), jus fruendi (folosinţa, culegerea fructelor sau productelor) şi respectiv jus abutendi (dispoziţia)73chiar dacă în cazul terenurilor reproductive se poate accepta că
ele
nu
ar
da
naştere
la
fructe;
chiar
dacă
proprietarului îi rămâne posibilitatea de a depune prin acte juridice de imobilul în cauză totuşi prin măsura reachiziţiei, i se anuleză posibilitatea “de a exercita o stăpânire afectivă fizică, directă şi nimijlocită, prin putere proprie şi în interes propir sau de a consimţi ca stăpânirea sa să fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană” precum şi de aceea “de a dispune de substanţa bunului (a-l transforma, distruge) cu respecterea reglementărilor în vigoare”74. Din aceste cauze, atât proprietarul sau titularii altor drepturi reale, dezmembrate
ale
acestuia,
cât
şi
procesul
sau
detentorul legal vor (putea) afla oricând în situaţia de a suferi un prejudiciu, prin pierderea “dreptului” de a beneficia de aceste atribute ale dreptului de proprietate, motiv pentru care vor avea toată îndreptăţirea la despăgubiri. De acum considerăm producerea al. 1 f al art.25
ca
fiind
contrară
principiilor
generale
ale
dreptului şi propunem a fi eliminată. Desigur caracterul de excepţie ale instituţiilor exproprierii
şi
respectiv
rechiziţiei,
coroborat
cu
amploarea şi complexitatea efectelor cărora le dau naştere şi în contextul unor- pe cât de inerente, pe atât 143
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de regretabile- “neatenţii” (într-o expunere blajină) ale legiuitorului, duc(e), fără îndoială, la o multitudine de situaţii juridice delicate, dintre care noi ne-am mărginit la a aminti doar pe acelea ce nu depăşesc problemele acestui
paralelism
între
cale
două
reglementări,
exprimându-ne convingerea că ele îşi vor găsi loc în viitoarele lucrări de specialitate ale doctrinei româneşti.
144
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bibliografie selectivă 1. C. H. Appleton- Contencios administratif, Paris, 1969 2. J.M. Auby, R.D. Ader-Droit administratif , septieme edition, Precis Dalloz, Paris 1986 3. F. Baias, B. Dumitrache- Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Revista Dreptul nr.4/199 4. C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M.Pârvicelu- Drept civil, dreptul real- Institutul European 1997 5. R. Bonnard- Precis elementaire de droit administratif – Troisieme edition, Paris 1940 6. I. Crutzecu, I. Vântu- Tratat de expropriere pentru cauză de utilitate publică, Bucureşti, 1931, Editura Voievodul Mihai 7. I. Filipescu- Domeniul public şi privat al statului şi unităţile teritorial administrative, Revista Dreptul nr.5-6/1994 8. L. Giurgiu- Consideraţii în legătură cu Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Revista Dreptul nr.2/1995 9. L. Giugiu- Domeniul public- Editura Tehnică, Bucureşti 1929 10. H. Guyard-La distinction du domaine public et du domain prive, These 11. C. Hamangiu, N. Georgean- Codul civil adnotat, Bucureşti vol.V 12. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. BăicoianuTratat de drept civil român, vol.II, Editura Naţională, Bucureşti 1929 13. M. Haurion- Precis de droit administratif et de droit public general a l’usage de l’etudiant, Edition 4 L. Laros, Paris 1901 14. A. de Lanbadere-Domanialite publique, propriete administrative et affectation, Revue de Droit Publique 1969 15. A. de Lambadere- Manuel de droit administratif, Paris 1988 16. A. de Lambadere- Traite elementaire de droit administratif, Paris 1970 17. I. Lucian-Drepturi reale, Editura Augusta, Timişoara 1997 145
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
18. G. Luţescu-Teoria Bucureşti 1947
generală
a
drepturilor
reale,
19. M. Monteil- Formation et evolution de la domenialite publique, These pour le doctorat, Paris 1932
20. Pop Liviu- Dreptul de proprietate şi dezmembrările sale- Lumina Lex Cluj-Napoca 1997
21. E. D. Tarangul- Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1944
146
Aurelian Burcu
147
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE NATURA CONCEPTULUI DE FINANŢE PUBLICE
148
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
MOTTO: „ … statul este o uniune de oameni liberi care se educă reciproc … transformând scopurile personale în scopuri generale, instinctul brutal în înclinaţie morală, independenţa naturală în libertate spirituală, astfel ca individul să se armonizeze cu viaţa colectivităţii şi colectivitatea să se regăsească în cugetul individual.” Karl Marx
Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de existenţa unei organizări de tip statal şi de folosirea banilor şi a formelor valorice de realizare şi repartiţie a produsului social. De la geneza primelor elemente de finanţe, în perioada destrămării comunităţii gentilice şi formarea orânduirii sclavagiste şi până în zilele noastre, finanţele nu au părăsit nici un moment scena istoriei, ele făcând parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. În toate comunităţile umane care au existat de-a lungul evoluţiei istorice a societăţii, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de origine economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social şi mai ales
a
venitului
naţional
în
strânsă
legătură
cu
îndeplinirea activităţii şi funcţiilor statului.73 Sfera
149
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
finanţelor diferă, însă, de la o orânduire la alta. Astfel în orânduirile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic – gentilică, sclavagistă şi feudală – ea este limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În societate capitalului finanţele au beneficiat însă de o largă dezvoltare, ca urmare a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a necesităţilor sporite de resurse băneşti ale statului. Sub
aspect
istoric
noţiunea
de
„finanţe
publice” a evoluat74, suportând de-a lungul timpului multiple
şi
profunde
transformări,
forma
actuală
impunându-se abia în prima parte a perioadei istorice contemporane când, în statele naţionale europene dezvoltarea aparatului de stat cuprinzând autorităţilor legislative,
executive
şi
judecătoreşti
a
determinat
creşterea amplorii fenomenului cheltuielilor publice, pentru a căror acoperire se aplicau impozite şi de taxe dar existând totodată – şi, de acum impunându-se tot mai mult – şi alte forme de „venituri publice”.
D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 5 74 Expresia „finanţe publice” a fost răspândită mai întâi în Franţa, presupunându-se că derivă din expresia latină „financia precuniaria” care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani. (G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2) 73
150
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Într-o primă variantă, doctrina franceză75 a finanţelor publice susţine că acestea sunt „diferite mijloace prin care persoanele publice – statul, comunele, instituţiile,
etc.
–
îşi
procură
resursele
necesare
îndeplinirii activităţii lor”. O altă caracteristică exprimată în literatura franceză de specialitate a explicat finanţele publice cu ajutorul categoriei „operaţiuni financiare”, determinate de aceeaşi necesitate a procurării de către stat şi celelalte necesare
colectivităţi activităţii
publice lor.
operaţiunilor
financiare
fundamentală
a
finanţelor
a
fondurilor
Autorul afirmă publice
băneşti
conceptului că
problema din
statele
contemporane este cuprinsă în următorul raţionament: „există cheltuieli publice care trebuie acoperite şi în acest scop trebuie stabilit cine să suporte aceste cheltuieli şi în ce proporţii”. În acest sens este de importanţă decisivă actul financiar de „repartiţie a sarcinilor băneşti între cetăţeni”76. Cu un conţinut de idei apropiat, însă într-o formulare originală, în literatura financiară din statul nostru s-a susţinut că „statul şi celelalte organizaţii publice sunt şi subiecte economice” şi că în această
E. Allix., Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris 1921, Ed. A. Rousseau, p. IX 76 G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2 75
151
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
calitate, ele desfăşoară o „economie financiară” care este „activitatea de procurare şi întrebuinţare de mijloace băneşti pentru acoperirea cheltuielilor lor colective”77. Conceptul finanţelor publice fundamentat pe necesitatea operaţiunilor financiare sau a economiei financiare a devenit tradiţional şi s-a păstrat în statele cu economia naţională liberal-capitalistă şi cu regim politic parlamentar democrat. Diferit de acest concept accidental în literatura de specialitate de la noi a fost expusă şi caracterizare a finanţelor ca fiind „relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului”78 şi care de fapt reiterează definiţia „finanţelor socialiste” ca „relaţii economice exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului social şi în primul rând a venitului naţional în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii”79. Conceptul
finanţelor
definite
ca
relaţii
economice este explicat susţinându-se că „existenţa [lor] este indisolubil legată de existenţa statului şi de
G. Leon, Elemente de ştiinţa financiară, vol. I, Cluj 1925, Tipografia Cartea Românească, p. 51; I. Gliga, Drept financiar, Ed. All, 1994, p. 12 78 I. Văcărel, F. Bercea; Gh. Biscticeanu, T. Stolojan, G. Anghelache, M. Bondar, T. Moşteanu, Finanţe publice, Ed. Didactică şi pedagogică, R. A. Bucureşti, 1992, p. 15 79 I. Văcărel, Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 9 77
152
Aurelian Burcu
folosirea
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
banilor
în
repartizarea
produsului
intern
brut”80. Dacă asocierea finanţelor cu statul reprezintă un element de constantă istorică şi doctrinară, în ceea ce priveşte, însă, atitudinea acestuia din urmă – a statului, deci – în utilizarea şi aplicarea procedurilor financiare, se poate remarca o evoluţie conceptuală de la neintervenţionism
(în
accepţiunea
clasică)
la
intervenţionism (accepţiunea modernă). Astfel accepţiunea clasică este legată de liberalismul
politic,
fiind
specifică
perioadei
de
dezvoltare economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în viziunea acesteia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul
laissez-faire,
laissez-
passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea
autorităţii
publice
care
ar
putea
perturba
iniţiativa particulară, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Rolul statului trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând apărarea ţării, întreţinerea relaţiilor diplomatice şi menţinerea ordinii interne, iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum. suportul
Concepţia în
teza
guvernului
potrivit
căreia
ieftin
îşi
progresul
găseşte social-
economic reclamă utilizarea venitului pentru dezvoltarea industriei şi comerţului în loc să fi irosit pentru 80
ibidem, p. 19
153
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cheltuieli neproductive. Taxele, impozitele şi celelalte modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuie astfel concepute şi reglementate încât să aibă un caracter
neutru,
fără
să
modifice
relaţiile
social-
economice existente.81 În perioada de după primul război mondial, locul statului neintervenţionist a fost luat însă de statul intervenţionist, care îşi lărgeşte, în mod constant, sfera preocupărilor, autorităţile publice având acum rol activ în
influenţarea
proceselor
economice,
cercetarea
evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor, când acestea se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea efectelor acestora, etc. În această accepţie modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor administrative ale statului ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în viaţa social economică, de exercitare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii societăţi. Şi, deşi continuă
să
finanţeze
şi
sarcinile
administrative,
sistemul de venituri – taxe, impozite – reprezintă un mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna statului
atât
pentru
a
„provoca
prin
incitare,
la
dezvoltarea economică (de ex: facilităţi pentru activităţile rentabile, majorarea impozitelor la agenţii marginali)”
A se vedea şi D. D. Şaguna, op.cit., p. 6; M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argouant, 1988, p. 19 81
154
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cât mai ales pentru a determina „o anumită egalizare a condiţiilor sociale (de ex: reducerea prin impozit a veniturilor mari, facilităţi pentru categoriile defavorizate, etc.)”82. Deşi
în
majoritate
doctrina
actuală
împărtăşeşte această opinie privitor la natura finanţelor publice, considerăm totuşi că s-ar putea contura şi un alt punct de vedere „contemporan”83 – să îi punem aşa – sau cel puţin viitor, pentru trasarea coordonatelor acestuia făcând apel la noţiunile de „impozit”, noţiune a cărei înţelegere ne va ajuta să percepem realitatea profundă şi originea unică ce determină variabilitatea tuturor relaţiilor sociale – inclusiv a celor de natură socială – şi a raporturilor juridica care le guvernează: omul.
D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 7; a se vedea în acest sens şi M. S. Minea, op.cit., p. 20-21 şi autorii acolo citaţi 83 Cu privire la optica actuală, „contemporană”, în literatura de specialitate (M. S. Minea, op.cit., p. 28 şi autorii francezi acolo amintiţi) se consideră că „miezul natural” al finanţelor publice „este alcătuit din patru componente principale: contextul economic intern, contextul internaţional, cadrul conceptual şi structurile internaţionale.”. Nu putem fi de acord cu această opinie pentru simplul motiv că în afară de „cadrul conceptual”, celelalte trei aşa-zis componente nu ţin nicidecum de logica internă, de esenţă, a noţiunii în cauză, fiind, de fapt, ori determinante exterioare (primele două mai ales), ori modalităţi de implementare în realitatea obiectivizată, social-materializată a ideii abstractizate, rod al minţii umane confruntate cu metafizica existenţei cotidiene. De aceea singur, cadrul conceptual cuprinde în sine natura intrinsecă a noţiunii şi, ca orice produs al omului, pentru a fi corect perceput trebuie analizat pornind de la chiar cauza primă care l-a determinat (omul însuşi) şi de la scopul care a motivat această cauză. 82
155
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Astfel
impozitul,
ca
realitate
în
planul
obiectivităţii practice a apărut încă din antichitate84, în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinat de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa
publică,
îndeplinind
atribuţiile
autoritare
de
conducere statală. De la chiar apariţia sa impozitul a fost conceput şi aplicat diferit, condiţionat de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman. În republicile greceşti, ca şi în statul roman erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate, şi de ordine publică, pentru construcţia
şi
înarmarea
corăbiilor
de
război,
construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală, temple, serbări religioase sau distracţii publice. Primele resurse folosite în acest scop erau cele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (minele de argint, carierele de marmură), dar cu timpul, o amploare şi o importanţă din ce în ce mai evidentă o dobândesc impozitele, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
84
A se vedea I. Gliga, op.cit., p. 111
156
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
În statul antic ateniana principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri, urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestora.85 În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost „tributum”. La început el era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunurile mobile. Concomitent cu tributum se percepea şi un impozit pe succesiuni, un impozit asupra vânzărilor de bunuri, unul pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit pe numărul sclavilor sau altul datorat de celibatari. Aceste impozite din statele atenian şi roman sunt dovezi reprezentative ale răspândirii şi diversităţii în antichitate a procedeului financiar de obligare a
A se vedea şi A. Wagner, Traité de la science des finances – histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913, p. 20-38 85
157
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
persoanelor fizice la plata impozitelor ca venituri ale statului. Pentru Evul mediu gama acestora este de asemenea largă şi variată, diferind de la un stat la altul condiţionată de dezvoltarea social-economică neunitară şi de concepţii sau tradiţii proprii. Astfel în Anglia, timp îndelungat impozitul principal era datorat de către proprietarii de pământ la început în raport de întindere şi ulterior în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie sau arendă. Concepţional, prin Magna Carta Libertatum din 1215 sa interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, sau impozite induse în preţul de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri. În Republica Florenţa din Peninsula Iberică, în perioada secolelor XII-XV exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza unei scări progresive, impozite pe succesiuni, pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Ulterior vechiul impozit pe venit a fost înlocuit cu cel denumit „estimo”, aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor care erau înscrise în „registro del estimo” pe baza 158
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
declaraţiilor contribuabililor, care, la rândul lor, după aproape trei secole de existenţă a fost modificat conform cerinţelor
de
impunere
a
averilor
mai
ales
ale
comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali. Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în Principatele Române, în primul rând prin numărul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul (aşezat ca „cislă” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”), văcăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul,
etc.,
şi
cărora
li
se
adăugau
dările
extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe torn a domnitorului,
ajutorniţele
şi
altele.86
Stabilirea
şi
încasarea acestor dări era, însă, de multe ori arbitrară şi abuzivă.87 Pentru perioada istorică a modernităţii, în condiţiile
dezvoltării
meşteşugurilor,
a
sporirii
manufacturilor şi a amplorii comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii numărului
şi
felului
impozitelor.
Aceasta
a
fost
determinată totodată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de administraţie şi justiţie precum şi pentru ordinea publică şi pentru întreţinerea A se vedea în sens C. Tăutu, Impozitele directe din România, Ed. Socce. et comp, Bucureşti, 1939, p.28-30 87 I. Gliga, op. cit. p. 113 86
159
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
armatei. Exemplul cel mai grăitor în acest sens l-a constituit
Franţa,
aici
monarhii
păstrând până
la
revoluţia din 1789 dreptul de a institui impozite şi în consecinţă categoria acestora începea cu impozitul „la taille” în varianta reală – datorată de proprietarii de terenuri – şi personală – impusă asupra veniturilor cetăţenilor –, căruia i se suprapunea impozitul pe a douăzecea parte din venit ce a fost sporit apoi la a zecea parte, capitaţia, datorată de toţi cetăţenii în cuantum bănesc diferenţiat în raport de rangul social, „patenta” monarhică, reprezentând ¾ din taxa plătită corporaţiilor la eliberarea autorizaţiilor comercianţilor pe cont propriu, impozitul pe vânzarea sării, a tutunului, a băuturilor, cel perceput la tranzacţii de bunuri, impozitele pe timbru, precum şi o gamă multiplă de taxe. În
perioada
contemporană,
exercitarea
dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative – de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele, fapt ce le-a determinat să eludeze de mai multe ori
principiul
„consimţământului
contribuabililor”
(statornicit prin reforma Adunării Constituante în urma revoluţiei franceze de la 1789 şi cuprins în constituţia din
1793)
prin
aplicarea
prezumţiei
că
acesta
(consimţământul, deci) a fost exprimat prin chiar votarea legilor de către reprezentanţii lor în parlament. 160
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Din evoluţia modernă a impozitelor sunt remarcabile
în
deosebi
impozitele
pe
venituri
reglementate în primele decenii ale secolului al XX-lea în Franţa, Italia, România şi alte state europene, pornind de la concepţia engleză de prestabilire a unor categorii de
venituri
denumite
cedule
pentru
veniturile
proprietăţilor agricole, ale proprietăţilor clădite, ale valorilor mobiliare (dividende, dobânzi, anuităţi, etc.), beneficiilor
comerciale
şi
industriale,
salariilor,
veniturilor profesionale şi altor venituri. În toate statele contemporane sistemele fiscale au evoluat cuprinzând tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau monopoluri fiscale pentru vânzarea tutunului, alcoolului, etc., taxe de timbru, taxe vamale, contribuţii adiţionale.88 Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul şi chiar condiţiile perceperii practice au oferit posibilitatea deducţiei unor concepţii despre acestea, marcate de teorii doctrinare (care justifică necesitatea şi rolul acestora), precum şi de maxime
sau
principii
referitoare
la
stabilirea
şi
încasarea lor. Din condiţiile perceperii celui mai important dintre impozitele statului roman antic – „tributum” –, faptul că la început el era datorat şi plătit numai de 88
ibidem, p. 114
161
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
persoanele cucerite şi reprezenta „nota captivitatis” – adică semnul supunerii acestora –, exprima una dintre concepţiile primare potrivit cu care obligaţia de a plăti impozite era dezonorantă pentru cetăţenii liberi. Tot o concepţie primară a fost exprimată la începutul Evului mediu
de
condiţiile
încasării
impozitului
francez
denumit „ajutor”, deoarece era plătit de cetăţeni, la cererea
regelui,
pentru
acoperirea
unor
cheltuieli
publice. Mai aproape de zilele noastre s-au exprimat şi alte opinii cuprinse în teorii precum cea a echivalenţei impozitelor sau teoriile cu argumentaţie de natură financiară. De fapt problema care se pune gravitează în jurul interogaţiei asupra temeiului în baza căruia statul îşi stabileşte şi reglementează sistemul de impunere financiară, fiind conturate mai multe puncte de vedere, pe care spiritul de ordine şi disciplină didactică le-a grupat în 6 mari teorii89:
1) Teoria organică – teoretizată de gânditori de frunte ai filozofiei germane clasice: Hegel, Fichte, Schelling. Potrivit acestora „statul s-a născut din însăşi natura omenească”, iar dreptul de impunere este „un produs
necesar
dezvoltării
istorice
a
popoarelor”,
A se vedea şi D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 134-135 89
162
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
deoarece toate popoarele trăiesc organizate în „viaţă de stat şi toate statele pentru garantarea existenţei lor au nevoie de exercitarea acestei prerogative, a acestui drept”. Scopul acestui demers este tocmai constituirea de
fonduri
băneşti
necesare
menţinerii
organizării
statale, însă, în plus, „scopul fiind absolut necesar, se impune ca şi mijlocul pentru realizarea lui să fie imperativ”90.
2) Teoria sociologică – conform căreia statul este
considerat
un
„stăpân
absolut”,
născut
din
frământările organizărilor sociale şi reprezentând „forţa brutală” a minorităţii organizate pentru a se impune împotriva majorităţii stăpânite. Deţinătorul puterii nu este legat de vreun drept, căci însăşi voinţa lui capricioasă
face
dreptul,
determinând
normele
de
conduită socială. Odată cu apariţia unei puteri publice deosebite de majoritatea socială, odată cu crearea unui aparat public complicat, a apărut şi necesitatea de a crea mijloace de întreţinere şi funcţionare. Aceasta a determinat instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea unor mijloace băneşti. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţii din partea cetăţenilor – impozitele. Acestea erau complet necunoscute societăţii gentilice. Pe măsura propăşirii civilizaţiei nici ele nu mai 90
ibidem, p. 134
163
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ajung astfel încât statul este determinat să „emită poliţe asupra viitorului, să contracteze împrumuturi, datorii publice, etc.”91.
3) Teoria contractului social – avându-l ca reprezentat de seamă pe J.J. Rousseau, consideră că statul s-a născut în baza unui contract: oamenii liberi sau înţeles la un moment dat să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună individualităţile contractante. Scopul unei asemenea înţelegeri fiind asigurarea şi apărarea intereselor individuale; cetăţenii renunţă astfel, de bună voie, la o parte din libertăţile lor, făcând totodată şi sacrificii de ordin material (impozite) în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Dreptul de impunere apare deci ca rezultat direct al acestui „contract” între stat şi contribuabili (cetăţeni).
4) Teoria echivalenţei – numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor, a fost fondată de A. Smith şi continuată apoi de Montesquieu caută baza de justificare
a
impozitelor
în
serviciile
şi
avantajele
realizate şi garantate de stat. Acesta stabileşte cota de impunere a supuşilor în raport de avantajele create, dând în acelaşi timp şi măsura acestora în raport de mărimea serviciilor şi avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi mai ridicate. Impozitul este în fapt „o porţiune pe care o dă fiecare cetăţean din 91
ibidem, p. 135
164
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau pentru a se folosi de ea”. Potrivit acestei concepţii, impozitele se confundă cu taxele, deşi dacă primele ar fi într-adevăr echivalente, ar trebui să se comensureze în mod just stabilirea şi perceperea lor. Practic, însă, este imposibil de determinat pentru fiecare cetăţean în parte de ce anume avantaj sau serviciu se bucură în organizarea de stat. De exemplu în condiţiile în care învăţământul este obligatoriu, la constituirea fondurilor pentru finanţarea lui contribuie toţi, persoane fizice şi juridice, însă de acest avantaj social beneficiază numai familiile care au copii.
5) Teoria siguranţei – după care impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţa şi bunurile cetăţenilor. Ea se înrudeşte cu cele două teorii anterioare prin chiar esenţa lor comună: contractul între cetăţeni şi stat. Statul, pe de o parte, asigură viaţa şi bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte plătesc un impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei oferă în acelaşi timp şi măsura impozitelor, întrucât mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi de valoare bunurilor pe care le posedă. Această concepţie a fost puternic influenţată de doctrina fiziocrată şi de ideile liberalismul care atribuiau statului rolul de „paznic de noapte”, de protegiuitor al drepturilor şi garant al siguranţei publice. 165
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
6) Teoria sacrificiului – numită şi a datoriei sau solidarităţii, justifică raţiunea impozitului prin însăşi natura statului, în sensul că acesta este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare
socială
bazată
pe
voinţa
declarată
a
cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel cei care vor recunoaşte că viaţa socială, în complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să recunoască şi dreptul de impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat. Colectivitatea,
toţi
cetăţenii,
provoacă
o
serie
de
cheltuieli pe care statul este obligat să le organizeze şi, prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei care le lucrează. De aici impozitul apare nu ca un contraserviciu special pentru anumite servicii sau avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltarea a întregului social căruia îi aparţin. În acest sens datoria de contribuţie este analoagă cu datoria de cetăţean. Tot în această ordine de idei, a conturării naturii proprii conceptului de impozit semnificative ni se par – dincolo de concepţiile şi teoriile filosofice – anumite definiţii date acestuia în literatura juridică şi economică. Astfel s-a afirmat că „impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să 166
Aurelian Burcu
acopere
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cheltuielile
de
ansamblu
ale
acestuia”92
reprezentând o „prestaţie pecuniară impusă cetăţenilor în scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”93 sau, respectiv o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil care este datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin şi pentru bunurile pe care le posedă94. Dincolo însă de această varietate a modalităţilor de exprimare, primordial se consideră a fi caracterizarea lui ca „un procedeu de repartizare a creanţelor
bugetare
între
cetăţeni,
în
funcţie
de
facultăţile lor contributive”95 aspect ce se regăseşte şi în principiile sau maximele fundamentale ale impunerii, statornicite de economistul Adam Smith şi îmbrăţişate apoi de doctrina financiară:96 • Maxima trebuie
de să
justiţie: „cetăţenii fiecărui stat contribuie
la
cheltuielile
guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului.” • Maxima de certitudine: „impozitul trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă,
A. Wagner, Traité de la science des finances, Paris, 1909, p. 351 G. Jèze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929, p. 326 94 M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonant, 1998, p. 108 95 D. D. Şaguna, op.cit., p. 113 92 93
167
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabili ca şi pentru orice altă persoană.” • Maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebui pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului.” • Maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil, faţă de
ceea
ce
urmează
să
intre
în
trezoreria
statului”97. O altă parte doctrinei însă a găsit ca valabile şi caracteristice şi alte principii, precum: principiul politicii financiare, al egalităţii prin impozit sau cel al politicii economice.98 Dincolo însă de această întreagă varietate de concepţii, dincolo de multitudinea formelor de exprimare a realităţii ce conturează natura intrinsecă a instituţiei impozitului, o idee străbate ca un fir roşu întreaga materie, dovedind încă o dată acea unitate de simţire şi gândire ce îi leagă pe indivizii aceleiaşi specii. Şi această idee porneşte de la premisa că statul (indiferent cum ar fi luat naştere) este o entitate aparte, distinctă de colectivitatea
umană
(popor,
naţiune),
care
se
A se vedea E. Allix, op.cit., p. 369-370 A se vedea pentru detalii şi L. Trobatos, Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz, p. 506-507 98 Pentru detalii a se vedea M.S. Minea, op.cit., p. 110-111 96 97
168
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
supraordonează
acesteia
şi
în
acest
sens
fiind
deţinătorul unei voinţe proprii dobândeşte posibilitatea de a beneficia de anumite drepturi (prin diverse mijlocare, aici opiniile variind cel mai mult: de la acord de voinţe sau contract, la manifestări unilaterale exorbitante atunci când îşi impune autoritatea prin instituirea unui sistem de drept care să reflecte însăşi voinţa sa). În
ceea
ce
ne
priveşte
considerăm
că
problema ar trebui pusă cu totul altfel, în sensul că prea puţină importanţă are originea statului. Într-adevăr, fie că a apărut printr-un acord de voinţă al indivizilor (teoria contractului social) sau pur şi simplu „ca urmare a frământărilor sociale” (teoria sociologică), cert este că a cunoscut şi cunoaşte o continuă evoluţie în sensul unei transformări calitative, de esenţă, căci la urma urmei, chiar dacă nu s-a născut „din însăşi natura omenească” – aşa cum susţineau filosofii germani, promotori ai tezei organice –, este de domeniul evidenţei, credem, că el ţine totuşi de condiţia umană, ea însăşi aflată într-o continuă metamorfozare. Astfel o scurtă privire retrospectivă asupra istorie ne arată că acum nu mai departe de 2.000 de ani, oamenii nici măcar nu îşi conştientizau acest statut, de om, şi, ca urmare instituţia sclaviei era 169
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
considerată un aspect firesc, ţinând de logica naturală a lucrurilor. Abia ideile iluministe, puse în practică prin Revoluţia franceză din 1789, au trezit pe retina conştiinţei umane imaginea libertăţii, a egalităţii, a fraternităţii ca şi principii, ca şi valori ţinând de chiar esenţa omului. El se simte acum liber să se manifeste, liber să-şi exprime voinţa proprie; dorinţa de a acţiona îşi găseşte sălaşul în sufletul său şi privirea minţii se înalţă spre orizonturile cugetării. Însă nu este acea cugetare seacă, rece şi distantă specifică filosofiei antice şi nici a cea sufocată de obscurantismul misticii medievale. Ci este cugetarea emancipată de sub tutela preconcepţiilor
şi
descătuşată
din
lanţurile
superstiţionalităţii. Spiritul se poate exprima liber şi, mai mult, el poate experimenta la nivel cognitiv transcendenţa lumii obiective şi extrage din metafizica lucrurilor însăşi esenţa legilor universale, a principiilor ce guvernează totul, de la firul de iarbă la mecanica cerească. De aceea el începe să înţeleagă acum raţiunea ideii de a fi, începe să se cunoască pe sine mai întâi privind în jur, iar apoi în chiar plenitudinea interiorului său şi astfel să perceapă unitatea conceptuală şi de esenţă ce străbate ca un fir roşu întreaga logică existenţială a vieţii. Acum principiul egalităţii se simte chemat la manifestare în chiar realitatea obiectivă la 170
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
nivel social, căci individul realizează acum că este doar o formă de manifestare a Universului, o prelungire a fiinţei acestuia, o picătură în Marele Ocean al Vieţii, iar Viaţa este unică şi picăturile îngemănate în seva fluidului ei. Fraternitatea se impune ca principiu guvernator şi ca bază a noii structuri sociale. Individul realizează că destinul său depinde de destinul celorlalţi, că libertatea absolută de care beneficiază prin chiar natura sa de om, trebuie să fie guvernată de ideea responsabilităţii. El simte că e o fiinţă socială, căci lumina cunoaşterii îi demonstrează ea însăşi cât nevoie are de seamănul său. Dar în egală măsură îşi de seama că scopul suprem al fiecărui om e fericirea – iar fericirea nu se poate obţine decât alături de ceilalţi. Iată cum, fericirea sa devine, de fapt, fericirea tuturor şi scopul său suprem este acela de a contribui la obţinerea acesteia. De aceea ideea de comunitate îşi face intrarea în lume; comunitatea în care indivizii liberi, egali, uniţi în cuget şi simţire, trăiesc la un loc prin acordul voinţei lor suverane, înţelegând că aceasta este modalitatea cea mai eficientă de a da curs liberei manifestări a trăirii în eternitate. De acum se tinde la un sistem de norme bazat pe recunoaşterea primordialităţii dreptului la fericire al fiecărui individ, drept care este garantat şi aplicat de însăşi ordinea internă a comunităţii, ordine ce 171
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
îşi are originea în chiar sistemul valoric al conştiinţei umane. În aceste condiţii statul ne apare cel mult ca un organism dar care îşi pierde voinţa proprie de acţiune, căci el se transformă din „stăpân absolut” care face regulile jocului şi guvernează întreaga paletă de interese ale societăţii, într-un mandatar al voinţei colective, căci acum suveranitatea aparţine poporului şi el
se
manifestă
prin
intermediul
acestui
„aparat
administrativ” numit stat. Funcţia acestei instituţii se transmută din „guvernare” şi „conducere” în „gestionare” şi „administrare”. Este sensul spre care duc toate prevederile constituţiilor moderne. Şi, deşi procesul de „iluminare” a omului (luat individual) şi de transformare a societăţii, ca şi entitate colectivă, în direcţia comunicării ei se desfăşoară relativ lent (iată, au trecut peste 200 de ani de la Revoluţia franceză şi de la adoptarea „Declaraţiei drepturilor omului” – dar, la urma urmei cât valorează aceştia în realitatea istoriei?), totuşi se simte din ce în ce mai pregnant afluxul metamorfozării realităţilor prezente în spiritul acelor idei inovatoare. Păşind încet pe drumul evoluţiei, descoperim dimensiuni tot mai profunde şi mai complexe ale vieţii şi fiecare dintre ele contribuie într-o măsură cât mai mică la apropierea noastră de sursa tuturor lucrurilor, de cauza cauzelor. Şi aceasta 172
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pe măsura dezvoltării şi ascensiunii în cunoaştere; căci informaţia există pretutindeni – totul e, în fapt, informaţie
–
dar
ea
trebuie
pătrunsă,
înţeleasă,
conştientizată. Astfel asistăm în prezent la o tot mai accentuată emancipare a individului manifestată printro tendinţă de recunoaştere a unităţii, a „fraternităţii” dintre oameni – nu mai contează culoarea pielii, limba, sexul, gradul de civilizaţie, cultura de care aparţine, sau mentalitatea, etc. –, sau dintre aceştia şi animale – se recunosc drepturi ale animalelor specifice oricărei fiinţe printre care dreptul la fericire, la viaţă, al afecţiune şi ocrotire sunt cele mai importante. De asemenea se conştientizează din ce în ce mai plenar legăturile strânse dintre om şi Univers manifestat prin variatele modele de fiinţare
prezente
în
sânul
naturii,
dintre
toate
componentele acestei naturi – între care omul e doar o mică parte – şi care sunt atât de dependente unele de altele, trăind în mari familii, sisteme organice pe care leau numit biotipuri, biocenoze, ecosisteme. Se produce astfel, treptat, treptat acel proces asemănat unei „revoluţii genetice în sufletele şi în minţile oamenilor” 99, proces numit responsabilizare. În aceste condiţii accentul cade în primul rând pe individ, dar ca factor decisiv de modelare, 99
I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional
173
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
perfect responsabil pentru destinul şi condiţia semenilor săi şi a tuturor fiinţelor. De aceea interesele individuale nu au valoare decât dacă se pun în slujba intereselor colective. De aceea aportul financiar – impozitul, deci – ne e decât una dintre modalităţile prin care omul slujind unei valori – binele colectiv – îşi descoperă şi manifestă, de fapt, adevărata sa valoare. Este, altfel spus, o acţiune de caritate la nivel social şi care foloseşte nu doar unuia sau altuia ci tuturor, după principiul „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” – dar nu după cele personale, ci după acele necesităţi ale comunităţii, căci ea, comunitatea este cea care veghează şi garantează îndeplinirea dezideratului de mai bine al tuturor, conform principiului „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. În aceeaşi ordine de idei, vedem, deci, că finanţele publice se prezintă ca o sumă de operaţiuni financiare necesare satisfacerii nevoii de mai bine al comunităţii omeneşti, iar contribuţiile băneşti ce se aduc
la
colectivă acţiune
constituirea
lor
a
individuale
voinţelor
unitară,
reprezintă
responsabilă,
o
manifestare
armonizate
conştientă
şi
într-o liber
consimţită, fiind percepută ca o datorie ce derivă din chiar demnitatea fiinţei umane, ca o entitate-membră a unei colectivităţi.
174
Aurelian Burcu
175
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice B IBLIOGRAFIE
1.
M.S. Minea – Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonaut, 1998
2.
A. Wagner – Traité de la science des finances-histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913
3.
C. Tăutu – Impozitele directe din România, Ed. Socec et comp., Bucureşti, 1939
4.
D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I-II
5.
E. Allix – Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris, 1921
6.
El. Trobatos – Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz
7.
F. Bercea, I. Văcărel şi colect. – Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992
8.
G. Jèze – Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929
9.
G. Leon – Elemente de ştiinţă financiară, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj-Napoca, 1925
10. I. Gliga – Drept financiar, Ed. All, 1994 11. I. Văcărel – Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 12. I.G.
Sion
–
Ecologie
şi
drept
internaţional,
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
176
Ed.
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE FUNCŢIONARUL PUBLIC
177
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Statul judeţul şi comuna au luat fiinţă (sau cel puţin fiinţează) pentru a asigura membrilor societăţii apărarea
vieţii
teritoriului,
şi
bunurilor
satisfacerea
acestora,
necesităţilor
de
apărarea instruire,
cultură, sănătate a populaţiei şi asigurarea fondurilor necesare judeţului,
bunei
funcţionări
comunei
şi
a
a
organelor
instituţiilor
statului,
publice
de
învăţământ, cultură, sănătate etc.100 pentru realizarea acestor sarcini se înfiinţează – de către stat şi unităţile administrativ-descentralizate – o serie de organisme care au menirea (obligaţia) de a le pune în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie, organisme care prin chiar natura lor desfăşoară în acest sens o activitate continuă şi ritmică după un program [pre-] stabilit şi adus la cunoştinţă publică, fiind încadrate cu personal de specialitate şi dotate cu funcţii publice. Cu privire la noţiunea de „funcţie publică”, sa precizat că ea reprezintă „acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, deci cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi ritmic, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român – partea generală, Ed. All, 1996, p. 131
100
178
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ale societăţii”101 sau, într-o altă accepţie: „situaţia juridică a persoanei fizice – investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex [al raportului] dintre persoana fizică respectivă şi organul care a investit-o”102.
Această
persoană
poartă
numele
de
„funcţionar public”, noţiune definită pentru prima dată la noi, în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 – unul dintre primele statute ale funcţionarilor publici din Europa – care, în art. 1 prevedea: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil şi eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi comunale”. Această definiţie a fost aspru criticată la vremea respectivă atât de P. Negulescu103, cât şi de J. Vermeulen104. Încercând o altă definiţie, prof. P. Negulescu arăta că „funcţionarii publici sunt acei cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi în
idem, p. 160 A. Iorgovan, Drept administrativ. Funcţia publică, Ed. Aetami, Bucureşti, 1994, p. 313 103 P. Negulescu, tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. I, p. 540 101 102
179
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mod legal cu atributele funcţiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic”, iar A. Teodorescu persoana
susţinea care,
că
în
„funcţionarul
schimbul
unei
public
este
remuneraţii
îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea
unui
serviciu
public
depinzând
de
autoritatea administrativă a statului, judeţului sau comunei”105. În literatura juridică română dinainte de revoluţie noţiunea a cunoscut şi alte încercări de sintetizare cum r fi cea a prof. A. Iorgovan, care vedea în funcţionarul public „persoana fizică investită în mod legal prin actul de voinţă unilaterală a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii de stat în vederea realizării competenţei organului din structura căruia face parte funcţia
respectivă”106.
Rămânând
tributare
unor
concepţii învechite, ce nu mai corespund prezentului socio-istoric şi nici realităţii relaţiilor interumane, alte opinii
doctrinare
au
continuat
să
definească
J. Vermeulen, Studiu critic al atribuţiilor prefectului în legea pentru unificarea administrativă, Revista de drept public, nr. 1/1927 105 A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1943, p. 257 106 A. Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1989, p. 224 104
180
Aurelian Burcu
funcţionarul
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
punând
accent
în
continuare
pe
„îndeplinirea unei funcţiuni de stat”, precizându-se că „funcţiunea de stat are o existenţă continuă deoarece însăşi activitatea organului administraţiei publice are acest
caracter”
şi
că
„unele
fapte
administrative
exercitate cu caracter intermitent, cum ar fi, de exemplu efectuarea
unei
expertize,
chiar
dacă
realizează
atribuţiile unui organ al administraţiei publice nu constituie o funcţiune de stat”107. Decurgând de aici şi esenţial s-a subliniat a fi faptul că trebuie făcută clară şi necesară distincţia între noţiunea de funcţionar public al administraţiei şi cea de funcţionar public în concepţia dreptului penal, unde sunt consideraţi funcţionari chiar şi acele persoane care nu au o învestitură legală sau care nu au nici un fel de învestitură, consacrându-se astfel teza funcţionarului de fapt. Într-o opinie această „teorie nu poate fi primită deoarece s-ar da astfel forţă juridică actelor efectuate de către persoane fizice din afara organelor administraţiei publice. Această teză care se bazează pe principiul << eror comunis facit jus>> dacă ar fi acceptată ar însemna o transplantare în dreptul administrativ a teoriei din dreptul civil cu privire la << negotiorum gestor>>” ceea ce nu ar putea fi acceptat.108 I. Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p. 48 108 idem, p.48 107
181
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Într-o
altă
opinie,
împărtăşindu-se
de
principiu ideea că „quod nullum est ab initio, nulus producti effectus” ca regulă de bază, totuşi, la fel ca şi în domeniul dreptului civil, şi în raporturile administrative această normă trebuie nuanţată şi interpretată în conformitate cu interesul ce urmează a fi satisfăcut în cadrul raporturilor sociale, la un moment dat.109 Astfel, viaţa a demonstrat că sunt situaţii – mai ales în administraţia modernă, care „este atât de mult solicitată public şi pe aceeaşi măsură birocratizată, deşi ştiinţele de raţionalizare a administraţiei s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani”110 – în care ilegalitatea învestiturii cu greu poate fi – dacă poate fi – imputată cuiva. Chiar şi dacă ar putea, trecând mai departe la aplicarea principiului în discuţie şi anularea actelor în cauză, de multe ori se ajunge practic la crearea unui rău şi mai mare. De exemplu anularea unui certificat de căsătorie pentru simplul motiv că delegatul stării civile care a oficiat căsătoria n-a fost investit legal, după ce a avut loc nunta şi toate cele consecutive unui asemenea eveniment, după ce au apărut probabil şi copii este desigur, prea mult. Tocmai de aceea legiuitorul nostru a
A se vedea cu privire la această problemă şi I. Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 176, precum şi P. Negulescu, op.cit., p. 433, R. Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi pedagogică, 1970, p. 178 110 A. Iorgovan, op.cit., p. 316 109
182
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
găsit de cuviinţă să consacre în materia stării civile teoria funcţionarului de fapt, conform art. 2 din Decretul
nr.
278/1960:
„Înregistrările
făcute
în
registrele de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea în realitate această calitate.” Pot fi date şi alte exemple, unele chiar în domeniu şi situaţii pentru care nu există un text de genul celui de mai sus, motiv pentru care s-a propus, de lege ferenda, soluţionarea unor asemenea situaţii printr-un text expres, cu valoare de principiu, care să fie inclus fie în viitorul Cod administrativ, fie în Statutul funcţionarului public.111 Din păcate însă noul Statut112 nu a dat curs unei astfel de invitaţii, iar de un Cod administrativ nici nu poate fi vorba încă. Însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că în alte ramuri – civil şi, mai ales muncii – s-au impus o serie de principii pentru situaţii oarecum similare, cum ar fi: principiul validităţii în drept, principiul salvgardării actului, sau principiul importanţei principale. În aceste condiţii
subscriem
opiniei
formulate
în
doctrina
contemporană că „în mod corespunzător, asemenea principii ar trebui să se extindă şi în activitatea A. Iorgovan, op.cit., p. 317 L. 188 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. partea I, nr. 600/8 decembrie 1999
111 112
183
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
administraţiei publice, pentru a evita producerea unor traume
psihice,
a
unor
veritabile
drame
umane.
Administraţia este chemată să presteze servicii publice şi
lucrul
acesta
trebuie
să-l
facă
administratorul
competent, în condiţiile legii, dar când acesta nu a fost investit şi s-a manifestat public ca unul regulat investit este excesivă măsura anulării actelor.”113 În dreptul francez şi în doctrina comparată sa preluat şi încetăţenit de la început această noţiune a „funcţionarului
de
fapt”114
şi
în
plus,
sfera
„funcţionarului public” este mult mai largă, apropiată de aceea din dreptul nostru penal, cuprinzând „pe toţi muncitorii salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele publice sau private ale administraţiei”115. În
ceea
ce
ne
priveşte
considerăm
următoarele: –
legislaţia penală (şi, în speţă Codul penal)
reglementează realitatea dură a vieţii, partea neagră a raporturilor inter-umane şi având în vedere asprimea sancţiunilor (spre deosebire, de exemplu de cele din civil, muncii sau administrativ) noţiunile cu care se lucrează trebuie să fie exprese, limitative şi minimale. Dar Codul penal defineşte funcţionarul public ca fiind idem p. 317 A se vedea art. 175 – în „Code administratif”, Dalloz, Paris, 1985, p. 978 115 I. Nedelcu, op.cit., p. 49 113 114
184
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
„orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ de stat, instituţii de stat, întreprinderi sau organizaţii de stat, organizaţii publice sau orice alte organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”116. În plus, se prevede la art. 147 al. 2 că „sunt asimilaţi cu funcţionarii persoanele care
îndeplinesc
o
însărcinare
în
serviciul
unei
organizaţii din cele prevăzute la al. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. –
Or, dacă aceste condiţii sunt minimale (şi
sunt minimale pentru că, aşa cum ştim, răspunderea funcţionarului public e mai aspru sancţionată decât a unui simplu funcţionar şi tocmai, spre a nu se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor persoanei, omului care exercită aceste însărcinări, s-a urmărit determinarea, limitarea, minimalizarea agravantelor altfel spus s-a urmărit stabilirea conţinutului strict şi minimal al conceptului de „funcţionar public”, limitarea lui cât mai mult posibil) dacă mai jos de ele nu se poate restrânge (fiindcă am ieşi din domeniul realului la nivelul raporturilor sociale) sfera noţiunii în discuţie, cum poate cineva să spună că în dreptul administrativ noţiunea de funcţionar public are o accepţiune mult mai restrânsă? 116
Cod penal, art. 145 şi 147
185
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Oare nu vorbim aceeaşi limbă? Oare cuvintele înseamnă ceva pentru unii şi altceva pentru alţii? Sau poate considerăm că un concept este liber să aibă câte un înţeles (sau poate chiar mai multe!) pentru fiecare domeniu al vieţii. Dacă înmulţim numărul domeniilor cu numărul conceptelor vedem ce haos se creează; vedem că fiecare, de fapt ar putea să înţeleagă ce vrea, să considere valabilă varianta care îi convine – şi atunci la ce ne mai foloseşte limbajul? Ca să ne punem singuri o piedică suplimentară în cale comunicării, a înţelegerii? … Credem că nu! Şi tocmai de aceea noţiunea de „funcţionar public” este aceeaşi în toate domeniile dreptului şi astfel trebuie şi percepută. – penal
De aceea considerăm că domeniul dreptului
trasează
condiţiile
minime
de
definire
a
conceptului în discuţi şi care trebuie preluate (şi chiar îmbogăţite, în sensul lărgirii sferei potrivit şi cu alte raporturi specifice) de dreptul administrativ. În acest sens împărtăşim, deci opinia doctrinei franceze care, se pare (şi nu numai că se pare dar) este mult mai matură, reuşind să surprindă realitatea în esenţa sa profundă şi unitară,
de
ansamblu
fără
a
se
opri,
asemenea
legiuitorului nostru la formalism de ramură. –
Căci acest legiuitor – român deci – prin chiar
edictarea Legii privind Statul funcţionarilor publici a 186
Aurelian Burcu
restrâns
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
nepermis
„înţelepciunea” concept,
de
unui
intrând
–
mult legiuitor)
pare-se,
(pentru
„lumina”
conţinutul ori
şi
acestui
necunoscând!
–
semnificaţia unor noţiuni elementare ale domeniului în discuţie. Astfel în primul rând „administraţie” provine din latinescul „administer” şi care înseamnă „agent”, „ajutător”, „servitor”, „instrument” – şi de aici şi „minister” (servitor, îngrijitor) cuvânt compus din unirea termenilor „minus” (minor, mai puţin) cu „ad” – prepoziţie semnificând ideea de inferioritate, în opoziţie cu „magister” (provenit din „magis” = mai mult) şi denumind şeful, superiorul, cel care comandă. Apoi funcţionarul este „cel care exercită o funcţie”, dar nu o funcţie în sensul de putere, de autoritate, cum greşit s-a spus, ci în sensul de slujire, de supunere, pentru că el este un „lucrător” în cadrul administraţiei, ea însăşi – aşa cum am văzut – fiind doar un instrument de slujire. De slujire a cui? A „publicului”, a interesului, a binelui tuturor, colectiv – la nivel de comunitate – dar şi personal, la nivelul fiecăruia în parte şi în limitele determinate tot de binele comun. De aceea ar trebui – credem – să se înţeleagă prin „funcţionar public” acea „însărcinare” (exprimarea fericită aparţine Codului penal) prin care i se atribuie unei persoane responsabilitatea slujirii binelui colectiv. De aceea nu importă dacă este sau nu învestit legal, etc. 187
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Ceea ce contează e faptul că în mâinile sale se află la un moment dat posibilitatea gestionării intereselor sociale de care
depinde
starea
de
bine
a
individului
şi
a
colectivităţii. Mergând pe această linie de gândire ne pronunţăm întru totul pentru existenţa conceptului de „funcţionar
de
fapt”,
subliniind
necesitatea
depersonalizării şi depotenţializării acestei funcţii (în sensul lipsirii ei de putere). Funcţionarul public nu îşi exercită atribuţiile beneficiind de vreo „putere publică” aşa
cum
se
administrativă.
vehiculează Puterea
mereu
aparţine
în
poporului
doctrina care
o
exercită prin intermediul statului. Ar trebui să ne fie clar, că, în realităţile moderne statul nu se poate prezenta decât ca un instrument de manifestare a voinţei colectivităţii. Voinţa şi decizia aparţin individului, care este acum conştient de necesităţile sale şi de necesităţile celorlalţi, fiind în acelaşi timp tot mai responsabil pentru respectarea şi îndeplinirea lor. Statul doar gestionează la nivel de societate punerea în practică, satisfacerea obiectivă a aspiraţiilor de mai bine, individuale şi colective. De aceea el îşi crează o instituţie, un organism de deservire a individului, a omului în sine ca membru al unei comunităţi (nu trebuie
să
cădem
în
greşeala
de
a
limita
sfera
beneficiarilor la cetăţeni, căci însăşi instituţia cetăţeniei
188
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
o considerăm deja desuetă117) pe care îl denumeşte „administraţie” şi care nu poate avea nici o „putere” pentru că însuşi statul nu are o putere a sa proprie. De aceea, salutăm formularea legiuitorului constituant, care a folosit conceptul de „autoritate”, dar prin aceasta nu trebuie să înţelegem vreo supremaţie a funcţiei (şi cu atât mai mult a persoanei), căci singura supremaţie aparţine voinţei colective a societăţii, statul fiind doar organismul care recunoaşte această voinţă şi i se subordonează
ei,
punând
în
practică
dezideratele
acesteia prin aparatul administrativ, astfel de două ori subordonat: voinţei (deciziei poporului) şi directivelor statale, toate acestea având ca unic obiectiv coordonarea tuturor activităţilor în scopul satisfacerii într-o cât mai mare măsură a binelui colectiv şi individual.
Ni se pare dacă nu paradoxal, cel puţin aberant de lent procesul de adaptare a mentalităţii legiuitorului român la realităţile moderne în ceea ce priveşte anumite aspecte de organizare a comunităţii umane şi de înţelegere a conceptelor de stat, popor, societate, putere, administraţie, cetăţenie, etc., fapt ce se deduce cu uşurinţă din chiar reglementările – atât de conţinut cât şi de formă – ale legii fundamentale: Constituţia. Şi încă o dată, surprinzător, în condiţiile progresului, a evoluţiei acestor concepte la nivel internaţional, noi în loc să ne străduim – măcar – să ţinem pasul cu prezentul istoric – ce să mai vorbim de eventuala încercare de a depăşi condiţia acestui prezent –, vrem cu tot dinadinsul să mergem înapoi, spre tenebrosul Ev Mediu feudal, atunci când întreaga omenire e deja demult cu un pas în mileniul trei. Semnificativ în acest sens, este modificare recentă a definiţiei cetăţeniei considerându-se că nu era suficient conceptul de „apartenenţă” a individului la Statul român (Sic!), ci se simţea acut nevoia unei „legături” (a se vedea textul legii) ce ne aminteşte de medievala înrobire a ţăranului român!
117
189
Aurelian Burcu
–
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
În aceste condiţii, bazându-ne şi pe cele
expuse anterior, considerăm că L 188/1999 ar fi fost mai
corect
să
poarte
denumirea
de
„statul
unor
funcţionari publici” şi să nu se erijeze într-o normă cu aspect de principiu şi caracter de generalitate; –
În
aceeaşi
ordine
de
idei,
curioasă
şi
interesantă ni se pare prevederea art. 28 din Lege, care afirmă că: „funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la grevă în condiţiile legii”. Referitor la acest aspect în doctrină s-a optat pentru nerecunoaşterea acestui drept, precizându-se că „funcţionarii publici ocupă funţii publice în cadrul unor servicii publice ale statului, judeţului sau comunei care au fost create pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii în mod continuu şi ritmic şi nu cu întreruperi din cauza grevelor”118. Prof.
P.
Negulescu
vedea
două
motive
principale în acest sens: a. Funcţionarii publici sunt supuşi la legea serviciului public în care servesc; b. Serviciul public a fost organizat ca să dea satisfacţie nevoilor colective ale guvernaţilor, nevoi ce se manifestă în mod continuu şi tot
118
V. Prisăcaru, op.cit., p. 190
190
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
în mod continuu, fără întrerupere trebuind a fi satisfăcute.119 Legea pentru Statul funcţionarilor publici din 1923 interzicea greva acestora
(art. 30) şi chiar mai mult
potrivit art. 31, cei care unelteau pentru grevă era pasibili de închisoare de la 3 luni la 2 ani, iar în art. 32 se prevedea că, dacă părăsirea serviciului era consecinţa unei decizii luate de o asociaţie de funcţionari, asociaţia urma a fi dizolvată, iar uneltitorii urmăriţi şi pedepsiţi conform articolului precedent. Tot pe această linie de gândire se plasează şi legislaţia unora dintre cele mai democrate state contemporane: Belgia, Danemarca, Germania, Portugalia.120 În sens contrar avem însă dispoziţiile art. 40 din Constituţie. Astfel, după ce alineatul 1 prevede că „salariaţii
au
dreptul
la
grevă
pentru
apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale”, alineatul 2
vine
cu
necesara
completare:
„legea
stabileşte
condiţiile şi limitele exercitării acestui drept precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”. Observăm că acest mod de redactare a dreptului la grevă ne permite să anticipăm ideea unor restrângeri
119 120
pentru
funcţionarii
publici,
dar
P. Negulescu, op.cit., p. 167 A se vedea Y. Ziller, citat de A. Iorgovan, op.cit., p. 343
191
legea
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
organică nu poate stabili orice astfel de restrângeri fiind ţinută de sistemul general prevăzut la art. 49 din Constituţie şi care prevede că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,
a
drepturilor
şi
libertăţilor
cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Tot aici, la alineatul 2 se prevede şi că „restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”. Din toate aceste prevederi rezultă că ori de câte ori anumite categorii de funcţionari publici nu sunt prevăzuţi într-o situaţie de excepţie, ori dacă în însăşi conţinutul „dreptului colectiv”121 nu se prevede o anumită limitare, cu trimitere la lege, atunci trebuie admis că orice restrângere a exerciţiului unui drept, inclusiv a drepturilor care se exercită în colectiv, pentru a fi constituţională trebuie să se înscrie în litera şi spiritul art. 49122. În ceea ce ne priveşte considerăm că ne aflăm în faţa unei veritabile probleme de etică, în măsura în
121 122
Sintagma aparţine Prof. A. Iorgovan A. Iorgovan, op.cit., p. 350
192
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
care definim etica drept „ştiinţă a binelui şi răului moral,
a
înfăptuirii
acestora
prin
comportamentul
omului şi care se ocupă cu scopul final al vieţii şi conduitei umane, în măsura în care comportamentul omului conduce la împlinirea scopului sau la abaterea de la el”123. Este de fapt o problemă de etică adresată în primul rând legiuitorului, cel chemat a pune în balanţă dreptul fundamental universal recunoscut, al omului, de a-şi proteja interesele profesionale, economice şi sociale, cu dreptul societăţii – deci al tuturor oamenilor – de a li se respecta şi proteja interesele comune. Problema se rezumă deci la interes (bine) personal versus interes (bine) colectiv. Or binele colectiv este chiar garantul şi mai mult, baza, pe care binele individual se dezvoltă. Individul a realizat că nu-şi poate găsi fericirea de unul singur, că este prea slab pentru a răzbate neînsoţit pe drumul vieţii. Liber este să plece, dar nu o va face decât pentru a se întoarce apoi. Şi dacă rămâne sau dacă revine, trebuie să respecte regulile comunităţii; trebuie să înţeleagă că în afară de el mai există o multitudine de alte „eu”-uri care, la rândul lor, îşi doresc binele şi că societatea e datoare să gestioneze aceste aspiraţi spre a le împlini într-o cât mai mare măsură. De aceea individului i se cere să sacrifice puţin
N. Losski, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 21 123
193
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de la sine spre a se putea dărui mult tuturor, inclusiv lui.Având în vedere, deci că interesul public trebuie să primeze celui privat şi că funcţionarul public are îndatorirea de a sluji acest interes public, de a veghea necontenit ca el să nu fie atins în vreun fel sau altul, considerăm că nici nu se poate pune în discuţie problema dreptului la grevă pentru această categorie de salariaţi.
194
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.
A. Iorgovan – Drept administrativ. Instituţii politicoadministrative. Funcţia publică, Ed. Actami, Bucureşti, 1994
2.
V. Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, Ed. All, Bucureşti, 1996
3.
H. Losski – Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
4.
M. Preda – Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
5.
I. Iovănaş – Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
6.
I. Iovănaş – Drept administrativ: activitatea administraţiei şi controlul exercitat asupra activităţii administraţiei publice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997
7.
I. Nedelcu – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Oltenia, Craiova, 1994
8.
P. Nedelcu – Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. I
9.
A. Iorgovan – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, Facultatea de Drept, 1989
10.
A. Teodorescu – Tratat de drept administrativ, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1943
11.
R. Ionescu – Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
12.
C. Manda – Administraţia publică şi cetăţeanul, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997
13.
N. Pelea şi col. – Administraţia publică locală, Iaşi, Cronica, 1994
195
Aurelian Burcu
INSTITUŢIA MANDATULUI SOCIAL ŞI ALTE ESEURI SOCIO-JURIDICE
Fundaţia Mercur Cluj-Napoca 2000
Volumul cuprinde:
1. Instituţia mandatului social în dreptul familiei 2. Avortul – crimă la adresa umanităţii 3. Exproprierea şi rechiziţia – modalităţi de afectare a dreptului de proprietate 4. Despre natura conceptului de
INSTITUŢIA MANDATULUI SOCIAL ÎN DREPTUL FAMILIEI
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
„Dacă nu ar fi copii, lumea noastră nici nu ar şti că starea de inocenţă mai există, căci omul nu mai cunoaşte treptele luminate ale bucuriei de a fi în lume, de a avea o conştiinţă şi a colabora la opera de integrare în armonia existenţei, pentru că ignoră imaginea lui divină şi căile care o fac să se manifeste”(Ernest Bernea)
2
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
CUVÂNT ÎNAINTE
În materialul de faţă ne propunem să demonstrăm, sau măcar să precizăm liniile majore ale viziunii noastre asupra noii concepţii a codului familiei cu privire la raportul copii – părinţi – societate. Astfel, considerăm să se poate desprinde ideea conform
căruia
copilul
nu
aparţine
părinţilor
ci
comunităţii fiind un membru al organismului social, o celulă a acestuia, de a cărui bună funcţionare depinde starea de bine a întregului organism. Altfel
spus,
sub
impulsul
ideilor
iluministe
novatoare, omul realizează că tocmai datorită naturii sale sociale, cel mai bun mod de a-şi satisface necesitatea vitală şi aspiraţia continuă spre fericire este trăirea în comunitate. Comunitatea în care principalul coordonator
al
tuturor
proceselor
vieţii
sociale
îl
reprezintă deviza „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, căci acum oamenii conştientizează din ce în ce mai limpede realitatea în care trăiesc şi caută să se pună de acord cu sistemul de legi care guvernează toate procesele în Natură şi Univers. De aceea ei realizează că sunt fiinţe umane, alături de alte multe categorii de fiinţe, şi că tocmai datorită acestui statut le revine îndatorirea de conştientizare şi responsabilizare faţă de binele a tot ce există. Ei realizează că sunt fraţi, că sunt 3
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
egali şi că sunt liberi, dar şi că numai trăind în comunitate vor reuşi să se dezvolte individual, prin chiar dezvoltarea organismului social pe care-l compun. De aceea le revine o mare responsabilitate faţă de acest organism, faţă de construirea arhitecturii lui. Şi cum totul în natură are nevoie de timp şi de o bază pe care să se dezvolte, se conştientizează faptul că o grijă aparte, deosebită, trebuie avută pentru temelia pe care, în fiecare zi de mâine, se va ridica o parte a edificiului social. În această temelie o constituie însăşi „tânăra generaţie” – copiii. Pentru ocrotirea lor colectivitatea însărcinează pe acei membrii ai ei care corespund cel mai bine dezideratelor, ţelurilor sociale. În primul rând datorită înclinaţiilor naturale spre apropiere şi afecţiune sunt aleşi părinţii, însă alegerea e revocabilă oricând aceştia se abat de la îndatoririle ce le-au fost trasate cu alte persoane mai capabile de a purta misiunea acestui mandat. În plus, datoria interesului public major, societatea va supraveghea mereu activitatea acestora prin intermediul instituţiei tutelei. Copilul este recunoscut ca fiinţă umană posesoare a unei voinţe proprii, libere şi suverane (= capacitatea de folosinţă) dar pe care nu şi-o poate manifesta, nu-i este îngăduit a o manifesta în exterior, în relaţiile cu membrii comunităţii, decât de la o anumită vârstă, de la care se 4
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
presupune a fi deprins regulile jocului social şi a se fi dezvoltat într-o suficient de mare măsură spre a putea aprecia cât mai aproape de realitate sensul valorilor societăţii,
momentul la care
dobândeşte
libertatea
pentru început restrânsă, apoi deplină, de exprimare în raporturile cu ceilalţi, a deciziilor voinţei sale adoptate în forul interior (= capacitatea de exerciţiu). Dar până la îndeplinirea acestor cerinţe, copilul îşi va exprima voinţa prin intermediul mandatarului social (părinte, tutore) cu următoarele distincţii: 1. până la 14 ani, fiindu-i interzisă aproape absolut orice manifestare exterioară directă a voinţei, el va acţiona tot timpul prin intermediul mandatarului. Această
operaţiune
(mecanism)
se
numeşte
reprezentare. Am spus „aproape” fiindcă există totuşi situaţii în care acesta poate intra direct în raportul cu societatea, cum ar fi de exemplu: în dreptul familiei la 10 ani (în ce priveşte stabilirea locuinţei – art. 100, sau reîntoarcerea la părinţi – art. 103); în dreptul civil – repararea prejudiciului. 2. între 14 şi 18 ani el beneficiază de o libertate uneori relativă, alături totodată de exprimare, de participare la diverse raporturi (a se vedea anexa 2); în cazul celei relative, voinţa lui este „asistată” sau „încuviinţată” de către mandatarul social. 5
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
3. după 18 ani (uneori după 16 sau 15, dar numai în cazuri speciale – femeia care se mărită) dobândeşte posibilitatea
deplină
de
manifestare
directă
=
rând
de
capacitatea deplină de exerciţiu. Toate
acestea
depind
în
primul
maturizarea fiinţei umane caracterizată de următoarele aspecte: 1. un cumul de cunoaştere dobândit prin educaţie şi autoeducaţie; 2. corelativ acesteia, o dezvoltare, o potenţare a valenţelor proprii, înnăscute, dar şi dobândirea altora
noi
(toate
aceste
prin
educare
şi
autoanaliză = introspecţie, sub coordonarea voinţei proprii, uneori sprijinită din exterior); 3. dezvoltarea realităţii
gradului
de
manifestată prin
conştientizare ceea ce
a
numim
discernământ (= posibilitatea de apreciere justă a valorilor); 4. concomitent şi decurgând de aici se conturează responsabilitatea, ca şi atitudine, conduită raportată la ceilalţi, la viaţa în comun, şi răspunderea, derivând din aceasta şi însumând obligaţia de a da socoteală de lezarea valorilor ce întruchipează şi ocrotesc binele tuturor şi al fiecăruia în parte (a se consulta şi anexa 1). 6
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bazându-se pe cunoaşterea (relativă) a acestui proces de maturizare a fiinţei umane, societatea a stabilit o serie de prezumţii în acest sens, considerânduse că până la 14 ani, copilul nu este suficient de dezvoltat (şi deci nu răspunde), iar între 14-18 ani este dezvoltat relativ (în mod natural), uneori însă printr-un artificiu socio-juridic se ignoră standardele naturale şi se presupune o maturizare totală chiar de la o vârstă mai timpurie. Întreaga instituţie a mandatului social este menită a
ocroti
interesele
copilului.
De
aceea
formulările
legiuitorului de genul: „drepturi faţă de copii”, „măsuri privitoare la persoana copilului” au dat naştere la grava eroare doctrinară cum că mandatarul ar gestiona bunurile sau persoana (altfel spus, că aceste obligaţii ale lui ar privi bunurile sau persoana copilului). Interesul copilului reprezintă deci obiectul mandatului social şi este pus sub ocrotire tocmai pentru că el este parte componentă
a
interesului
public;
binele
public
depinzând de binele individual, şi invers şi în plus copiii reprezentând fundamentul edificiului social al zile de mâine
(după
principiul
cules
din
înţelepciunea
populară: „cum îţi aşterni aşa vei dormi”). De aceea societatea a căutat cei mai de încredere membrii ai săi spre a-i însărcina cu gestionarea unor interese ale ei atât de speciale. Şi i-a găsit în primul 7
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
rând pe părinţi ca fiind potriviţi datorită în principal afecţiunii şi ataşamentului natural care îi leagă de copii lor. Căci aici trebuie să existe nu numai o unitate de interese, ci chiar de simţire, de trăire, între copil şi ocrotitor, tocmai fiindcă voinţa copilului nu se poate exterioriza decât prin voinţa ocrotitorului şi de aceea e necesar ca cea din urmă să se pună în slujba celei dintâi, într-o măsură atât de mare încât să tindă spre unitate.
Altfel spus, societatea consideră că părintele vrea binele copilului ca şi cum ar vrea binele său propriu şi face totul pentru copil ca şi cum ar face pentru sine. E o prezumţie relativă care poate fi răsturnată de realitatea faptică, moment în care părintele este substituit cu un alt membru al corpului social. Cât despre acesta se presupune că este în măsură să simtă şi să facă aceleaşi lucruri ca şi un părinte natural, dar în baza unei legături ce nu vine din natura interioară, cosangvinică, şi ea se naşte din virtuţile spiritului, care, luminat acum de raza cunoaşterii este în măsură să realizeze scopul profund al fenomenului vieţii şi, în principal, să se pătrundă universale.
8
de
semnificaţia
principiului
fraternităţii
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Despre instituţia mandatului social
Ca orice formă de viaţă, omul se naşte, creşte, trăieşte, şi moare … În urma lui rămâne doar impresia imaginii sale, ca mirajul vibraţiei unui strop de rouă plonjat în fecunda linişte a Oceanului Existenţial. Poate că a fost o iluzie, poate doar un vis al unui Demiurg romantic … Cert este că această imagine rămâne înscrisă în conştiinţa Universului modelându-i, asemeni unui sculptor involuntar – prin forţa creaţiei manifestată în metafizica cerească – însăşi natura acestei conştiinţe. Şi, precum oceanul se simte împlinit prin sărutul cerului revărsat în lacrimi de rouă oglindind în ele curcubeul fericirii, tot astfel organismul social se adapă din seva fiecărei făpturi trimise ei de către Puterile Destinului. Căci societatea nu este altceva decât un sistem de conştiinţe combinate după reguli impuse de ecuaţia manifestării istorice, ea însăşi determinată de tendinţele
universale
ale
progresului,
de
aspiraţia
devenirii într-o continuă metamorfoză spre împlinirea ţelului suprem permis vreodată unei fiinţe conştiente: dobândirea fericirii. Dar pentru ca fiecare celulă, fiecare componentă să poată gusta din fructul acestei trăiri, să poată simţi în ea plăcerea sapienţială a eternităţii existenţiale,
e
necesar
ca
întreg
organismul
să
conştientizeze o asemenea stare. Şi invers, pentru ca 9
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acest lucru să se petreacă în obiectivitatea realităţii e necesar ca fiecare individ în parte să contribuie într-un efort comun şi armonizat la conturarea, la clădirea destinului colectiv.Este ceea ce s-a recunoscut de către societate, în ansamblul ei, prin (sau abia prin) ideile iluministe puse în lucru de Revoluţia franceză de la 1789. De ce aşa târziu? Pentru simplul motiv că în Univers există un principiu, conform căruia nimic nu apare şi nimic nu dispare, totul există spre a se transforma, iar această transformare o numim evoluţie pentru
că
nicăieri
nu
există
dare
înapoi.
Legea
progresului este întipărită în esenţa fiecărui organism. Şi societatea este un organism; deci ea se află supusă progresului de creştere şi maturizare treptată, numai aparent lentă (cât valorează oare la dimensiunea Universului 1.000 sau 10.000 de ani pământeşti? Dar în realitatea eternităţii?) proces aflat în deplină şi directă proporţionalitate cu dezvoltarea fiecăruia dintre celulele acestui organism: indivizii, oamenii. Iată de ce prima grijă a ei – a societăţii – este omul. Omul trimis al Universului, arhitect al căminului în care fericirea celorlalţi să se simtă la ea acasă. Dar şi omul este un organism şi are nevoie de acea perioadă de dezvoltare, de fapt de reamintire de sine, perioadă în care să deprindă regulile jocului realităţii în care voinţa Destinului l-a trimis să lucreze, să înveţe a 10
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mânui noile instrumente cu ajutorul cărora va proiecta şi construi dimensiunea socială prezentă şi viitoare, bazându-se pe cunoaşterea întipărită în fiinţa sa de Legile Firii. Şi, ca orice debutant într-o lume străină, el are dreptul la un ghid la o călăuză care să-l iniţieze în mecanismele organizării şi funcţionării noii realităţi, să-l ferească de pericolele şi capcanele junglei sociale şi să-i gestioneze interesele în sensul de a putea beneficia de cotă-parte de bine pe care organismul social îl poate repartiza membrilor săi la un moment dat. Precum stropul de rouă întruchipează sufletul apei mângâiat de privirea cerului şi aşternut apoi peste făptura
pământului,
Universului
modelată
tot în
aşa
omul
formele
este
esenţa
terestrului
şi
implementată în spaţiul societăţii. De aceea el cuprinde în sine toate valorile ordinii cosmice, pe care societatea datoare este a le recunoaşte; să le recunoască pentru a putea beneficia de ele, ca de un dar făcut de însuşi Demiurgul pentru copii săi: oamenii. Da, pentru oameni şi
nu
pentru
intermediarul,
societate,
agentul,
căci
aceasta
instrumentul
e
acestei
doar valori.
Societatea are în grijă comoara numită fiinţa umană, adtă ei spre creştere şi dezvoltare. Iată de ce societatea, din ce în ce mai matură (de la Revoluţia franceză a trecut, totuşi, ceva timp) se 11
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
străduieşte să conştientizeze şi să afirme cât mai multe dintre aceste valori. Iată de ce legea, instrumentul de manifestare a voinţei sale, se perfectează mereu şi, mereu mai atentă, reflectă tot mai fidel imaginea ordinii cosmice, căci însuşi legiuitorul este acum mai înţelept şi mai pătruns de misterul lucrurilor, mai luminat de cunoaşterea izvorâtă din chiar seva fiinţei sale. De aceea el a statornicit o lege pe care a numit-o „Codul familiei” şi care reflectă chiar starea conştiinţei sale prezente, dând dovadă de o înţelepciune profundă a vieţii, în acord cu cerinţele actuale ale dezvoltării societăţii spre satisfacerea într-o cât mai mare măsură a aspiraţiei de mai bine a fiecăruia. Iar un adevărat şi atent cercetător al acestei legi nu poate să nu rămână plăcut
impresionat
de
înţelegerea
corectă
a
mecanismelor dezvoltării umane la nivel colectiv; al evoluţiei sale de la stadiul de „societate”, la acela de „comunitate”, evoluţie care, subliniem încă o dată, nu se poate realiza decât prin şi în om, prin conştientizarea reală a naturii şi rostului acestuia şi în sensul perceperii direcţiei universale a aspiraţiilor omenirii: nevoia de fericire. Astfel merită să ne oprim atenţia în primul rând asupra următoarelor aspecte: – societatea, prin tendinţa naturală a legilor firii îşi continuă mersul pe drumul progresului, într-o 12
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
continuă transformare calitativă, ajungându-se în zilele prezentului istoric, la o tot mai reală punere în practică a
principiilor
iluminismului
revoluţionar:
libertate,
egalitate, fraternitate. Concomitent şi implicit se naşte ideea responsabilităţii faţă de destinul propriu şi mai ales faţă de al celorlalţi. Aşa apare conceptul de comunitate: ca minune, ca asociere de entităţi distincte, autonome şi independente, care prin manifestarea voinţelor lor libere şi suverane hotărăsc de comun acord să stabilească şi să păstreze între ele o serie de legături, de raporturi rezultate din înţelegerea faptului că binele individual nu-şi poate avea originea decât în binele colectiv. De aceea, în locul devizei „homo homini lupus” bazată pe ideea instinctului primar şi brutal, al maternităţii cantitative şi personale, acum se aplică principiul „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Căci oamenii conştientizează omogenitatea lor de interese şi mai mult, unitatea de trăire şi simţire. De aceea viaţa nu contează doar cantitativ, ci în primul rând calitativ. Şi fiecare are dreptul la aceeaşi calitate a vieţii. Este un „drept natural” derivând din chiar statutul de om – imagine a universului, iar sistemul social are îndatorirea de a se orienta şi manifesta în concordanţă cu acest drept. Dar trebuie ţinut cont că anumiţi „arhitecţi” sunt mai nou veniţi, că până se deprind cu „regulile jocului” ei au nevoie – pentru a se respecta principiul egalităţii 13
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de o călăuză, dar şi de cineva care „să joace” o vreme în locul lor. Aceşti nou veniţi sunt copiii şi pentru ei societatea i-a desemnat ca regulă, dintre membrii săi, în primul rând pe părinţi să poarte această sarcină pe care noi o vom numi de acum mandat social şi asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează, pentru a observa unele aspecte specifice: a) în primul rând este un mandat pentru că părintele îşi subordonează voinţa sa, voinţei copilului în scopul satisfacerii intereselor acestuia din urmă;1 b) voinţa copilului este cea care se manifestă, cea a părintelui fiind doar instrumentul (nu intermediarul, ci un simplu instrument). Şi aceasta tocmai pentru că voinţa reprezintă atributul esenţial al condiţiei umane, valenţa ei primordială şi specifică ce-i imprimă impulsul creator
şi
dorinţa
de
auto-determinare,
toate
caracteristici definitorii şi dimensiuni unice ale omului. Altfel spus, din moment ce recunoaşte copilului statutul de om – şi nimeni nu se mai îndoieşte de aşa ceva în prezent – este strict şi corelativ necesar a se recunoaşte şi dreptul la voinţă, ca un drept natural, pornit din
În acelaşi sens a se vedea şi M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 12, precum şi T. Ionescu, Capacitatea de exerciţiu în sistemul general de ocrotire a celor lipsiţi de această capacitate… în Studii şi cercetări juridice, nr. 1, 1956, p. 64
1
14
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
logica intrinsecă a firii şi care depăşeşte limitele percepţiei noastre cognitive. c) această recunoaştere a dreptului la voinţă este de fapt recunoaşterea copilului ca fiinţă umană, cu toate posibilităţile sale lăuntrice ca entitate perfect egală cu celelalte entităţi membre ale corpului social, sens în care el beneficiază (ca şi acesta) de posibilitatea de a intra în raporturi cu ele (raporturi ce ţin în primul rând de natura omului ca fiinţă socială, şi în al doilea rând de scopurile pe care fiecare individ şi le propune), de a avea drepturi şi a-şi asuma obligaţii. d) Este ceea ce în mod obişnui s-a încetăţenit ca fiind „capacitatea de folosinţă”. Corelativ acesteia există capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate a omului de a-şi manifesta în exterior, în planul relaţiilor sociale, intenţiile voinţei sale, de apune în practică deciziile adoptate în forul interior. Şi pentru a adopta o decizie valabilă e nevoie de cunoaştere, e nevoie de înţelegere, de discernământ şi responsabilitate, toate aflate într-o strânsă
intercondiţionare.
Astfel
discernământul
reprezentă posibilitatea fiinţei umane de a conştientiza realităţile în mijlocul cărora trăieşte şi se manifestă, de a aprecia la standardele fireşti sensul valorilor. Dar el trebuie să ştie care sunt aceste valori – deci are nevoie de informaţie, informaţie asupra căreia trebuie să se apeleze cu facultatea de înţelegere a minţii şi a 15
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
sufletului şi pentru a putea face faţă avalanşei de idei, însăşi informaţia e necesară a-i fi dozată, gradată – iată necesitatea educaţiei, care poate fi exterioară sau interioară – autoeducaţia – atunci când omul singur, ca un şcolar sârguincios, se manifestă dornic de a se adăpa la izvorul nesecat al cunoaşterii universale, cunoaştere ce se poate manifesta în el abia după ce seva informaţiei a fost distilată în laboratorul raţiunii superioare. Şi dacă apoi, [omul] se mai şi apleacă asupra germenului sapienţial spre a-l sădi în chiar solul fertil al fiinţei sale lăuntrice, având grijă, ca un grădinar destoinic, de a-l supraveghea mereu şi a face să nu-i lipsească nimic din necesarul de trebuinţe, va obţine şi se va bucura, cu siguranţă de imaginea falnicului arbore al înţelepciunii – zămislit din sămânţa cunoaşterii, undat de sudoarea străduinţei şi scăldat de lumina meditaţiei. El a dobândit acum starea de conştientizare, adică de manifestare liberă a conştiinţei sale în dimensiunea realităţii, prilej cu care realizează că are şi datoria de responsabilitate, adică de a-şi contura o atitudine interioară de profund respect faţă de valorile sistemului în care trăieşte, în sensul înţelegerii lor, a rostului acestora, a mecanismelor ce le fac necesară existenţa, dar a celor ce le ocrotesc şi a căror nerespectare atrage implicit răspunderea, ca o conduită exterioară impusă de sancţiunea normei încălcate (şi care proteja acea 16
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
valoare) ce se va concretiza în materialitatea obiectivă, sub forma pedepsei. Insistăm asupra faptului că fiecare om, prin chiar natura condiţiei sale beneficiază, de capacitate, ca recunoaştere din partea societăţii a acestui statul de fiinţă umană, reprezentând o „aptitudine generală şi abstractă”2 de a intra în raportul cu ceilalţi membrii ai corpului social. Deci ea ţine de fiinţa umană şi nu de relaţiile sociale, fiind o moştenire genetică din partea universului, care atunci când l-a creat pe om a sădit în el aptitudinea dar şi necesitatea de a se raporta pe sine la ceilalţi, de a se conştientiza pe sine prin ceilalţi, de a trăi prin ceilalţi. Tocmai de aceea ea are următoarele caracteristici: • în primul rând este universală în sensul că aparţine tuturor oamenilor, pe motivele mai sus expuse;3 • este egală pentru toţi, în baza principiilor ordinii constituţionale;4 • este inalienabilă pentru că în esenţă ei reprezintă un atribut al voinţei;5
Gh. Belciu, Drept civil, persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 40; C. Stănescu, Drept civil, 1970, p. 14 3 art. 16 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civice şi politice prevede că „orice om are dreptul de a i se recunoaşte personalitatea juridică”; art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 4 a se vedea şi art. 16 din Constituţia României 2
17
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
• este intangibilă absolut, în opinia noastră, şi de aceea considerăm că, deşi „legală”, doctrina de specialitate nu a făcut altceva decât să copieze şi să-l interpreteze pe legiuitor care, el însuşi se pare, a
surprins
deficitar
realitatea
cu
privire
la
specificul şi atributele fiinţei umane, dovedită şi prin aceea că în art. 6 al. 1 al Decretului 31/1954 (privitor la persoana fizică şi juridică) se prevede posibilitatea îngrădirii (s.n.) capacităţii de folosinţă în „cazurile şi condiţiile stabilite de lege”. Această aserţiune credem că îşi are originea în cel puţin două mari erori:
prima e aceea de a considera capacitatea ca fiind o determinaţie a societăţii, ignorându-se faptul că omul, chiar trăind izolat are prin însăşi natura lui această facultate interioară de a intra în relaţii, în raporturi de voinţă cu alţi semeni ai săi şi că deabia pentru a se manifesta în exterior el are nevoie de un alt individ, de societate, această exprimare exterioară fiind însă capacitatea de exerciţiu şi reprezentând,
aşa
cum
am
mai
spus,
recunoaşterea din partea colectivităţii a faptului că individul este suficient de matur, de conştient,
în acest sens este şi prevederea art. 6, al. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică: „nimeni nu poate renunţa nici în tot nici în parte la capacitatea de folosiţă”
5
18
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pentru a înţelege valorile sale, la un moment dat, şi suficient de responsabil spre a le putea respecta.
cea
de-a
doua
eroare
gravitează
în
jurul
neînţelegerii esenţei, al logicii intrinseci naturii interne a capacităţii, disputa purtându-se pe marginea aspectelor ce ţin de formalismul legii, în sensul în care Decretul 31/1954 se referă doar la capacitatea civilă punându-se problema ce se întâmplă cu celelalte ramuri ale dreptului.6 Considerăm, în baza celor expuse până acum, ca fiind valabilă realitatea exprimată în doctrina românească mai veche, în sensul că „persoana fizică are o singură capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înţeles de capacitate în societate şi nu de capacitate de drept civil”.7 Referitor la noţiunea de „persoană” este necesar să observăm distincţia conceptuală – implementată la nivelul realităţii sociale – faţă de aceea a noţiunii de „om”. Astfel societatea recunoaşte fiecărei fiinţe statul de om din chiar momentul concepţiei8 recunoscându-i de fapt a se vedea Gh. Belciu, op.cit., p. 31-33 T. Ionaş, Persoana fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, p. 153 8 în baza principiului „infaus conceptus pronato habetur quoties de commodis eius agitur”, reluat şi de prevederile art. 654 C. Civ. Subliniem aici că prevederea art. 7 al. 1 din Decretul 31/1954, coroborată cu cea a al. 2 respectiv „capacitatea de folosinţă începe de la naştere persoanei … ” şi „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune însă numai dacă el se naşte viu”, duce la concluzia contrară realităţii că „drepturile” ar fi anterioare „capacităţii de folosinţă” şi nicidecum două noţiuni care se suprapun. 6 7
19
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
capacitatea de folosinţă, dar el va deveni „persoană” deabia din momentul maturizării, al conştientizării şi responsabilizării, moment din care dobândeşte libertatea de a se manifesta plenar în dimensiunea realităţii sociale. „Procesul
tehnologic”
de
maturizare
se
realizează sub acţiunea agentului educaţional, care activează pe mai multe canale aşa cum se poate observa şi în reprezentarea schematică de mai jos. În urma acestei acţiuni, fiinţa îşi dezvoltă în ea anumite valenţe care
îi
aparţineau
deja,
fiind
înnăscute,
dar
şi
dobândeşte altele noi, care ţin mai ales de specificul realităţii sociale în care trăieşte şi presupun de fapt învăţarea, deprinderea regulilor „jocului” colectiv. Acum el este pregătit pentru a fi membru al corpului social, pentru că poate fi egal în şansele de reuşită, în potenţele de acţiune, în sensul realizării scopurilor şi dezideratelor sale. De aceea i se recunoaşte libertatea de a se manifesta, adică i se recunoaşte capacitate de exerciţiu. Această capacitate de exerciţiu e cea care poate fi restrânsă, îngrădită, sau chiar să lipsească, condiţionări ce depind în mod direct de standardele sociale la un moment dat, aşa cum se poate de asemenea observa din următoarea reprezentare schematică:
20
Aurelian Burcu
Om
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
responsabilizare
Educaţie
Persoană
-
Cunoaştere
Valenţe
Membru al corpului social
răspundere
familie sistemul de învăţământ grupuri sociale experienţe proprii analiză (introspecţie) proprie
Îngrădiri condiţionări drepturile celorlalţi - ordinea publică - bunele moravuri - alte interdicţii legale
Informaţie + înţelegere - proprii (înnăscute) - dobândite
Spre deosebire însă de capacitatea de folosinţă (care, aşa cum am văzut e unică precum fiinţa umană) cea de exerciţiu e diversificată, variind de la un domeniu la altul atât sub aspectul conţinutului (de exemplu drepturi şi obligaţii civile, constituţionale, penale, etc.) cât şi sub cel al vârstei de la care se dobândeşte (de exemplu: penal, administrativ, civil de la 14 ani; muncii, familiei de la 15, constituţional de la 18). Reprezentativ ni se pare în acest sens şi tabelul comparativ următor:
21
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aspecte
Capacitatea de folosinţă
Definiţie natură
– manifestare internă a voinţei – atribut esenţial al fiinţei umane
Dobândire
– înnăscută – din chiar momentul concepţiei (dacă se naşte viu)
Caractere Principii
– – – – – –
naturală unitară deplină universală egală intangibilă inalienabilă
Capacitatea de exerciţiu – manifestare externă a voinţei – beneficiul recunoscut individului de către societate – atribuită (recunoscută) – la diverse vârste, în funcţie de domeniul social în care se exprimă – legală – deplină sau restrânsă – generală – egală – restrictibilă – inalienabilă
d) revenind acum la mandatul social, observăm că el este dat în sarcina – în primul rând – a părinţilor. În acest sens s-a precizat în doctrină că „ocrotirea copilului urmează a se face cu ajutorul părintelui pornindu-se de la afecţiunea ce leagă pe părinte de copil, iar drepturile acordate părintelui se vor exercita de către acesta, în limitele legii, astfel cum înţelege el. Aşa fiind, şi ori de câte ori nu se prevede expres altfel, părintele este îndreptăţit să procedeze potrivit cu aprecierea lui şi tocmai de aceea se poate spune că drepturile părintelui i-au fost acordate şi în considerarea propriei lui persoane, 22
nu
numai
în
considerarea
persoanei
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
copilului”.9 (sublinierile aparţineau autorului citat). Tot în acest context s-a precizat că aceste drepturi ale părintelui, în fapt, „constituie adevărate mijloace în vederea îndeplinirii îndatoririlor”10, căci suntem „în primul rând (sublinierea autorului citat) în prezenţa unor îndatoriri ale tatălui şi mamei faţă de copilul minor, îndatoriri pentru a căror aducere la îndeplinire, dar numai pentru aceasta, legea recunoaşte tatălui şi mamei anumite drepturi.”11 Împărtăşind în principiu – şi doar în principiu – această optică, vom spune că de fapt nu suntem în prezenţa nici unui drept ci doar a îndatoririlor părinteşti derivate din chiar acest mandat. Părintele este obligat faţă de societate şi nu faţă de copil. Copilul este o parte a societăţii şi părintele este un instrumentator al voinţei acesteia. Toate îndatoririle sale sunt doar indirecte faţă de copil, care este de fapt beneficiarul. Părintele beneficiază de un singur drept, faţă de societate şi anume acela de întâietate în îndeplinirea acestui mandat. Acest drept de întâietate este de origine naturală şi provine
din
„relaţiile
de
prietenie
şi
afectaţiune
reciprocă” şi din „datoria de sprijin moral şi material”12 E. A. Barasch, I. Nester, S. Zilbestein, Ocrotirea părintească, Academia RPR, 1960, p. 87 10 a se vedea T. Ionaşcu citat de E. A. Barasch, op.cit., p. 17 11 E. A. Barasch şi col., op.cit., p. 16 12 art. 2 din Codul familiei 9
23
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ce există între membrii unei familii, dar îi este recunoscut părintelui de către societate tocmai în considerarea slujirii interesului copilului, care în opinia noastră are forţa unui veritabil interes public, concluzie ce se desprinde cu uşurinţă din spiritul întregii legislaţii în domeniu13, dar şi din prevederile art. 1 al. 2 din Codul familiei (societatea „manifestă deosebită (s.n.) grijă pentru protejarea intereselor tinerei generaţii”) sau ale art. 101 şi 108 al. 2 (părintele fiind obligat să „crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
de
educarea,
în
învăţătură
şi
pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului (a se înţelege societăţii) spre a-l face folositor colectivităţii” (s.n.). Şi toate acestea sub îndrumarea, supravegherea şi controlul autorităţii tutelare, ca reprezentantă oficială a intereselor societăţii.) Tot în sensul sublinierii caracterului de importanţă publică al intereselor copilului vin şi prevederile clare şi exprese ale art. 115 şi art. 138 din Codul familiei.14 referitor la acest aspect în doctrină s-a precizat că „întreaga reglementare a fost prevăzută exclusiv în interesul copilului … îmbinat cu interesul general” (E. Brasch şi col. op.cit., p. 87) 14 art. 115 prevede că „au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească – şi care fac necesară instituirea tutelei, potrivit art. 113 şi 85 (adăugarea noastră) – să înştiinţeze autoritatea tutelară: a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul de stare civilă …; c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia …; d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire precum şi orice altă persoană” (s.n.) 13
24
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
De asemenea în baza legăturii naturale, sangvine, în
afara
dreptului
la
întâietate
în
îndeplinirea
mandatului social, considerăm că s-ar putea pune în discuţie problema unui drept personal al părintelui în cel mult următoarele cazuri: o
Primul este cuprins în art. 103, care prevede „dreptul”
părinţilor
„de
a
cere
înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept”. În opinia noastră, suntem în prezenţa, de fapt, a unei veritabile obligaţii, corelative şi decurgând direct din îndatorirea de îngrijire prevăzută
la
art.
101.
Este,
credem,
de
domeniul evidenţei că o bună ocrotire nu se poate realiza decât în condiţiile unei apropieri, a unui contact aproape continuu între părinte şi copil, a unei legături la nivel comunicativ şi afectiv. Acestea sunt condiţiile în care mandatul social se exercită cu eficienţa scontată şi de aceea părintele e obligat să le îndeplinească; de aceea e obligat să ceară înapoierea copilului: ca să poată avea grijă de el. De altfel prevederea alineatului 2 al articolului de faţă, statuând că înapoierea nu se va face „dacă este contrară
25
intereselor
copilului”,
aserţiunea
noastră,
minorului
reprezintă
vine în
să
sensul
acea
axis
întărească că
binele
mundi
a
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
problemei şi tocmai de aceea părintele, ca slujitor al acestui bine, nu poate avea decât îndatorirea de satisfacere a lui. o
Cel de-al doilea caz se desprinde din formularea art. 111 şi se referă la situaţia în care părintelui decăzut din drepturile părinteşti, i se permite totuşi „să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă, prin asemenea legături creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie”.
În opinia noastră suntem în prezenţa unui veritabil drept personal al părintelui, dar care nu decurge din mandat (să nu uităm că el e decăzut, fiind asimilat unui terţ). Spre deosebire de un terţ ordinar s-a avut în vedere ataşamentul organic, natural al părintelui faţă de copil. Subliniem deci că legiuitorul a luat în considerare slăbiciunea
părintelui
şi
nu
pe
cea
a
copilului,
permiţându-i să se manifeste atâta timp cât nu lezează dezvoltarea celui din urmă. Este credem singurul caz veritabil în care, trecându-se dincolo de politica socială, de personalitatea copilului şi de interesele acestuia (în fond, aşa cum am văzut, de ordine publică) s-a ţinut cont şi de faptul că părintele e om, membru al corpului social, şi că în fond contează şi binele acestuia (cel puţin în egală măsură), bine care poate fi influenţat de ruperea 26
anumitor
legături
pe
care
mentalitatea
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
moştenită şi educaţia deficitară le-a sădit în sufletul său dându-le forţa unor adevărate slăbiciuni. Şi
avem
aici
în
vedere
nu
demult
depăşita
concepţie potrivit căreia părintele (bărbatul în special) se considera stăpânul familiei („pater familias”), membrii acesteia fiind în fapt adevărate posesiuni ale lui de care putea dispune ca de orice bun. Odată cu revoluţia în cunoaştere şi iluminare a omului această concepţie s-a metamorfozat (dar nu a dispărut încă) în sensul că acum, în noile realităţi bazate pe egalitatea sexelor, egalitatea tuturor copiilor din căsătorie sau din afara acesteia,
pe
instituţia
modernă
a
adopţiei,
etc.,
majoritatea părinţilor se consideră – dacă nu stăpâni – cel
puţin
„dătători
de
viaţă”
şi
indispensabili
coordonatori ai dezvoltării „creaţiilor” lor (copiii). Or, va fi nevoie de încă o revoluţie genetică la nivelul socio-educaţiei pentru ca realitatea să poată fi percepută în adevăratul ei sens. Şi în acest sens considerăm că legiuitorul român a făcut un pas mai mult decât semnificativ, prin aceea că a considerat copilul ca fiind una dintre grijile majore ale societăţii (căci orice om înţelept consideră fundaţia ca dând adevărata rezistenţă structurii şi de aceea îşi clădeşte azi baza pentru edificiul de mâine), punând pe picior de egalitate deplină pe copii cu părinţi, iar pe aceştia din urmă cu orice altă persoană, membru al corpului social care se 27
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
dovedeşte în măsură să satisfacă interesele societăţii, în sensul de a veghea la respectarea şi împlinirea binelui componenţilor mai tineri ai acesteia. Prin acest procedeu recunoscându-se de fapt adevărata faţă a realităţii: şi anume că Viaţa ca fenomen Cosmic se manifestă independent şi indiferent de manifestarea măruntelor voinţe umane şi că omul nu reprezintă decât una dintre modalităţile nenumărate sub care Universul înţelege a se oglindi pe sine însuşi, în acest fel demitizându-se concepţia arhaică de „creatori de viaţă” a părinţilor. Copilul deci nu aparţine părintelui, ci Universului care se manifestă la un moment dat şi sub forma a ceea ce numim „societate”, societate care are obligaţia de a veghea la binele fiecărui individ ce o compune, în acord cu binele universal pe care trebuie să-l reflecte şi întruchipeze. Iată de ce considerăm eronată concepţia acelor autori care oprindu-se la formalismul legii (într-adevăr deficitar), nu au reuşit să surprindă în totalitate realitatea mai profundă care se ascunde în atât de controversatul dar de fapt esenţialul „spirit al legii”. e) Astfel într-o opinie s-a susţinut că dreptul15 şi îndatorirea ocrotitorului legal de a-l reprezenta pe minor, ori de a-i încuviinţa actele juridice, fie că se
în opinia noastră, aşa cum am văzut mai sus, este vorba de o veritabilă obligaţie 15
28
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
referă la persoana, fie la bunurile sale, este un drept privitor
la
bunuri
(cu
excepţia
acţiunilor
strict
personale)16. După alţi autori acest drept trebuie socotit ca privitor la bunurile copilului minor, deşi poate servi şi ca mijloc de îndeplinire a obligaţiilor referitoare la persoana acestuia17 şi în sfârşit o altă opinie susţine că „legiuitorul, consacrând dreptul de reprezentare are în primul rând în vedere actele juridice prin care minorul îşi angajează patrimoniul, nu poate legitima includerea acestui drept în categoria celor referitoare la bunurile minorului, deoarece chiar dacă asemenea acte juridice sunt mai frecvente, posibilitatea încheierii de către minor a oricărui alt fel de act, prin intermediul părintelui
său,
ori
cu
încuviinţarea
lui
rămâne
deschisă.” Şi în plus „din însăşi denumirea dreptului în discuţie – << drept de reprezentare >> – rezultă fără echivoc că el priveşte persoana minorului şi nu bunurile acestuia, părintele fiind reprezentantul minorului, ca subiect de drept şi nu a bunurilor sale, prin natura şi
S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul RPR, Ed. Ştiiţifică, Bucureşti, 1960, p. 50-51; M. Baciu, op.cit., p. 52 17 a se vedea P. Anca, E. Barasch, A. Ionaşcu, Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 170; E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 268-276; I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 33 16
29
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
specificul lor obiecte asupra cărora poartă drepturile minorului.”18 Aşa
cum
s-a
precizat
încă
în
literatura
de
specialitate19 chiar şi susţinătorii celei de-a doua dintre opinii, care în sintetizarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti tratează dreptul de a reprezenta pe minor în actele
civile
într-un
paragraf
intitulat
„Drepturile
privitoare la bunurile copilului minor”, nu pierd din vedere că dreptul de a-l reprezenta pe minor ori de a-i încuviinţa actele există şi cazul în care minorul nu ar avea bunuri, arătând că „el îşi va găsi aplicarea pentru împlinirea unor îndatoriri privitoare la persoană”20. Spre exemplificare se relevă cazul în care părintele, înscriind minorul la un anumit fel de şcoală, îşi manifestă astfel o îndatorire privitoare la persoana minorului, şi anume aceea de a creşte copilul. Cu toate acestea,
caracterizând
dreptul
de
reprezentare
îl
socotesc categoric un drept privitor la bunuri.21 În opinia noastră, deşi legiuitorul a folosit – inadecvat – sintagme precum „măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor” sau „drepturi şi îndatori
M. N. Costin, A. Ionaşcu, M. Mureşan, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 223-226 19 M. Banciu, op.cit., p. 52 20 E. Barasch, P. Anca, A. Ionaşcu, op.cit., p. 156 şi p. 186 21 a se vedea în acelaşi sens şi I. Filipescu, O. Calmuschi şi colab., Raporturile juridice dintre părinţi şi copii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 100 şi Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 251 18
30
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
faţă de copii lor minori”, realitatea care se ascunde în spatele
întregii
reglementări
a
ocrotirii
minorului
priveşte de fapt interesele acestuia, care pot fi personale, materiale, directe sau indirecte, actuale (prezente) sau viitoare, etc. În acest sens vin şi prevederile art. 142 coroborat cu art. 147, conform cărora tutela se instituie în favoarea unui adult ori de câte ori „nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale (s.n.)”. Or „regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul celui pus sub interdicţie” (art. 147). Se desprinde clar credem intenţia legiuitorului de a considera că obiectul mandatului social priveşte buna gestionare a intereselor generale ale copilului minor
(şi
în
sens
larg
ale
persoanelor fără discernământ – scop în care s-a reglementat instituţia interdicţiei) într-o dublă intenţie (scop): de a-l feri pe acesta de suferinţa, de daunele pe care şi le-ar putea produce din cauza lipsei sau neplenitudinii discernământului şi în al doilea rând de a proteja valorile sociale – care întruchipează în fapt binele comun şi al fiecăruia în parte – de o eventuală şi foarte probabilă acţiune lezionară venită din partea minorului (sau interzisului) şi datorată imaturităţii (sau alterării capacităţii de apreciere).
31
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
f) Modalităţile concrete de îndeplinire a mandatului social
se
prezintă
sub
forma
reprezentării
şi
a
încuviinţării (asistării). Reprezentarea a fost definită în diferite moduri atât în literatura de specialitate românească, precum şi în cea străină. Astfel s-a afirmat că ea ar semnifica „facerea unui act juridic cu intenţia şi cu rezultatul că actul să fie privit ca şi cum ar fi fost săvârşit de altul, efectele juridice ale actului având să se manifeste şi ele exclusiv şi nemijlocit în persoana acestuia din urmă”22, sau „săvârşirea de către o persoană numită reprezentant, în numele
şi
pe
seama
altei
persoane,
numită
reprezentant, a unui act juridic ale cărui efecte se produc direct în persoana şi patrimoniul acesteia din urmă”23 şi că „are un rol important şi o deosebită utilitate [căci] dacă n-ar exista reprezentare persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, care nu pot încheia personal un act juridic valabil, nu s-ar bucura de nici un avantaj al vieţii juridice.”24. În literatura franceză acest procedeu a fost definit ca fiind „mijlocul pentru o persoană de a realiza, servindu-se de voinţa alteia, aceleaşi efecte ca şi când ar
C. Negrea, Drept civil, Tipografia Banat, 1920, vol. I, p. 370 D. Cosma, Teoria generală a acutului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 76 24 M. Baciu, op.cit., p. 12 22 23
32
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acţiona ea însăşi”25 şi deşi s-a precizat că „literatura noastră juridică nu se deosebeşte în concepţia sa despre de
literatura
franceză”26.
această
afirmaţie,
eroarea
reprezentare nereală
Considerăm
provenind
din
neînţelegerea în profunzime a esenţei reprezentării, care aşa cum am văzut din încercările anterioare de a o defini, este redusă la manifestarea ei pe planul realităţii juridice – acea realitatea ce se fundamentează pe ţesătura de relaţii interumane, de raporturi între indivizii unei comunităţi – ignorându-se că în fapt omul ca entitate nu poate fi redus la manifestarea lui socială, căci el în primul rând aparţine Naturii şi prin urmare, intră în relaţie şi cu alte componente ale acesteia, cu alte sisteme, diferite de sistemul social, toate acestea constituind fenomenul vieţii în ansamblul său, cu o structură diversă şi complexă. Iar viaţa nu e o junglă, un haos, ci o alcătuire organizată după anumite principii, după legi statornicite special pentru buna desfăşurare a tuturor proceselor în vedere menţinerii ordinii universale. Şi omul trebuie să respecte aceste legi ale organizării căci ele fiind trasate spre folosul tuturor formelor de viaţă, nu-i este permis nici unei entităţi a le ignora, căci ignorarea lor însemnă încălcarea lor, însemnă nerespectarea valorilor
M. Planiol, G. Ripert, Traité practique de droit civil français, Tome VI, Obligations, Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1930, p. 71 26 M. Baciu, op.cit., p. 8 25
33
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
în sens generic, dintre care cele sociale reprezintă doar un capitol. Dar dacă majoritatea fiinţelor au implementate în ele acel instinct al comportamentului conform, omul în schimb a fost dăruit în plus cu dorinţa libertăţii, cu posibilitatea libertăţii, a libertăţii de a alege, de a opta. Şi
această
libertate
presupune
responsabilitate
–
responsabilitatea trasării propriului destin ca fiinţă conştientă, în perfectă stare de luciditate provenită din înţelegerea la nivelul superior a proceselor vieţii în desfăşurarea. Şi de respectare a lor, în caz contrar angajându-se răspunderea, ca modalitate exterioară prin care Natura se protejează împotriva ignoranţei copiilor săi. Şi societatea face la fel. Doar că pentru fiinţele suficient de mature, pentru cele care nu au dezvoltat încă un anumit grad de luciditate de discernământ deci există altcineva
care
răspunde.
Acest
altcineva
este
reprezentantul, adică acel care, îşi pune voinţa în slujba voinţei, încă insuficient de conştiente, a tinerei fiinţe, într-un dublu scop: de a-i proteja interesele care conturează binele ei personal şi în al doilea rând spre a proteja binele colectiv, universal, al întregului ansamblu de sisteme, care ar avea de suferit de pe urma vreunei acţiuni neconforme legilor sale. 34
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Cu alte cuvinte, ce vrem noi să evidenţiem este faptul că persoana lipsită de discernământ (minorul în cazul nostru, dar şi interzisul având aceeaşi situaţie) are nevoie de o voinţă matură nu numai la încheierea actelor juridice sau în situaţia participării la raporturi juridice cu alţi semeni, ci în toate momentele Marelui Joc al Vieţii, căci responsabilitatea este universală, nu ţine societate, „domeniul dreptului [uman – completarea noastră] nefiind decât o arie a efectului responsabilităţii (s.n.)”27. Iată deci, că reprezentarea se înfăţişează ca un fenomen universal (definiţiile citate surprinzând doar aspecte
ale
reprezentării,
manifestate
la
domeniul
restrâns al sistemului social-juridic), ca o consecinţă directă a existenţei obligaţiei de responsabilitate ca însăşi condiţie esenţială respectării acelei ordini fără de care binele (colectiv – şi de aici implicit şi derivat, cel individual) nu poate exista. De aceea nu trebuie să reducem îndatorirea de reprezentant instituită în sarcina părinţilor la domeniul restrâns al dreptului social, ci trebuie percepută prin prisma lipsei de discernământ a minorului cu privire la toate faptele vieţii. Căci copilul minor, ca orice fiinţă, aparţine Universului, iar binele Universului depinde de
a se vedea A. Mlavek, Problema responsabilităţii, în Revista de filozofie, nr. 2/1975, p. 161 27
35
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
binele fiecărei astfel de fiinţe şi de acea societatea (ca parte componentă a acestuia, formă organizatorică
a
fiinţelor conştiente) i-a însărcinat pe părinţi cu obligaţia de a se îngriji de acest bine, de a purta responsabilitatea în locul copilului, de a răspunde în locul acesteia. Ne vom întreba desigur, cum se poate întâmpla acest lucru când ştim că e principiu ca răspunderea să fie personală? Răspunsul ni se pare simplu şi avându-şa originea în chiar mecanismul reprezentării: voinţa părintelui nu înlocuieşte, nu ţine locul voinţei copilului ci mult mai mult o exprimă pe aceasta din urmă. Este un aspect, credem, esenţial în înţelegerea adevăratei naturi a instituţiei reprezentării ca modalitate de împlinire a mandatului
social.
Voinţa
imatură
a
copilului
se
manifestă deci prin voinţa părintelui în sensul că cea din urmă este necesar a se identifica, a se contopi cu prima. Tocmai de aceea au fost aleşi cu prioritate părinţii pentru a purta această sarcină: avându-se în vedere apropierea naturală, instinctul acela de unire, tendinţa ca părintele să trăiască prin copilul său, să vrea ce vrea copilul, să se sacrifice pentru binele lui. Societatea consideră deci că Natura, prin chiar legăturile
biologice
dintre
indivizi,
a
văzut
chiar
legăturile biologice dintre indivizi, a văzut în acesta o modalitate de perfecţionare, o modalitate de educare a 36
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
lor în spiritul sacrificiului de sine pentru binele celuilalt, înţelegând ca bine suprem starea în care fiecare individ reuşeşte să se identifice cu nevoile, cu trebuinţele, cu suferinţele şi bucuriile tuturor celorlalţi indivizi; starea în care omul se vede pe sine în toate fiinţele şi în fiecare fiinţă, aşa cum în stropul de rouă se regăseşte imaginea oceanului şi a fiecărui strop din ocean; căci el ştie că este apa, aşa cum omul dator e să afle că este viaţa. Iar societatea lăsând frâu liber simţului natural, a prezumat că părinţii ar fi cei mai în măsură să trăiască prin şi pentru copiii lor. Este o prezumţie relativă ce poate fi răsturnată de realitatea faptică. Fiindcă nu e suficient un instinct orb, iraţional, necontrolabil, la nivelul societăţii (la fel ca la nivelul întregului Univers) este nevoie de certitudine, ci se naşte din posibilitatea controlării, a coordonării şi determinării proceselor, certitudine care este singura în măsură să împrumute perenitate valorilor. Şi această certitudine de obţine prin educaţie. Doar prin educaţie individul poate înţelege de ce. De ce el? De ce alţii? De ce împreună? Şi aşa mai departe. Iluminismul a venit să recunoască şi să afirme schimbarea. Educaţia este cea care produce această „revoluţie genetică la nivelul sufletului şi minţii” 28
I. G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990 28
37
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
fiecăruia. Societatea este datoare să stimuleze şi susţină această educaţie, dar în egală măsură, fiecare membru al ei în parte are obligaţia de a contribui la acest proces. Iar primul şi cel mai important pas este să înceapă cu sine însuşi – autoeducaţia. Căci fiecare simte nevoia de a avea un sistem de valori care să-i definească binele propriu. Dar mai trebuie ca acest sistem să cuprindă în el şi binele celorlalţi. Şi o dată creat un astfel de sistem, prin chiar natura omului, greu se mai poate schimba. Iată de ce o importanţă deosebită trebuie acordată începutului – început care se face în chiar copilărie. Omul – copil nu are o ierarhizare, o construcţie valorică, putând împărtăşi, în principiu diverse sisteme. Însă nu toate sunt valabile. De aceea îi revine societăţii sarcina stabilirii unui astfel de sistem universal-valabil, iar părintelui aceea de a-l implementa la nivelul tânărului, de a-l ajuta să şi-l aproprieze. E ceea ce numim „responsabilitate socială” şi care a fost definită ca fiind „acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini al omului în raport cu sistemul de valori instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării ordinii sociale şi binelui public”29. Şi această responsabilitate socială
L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 15 29
38
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
trebuie distinsă de responsabilitatea juridică, cea din urmă fiind doar o formă a primeia, „cuprinzând complexul de atitudini al omului în raport cu sistemul normativ şi juridic cristalizat în societatea în care trăieşte”30 şi care presupune „interiorizarea normelor şi valorilor în forul interior la individului ca o necesitate conştientă în planul reflecţiei individuale, proces în urma căruia se nasc atitudinile sale în raport cu valorile exprimate de sistemul normativ juridic”31. Încălcarea normelor, a valorilor atrage după sine răspunderea,
ca
şi
conduită
exterioară
impusă
individului de necesitatea vieţii în comun, atât la nivel social, cât şi universal, în plenitudinea relaţiilor ce se statornicesc între diversele componente ale Naturii, ca manifestare formală a fenomenului vieţii în esenţa sa, căci aşa cum s-a recunoscut, „răspunderea ţine de tot ceea ce este organizat”32, fiind în fapt principalul suprem la nivelul de ordine cosmică. Pe de altă parte „noţiunile de răspundere şi responsabilitate, ţin de un anumit nivel cultural al individului … reprezentând o formă de integrare a
idem p. 21 Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 65 32 L. Barac, op.cit., p. 16 30 31
39
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acestuia în societate şi marcând, în fapt, un proces firesc: acela al dezvoltării individualităţii umane”33. Iată de ce societatea a considerat că această răspundere a mai tinerilor ei componenţi trebuie repartizată
proporţional
maturizare
şi
cu
gradul
concomitent
acestora
cu
de
dezvoltarea
responsabilităţii, în acest sens stabilindu-se anumite standarde, anumite limite de vârstă, ele însele în raport de importanţa, gravitatea şi complexitatea relaţiilor inter-umane ocrotite de normele juridice ale uneia sau alteia dintre ramurile dreptului. Vedem astfel cum minorul de la 14 ani poate participa la anumite raporturi
(de
drept
civil,
penal,
procesual,
administrativ), de la 15 ani – raporturi de dreptul muncii; 16 ani – raporturi de dreptul familiei; 18 ani – toate ramurile dreptului (a se vedea şi anexa 2). Până la 14 ani, însă, legiuitorul (exponentul înţelepciunii sociale) a prezumat absolut că minorului nu i se poate angaja răspunderea juridică şi nici nu-i este permis a participa la
raporturile
sociale
întrucât
neavând
suficientă
conştiinţă de sine nu deţine nici „doza” necesară de responsabilitate, aceasta transferându-se pe umerii părinţilor (a mandatarilor sociali).
idem p. 23; A se vedea şi V. Pătulea şi col., Răspundere şi responsabilitate socială şi juridică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 72 33
40
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Facem aici o paranteză pentru a preciza că, în opinia
noastră
întrucât
conştientizarea
(realităţilor
înconjurătoare, precum şi cea de sine) ţinând nu numai de vârsta biologică, ci de mult mai multe aspecte – pe care ştiinţele actuale, în mare parte le ignoră – şi fără a intra
în
probleme
de
metafizică
şi
construcţie
a
psihologiei fiinţei umane, amintim rolul esenţial al educaţiei (cunoaştere, înţelegere, culturalizare, etc.), credem deci că aceste limite (14, 16, 18 ani) nu ar trebui privite atât de absolut; mai ales cea de 14 ani, de la care se angajează propriu-zis răspunderea, tocmai pentru că: în primul rând răspunderea e subiectivă, ţinând de o stare interioară, de culpabilitate, adică de atitudine interioară (manifestată, ce e drept în exterior) cu privire la o anumită valoare, şi în al doilea rând ar însemna să se pună pe picior de egalitate un individ care nu avea posibilitatea de a-şi da seama de logica valorilor – şi deci nu se face vinovat intern, subiectiv de încălcarea lor – cu unul care poate şi realizează această valorizare dar nu vrea să o respecte, ceea ce ni se pare cel puţin injust. Pentru că, la urma urmei, care e rolul răspunderii, care e rolul sancţiunii, al pedepsei? Desigur că educarea individului, în scopul dezvoltării sau întăririi în el a acelei atitudini de înţelegere şi respect al valorilor ce ocrotesc binele (individual şi colectiv). Or, atunci când nu există discernământ, 41
nu
există
încă
nici
baza
pentru
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
implementarea acestei educaţii. Dar dacă se dovedeşte că el există chiar în limite reduse, considerăm că procesul de adaptare la standardele valorilor sociale (la un moment dat) – adică educarea prin pedeapsă – trebuie admis ca necesar (în acest sens, de fapt începe să se formeze şi orientarea jurisprudenţei şi a doctrinei, mai ales în domeniul răspunderii civile). Am
făcut
anterior
necesarele
distincţii
între
responsabilitatea juridică şi responsabilitatea socială tocmai pentru a evidenţia faptul că ele sunt doar părţi ale unei şi mai largi responsabilităţi, pe care noi o numim universală, presupunând conştientizarea şi a altor realităţi, mai vaste, ce depăşesc atât domeniul dreptului cât şi pe cel al relaţiilor sociale, căci însăşi societatea aşa cum precizat deja nu e decât una dintre multiplele forme de manifestare a Vieţii, cu ale cărei faţete omul intră inevitabil în contact şi ale căror reguli, principii, norme de organizare şi de protejare a valorilor trebuie respectate. Vom da un exemplu: încălcarea legilor Naturii, nesocotirea principiilor de funcţionare a ecosistemelor,
atrage
asupra
omului
inevitabila
sancţiune (chiar dacă într-un timp mult mai lung decât durata unei vieţi umane terestre – ceea ce a şi dus la perseverarea în ignoranţă din partea fiinţelor bipede – dar care raportat la timpul planetei pare o clipă suspendată în eternitate) ale cărei consecinţe se fac din 42
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ce în ce mai pregnant simţite, dar încep să se vadă, în aproape egală măsură, roadele practice ale procesului educativ (la care noi, oamenii, suntem supuşi forţat – dacă nu am vrut altfel – de către însăşi Natura). Un alt exemplu tipic – în opinia noastră – este acela în care copilul are tendinţa de a vârî mâna în foc neştiind ce consecinţe poate avea acest fapt. Nu se poate spune că am fi în prezenţa (sau mai exact lipsa) unei responsabilităţi juridice sau sociale. E pur şi simplu dovada lipsei discernământului asupra mult mai multor valori (decât cele juridice sau sociale); copilul nu poate aprecia asupra binelui şi răului (ca şi concepte, ca realităţi în sine, indiferent de cel căruia se aplică: lui însuşi, unui alt semen sau oricărei alte fiinţei). Tocmai de aceea considerăm că părintele este chemat (şi îndatorat) să-l reprezinte pe copil în toate raporturile sale cu lumea, cu viaţa în general, ca şcoală la ale cărei cursuri fiinţele participă forţate de impulsul evoluţiei, spre a se regăsi (sau descoperi) pe ele însele şi spre a se dezvolta necontenit, ca să-şi îndeplinească sigura şi adevărata îndatorire pe care o au faţă de ele însele şi faţă de Univers: datoria de a fi fericite. Voinţa părintelui va sluji în exprimarea voinţei copilului în diverse situaţii ale vieţii având în acelaşi timp obligaţia de a participa la educarea acestuia aşa 43
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cum prevede (şi recunoaşte) şi legea umană34. Şi de aceea legiuitorul a grupat tot ansamblul de activităţi ce revin în sarcina părintelui sub denumirea de „ocrotire”, iar
doctrina
a
completat
sintagma
cu
atributul
„părintească”. De ce „părintească” – tocmai pentru că „părinteşte” înseamnă tot ceea ce se face „cu dragoste şi cu căldură”35, căci „relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori (s.n.) să-şi acorde unul alteia sprijin moral şi material”36 în toate actele şi momentele vieţii. Astfel că nu împărtăşim opinia general răspândită în doctrină şi bazată pe o interpretare rigidă şi formală a legii37 cum că anumite „facultăţi” (sic!) pe care le au părinţii referitor la persoana copilului minor, cum ar fi dreptul de a-i stabili numele, de a-i determina cetăţenia, de a consimţii la adopţia şi la desfacerea adopţiei „nu pot fi considerate manifestări ale ocrotirii părinteşti”38. Încă o dată, având în vedere mecanismul intern al reprezentării: şi anume că voinţa părintelui cuprinde, conţine, se contopeşte cu voinţa copilului care astfel devine o parte din acesta, dar care are dreptul de a se
a se vedea prev. art. 101, Codul familiei sintagma aparţine Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 36 art. 2, Codul familiei 37 pentru o critică a rigidităţii doctrinei a se vedea – e adevărat, cu privire la problema drepturilor patrimoniale, dar interesează de fapt relaţiile părinţi-copii – Al. Bacaci, op. cit. p. 247 34 35
44
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exprima, voinţa părintelui fiind obligată a-i sluji în acest sens,
pentru
manifestare
exterioară
în
scopul
satisfacerii aspiraţiilor, însă în acelaşi timp, aceeaşi voinţă (a părintelui) matură şi conştientă mai are şi îndatorirea de a constitui într-un filtru care să discearnă binele de rău într-o apreciere obiectivă dar îmbrăcată în haina de subiectivitate, de personalizare specifică voinţei minorului – şi nu părintelui. Ceea ce înseamnă că părintele are îndatorirea de a vedea în copilul de azi pe omul de mâine, de a surprinde valenţele şi potenţele de manifestare ale acestuia şi de a-l sprijini pentru dezvoltarea şi afirmarea lor (chiar dacă minorul nu e încă deplin – sau poate deloc – conştient de ele), de a observa trăsăturile de personalitate şi de a le modela (spre accentuare pe cele bune, spre estompare pe cele rele); de a simţi azi ce-şi va dori copilul în viitor, iar atunci când există mai multe posibilităţi, de a-şi manifesta înţelepciunea proprie îndrumându-l să aleagă printr-o expunere, printr-o comunicare (ce se poate adresa raţiunii, afectivităţii sau ambelor, potrivit cu vârsta şi caracteristicilor minorului) prin care să-i transmită, să-i contureze o imagine a personalităţii viitoare, pe care copilul să o poată simţi în prezent, spre a o înţelege, spre a şti de ce şi nu altfel. E. Florian, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 367. În acelaşi sens a se vedea M. N. Costin în Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 217
38
45
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Acesta este sensul conceptelor ce definesc în legea română obligaţiile părintelui de „educare, învăţare şi pregătire profesională potrivit cu însuşirile”39 tânărului. Şi chiar mai mult, căci primului îi revine îndatorirea universală şi complexă „de a-l forma pentru viaţă”40. Iar
în
cetăţenia,
aceste adopţia
condiţii, fiind,
în
vedem fapt,
cum,
numele,
aspecte
care
influenţează în mod evident chiar viaţa copilului, nu pot fi nicidecum tăiate de pe lista atributelor ocrotirii părinteşti. Menţinându-ne
încă
în
sfera
acestei
ocrotiri
părinteşti, nu putem să nu remarcăm marea scădere a legii care prevăzând obligaţia părintelui de a „îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică [a copilului] de educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului spre a-i fi de folos colectivităţii” uită – pare-se – un lucru fundamental şi anume că acel copil, în primul rând e o fiinţă şi o fiinţă umană, drept pentru care părintele ar trebui să aibă în
primul rând şi mai presus de toate
îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, de armonia mentală şi sufletească, de starea de bine interior, de împlinirea afectivă a lui. Astfel am fi tentaţi să mergem cu gândul spre ideea că statul are nevoie de Codul familiei, art. 101; în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 108 al. 2 şi art. 123 40 E. Florian, op. cit., p. 362 39
46
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
indivizi puternici şi sănătoşi care să fie dresaţi, poate chiar programaţi (din expresiile „educare”, „învăţare” şi „pregătire în conformitate cu ţelurile statului” se poate deduce şi acest lucru) să îndeplinească anumite sarcini (chiar dacă în prezentul istoric ele poartă numele de „profesii”) în conformitate cu obiectivele pe care forţele politice („statul”) le stabilesc la un moment dat. Concepţia nu e nouă ci o întâlnim chiar (şi poate cel mai explicit precizată) la Platon, iar în timpurile moderne la Marx şi Enghels. Ambele variante caută modalităţi de satisfacere a binelui colectiv înţeles în primul caz prin necesara educaţie morală a cetăţeanului, iar în cel de-al doilea prin renunţarea la proprietatea privată, percepută ca „sursă a tuturor inegalităţilor”, „mărul discordiei” dintre oameni. Însă de fiecare dată individul e umilit, e subjugat
puterii
„colectivităţii”.
statale
Aceşti
sau
pierdut
filosofi-reformatori
în de
masa sisteme
sociale, dincolo de marile merite pe care le-au avut şi pe care nimeni nu le tăgăduieşte – au uitat de asemenea – pare-se – precum legiuitorul român, de un aspect aparent nesemnificativ, dar, în opinia noastră, de o importanţă capitală: Omul. Fiecare în parte au încercat să pună bazele unei comunităţi, dar au sfârşit prin a descrie o veritabilă turmă organizată, o masă informă de entităţi omogene, nediferenţiate, lipsite de voinţă, lipsite de conştiinţa de 47
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
sine, pentru că singurul lucru important şi pe care trebuiau să-l ştie era acela că sunt celule ale unui organism de a cărui bună funcţionare se făceau responsabile şi că trebuie să-şi îndeplinească rolul să-şi facă datoria şi atâta tot. Munca şi datoria, atât şi nimic mai mult. Vite de povară! Roboţi preparaţi să execute un anumit lucru! Nici vorbă de personalitate sau de bine individual. Nu, pentru însuşi individul nu există, în aceste concepţii. Şi tocmai de aceea ele ori au devenit utopice ori au eşuat lamentabil pe portativul istoriei. Căci Universul dacă ar fi vrut omogenitate ar fi creat omogenitate şi nediferenţiere. Dar el a vrut să se oglindească într-o multitudine de forme de viaţă cât mai variate, fie ele chiar şi umane. Şi atunci de ce societatea să se împotrivească Naturii, atunci când Natura însăşi a experimentat că Legea Evoluţiei presupune colaborare şi nu
repetare,
presupune
consens
şi
nu
preluare,
presupune înţelegere şi nu acceptare. Căci orice strop de rouă este esenţă din esenţa Apei, dar fiecare strop se naşte din seva altui fir de iarbă şi poartă în sine o altă imagine a Soarelui dulce îmbrăţişând Pământul cu mângâierea razelor sale.
La fel şi omul, celulă a Universului, este el însuşi un univers în sine şi ca orice univers, are dreptul de a fi fericit, iar ca celulă, are şi obligaţia de a fi fericit. 48
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
De aceea accentul trebuie pus pe om, căci dacă Universul vrea ca omul să fie fericit, cu atât mai mult trebuie să vrea legiuitorul social. Şi Universul mai vrea – pentru ca fericirea omului să poată fi pusă în practică şi garantată – o comunitate reală de fiinţe, nu o piftie de societate
(scuzată-mi
fie
expresia
culinară),
o
comunitate bazată pe alăturarea dintre oameni ca entităţi conştiente, responsabile, autodeterminate, care, cu o voinţă liberă şi suverană hotărăsc de comun acord să beneficieze de avantajele „jocului de echipă”, căci asta trebuie să fie, o echipă în care, fiecare membru este responsabil de „victoria” sau „înfrângerea” tuturor, de binele sau răul întregului, sau al fiecăruia în parte. Acum Universul aşteaptă de la om să se comporte ca o fiinţă matură, acum trebuie depăşite barierele unităţii telurice cosangvine – ce i-a unit, mai bine zis, legat – pe indivizi cândva. Adevărata uniune trebuie să pornească acum din suflet şi din minte şi să ajungă la nivel de conştiinţă. Indivizii trebuie să se conştientizeze unii pe alţii să se dăruiască unii altora, să trăiască unii prin alţii. Căci aşa cum Universul cel Mare trăieşte prin atâtea forme distincte spre a fi fericit, la fel şi omul trebuie, spre a atinge aceeaşi stare, să trăiască prin ceilalţi oameni distincţi. Facem o paranteză pentru a exprima că de acelaşi spirit al neînţelegerii adevăratelor trăsături ale fiinţei 49
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
umane, a fost pătruns legiuitorul român şi la edictarea actualei constituţii, care în loc să înceapă cu un preambul în care să se afirme unitatea de concepţie, de trăire şi simţire a românilor ca fiinţe umane conştiente de rolul lor la nivelul – cel puţin – al raporturilor cu ceilalţi oameni (precum de exemplu este cazul Legii fundamentale a Germaniei din 1949, sau a noii Constituţii a Rusiei, din 1993), iar apoi să continue cu titlul „Drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” – şi nu „cetăţeanului”! – începând cu cele definitorii pentru însăşi noţiunea de fiinţă umană (dreptul la viaţă, conştiinţă, demnitate, liberă dezvoltare, etc.) şi apoi cu cele sociale (libertatea fizică, dreptul la muncă, la grevă, la
familie,
proclamă
etc.),
sus
şi
Constituţia tare
României,
spuneam,
supremaţia statului,
căruia
individul, cetăţeanul îi aparţine (a se vedea noua definiţie a cetăţeniei = apartenenţa şi legătura (s.n.) cetăţeanului cu statul) ca un bun pe care-l are în proprietate (amintindu-ne de medievala instituţie a „legării de glie” = şerbia), recunoscându-i acestuia ca prime valori libertatea fizică (art. 22 şi lungul art. 23), dreptul la apărare – ca şi cum între oameni ar trebui să domnească o duşmănie continuă (şi nu raporturi de înţelegere şi cooperare) după principiul „homo homini lupus” – libera circulaţie, dreptul la privatitate (adică fuga, izolarea de ceilalţi) şi abia după aceea, conştiinţa, 50
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
credinţa, opiniile, exprimarea, familia (într-un cuvânt valorile spirituale). Pe considerentele expuse până acum, dar şi bazându-ne pe alte aspecte neamintite în spaţiul restrâns al acestei lucrări41 propunem a se prevedea expres îndatorirea părintelui de a aspira la o cât mai armonioasă
dezvoltare
spirituală
a
copilului
care
presupune: –
o atmosferă de pace, calm, echilibru sufletesc, o stare de seninătate şi de mulţumire, de bucurie de viaţă (toate acestea definind de fapt exact ceea ce numim „copilărie” şi care îşi pune amprenta, iar uneori chiar determină destinul, mersul tânărului pe tot parcursul Drumului Vieţii);
–
antrenarea şi dezvoltarea facultăţilor mintale, a capacităţii
de
raţionamentului,
analiză
şi
precum
înţelegere, şi
a
logicii
deprinderea
cu
libertatea gândirii, dincolo de orice concepţie sau preconcepţie; –
apoi
educarea
(morală,
ştiinţifică,
religioasă,
socială, etc.), învăţătura, sănătatea, dezvoltarea fizică;
Facem trimitere la articolele noastre cu propuneri de modificare a Constituţiei (în ceea ce priveşte recunoaşterea şi afirmarea anumitor valori specifice omului ca fiinţă socială şi comunităţii. Ca parte a marelui lanţ planetar de ecosisteme, faţă de care ne revine responsabilitatea unui comportament responsabil şi conform cu legile universale ale Naturii), lucrări ce încă nu au văzut lumina tiparului. 41
51
Aurelian Burcu
–
şi
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
numai
profesională,
după care
toate
acestea,
presupune
în
pregătirea
primul
rând
existenţa unei concepţii despre viaţă şi lume, o cosmogonie şi un sistem de valori la care copilul să se raporteze, să ştie ce să aleagă a face la un moment dat şi de ce; –
asigurarea unei baze materiale.
Şi dacă nu se respectă aceste valori se întâmplă … exact ceea ce se întâmplă: generaţii întregi de tineri purtaţi în derivă pe valurile Oceanului zbuciumat al vieţii şi eşuaţi pe plajele pustii ale disperării; generaţii întregi de adulţi mânaţi de furtuna dorinţelor într-o goană asiduă după satisfacţie, după împlinire – care, de cele mai multe ori se prezintă sub iluzia înavuţirii materiale – sclavi ai patimilor puşi în lanţurile robiei muncii, privaţi de „timpul necesar” spre a gândi, spre a simţi … spre a fi. Şi mai la urmă, generaţii întregi de bătrâni aruncaţi la groapa de gunoi a societăţii, rebuturi nefolositoare, maşini casate, dar care au servit cândva jocului de-a goana după vânt, ei înşişi nişte învinşi faţă de
sine,
căci abia
acum
realizează
deşertăciunea
mizerabilă a iluziei, mocirla în care s-au scăldat cu tot patosul, atunci când aveau datoria de a se curăţa şi mai mult. Şi poate că acum ştiu ce trebuia şi ce ar trebui făcut în continuare. Dar cine mai ascultă la nişte 52
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bătrâni ramoliţi? Acei pe care, ei înşişi i-au învăţat falsele valori, încă de când erau mici, iar când au crescut i-au luat de mână şi i-au purtat să deprindă regulile perfidului joc de-a v-aţi-ascunselea de sine? Nu, siguranţă că nu mai e nimeni să-i asculte … şi timpul e scurt, viaţa le expiră … iar cei rămaşi continuă ca o fatalitate aceeaşi goană oarbă după nefericire! Ba încă perfecţionându-şi şi mai mult metodele sadice de achiziţie a ei … Poate doar noii născuţi … dacă s-ar putea sta de vorbă cu ei înainte ca „cei mari” să-i ademenească şi să-i prindă în lanţul ignoranţei şi-al pierzaniei de sine … Poate că totuşi cei 7 ani de-acasă sunt singurii care mai pot salva omenirea …
53
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Disculpare Acestei lucrări i s-ar putea obiecta lipsa caracterului academic; neîncadrarea în standardele tiparelor „liniei ştiinţifice”; poate inconvenienţa şi oralitatea stilului şi poate multe altele. În apărare ne vom permite a invoca spiritul eminescian şi universala valabilitate a zicerilor sale: E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe Şi-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii Toate cer intrarea-n lume Cer veşmintele vorbirii. Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îşi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul?
54
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Şi în plus, definind „disertaţia” ca „pledoarie publică susţinută în argumentarea unei idei”, ne apare acum şi mai justificată opţiunea noastră pentru această modalitate de expunere a unei noi viziuni desprinsă dintr-o veche reglementare a relaţiilor interumane. Exprimându-ne speranţa de a fi reuşit o apropiere, măcar relativă, de esenţa unei realităţi, dacă nu prezente, cel puţin proxime, ne manifestăm dorinţa de a încheia, aşa cum am început, cu vorbele filosofului Ernest
Bernea,
ca
îndemn
spre
responsabilitatea
împlinirii datoriei de A fi … fericiţi: „Lumea e tulburătoare, cu necunoscute şi poveri; drept, este totodată plină de cântecul creaţiei şi împlinirii. Lumea noastră nu e un vis, nu e o umbră halucinantă, ci o realitate substanţială şi armonioasă în care fiece consum e un prilej de înnoire, fiecare somn al morţii o naştere din nou, o înviere. Şi de aceea cu sufletul deschis să ne plecăm în faţa misterului creaţiei, să-i cucerim înţelesul şi, ca nimbaţi cu săgeţile soarelui să cultivăm ogorul nostru, al nostru, cei ce iubim plugăria şi poezia, meşteşugul şi arta, rod al vieţii necunoscute într-o lume ignorantă. Dar de aici, din bătătura noastră să dăm mâna cu mesagerii spiritului creator, pentru că cerul nostru nu e gol, ci lăcaş de aur şi bucurie al celor însetaţi de comori nepieritoare.”
55
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Ultimul cuvânt …
Această
lucrare
este
neterminată
…
Ea
reprezintă abia un început. Începutul unei cărţi? Al unei teorii? Poate o teorie nouă … dar poate la fel de veche precum omul însuşi. Poate că de când suntem am visat la vremurile când vom strânge rândurile, când ne vom apropia mai mult unii de alţii, când vom face roată … dar nu în jurul focului … nu, căci de data aceasta ne vom încălzi la flăcările iubirii din sufletele noastre şi ne vom lumina drumul spre stele cu torţa cunoaşterii, iar conştiinţa ne va fi călăuză credincioasă în zborul nostru spre sensul raţiunii de a fi, spre noi înşine, spre … eternitate.
56
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bibliografie 1.
Gh. Boboş, G. Vlădica Raţiu – Răspunderea, responsabilitatea şi constrângerea în domeniul dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996
2.
A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, V. Ursa – Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, 1980
3.
M. Banciu – Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, 1995
4.
E. A. Barasch, A. Ionaşcu, I. Anca, V. Econosun, I. Meşter, I. Rucăreanu, S. Zilberstein – Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966
5.
E. A. Barasch, I. Meşter, S. Zilberstein – Ocrotirea părintească (Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
6.
Gh. Belein – Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucureşti, 1987
7.
I. P. Filipescu – Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997
8.
I. P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
9.
E. Florian – Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997
10. A. Bacaci – Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986 11. I. Albu – Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 12. C. Schifirneţ – Educaţia adulţilor în schimbare, Ed. Fiat Lux, Bucureşti, 1997 13. G. Văideanu – Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988 14. P. Iluţ – Familia – cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995
15. O. Ţinca – Constituţii şi alte texte, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995
57
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DICŢIONAR DE TERMENI
Voinţa = valenţa specifică şi definitorie pentru fiinţa umană care-i imprimă acesteia impulsul creator şi dorinţa
de
autodeterminare,
statornicindu-i
astfel
condiţia în gama formelor de manifestare Capacitatea: – de folosinţă = recunoaşterea de către societate a condiţiilor umane; dreptul la voinţă – de exerciţiu = recunoaşterea de către societate a posibilităţii şi libertăţii relative a individului de a-şi manifesta în exterior – în anumite limite – voinţa, intrând în relaţie (raport) cu ceilalţi membrii ai corpului social; dreptul la exprimarea voinţei Discernământul = posibilitatea fiinţei umane de a conştientiza realităţile în mijlocul cărora trăieşte, de a aprecia just valorile stabilite şi unanim recunoscute la un moment dat, de către societate Responsabilitatea = atitudine interioară de respect, de pietate faţă de valorile unui anumit sistem (sistem social, ca membru al corpului social sau sistemul natural – universal – ca fiinţă conştientă) bazată pe înţelegerea esenţei şi rostului lor, a mecanismelor care le fac necesară existenţa precum şi a celor ce le ocrotesc şi a căror nerespectare atrage consecutiv răspunderea 58
Aurelian Burcu
Răspunderea
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
=
conduită
exterioară,
impusă
individului conştient prin sancţiunea normei încălcate şi care fusese instituită pentru a proteja valorile unui sistem
Conştienţa = stare specifică fiinţei umane de a înţelege realităţile în mijlocul cărora trăieşte; în sistemul socio-juridic este echivalentă cu discernământul
Conştiinţa = componentă esenţială şi structură supremă a fiinţei umane, centru de analiză şi percepere la nivel de trăire superioară a realităţilor înconjurătoare, orientată în direcţia identificării cu acestea, cu sensul logic al esenţei universale
– metaforic spus reprezintă imaginea oceanului reflectată în fiecare strop de rouă
Reprezentarea = procedeul prin care voinţa unei persoane – pentru a se manifesta în dimensiunea unei anumite realităţi, la care astfel nu ar fi avut acces – împrumută voinţa alteia, spre a se sluji de aceasta ca de un instrument care să-i permită libertatea de exprimare şi acţiune în direcţia satisfacerii anumitor interese ale ei înşişi 59
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Mandatul social = sarcină instituită de către comunitate la adresa părinţilor (şi altor persoane) de a administra, gestiona şi ocroti interesele membrilor săi minori,
ca
satisfacerii
parte şi
a
interesului
împlinirii
public
binelui
în
vederea
individual
prin
intermediul celui general, în sens larg se înţelege instituţia ocrotirii tuturor persoanelor fără discernământ
60
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA UMANITĂŢII
61
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Motto:
Nici un copil nu aparţine părinţilor săi, ci Umanităţii
Copiii voştri nu sunt ai voştri; Ei sunt fiii şi fiicele dorului de viaţă Ei vin prin voi dar nu vin pentru voi Şi deşi sunt cu voi nu vă aparţin Puteţi să le daţi dragostea voastră, dar nu şi gândurile voastre Căci ei au propriile gânduri; Puteţi da corpurilor lor o casă, dar nu şi sufletelor lor Căci sufletele lor locuiesc în casa de la Răsărit pe care n-o puteţi vizita nici măcar în visele voastre. Poate să vă preocupe existenţa lor, însă nu încercaţi să vi-i asemuiţi, căci viaţa merge înainte
Kahlil Gibran
62
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA UMANITĂŢII Purtată de briza iluziei deşarte fantasma eternului, hăituită de limitele timpului, alunecă plăpând şi ispititor de dulce peste mucegaiul lumeştilor făpturi de viaţă, stârnind euforia lascivităţii, agale prelinsă în stropi mari de rouă timpurie pe streaşina materiei adânc penetrată de preanesupusa voinţă a unui demiurg strălucitor şi puternic, profan şi sublim, tronând din jilţul de flăcări şi stele peste regatul cognoscibilităţii, zămislit din însăşi împreunarea Zeiţei Dimineţii cu Amurgul Universului. * Trăim într-o lume bântuită de furtuna uitării, sufocată de valurile tristeţii, zguduită de vulcanii disperării… Trăim într-un timp măcinat de imaginea devenirii, sumbru încătuşat de amintirea trecutului… Trăim într-o criză profundă de noi… Trăim… * Dar oare trăim? A fost cineva o dată care a exclamat: “Gândesc deci exist!” – şi a murit la fel ca orice muritor de rând… A murit pentru că nu e suficient să exişti, ci trebuie să 63
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
participi activ, să te implici dinamic şi constructiv, să te conştientizezi de raţiunea acestei existenţe, să îţi asumi responsabilitatea clădirii ei… să trăieşti. E uşor să te laşi legănat de valurile manifestării ca o algă agăţată de malul existenţei, oscilând alene în sus şi-n jos pe undele cunoaşterii ignorate în totalitate şi într-o profundă nepăsare faţă de ce-a fost sau va să fie, mulţumindu-te să te complaci într-o lascivă stare de vegetativitate, sub iluzia aşa-zisei “mulţumiri de sine”, când tu, de fapt, nici nu şti cine eşti, nici nu şti ce doreşti şi nici ce cauţi acolo, nu şti nici unde, când, cum, dincotro şi spre ce se îndreaptă râul care te îmbată cu foşnetul fiinţei sale, vrând parcă să-ţi pună la încercare tăria vigilenţei şi puterea conştiinţei, vigoarea minţii şi curajul de a cunoaşte realitatea. Purtaţi de farmecul ignoranţei după ce ni s-a dat focul – care să încălzească gheaţa din sufletele noastre – am făurit săbii şi suliţi, arcuri şi săgeţi şi am ameninţat cu ele Înalturile în dorinţa nechibzuită de a cere mai mult: mai mult grâu, mai multă carne, mai multă plăcere. Dar Zeii s-au supărat pe noi, şi ne-au pedepsit prin foamete şi războaie şi boli şi dezastru şi altele ca să ne fie învăţătură de minte să fim atenţi la legile vieţii. Şi ne-am potolit o vreme… însă ni s-a dat apoi puterea aburului şi forţa mecanicii smulsă din măruntaiele fecundei materii. Iar noi ne-am folosit de ea ca de un nou prilej de 64
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
răzvrătire: am vrut să dovedim măreţia, puterea şi tăria noastră; am vrut să dovedim că putem supune totul, inclusiv Natura – de aceea am imaginat maşini pe măsură şi le-am botezat în concordanţă cu meschina noastră aroganţă: “Titanic”. Crunta pedeapsă ce a urmat ne este de acum binecunoscută: cataclisme, războaie, foamete şi boli, moarte şi suferinţă… Liniştiţi şi supuşi, puţin (însă doar puţin) speriaţi (mai bine zis îngrijoraţi) ne-am gândit că poate ar trebui să învăţăm, totuşi, ceva din toate acestea; că poate nu suntem decât nişte amărâţi de elevi la Grandioasa Şcoală a Vieţii şi că pentru nivelul nostru există anumite legi, principii, datorii care ar trebui respectate şi îndeplinite. De aceea am început să ne strângem din toate colţurile micii planete albastre să ne întrunim să discutăm, să ne organizăm, să trecem la fapte – să ne schimbăm. Dar când ne-am numărat – stupoare: eram nu insuficienţi, ci nesemnificativ de puţini. Iar aceasta întrucât fraţii noştri şi semeni întru raţiune (oare merităm acest atribut?) găsiseră altceva mai bun de făcut: în loc să participe activ la cursurile vieţii, ei, dezertori neastâmpăraţi, se jucau pe terenul de fotbal cu acele “Dinamis” explozive puse la îndemâna lor de preaneîndurătoarele
Puteri
Cosmice
conform
principiului că paharul trebuie băut până la fund ca să simţi cu adevărat savoarea otrăvii cum penetrează 65
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mădularele fiinţei. Uitaseră de mult de forţa aburului, acum aveau alte jucării evident mai performante: electricitatea, energia elementelor (atomismul: fisiune, fuziune), energia cristalelor (laserul), energia vieţii în transformare (bioenergia) – şi de aici goana după maşini din ce în ce mai performante capabile să satisfacă într-o tot mai mare măsură poftele şi capriciile umane, culminând
cu
roboţii,
cu
superordinatoarele,
cu
androizii. Dar nu acestea sunt lucrurile rele – căci ele, prin însăşi natura lor reprezintă un dat al devenirii, simple instrumente de lucru ce nu au tangenţă cu sfera noţiunilor de bine şi rău. Singură atitudinea umană se supune acestei realităţi. Şi omul, în dorinţa de a crea o maşină care să-i semene, a ajuns el însuşi să semene unei maşini, să-i copieze modul de gândire, simţire şi utilizare. Da, utilizare căci acum noi, oamenii, trăim “în reţea”, suntem “conectaţi” unii de alţii, ne “utilizăm” unii pe alţii. Nu mai simţim pentru că nu avem timp, fiindcă trebuie să “procesăm” un volum mare de “informaţii”. De fapt e impropriu spus că noi o procesăm, ceea ce ar presupune gândire, dar ne este interzisă gândirea – acum
reţeaua
gândeşte
prin
noi
–
căci
oricum
computerul nostru de bord nu ar putea face faţă de unul singur acestui fluviu informaţional în care totul se supune regulii binare a lui 0 (zero) şi 1(unu). Da, căci 66
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pentru calculator totul este doar 0 şi 1: simplu şi concret! Dar cât de profund şi de complex! 0 şi 1 vedea şi Pitagora, însă el percepea în 0 principiul matern, feminin, dătător de viaţă, mistic şi profund, blând şi înţelept, leagănul şi echilibrul universului; iar în 1 – principiul masculin, viguros, copulator, activ şi energic, dinamizant, raţional, ordonator, luminos – acel Luceafăr al cunoaşterii, maestrul spiritual ce o învaţă pe Eva creaţiei cărarea ascezei spre devenirea fiinţei, prin metamorfozarea imanenţei greşelii în permanenţa legii. Numai împreunându-se acestea două – 0 şi 1 – vor putea oglindi în ele imaginea complexă a Realităţii în tendinţa ei de transmutare în Eternitate. Noi însă, nu vedem decât coaja, exteriorul şi, deşi vehiculăm concepte precum – antimaterie, teleportare, viteză superluminică, eter, relativitate, Univers etc – nu înţelegem nimic din toate acestea… pentru că nu înţelegem ce e aceea viaţă… pentru că nu învăţăm să stăm de vorbă cu firul de iarbă, cu umbra pădurii, cu pârâul de munte sau întinderea mării … pentru că nu le cunoaştem… pentru că nu ne cunoaştem… pentru că ne ignorăm; pentru că….. Trăim împreună şi totuşi fiecare e singur; e singur fiindcă nu are timp să-i vadă pe ceilalţi… fiindcă e prins în sistem şi nu poate să iasă… fiindcă nu vrea să iasă… căci nu ştie de ce…. Întrucât nici nu se întreabă de ce… pentru că nici nu gândeşte… 67
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
deoarece prin mintea lui doar se vehiculează anumite informaţii preconcepute, prelucrate… şi el le crede (dar oare crede? Nu, căci nu are timp să analizeze!) mă rog consideră… El consideră că omul are puterea de a crea sau distruge o maşină. Dar mai consideră şi că oamenii sunt maşini!… Deci se poate hotărî asupra naşterii, vieţii sau morţii unei astfel de maşini!… Totul nu e decât un simplu proces tehnologic (putem chiar multiplica – clona – aceste “aparate”, după dorinţă!?). De aceea am imaginat o tehnică specială – avortul – pe care am ridicat-o la rang de instituţie, tocmai pentru a sublinia monstruozitatea acestei crime înfăptuită de specia umană împotriva ei înseşi.
*
Dar iată că în mijlocul acestei orgii apocaliptice, o făptură are curajul efortului de a ieşi din mlaştina prostituţiei intelectuale şi, cu paşi din ce în ce mai siguri, răzbind cu greu prin mentalităţile epocii sale, se adresează înţelepciunii magistratului, cerându-i să pună capăt măcelului. El este bărbatul – soţ, tată, om, fiinţă… Are el vreo îndreptăţire în acest sens? Dacă da, care este aceasta şi de ce natură: morală, religioasă, filosofică, legală, etc? Iar dacă nu – de ce nu? Pe ce motive? 68
Aurelian Burcu
Iată
ce
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
întrebări
mustesc
de
acum
în
mintea
magistrului şi nu-i dau răgazul să mai contemple aşternerea primăverii asupra naturii renăscânde şi nici simfonia vieţii revărsată peste imaginea firii din mii şi mii de glasuri. Iar soarele poate răsări de acum şi singur scăldând în văpăi multicolore geana dimineţii, căci procesele Naturii oricum se derulează în acord cu Marea Înţelepciune Universală iar Legile ei sunt mai presus de a putea fi atinse prin iluzia Erorii. Singur omul e supus tentaţiei pentru că singur el are libertatea de a decide, de a alege asumându-şi deplina responsabilitate… Şi magistrul e pus să aleagă… să aleagă pentru oameni calea menită ai
feri
de
capcana
erorii…
De
aceea
îi
revine
responsabilitatea deciziei… Dar se bazează pe lumina Înţelepciunii ce-i va dezvălui limpede dimensiunile realităţilor şi, închinându-şi mintea în faţa Altarului Vieţii, purcede la luptă; la lupta cu argumentele având ca singure arme: conştiinţa şi raţionamentul. Şi iată cum gândeşte el încercând să răspundă întrebării dacă are soţul dreptul de a o împiedica pe soţie să avorteze:
1. În primul rând toate procesele biologice care se petrec între momentul “însămânţării” femeii şi cel al naşterii au loc în trupul ei, or nimeni nu poate avea vreun drept asupra altei persoane, căci au depăşit deja 69
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de multişor tenebroasele epoci ale omului – bun de folosinţă generală, ale omului – proprietate a cuiva. De aceea, sintetizând, o reprezentantă a sexului frumos a spus cândva că: “abdomenul îmi aparţine numai mie” – pe bună dreptate – “şi tot ce se întâmplă acolo este al meu”42.
Pornind
de
aici,
conform
principiului
constituţional43 potrivit căruia “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” ar fi normal ca femeia să hotărască liber şi neîngrădit dacă vrea sau nu să nască, dacă vrea sau nu să avorteze. În acest sens este şi decizia celebră – care a stat la baza fundamentului mişcării feministe – pronunţată în procesul Roe versus Wade (1966) prin care în SUA s-a legalizat avortul, judecătorul Henry Blackmun de la Curtea supremă motivând hotărârea luată prin aceea că femeile au un drept constituţional general la privativitate (privacy)44. Desigur, privind înapoi în timp, de-a lungul existenţei umane problema femeii a fost deseori pusă în discuţie. S-au găsit numeroase voci care – cu argumente la baza cărora se afla de cele mai multe ori interesul, invocând în acest sens şi considerente anatomice cam fiziologice – au încercat să dovedească faptul că femeia este din natură 42 43 44
70
G. Teusscu – op. cit. p. 10 Vezi Constituţia României, art. 26 al. 2 Dan Oprescu – op. Cit. p. 118
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
o fiinţă slabă, dependentă de bărbat, ba chiar mai mult, prin însăşi constituţia naturii ei, ar avea o slăbiciune mintală ce o face inferioară bărbatului. Menirea pe care o considerau ca reducându-se unic la vocaţia “firească” a acesteia de a fi soţie şi mamă era singurul domeniu de activitate acordat ei de natură şi oameni. Întreaga filosofie greacă cu Aristotel şi Platon, vechile civilizaţii egiptene
şi
babiloniene
s-au
mândrit
cu
această
inferiorizare a femeii45. În schimb puhoaiele “barbare” care au invadat Europa de est, au venit cu concepţii mult mai ridicate, femeile putând ajunge chiar şef de trib atunci când întreceau în capacitate şi vrednicie pe bărbaţi, iar în sânul familiei şi clanului – potrivit lui Tacitus – avea destule drepturi, era respectată şi ascultată chiar şi în treburile politice. În Evul Mediu nu numai că nu s-a ameliorat soarta femeii, dar chiar s-au mărit restricţiile. În vremea feudalităţii seniorul avea putere deplină de proprietate asupra tuturor femeilor din domeniul său şi acel ruşinos “jusprimae-noctis” ca drept considerat al stăpânului. Prin tradiţie era obligată la supunere. Singurul glas care a îndrăznit să afirme egalitatea femeii cu bărbatul în drepturile sale naturale, în perioada discutată, a fost cel al lui Luther. Femeia, a spus el, nu se poate dispensa de
Pentru o reuşită prezentare a acestei probleme a se vedea D. Oprescu “Filosofia avortului”, Ed. Trei, 1997 45
71
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bărbat, după cum ea nu poate trăi fără apă şi fără mâncare. În mod reciproc, bărbatul nu se poate dispensa de femeie. Poate oare cineva împiedica natura să-şi ducă la îndeplinire legile ei fireşti46? În secolele XVII-XVIII se manifestă aparent o rigiditate în moravuri, legăturile între soţi fiind mai solide dar şi acestea adesea subordonate unor interese. Abia secolul trecut a acordat în unele ţări anumite drepturi, revenind ţărilor anglo-saxone şi în special Americii misiunea de a demonstra ce resurse intelectuale şi manuale nebănuite zac în comoara numită “femeie” şi pe care numai orbirea prostiei masculine, zămislită din tenebrele concepţiilor sociale a împiedicat-o să iasă la lumină. În prezent avem – slavă Domnului – mişcarea feministă în calitate de garant al unui eventual echilibru – deseori fragil şi pe muchie de cuţit – între cei doi poli ale manifestării naturii prin om: bărbatul şi femeia. Şi nu se poate nega că, în ciuda activităţii acestei mişcări, şi
a
drepturilor
prevăzute
în
diferite
legislaţii
constituţionale din lume, acel drept la privatitate de care se făcea vorbire în decizia Curţii americane anterior amintite, nu este nici pe departe deplin şi respectat. Femeile, în fapt sunt nelibere în această privatitate, întrucât, cel mai adesea bărbaţii le obligă să rămână
A se vedea V. Beliş, D. Ciornei – în “Tratat de medicină legală” vol. II, Ed. Medicală 1995, p. 357-358
46
72
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
într-o stare de subordonare sexuală care constituie, în acelaşi
timp,
baza
contemporană
a
condiţiei
de
subordonare economică şi politică; şi nu e nevoie să fie cineva “credincios” într-ale feminismului recunoaşte faptul
pentru a
banal că în aşa-zisa lor privatitate,
femeile sunt adesea violate sau, în orice caz se abuzează de ele. De aceea este imperios necesar să-i lăsăm posibilitatea unui remediu (fie el chiar şi parţial) împotriva brutalităţii şi animalităţii bărbatului.
2. Pe de altă parte avortul reprezintă şi o acţiune de terapie psihologică: femeia se află în faţa primei ei sarcini, este nepregătită pentru rolul de mamă, stresată, speriată. Ceva se întâmplă cu trupul ei; dar nu numai cu trupul, ci întregul psihic, întreaga sa fiinţă suferă o profundă şi marcantă transformare. I se schimbă total stilul de viaţă – atât în perioada sarcinii, cât şi după aceea; i se vor impune numeroase restricţii – alimentare, comportamentale etc; lumea o priveşte altfel, ea se priveşte pe sine altfel… Şi apoi dacă acel copil se va naşte cu malformaţii – mai mult sau mai puţin din vina ei? Îşi poate asuma riscul de a aduce pe lume o fiinţă care va suferi toată viaţa? Sau dacă nu are ce să-i dea de mâncare, nu are adăpost etc şi noul, viitorul om va trebui să crească în nevoi, hrănindu-se cu firimituri din gunoaie, înnotând printre viermi şi muşte, luptându-se 73
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cu pisicile şi câinii vagabonzi pentru un rest de pâine mucegăită, trăind în ploaie şi viscol, chinuit de friguri, urmărit de frică, torturat de boli? – dar cea mai grea durere fiind aceea de a se şti un nimeni, o simplă “bucată
de
carne”
supravieţuind
prin
canale
şi
tomberoane. Atunci el îşi va fi dorind să fi murit de mic, sau nici să nu se fi născut… şi primul blestem se va abate asupra femeii care l-a adus pe lume: mama sa… 3. Conform legii, femeia şi bărbatul sunt egali în privinţa
tratamentului47
şi
au
dreptul
la
“libera
dezvoltare a personalităţii”48 lor. De aceea femeia are toată îndrituirea de a-şi contura o imagine socială în concordanţă cu voinţa şi dorinţa sa, de a-i fi respectată demnitatea şi statutul de fiinţă umană conform legii fundamentale – Constituţia. Or, realitatea socială, mentalul maselor nu se ridică – cel mai adesea – la nivelul dezideratelor şi realităţilor cuprinse în legi, astfel încât, prinsă în mlaştina preconcepţiilor – având ca suport tradiţionalismul ţărănesc, tribalismul, în fapt (cum ar spune cineva49) – unei
societăţi
care,
în
imaturitatea sa refuză cu stoicism să discute despre probleme evidente, despre aspectele reale ale vieţii – în Art. 16 şi art. 4 al. 2 din Constituţia României prevăd că “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice” “fără deosebire de… sex” 48 Constituţia României, art. 1 al. 3 49 Vezi Dan Oprescu 47
74
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
timp ce ascunzându-se încă după edenica frunză a Evei se roşeşte toată de propria-i prostie ridicată la rang de principiu moral – femeia se vede, într-o astfel de societate, nu numai îngrădită în liberatatea ei de a fi, de a se manifesta, ci şi izgonită, marginalizată, arătată cu degetul (să ne amintim de lapidarismul din vechime – uciderea cu pietre) dacă viaţa ei sexuală nu s-a desfăşurat conform regulilor “normale”, primitiviste – când, în fapt, aceiaşi oameni care îşi permit să râdă de ea dacă a rămas însărcinată şi nu are soţ, ei înşişi cum spuneau, se dedau adesea celor mai crunte orgii crezând că, ascunzându-se după deget prin observarea paiului din ochiul celuilalt, vor scăpa de oprobiul pe care-l merită inzecit. În aceste condiţii deci, vedem cât de necesară este libertatea femeii de a hotărî asupra întreprinderii măsurii avortului, tocmai ca o modalitate menită a o ajuta să se integreze grupului social, într-o lume încă rămasă în urma timpurilor în care trăieşte;
4. Bărbaţilor le e uşor să acuze şi să ceară; ei au însămânţat şi au plecat, peste 9 luni se întorc să culeagă. La urma urmei 9 luni ca mâine trec (li se cere doar puţintică răbdare) – nu însă şi pentru femeie: căci ea este cea care simte, trăieşte actul creaţiei – să ne amintim de Meşterul Manole: el nu poate ridica mânăstirea până când nu jertfeşte jumătatea cea mai 75
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
importantă a fiinţei sale – pe Anna. Meşterul Manole reprezintă un simbol, însă femeia este chiar realitatea palpabilă. Dacă suferinţa lui Manole e scrisă cu cerneală, suferinţa femeii se scrie cu sânge şi lacrimi, cu griji şi suspine. Ce-i pasă bărbatului: el ştie doar că trebuie să-i satisfacă nevestei poftele şi capriciile şi să o suporte – până ce naşte – aşa urâtă şi deformată şi să ştie că nu poate să meargă şi să facă acum cu ea lucruri pe care le făcea înainte (şi poate cu atât mai bine, căci o gură de libertate nu-i strică nici lui…!). Iar femeia stă acasă şi suferă în tăcere. O doare grija pentru fiinţa ce va să se nască, o doare frica, pentru ea însăşi, Căci în pântecul trupului ei se petrece înspăimântătorul proces al Creaţiei, al creaţiei adevărate la care sunt chemate să lucreze colosalele Forţe ale Vieţii. O doare necunoaşterea şi neputinţa ei de a face ceva; se simte infirmă şi fără nici o autoritate în faţa Universului… Singura atitudine posibilă este umilinţa vis-à-vis de nimicnicia proprie – adevărată faptă de eroism! Putem noi să-i pretindem aşa ceva? Putem noi laşii de masculi să cerem semenelor noastre să fie toate eroi? Şi, paradoxal, deabia atunci dacă se vor ridica spre înălţimea noastră! – Dar noi ceam făcut spre a merita acest titlu? – Nimic, şi nici nu-l merităm, în fapt!… Înţelegând în maniera celui mai prost gust sensul unei religii sublime – Creştinismul – ne-am crezut mari şi tari numai prin faptul că 76
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Dumnezeu “ne-a făcut primii” şi că dacă n-am fi fost noi, cu acea coastă magnifică, Eva n-ar fi existat niciodată. Aşa că o simplă recunoştinţă veşnică este mai mult decât insuficientă şi tocmai de aceea deabia faptul că femeia să ne slujească – precum sclavii – ar mai echilibra puţin balanţa datoriei pe care o are la noi, în calitate de semi-creatori ce ne considerăm! (?) Dacă am privi măcar o clipă împrejur, nu departe de casa noastră, în familia albinelor, am vedea că acolo “bărbaţii” nu au ce căuta; ei nu au dreptul la viaţă (îndeplinesc
doar
funcţia
de
reproducere,
dealtfel
singurul lucru pe care ştiu să-l facă şi, de multe ori nici pe acela suficient de bine după care sunt omorâţi. Şi câtă ordine şi hărnicie şi înţelegere există în stup! Şi la ce rod bogat şi apreciat de toate făpturile – mierea – duc acestea! … Ce-ar fi dacă într-o bună zi Dumnezeu, sătul de atâta destrăbălare şi aroganţă s-ar gândi să pună ordine şi în lumea umană? … Sau poate că tocmai noi, oamenii, avem această misiune de care nu prea suntem conştienţi? 5. Iată de ce este necesar a lăsa femeii deplina libertate să hotărască asupra ei şi asupra consecinţelor manifestării ei, pentru că ea e singura care-şi asumă răspunderea; la urma urmei este vorba de trupul ei, de sănătatea ei fizică şi psihică, de viaţa ei, de demnitatea 77
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
şi dreptul la autodeterminare, de libertatea de a fi om şi a se
manifesta
ca
atare
(toate
fiind
drepturi
constituţionale fundamentale), de riscul participării la procese ale vieţii – pe care tehnologia şi mintea umană nici măcar nu le poate percepe, darămite înţelege în întregime – şi nu în ultimul rând de responsabilitatea faţă de condiţiile în care aduce pe lume o viaţă. Iată de ce legislaţiile statelor lumii au înţeles să permită avortul, e adevărat, până la o anumită vârstă, până la care, în fapt, nici nu se poate vorbi de o fiinţă umană, ci doar de un simplu produs de concepţie, această limită (variind între câteva săptămâni şi 6 luni) fiind impusă din motive terapeutice, pentru protecţia femeii. Şi oricum “răgazul” e suficient pentru ca aceasta să se poată decide, în deplină cunoştiinţă şi responsabilitate. Este vorba deci, de
responsabilitatea
implicată
în
termeni
privind
plănuirea şi întemeierea unei familii, avându-se în vedere şi posibilităţile materiale şi afective de care se vor bucura eventualii copii, dar ţinându-se totodată seama şi de gradul împlinirii profesionale a părinţilor şi/sau de munca pe care aceştia trebuie s-o depună pentru comunitate. În fapt, decizia de a avea o întrerupere de sarcină nu vine câtuşi de puţin
dintr-o “urgentă
nevoie criminală de a da gata o viaţă”50, ci din realizarea
Robin West – “Taking Freedom Seriously”, în “Harvard Law Review”, vol 104, nr. 1/nov. 1990, p. 84
50
78
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
faptului că partenerul este, din punct de vedere financiar şi profesional, un iresponsabil, ori din aceea că societăţii nu-i pasă, la un moment istoric dat, de ceea ce se întâmplă cu copiii, ori de faptul că o mamă care lucrează are, îndeobşte infinite greutăţi la locul de muncă şi acasă. Iată de ce se impunea cu forţa necesităţii acea practică esenţială pentru condiţia umană, denumită “planificare familială”51 şi care, dând curs exercitării dreptului
constituţional
fundamental
la
libertate
al
individului, dă totodată posibilitatea cuplurilor (familiilor, în fapt) de a-şi asuma astfel responsabilitatea (care altfel nici nu ar fi fost de conceput) cu privire la corelarea dezideratelor
cu
posibilităţile
concrete,
în
scopul
manifestării unei atitudini corecte şi conforme cu viaţa societăţii precum şi cu nevoile copiilor născuţi şi a celor ce se vor naşte în viitor52. Se vede clar cum, în aceste condiţii, aducerea pe lume a unor copii pentru care familia respectivă, chiar şi cu sprijinul societăţii, nu are posibilităţi
de
creştere,
educare,
îngrijire
corespunzătoare şi mai ales nu are posibilitatea să le dăruiască afecţiune, reprezintă un grav abuz de drept53,
Astfel în 1966 o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU a stabilit că “dimensiunea familiei trebuie să fie stabilită prin libera alegere a fiecărui individ” 52 A se vedea Planul de acţiune privind politica familială adoptat la Bucureşti în 1974 53 A se vedea în acest sens şi V. Zlătescu op. Cit. p. 20-21 51
79
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cu atât mai grav cu cât el afectează, pe de o parte, pe noii născuţi – cărora li se rezervă mizeria, foamea, ignoranţa, promiscuitatea – iar, pe de alta, societatea în întregul ei, ca dimensiune omogenă de entităţi eterogene unite prin legături profunde şi determinante, născute toate din metafizica jocului existenţial. * În tabăra adversă, bărbatul ar putea veni cu cel puţin următoarele susţineri: 1. Sub paravanul aşa-zisei “responsabilităţi faţă de copilul ce se va naşte” s-a dat, în fapt, frâu liber dezmăţului uman – atât masculin, dar mai ales feminin, prin
chiar
reglementarea
“dreptului
la
planificare
familială”, mască sub care se ascunde – din ce în ce mai puţin, însă, crunta realitate a libertăţii – uneori nelimitate – a avortului, în fapt crimă, ca orice crimă, dar faţă de care societatea, în marea ei ignoranţă, păstrează încă închişi ochii raţiunii şi, dând dovadă de o crasă neînţelegere, lasă încă orgiei cale liberă de manifestare; 2.
De fapt problema principală de la care trebuie
pornit se circumscrie demersului asupra “obiectului” avortului denumit în cât mai felurite chipuri, în directă proporţionalitate cu procentul de ignoranţă lumească: făt, fetus, produs de concepţie, embrion şi prea arareori
80
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
copil sau fiinţă. S-a spus că acel “boţ de carne” nu are cum fi o persoană umană ci, cel mult, un “om în devenire”, o “potenţialitate” şi ca atare nu ar beneficia de drepturile recunoscute omului în general printre care şi dreptul la viaţă. Dincolo de tribalismul grotesc al unui astfel de concepţii – menite a stârni pe retina memoriei imaginea nu prea îndepărtatelor timpuri când, în virtutea legilor sclaviei, o bună parte a oamenilor nu aveau acest statut, de om –
dincolo de abonimabila
confuzie care însoţeşte încă aşa-zisele ştiinţe socioumane şi care, tributare încă unor viziuni mecaniciste, se
scaldă
în
continuare
în
bezna
necunoaşterii
confundând numenul cu fenomenul, esenţa cu aspectul, fiinţa cu forma şi manifestarea sa, dincolo de toate aceste greşeli majore – de care, cel mai rău, refuzăm să ne dăm seama – se află Realitatea Vieţii pe care trebuie să o trăim, se află Legea în faţa căreia trebuie să dăm socoteală, se află Adevărul… şi Adevărul nu ţine cont de părerile noastre umane! Ştiinţa
omenească,
supusă
încă
sclaviei
iluziei
născută din aroganţa unor minţi înfumurate, s-a întrecut pe sine în a-şi da cu părerea în ce priveşte apariţia copilului-om în pântecul mamei. Aceia dintre “savanţi” cel mai profund înglodaţi în materialismul teluric
al
unei
existenţe
bazate
pe
grosialitatea
simţurilor, au afirmat că realitatea trebuie simţită – 81
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
atinsă, gustată, mirosită, văzută cu ochii fizici – pentru a putea considera ca atare şi că, prin urmare copilul există ca om deabia din momentul naşterii sale. Mai târziu, pe măsura dezvoltării tehnicilor medicale s-au impus şi alte variante, care mai de care mai fanteziste. Astfel s-a afirmat că ar avea trăsături umane numai acei “produşi de concepţie” care au mai mult de 28 de săptămâni şi prezintă “semne de viaţă” – adică lungime mai mare de 35 cm şi o greutate de peste 1000 g. (?!) Sau că doar de la 3 luni (14 săptămâni la legiuitorul român) se poate vorbi de om – pe ce motive? Nu se ştie. O dată cu creşterea rolului psihologiei abisale şi a dezvoltării superioare a tehnologiei medicale s-a putut urmări “pe viu” dezvoltarea intrantesivă a fătusului şi “specialiştii” şi-au putut da seama că aceasta încă de foarte timpuriu (neaşteptat de timpuriu pentru minţile lor înguste) – de la 3 săptămâni chiar poate avea percepţii de gradul cald-rece, plăcut-neplăcut, iar de la 6 săptămâni poate să-şi mişte deja degetele de la mână. Aceste
constatări
au
deschis
calea
recunoaşterii
dreptului la viaţă al fiinţei în curs de formare, însă adepţii vechilor concepţii au pus problema în ce măsură putem considera o fiinţă ca fiind persoană umană din momentul în care dă din picioare sau i se face frig. Şi iarăşi revine eterna întrebare – pe lângă al cărei răspuns trecem de fiecare dată precum inocenta valiză prin gară 82
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
– ce e omul? Cine suntem noi de fapt? Societatea umană are
un
principiu:
“nemo
censetur
ignorre
legem”
(nimănuia nu-i este permis a ignora legea). Şi dacă oamenii – care sunt prea-mărunte fire de praf pierdute în intensitatea Universului – şi-au permis o astfel de regulă, de ce n-ar face-o şi Universul însuşi. Iar dacă noi vrem să ignorăm realitatea şi viaţa şi fiinţa, liberi suntem să o facem, dar vom da socoteală, atât la nivel indivdual, cât şi social căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi e supusă păcatelor lor”54. Se pare însă că – în ciuda vremurilor înaintate pe care le trăim – pentru mulţi – poate prea mulţi chiar – s-au petrecut degeaba atâtea revoluţii şi războaie (începând cu fundamentala mişcare din Franţa de la 1789), au curs degeaba râuri de sânge şi tot degeaba mări de cerneală sau uscat pe pagini îngălbenite şi uitate prin colţuri de biblioteci prăfuite, lăsând doar urechiaţilor cu cozi lungi plăcerea de a “ronţăi” învăţăturile lor profunde şi, pare-se, prea puţin folositoare pentru speţa umană, căzută în somnul agoniei de sine, sclavă robotizării gândirii, aspirantă de frunte la marele trofeu al nefericirii pe veci. Uitând cu totul de marea învăţătură a Epocilor Vechi ce ne-a fost dată spre a o “creşte şi înmulţi” noi, ca nişte şcolari neascultători ce suntem, ne-am grăbit a întoarce
54
83
Genoveva Vrabie
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
spatele Realităţii şi, modelându-ne legile proprii, trasate după prea-larga noastră neînţelegere, am început să pozăm în postura de creatori, cu dreptul deplin de a dispune asupra vieţii şi a morţii (noţiuni pe care nici nu le înţelegem, de fapt şi faţă de care, atunci când nu le ignorăm total, nu resimţim decât o teribilă teamă). Dar chiar şi aşa, am avut dintotdeauna legi foarte bune, edictate de prealuminatele minţi ale unor semeni trimişi să ne călăuzească pe cărarea Adevărului; şi atunci ne-am străduit din răsputeri să le coborâm la nivelul meschinăriei şi mizeriei noastre groteşti, pentru ca mai apoi să le putem călca în picioare şi să ne facem de cap. 3.
În vechime a existat acel principiu potrivit
căruia “infans conceptus pro nato habetur”, adică acelui copil născut viu i se recunoaşte statutul de fiinţă umană – cu toate drepturile şi obligaţiile decurgând de aici. Pe vremea aceea ei nu se întrebau “oare până
în
momentul naşterii e om sau ce animal o fi?” (poate şi din cauză că nu-l întâlniseră încă pe Darwin să le spună că omul se trage din maimuţă, maimuţa din cal, calul din pasăre şi aşa mai departe până la broască, peşte şi o serie întreagă de moluşte. În orice caz, după cum se manifestă astăzi, omul social nu se străduieşte a se deosebi de o simplă şi hidoasă moluscă bălăcindu-se în mlaştina putrezindă a măruntaielor unor mentalităţi 84
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
clocotind de izul prostituţiei intelectuale ridicată la rang de principiu moral). Pe vremea aceea ei simţeau viaţa, erau una cu ea fiindcă trăiau în armonie deplină cu Universul, cu toate aspectele şi formele de manifestare ale acestuia, cu toate fiinţele. Ei ştiau să caute adevărul acolo unde li s-a spus că este, pentru că aveau credinţă – şi îl găseau. Ei puteau să înţeleagă adevărul când îl descopereau astfel… pentru că aveau răbdarea şi bunăvoinţa să stea de vorbă cu vântul, cu iarba, cu muntele, cu marea – şi toate le povesteau despre viaţă; iar ei simţeau viaţa cum creşte în chiar sufletele lor şi o înţelepciune mai profundă decât însăşi fiinţa, cum se aşterne peste făptura întregii conştiinţe. Aceia erau adevăraţii candidaţi la titlul de om, iar regula lor de viaţă era chiar legea naturală; şi această lege le spunea că fiinţa nu este nici născută, nici nenăscută, nici creată nici necreată; ea este doar manifestată şi că tot ce există nu e decât devenire, că totul se află într-o continuă mişcare de metamorfozare, rămânând ca “singură schimbarea să fie eternă”55. Dacă atunci exista dreptul natural şi incontestabil al fiecărei fiinţe de a se bucura de beneficiile vieţii, în prezent oamenii şi-au creat un drept al lor şi pe care – 55
85
Buddha
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
paradoxal – l-au numit pozitiv (a se vedea legislaţia ţărilor latine, inclusiv şi din nou paradoxal, Franţa) ale cărui principii se ondulează pe marea subiectivităţii umane, fiind lăsate în voia curentului de decizii parlamentare, neexistând nimic ferm, stabilizat, totul guvernându-se după regulile improbabilităţii, ca şi cum marile valori ale fiinţei şi – mai mult chiar – principiile după care se desfăşoară Procesele Naturii ar putea fi schimbate aşa, de la o zi la alta, prin capriciul nesemnificativelor voinţe omeneşti ignorante. Noroc numai că nu toată omenirea s-a lăsat târâtă în jocul acestei iluzii, căci au existat şi minţi înţelepte şi suflete luminate care s-au rugat astfel: “legiuitorule, aşează oamenii între magistraţi (a se înţelege înţelepţi) şi lege. Magistraţii înainte ca să-i arate drumul, iar legea înapoi ca să-i îmboldească pe cei rămaşi în urmă…” (Pitagora) Şi legea lor îşi are rădăcinile în profunzimile naturii, iar dreptul lor se numeşte Dreptul Natural56. Iată de ce pentru ei viaţa există pretutindeni, iar forma umană reprezintă doar una dintre manifestările acestei vieţi. Iată de ce pentru ei de la firul de iarbă la cel mai majestuos copac şi de la cea mai neînsemnată gâză până la om, un singur principiu le guvernează pe toate; şi toate trebuie să-i recunoască acestui principiu dreptul şi posibilitatea de a se manifesta. De aceea Viaţa, ca dat 56
86
V. Beliş, op. Cit. p. 363
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
al Universului este sfântă şi nici o făptură nu-i poate aduce atingere. Iar
fătul
nu
e
altceva
decât
o
modalitate
de
manifestare a Vieţii – care exista de mai înainte, însă acum
parcurge
transmutaţie
din
un
proces
realitatea
de unor
metamorfoză, alte
lumi,
de în
materialitatea “obiectivă” a existenţei umane – şi ca urmare ea are deplinătatea dreptului de a fi din chiar momentul
concepţiei,
act
de
o
profundă
natură
metafizică şi pe care numai noi, ignorantele făpturi umane în marea noastră iluzie îl socotim ca fiind rodul voinţei proprii, ignorând întru totul rolul de simpli actori pe care-l jucăm în piesa Vieţii regizată de Marea Voinţă Cosmică. În aceste condiţii vedem de ce au fost
necesare în
vechime atâtea reguli şi interdicţii şi secrete. Acest mister venea, în fapt, să pună la adăpost persoana umană de riscul pedepsei ce urma inerent greşelii provenite din slăbiciune şi necunoaştere. Dar astăzi omul nu mai e salb, căci s-a dezvoltat, a crescut, s-a maturizat; el nu mai e nici ignorant, căci i s-au deschis porţile cunoaşterii Legilor firii. De aceea el şi-a câştigat libertatea ieşind de sub tutela dogmelor şi a adevărurilor impuse. Însă, din păcate a pierdut pe drum un lucru de mare preţ: vigilenţa, atenţia, concentrarea, în ciuda avertismentului dat încă în urmă cu 2000 de ani de Marea Fiinţă ce s-a 87
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
înfăţişat ca exemplu palpabil, ca model de a fi pentru existenţa umană individuală şi care a repetat mereu, profetic parcă, ceea ce trebuia să devină chiar laitmotivul vieţii umane: “Vegheaţi ca nu cumva să vă prindă somnul delăsării şi să vină duşmanul să vă fure comoara ce-o aveţi de păzit, căci adevăr vă spun, flăcările Iadului vă vor mânca de vii!” Şi, vai, câtă dreptate a avut, căci în lipsa atenţiei nu suntem decât nişte şcolari gălăgioşi şi neascultători care nu pricep nimic din ceea ce li se predă la ora de chimie şi, ca urmare când ajung să experimenteze ei înşişi, aruncă tot laboratorul în aer. Multă cunoaştere ni s-a dat şi multe din Tainele Naturii au fost înfăţişate ochilor minţii noastre, inclusiv procesele ingineriei genetice. Dar fără să înţelegem ce e fiinţa, fără să înţelegem Natura şi Legile ei superioare, în zadar ne trasăm propriile norme la adăpostul cărora conştiinţa să se simtă împăcată cu sine, căci, din nou: Adevărul nu ţine cont de părerile noastre!… 4. Începând cu anul 1992 – când la Rio de Janeiro a avut loc Întrunirea de Vârf a Pământului57, la care, cele 181 de state reprezentante, cei 115 şefi de state şi alţi oameni politici, miniştri şi specialişti în variate domenii ale vieţii, au hotărât că nu se mai poate trăi ca până 57
88
A se vedea mai pe larg D. Marinescu op. Cit. p. 128
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
atunci; că prea ne îndreptăm cu paşi repezi spre haosul auto-distrugerii; că prea ne ignorăm unii pe alţii ca să ne mai putem înţelege – începând cu acel an, deci, s-au pus bazele unei schimbări radicale, “echivalente unei revoluţii genetice, în minţile şi sufletele oamenilor de pe Terra”58. S-a impus necesitatea conştientizării fiinţelor umane de fenomenul vieţii în manifestare, de faptul că una suntem cu toate făpturile şi că împreună alcătuim acea mai mare şi mai complexă formă de viaţă numită Ecosistem; că în calitate de fraţi mai mari într-o familie numeroasă, datori suntem a manifesta grija şi ocrotirea noastră faţă de toţi ceilalţi reprezentanţi astfel încât fiecare fiinţă să aibă nu numai un simplu drept – rece şi distant – la viaţă, ci şi la o calitate superioară a vieţii, recunoscându-se în fapt dreptul fiecăruia la măcar un strop de fericire. Această schimbare fundamentală în conştiinţa legii (deşi deocamdată este încă, în mare parte, un deziderat politic la nivel planetar) se impunea ca şi necesitate de armonizare cu realitatea sfârşitului de mileniu pe care o trăim.
În
contextul
unor
astfel
de
fundamente
existenţiale se vede clar că dreptul la viaţă al copilului conceput apare ca o realitate evidentă şi că obligaţia recunoaşterii şi respectării lui revine tuturor. Iată de ce avortul reprezintă din această nouă perspectivă, o 58
89
I.G. Sion op. Cit. p. 10
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
veritabilă crimă la adresa vieţii, cu atât mai sadică şi mai tulburătoare, cu cât acea viaţă încă nu poate să se apere în faţa cruzimii canibalice a unei lumi purtată încă de valurile scurgerilor sangvine. 5. Din
aceste
motive
bărbatul
are
toată
îndreptăţirea de a se opune avortului-crimă, în primul rând în calitatea lui de reprezentant al speţei umane; şi tot în calitate de fiinţă conştientă şi responsabilă de bunul
mers
al
întregii
comunităţi,
al
întregului
Ecosistem terestru, el are totodată obligaţia (la fel ca toţi ceilalţi semeni ai săi) de a respecta
legile universale ale
vieţii şi-ale morţii, aşa cum au fost ele statornicite printr-o voinţă mult mai strălucită – în marea-i înţelepciune – decât cea umană. 6. Potrivit principiilor generale şi legislaţiei în materie, în dreptul român relaţia de cuplu este privită ca o legătură aparte între reprezentanţii speţei umane şi ea trebuie să se bazeze pe “prietenie şi afectaţiune reciprocă”59. Nici că se putea imagina o definiţie mai reală şi explicită care să sintetizeze întreaga maturitate de
gândire
a
unui
legiuitor
înţelept,
dând
glas
profunzimii de concepţie ce cuprinde viziunea obiectivă asupra dimensiunii transcendenţei umane, în contextul dinamizator al vieţii. 59
90
Art 2, C. fam.
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Căsătoria reprezintă, în fapt nu o simplă alăturare de voinţe, aşa cum fals este înţeleasă uneori, ci mult mai mult: contopirea acestor două voinţe în una singură, căci acum două fiinţe distincte, vor trăi, vor gândi şi vor simţi ca un tot unitar, acum două fire de rouă vor da naştere prin unirea lor Diamantului Vieţii, din care va ţâşni izvorul de lumină al fericirii presărată apoi în ploaie de stele asupra lumii întregi. Acesta este actul creaţiei – şi singurul – ce stă în puterea de înfăptuire a omului, în calitatea sa de copil al Universului: sacrificiul de sine, dăruirea sa pentru celălalt, împărtăşirea dragostei, cultivarea iubirii în însăşi propria sa fiinţă sub ocrotirea luminii şi căldurii răspândite de chiar trandafirul din sufletul celuilalt. Căci suntem grădinari şi toată grădina noastră cuprinde o singură floare – dar cât de importantă! – Floarea Vieţii, Trandafirul Iubirii, ce rodeşte din sămânţa de dăruire sădită pe solul trăirii în doi, udată cu râuri de lacrimi, bătută de vânturile destinului, clătită în focul suferinţei şi arsă de soarele speranţei deşarte. Dar merită întreaga strădanie căci într-o bună zi bobocul se va deschide şi parfumul petalelor jucânde în lumina primăverii va da glas unei noi vieţi: e viaţa grădinarului, e viaţa grădinii şi a tuturor grădinilor şi a tuturor grădinarilor din Univers – e o viaţă nouă, total diferită de tot ce a existat până atunci, căci esenţa ei o constituie însăşi bucuria de A 91
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Fi… Aşa cum adevărat s-a spus: “chiar dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie să
o
păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să înveţe să trăiască şi dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină”60. De aceea bărbatul e “suflet în sufletul” femeii şi tot ce trăieşte ea, de fapt el trăieşte şi tot ce o priveşte pe ea, de fapt îl priveşte în mod direct pe el şi de aceea răspunzători sunt deopotrivă, ca părţi nedefinite ale unui întreg perfect unitar, de calea aleasă în acţiunea lor de viaţă. Căci Demiurgul când a statornicit principiul dualităţii s-a gândit, măcar în treacăt, şi la om în ideea de a-i uşura sarcina deciziei, asigurându-i totodată sprijinul în asumarea responsabilităţii, care va fi de acum ancorată prin înţelepciunea şi raţiunea a două voinţe distincte, concurând în efortul lor comun la aprofundarea lecţiilor vieţii. Iată de ce, trebuie să-i recunoaştem bărbatului dreptul suplimentar şi îndatorirea în egală măsură de a se opune crimei avortului tocmai ca o consecinţă a răspunderii directe ce îi revine în calitatea sa de 60
92
A. de Saint-Exupery – “Citadela” op. Cit. p. 212-213
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
partener, de tovarăş, de însoţitor pe drumul vieţii, al fiinţei umane numite femeie.
7.
Este însă, de la sine înţeles că, la fel ca în orice
sistem bazat pe autoritatea legii, şi în cazul problemelor de viaţă şi de moarte există situaţii în care, excluzând manifesatrea exceptează
conştientă prin
definiţie
de
voinţa
intervenţia
fiinţei
umane
factorului
de
responsabilitate, determinând ca făptuitorul să nu fie supus sancţiunii legii. Astfel este şi cazul avortului când, în anumite conjuncturi îşi pierde caracterul de crimă, însă aceste conjuncturi trebuie să aibă tăria necesară învingerii totale a voinţei umane, fie în mod obiectiv (caz fortuit, beţie accidentală completă) fie subiectiv
(legitimă
apărare,
stare
de
necesitate,
constrângerea fizică sau morala) şi în plus de fiecare dată să vizeze numai protejarea unei alte vieţi omeneşti. Şi aceasta tocmai fiindcă pe celălalt taler al balanţei se află chiar o viaţă de om pe care nu-l putem ignora doar pentru
că
nu-l
cunoaştem
făcându-ne
astfel
răspunzători de tocmai răpirea acestei posibilităţi pe care Universul i-a dat-o Vieţii de a se manifesta în folosul propriei noastre dezvoltări.
8. S-a vorbit mult despre responsabilitatea ce revine femeii de a aduce pe lume o fiinţă atunci când 93
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ştie, când apreciază că nu ar avea condiţii propice pentru dezvoltarea şi conturarea vieţii ei ca persoană umană. Dar cum poate fi oare responsabilă o persoană care, pe lângă că nu înţelege viaţa în profunzimea acesteia metafizică, nici nu se străduieşte să fie mai atentă la procesele naturii care se petrec în jurul ei, ci, dând dovadă de o ignoranţă
şi
inimaginabil
“privind
de
graviditatea
ca
tristă pe
un
inconvenient”61 iar viaţa în noua formă de manifestare ca pe o “simplă grămăjoară de ţesuturi”62, un “neg” de care se poate dispensa oricând”63, crede că se poate ascunde după afirmaţii de genul: ”Pur şi simplu nu mă gândeam la el ca la un copil; însemna doar că eram gravidă”, “am fost trratată ca şi când aş fi avut o boală rară; când cauza avea să dispară urma să revin la64 normal” – uitând că Legea, pretutindeni în Univers, cunoaşte atât de necesarul – după cum se vede – principiu
conform
căruia
“nemo
auditor
propriam
turpitudiem alegens” (adică nimeni nu va scăpa de responsabilitate invocând propria-i greşeală). Ar putea fi vorba, cel mult de o eventual aşa-numită “responsabilitate difuză” – poate prea difuză – nelegată în “mod mijlocit de embrion sau fetus, ci mediată de D. Oprescu – “Superioritatea ontologică a pisicilor asupra câinilor” în “Agora” vol. V, nr. 3/iulie-sept. 1992 p. 148 62D. Oprescu – “Filosofia avortului”, ED. Trei, 1997, p. 121 63 N. Michus – op. Cit. p. 9 64 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică…”, p. 153 61
94
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
posibila responsabilitate părintească, ce trebuie să recunoască faptul că este o greşeală şi o uşurătate să ai un copil când nu ai încă alte condiţii, materiale şi afective, pentru creşterea şi educarea lui”65. Însă la o analiză mai atentă se poate uşor observa că, de fapt, condiţia minimă – şi suficientă – pentru a rămâne însărcinată este o anumită maturare biologică, ce se petrece în afara adevăratului proces de maturizare umană căci prin “jocul hormonilor şi al genelor, specia poate înstăpâni indivizii – regulă de bază pentru lumea animală – însă omul are posibilitatea (şi mai mult chiar, datoria) să se deosebească şi din acest punct de vedere de albină, furnică sau câine”. 9.
De asemenea s-a făcut mare caz pe tema
“planificării familiale” noţiune prin care se înţelege selectarea copiilor care vrem să se nască de cei care nui vrem, pe aceştia din urmă putându-i arunca fără nici o prejudecată, la gunoi, aşa cum facem cu puii de câine şi de pisică. Şi din nou: care e deosebirea noastră faţă de animale?… Păi este, şi încă foarte mare, fiindcă ele nu-şi abandonează niciodată copiii!… De fapt nu ne gândim cu adevărat nici la copiii ce urmau a se naşte şi nici la cei născuţi deja. Pe primii sub diverse pretexte – sociologice, demografice, nivel de 65
95
D. Oprescu – op. Cit. p. 129
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
trai, posibilităţi de realizare în viaţă – îi ignorăm în cvasitotalitate, iar de cei din urmă nu avem timp să ne ocupăm tot din aproximativ aceleaşi motive şi, datorită acestui fapt nu vom fi niciodată capabili să simţim ce simt aceştia. Astfel nu vom cunoaşte drama pe care o trăiesc fraţii celui avortat şi care “resimt vinovăţia de a fi supravieţuit” şi înţeleg că “atitudinea societăţii faţă de ei este aceea de a fi preţuiţi numai dacă sunt doriţi”66. De aici şi statutul lor intrinsec de fiinţe programate, condiţionate de îndeplinirea unor sarcini care să-i satisfacă în vicioasele lor capricii pe “dătătorii de viaţă”, demiurgi
autoproclamaţi,
dar
de
a
căror
voinţă
ignorantă – paradoxal – poate depinde însăşi siguranţa acestor copii şi posibilitatea dezvoltării lor ca oameni în virtutea dreptului deplin ce-l vor de la viaţă şi de la legile sociale67. Pe de altă parte unei şi mai sfâşietoare drame sunt supuşi copiii care au avut nenorocul să apuce a se naşte, deşi sunt de asemenea nedoriţi, nealeşi, neplanificaţi, “simple” erori, scăpări, până la urmă “suportabile” cu o anumită doză de efort din partea aşa-zişilor părinţi. Pentru toţi aceştia societatea a considerat necesară legalizarea avortului ca modalitate prin care să prevină Philip G. Ney – “A Consideration of Abortion Survivours”, Child Psychiatry and Human Development, vol. 13-3, Spring 1983, p. 168 67 A se vedea şi P.G. Ney – “Infant Abortion and Child Abuse: Cause and Effect”, “The Psihological Aspects of Abortion”, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979 66
96
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
suferinţa, şi care în fapt este doar potenţială, eventuală, sub paravanul ei, noi pronunţându-ne să sacrificăm o viaţă reală, exidentă, prezentă, dar care nu a apucat săşi ceară ea însăşi dreptul la manifestare. Nu este oare această situaţie o “scăpare” a legiuitorului? Să fie oare o lacună în tiparul înţelepciunii sale? Sau este consecinţa unei clipe de slăbiciune când acesta şi-a plecat urechea la sirenicul cântec al firii lumeşti?… Căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi poartă amprenta păcatelor lor”68. Putem noi oare numi conceperea unui copil ca fiind o simplă “greşeală”? Da, de ce nu, căci conducându-ne după regula “oameni suntem şi, deci, supuşi greşelii” ne putem permite oricâte astfel de acţiuni, uitând că, de fapt, indiferent cât de groasă ar fi cortina iluziei ce o lăsăm să cadă peste ochii conştiinţei, aceasta nu ne absolvă de tributul responsabilităţii ce-l datorăm Legilor Firii, că o dată ce am ales un drum – acela al conceperii unui copil – nu mai există cale întoarsă tocmai întrucât viaţa nu e un simplu joc ci un miracol de-a dreptul serios. Iată de ce responsabilitatea omului – ca fiinţă înzestrată
cu
raţiune
superioară
şi
cu
o
preaîndestulătoare cantitate de cunoaştere – iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât Demiurgul, văzând slaba stăpânire şi infima străduinţă ale bipedelor fiinţe, s-a 68
97
Genoveva Vrabie
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
gândit să mai uşureze şi aşa prea largile restricţii impuse şi, dându-le anticoncepţionalele a deschis larg poarta desfrâului pe care ele s-au îmbulzit cu toatele, neînţelegând că se joacă astfel cu Forţe uşoare ale Naturii, cu energiile vieţii, pe care în mecaniciata lor gândire pe bandă rulantă; au refuzat să le supună atenţiei spre a le pătrunde în adevăratul înţeles. Însă “nemo consentur ignorare legem” şi “nemo auditur propriam turpitudinem alegans”; de aceea, părintele când a ales în mod greşit “să aibă un copil” va fi ţinut de alegerea făcută toată viaţa şi chiar dacă o va privi ca pe o pedeapsă, ea este, oricum, binemeritată. Iar la
urma
urmei,
problema
reală
se
circumscrie
demersului educaţional, căci există o gravă carenţă în [auto-] educarea omului cu privire la responsabilităţile ce-i revin în această calitate şi chiar dacă societatea poate închide ochii uneori în faţa gafelor umane, Natura nu îşi poate permite acest lucru întrucât ea are de protejat mult mai mai multe categorii de fiinţe şi ca o mamă înţeleaptă nu se va uita în coarnele copilului mijlociu lăsându-l ca în destrăbălata-i manifestare să aducă atingere principiilor vieţii, statornicite deopotrivă pentru întreaga familie. La fel se pune problema şi în cazul femeilor violate sau de care s-a abuzat. Dacă mai marile forţe ale Evoluţiei (sau Divinitatea, dacă dorim) au vrut ca viaţa 98
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
să se manifeste având ca mijlocitor făptura feminină, îi revine acesteia responsabilitatea totală de a-i sluji deplinei libertăţi de manifestare indiferent din ce cauze aparente ar proveni ea. Şi de fapt nu sunt cauze ci doar pretexte, care aşa cum par, crează înşelătoarea imagine a cauzalităţii şi care, lovindu-se de egoismul, de aroganţa umană (din nou o problemă de educaţie) dau naştere la neînţelegerea proceselor fireşti şi a lanţului de legături cauză-efect, ce însoţesc însăşi esenţa vieţii. Dar în egală măsură devine responsabil şi bărbatul, partenerul de viaţă al acestei femei, în chiar baza principiului unicităţii dezvoltate dual, astfel încât cele două entităţi care convieţuiesc împreună reprezintă – indiferent dacă ele realizează sau ignoră acest lucru – jumătăţile unui tot unitar întreg şi fiecare răspunde pentru manifestarea acestui întreg. De aceea bărbatul are dreptul de a corecta eventuala atitudine greşită a femeii şi în calitatea sa de tovarăş pe Drumul Vieţii; de a se opune aşadar crimei avortului.
10. Pe de altă parte, stând strâmb şi judecând drept, adică
ignorând
adevărul
şi
orientându-ne
după
concepţiile societăţii care consideră ca ceva normal dreptul la planificarea întreruperii unei vieţi umane – în fapt crimă cu premeditare – ar fi de observat cel puţin următoarele aspecte: 99
Aurelian Burcu
-
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Art. 5 alin. 4 din Codul român al familiei prevede
că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale” iar această egalitate se manifestă şi cu privire la copilul care urmează a se naşte. Altfel spus, într-o exprimare civilist-materialistă, produsul de concepţie le aparţine în cote – părţi egale potrivit legii – indiferent că femeia contribuie cu biologicul ei mai mult decât bărbatul – şi, prin urmare acesta din urmă are în egală măsură dreptul de a-l revendica. -
bărbatul are dreptul să ceară şi să obţină venirea
pe lume a copilului şi în alin. 5 al aceluiaşi articol, care prevede exercitarea acestei egalităţi în drepturi a părţilor cu privire la copii numai atunci când este în interesul acestora. Or, potrivit concepţiei sociale actuale viaţa reprezintă valoarea cea mai de preţ şi, prin urmare, este de la sine înţeles că orice om – deci şi copilul – va avea tot interesul să o obţină şi să o păstreze. -
dacă femeia
doreşte să nască, iar bărbatul nu,
acesta nu va putea face nimic întrucât împotriva lui societatea va veni cu lozinci de genul: “mama i-a dat viaţă”, mama l-a purtat în pântecul ei 9 luni” etc de unde şi ideea că bărbatul ar fi aşa, un obiect de care te foloseşti la nevoie dar te poţi dispensa oricând, voinţa lui neavând nici o importanţă. Toate acestea, de fapt, în totală contradicţie cu legea, cu principiul egalităţii dintre 100
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
soţi şi al acordului lor în tot ce priveşte căsătoria (art. 26). Tocmai de aceea, înt-o societate bazată pe ordinea şi controlul legii – cum este societatea umană – bărbatul are acelaşi drept ca şi femeia de a refuza, sau de a cere ca acest copil să se nască. -
şi chiar dacă mama nu-l doreşte, aceasta nu
împietează cu nimic asupra dreptului tatălui de a-l obţine şi creşte pe acel copil, cu atât mai mult cu cât în prezent există instituţia “mamelor-purtătoare” (adică acele femei care vor naşte un copil pentru altcineva – cuplu, femeie sau
bărbat)
prin
aceasta
lovindu-se
puternic
în
preconcepţia socială cu privire la un drept mai mare al mamei asupra progeniturii în calitatea ei de gazdă biologică a acesteia, revenindu-se în acest fel la respectarea legii, a principiului egalităţii bărbat-femeie în materie de concepţie, ca efect direct al conceptului mai apropiat de realitate, potrivit cu care părinţii nu sunt nici “creatori”, nici “dătători de viaţă” ci simple instrumente, căi, mijloace prin care viaţa însăşi se manifestă singură.. De aceea femeia va putea fi obligată să ducă sarcina până la capăt – atâta timp cât bărbatul şi-a exprimat dorinţa de a se manifesta ca părinte, ocrotitor, faţă de copilul ce se va naşte – chiar dacă divorţează între timp, în acest caz pierzând calitatea de mamă legală – deci dacă ea nu vrea copilul – şi rămânându-i aceea de mamă 101
–
purtătoare,
mamă
naturală,
obligaţia
ei
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
derivând din acordul de voinţă manifestat la început, în perioada concepţiei. -
pe de altă parte şi tot din punctul de vedere al
vieţii sociale, conceptul de “părinte” descrie capacitatea unui bărbat de a oferi cele necesare familiei şi de a o proteja,
incluzând
nu
numai
responsabilitatea
financiară, ci şi soluţionarea conflictelor emoţionale, îndrumarea
perspectivelor
familiei
şi
dezvoltarea
morală, ca şi conducerea acesteia în momente de criză. Însă bărbatului, în situaţia avortului nu i se permite prin lege să îşi protejeze propriul copil şi nu i se îngăduie nici măcar să ia parte la procesul adoptării unei hotărâri în această privinţă, privându-l astfel de posibiitatea îndeplinirii rolului de protector69. Iar în cazul în care doreşte să facă acest lucru se vede pus în faţa necesităţii de a sacrifica viaţa copilului pentru mamă sau pentru el însuşi, de regulă din motive sociale ce afectează direct calitatea vieţii: carieră, educaţie, nepotrivirea momentului sarcinii, etc70. Această stare de lucruri îl afectează în modul cel mai direct şi profund şi,
69
A se vedea N. Michels – op. Cit. p. 104
Andrew Eeldomar – “The Embryology of Consciousness: What is a normal Pregnacy?” în The Psichological Aspects of Abortion, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979, p. 21 70
102
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
aparent paradoxal – aşa cum dovedesc statisticile71 – într-o măsură mult mai mare decât pe femeie. -
privită
din
unghiul
manifestării
de
voinţă,
hotărârea de a avea un copil reprezintă acordul liber exprimat al ambilor soţi72 şi – se presupune – în deplină cunoştinţă de cauză. Este, la urma urmei, vorba de un contract, un contract cu Viaţa, cu societatea, cu ei înşişi, negociat de fiecare în parte şi de amândoi împreună. Decizia luată îi leagă deopotrivă, de sarcina responsabilităţii faţă de consecinţele decurgând de aici şi tocmai
de
aceea
derularea
evenimentelor
viitoare,
manifestarea efectului acestui “contract” nu poate fi lăsată la latitudinea capriciului de voinţă al uneia dintre părţi. Altfel spus nici bărbatul şi nici femeia nu vor putea spune în mod individual: “gata, m-am plictisit; vreau să ies din joc”. Nu pentru că jocul e în doi şi o dată ce l-ai târât şi pe celălalt trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi să continui; în acest “joc” totul se bazează pe consens, astfel că ceea ce s-a început prin acord mutual nu se poate termina decât tot – şi numai – prin acord mutual. *
Arthur Shostak – “Abortion as Fatherhood Glimpsed: Clinic Waiting Room Males as Expectant Fathers”, presented to Eastern Sociological Weeting, Philadelphia, P.A. (March) p. 4 72 A se vedea şi art. 26 C. fam. 71
103
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Soarele alunecă treptat sub geana muntelui, poleind cu
aurul
orizonturi.
materiei Glasuri
de
incandescente făpturi
îndepărtatele
multicolore
îngână
simfonia apusului, în timp ce forme de viaţă înaripate se preling pe deşertul azuriu al cerului. Sigur, pe coama dealului, rezemat de trupul bătrânului stejar – în scoarţa căruia timpul a brăzdat parcă în simboluri dintr-o antică limbă dată uitării mesajul eternităţii – magistrul contemplă spectacolul Naturii, privind cum înserarea se aşterne domol peste făptura firii, iar ziua se topeşte blând, o dată cu imaginea unui înflăcărat răsărit de soare acum devenit bătrân şi tot mai şters apus. La fel şi viaţa lui se pregătea să apună de pe firmamentul timpului… Deabia îşi mai aducea aminte de vremurile începutului… Se întâmplaseră atâtea de atunci!, au fost furtuni, au fost zăpezi, au fost toamne triste dar şi primăveri însorite şi veri bogate exaltând în înalturi bucuria de a trăi… Au fost războaie şi foamete şi mizerie şi ură între oameni, dar şi vremuri când lumina eternului Paradis părea a fi coborât pe Pământ, iar Dragostea înflorea în fiecare colţ de piatră scăldată în razele dăruirii de sine. Nu putea spune dacă a fost bine sau a fost rău; şi nici dacă i-a plăcut sau nu. Cert era că participase la cel mai grandios spectacol ce se poate imagina: spectacolul vieţii… Şi chiar dacă rolul său se apropia de sfârşit, la 104
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
fel ca ziua ce tocmai se stinsese, un alt rol va veni să îi ia locul în zorii zilei următoare… Dar aceasta e deja problema Regizorului. Pentru actor rolul e cel mai important lucru. Un rol oricât de mic într-o astfel de piesă este deja o comoară uriaşă care te face să uiţi de toate pentru… fie şi numai pentru plăcerea jocului scenic… Şi merită cu adevărat! * Din înaltul cerului luna cernea blânda-i lumină ademenind în mrejele feeriei întreaga Putere a Nopţii. În praful de aur al drumului o pereche de paşi se însoţeau veseli cu umbrele întunericului, căci stăpânul lor găsise răspunsul la întrebarea ce-l chinuise atâta timp… Şi răspunsul se aflase în tocmai apusul de soare – însă a trebuit o viaţă de om ca să-i poată prinde înţelesul… Dar ce contează o viaţă de om în nemărginirea suspendată a timpului?… O mică fărâmă din Marea Viaţă;… un rol în jocul pe care Viaţa îl joacă, ea, cu ea însăşi… Şi apusuri de soare sunt în fiecare zi… Poate că de mâine oamenii vor şti mai bine cum să le privească…
105
Aurelian Burcu
106
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
EXPROPRIEREA ŞI RECHIZIŢIA
MODALITĂŢI CE AFECTEAZĂ DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ
107
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Pentru a-şi exercita atribuţiile ce le-au fost conferite în organizarea executării şi executarea propriuzisă a legii, autorităţile administraţiei publice au nevoie de
un
patrimoniu,
noţiune
juridică
ce
include,
deopotrivă şi domeniul public.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în calitatea lor de persoane juridice de drept public şi de titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor ce compun acest domeniu, îşi pot
procura bunurile
necesare prin intermediul unor acte juridice de drept civil – contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, donaţiile, legatele etc. sau prin fapte juridice civile – accesiune, uzucapiune, comasare.
Actul juridic civil, însă, se întemeiază – prin excelenţă
–
pe
un acord
de
voinţe
între
părţile
participante la încheierea lui şi pe principiul egalităţii acestora, ceea ce face adeseori foarte dificilă (dacă nu imposibilă) realizarea scopului urmărit şi pus în slujba gestionării intereselor generale ale societăţii. Iată de ce s-a recunoscut posibilitatea autorităţilor administraţiei publice de a achiziţiona astfel de bunuri şi prin utilizarea unor procedee speciale, dominate de principiul 108
Aurelian Burcu
dreptului
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
public
şi
supuse
unui
regim
juridic
administrativ exorbitant.1 Aşa cum preciza Roger Bonnard2, domeniul public se poate constitui fie prin trecerea unui ban din domeniul privat al administraţiei în domeniul public, fie prin trecerea unui bun din proprietatea particularilor – peroane fizice sau juridice- direct în domeniul public al administraţiei.3 Doctrina şi practica administrativă, în special franceză
4
au consacrat mai multe procedee
folosite în acest sens, dintre care, la loc de frunte – şi esenţiale
pentru
demersul
nostru
–
se
situează
Notă : Lucrarea de faţă îşi propune evidenţierea anumitor aspecte ale instituţiilor exproprierii şi respectic rechiziţiei, privite ca aspecte ale instituţilor exproprierii şi respectiv rechiziţiei, privite ca modalităţi ce interferează şi afectează ăn mod direct dreptul de proprietate privată. De aceea au fost ignorate în acest demers prevederile Legii 132/1997 referitoare la rechiziţionarea forţei de muncă şi consecinţele acesteia 1L. Giurgiu – Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti 1997, p. 103 2R. Bonnard – op. cit., p. 449 3 În acest sens a se vedea şi art. 8 din Legea 213/1998 privind prorpietatea publică şi regimul acesteia (publicat în M.Of. nr. 448/24 nov. 1998) 4 Facem trimitere în principal la următorii autori : J. M. Alby şi R. D. Ader – Droit administratif Septieme Edition , Precis Dalloz, Paris 1986; H. Guyard – La distinction du domaine public et domaine privé , Theze, Paris 1939; A. Laubadere – Domanialité publique, propriete administrative et affectation ; Revue de Droit Publique 1940, M. Monteil – Formation et evolution de la domenialité publique Thèse pour le doctorat, Paris 1933 5L. Giurgiu – op. cit. , p. 108; F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995, p. 20 6 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Boicoianu – Tratat de drept civil român , vol. II, Editura Naţională, Bucureşti 1929, p. 60 7E. Safta – Romano – op. cit. p. 37
109
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exproprierea şi respectiv rechiziţiile, regulamentate şi de legislaţia românească actuală prin L. 33\1994 şi respectiv L 132\1997. Concepute ca modalităţi de transmisiune forţată a dreptului de proprietate îngrădire
7
5
sau de răstrângere
6,
de
a acestuia, expropierea şi rechiziţia se
apropie foarte mult de scopul lor comun – satisfacerea interesului public, general cu precădere faţă de cel particular – dincolo de care, însă, rămân o serie întreagă de aspecte specifice, diferenţiale, care le conferă o coloratură bogată şi originală cu nuanţări uneori mai pronunţate, dar alteori subtile şi care, dincolo de complementaritatea şi relativa suprapunere de domeniu, vin totuşi să sublinieze originalitatea, autonomia şi, mai mult chiar, necesitatea existenţei lor ca entităţi distincte în contextul socio-normativ românesc. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să trasăm acele coordonate definitorii care vin să concureze la
concurarea
supuse
analizei
“personalităţii” noastre:
celor
două
expropierea
şi
instituţii respectiv
rechiziţia, pocedând la observarea aspectelor ce vizează natura juridică, subiectele, obiectul, actele, condiţiile şi procedura, depăgubiriile şi contestaţiile, efectele.
110
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
1) Sub aspectul naturii juridice a) – în vederea suplinirii absenţei unei definiţii exprese cuprinse în conţinutul Legii 33\1994
8
a revenit
doctrinei misiunea formării acesteia, în general opiniile majoritare gravitând în sfera ideii conform căreia expropierea
reprezintă
operaţiuni
administrative
intermediul
cărora
administraţiei
un
ansamblu şi
statul
publice
acte
juridicţionale, sau
locale
de
impun
şi
prin
autorităţi
ale
trecerea,
9
transferul forţat în beneficiul lor, al proprietăţii unor bunuri
imobile
aparţinând
persoaneleor
fizice
sau
juridice – cu sau făra scop lucrativ – precum şi a celor aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, munincipiilor şi judeţelor, pentru cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilă depăgubire
10
.
- în ceea ce priveşte recheziţia, articolul 1 al L. 132\1997
o
excepţională împuternicite
caracterizează prin prin
care lege
ca
organele obligă
fiind
“măsura
autorităţii
publice
agenţii
economici,
Publicată in M. Of. nr. 139/2 iunie 1994 Giurigiu – op. cit., p. 109 10L. Pop – op. cit., p. 41 11Preambulul Legii 33/1994 şi art. 1 L. 132/1997 11bisA se vedea art. 2 al. 1 din L. 132/1997 şi art. 6 din L. 33/1994 12C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoieanu – op. cit. p 60 13E. Safta – Romano – op. cit p. 37, I. Lucian – Drepturi reale, Editura Augusta Timişoara 1997, p. 23 14I. Filipescu – op. cit. p. 184 15F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995, p. 20 8
9L.
111
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice la cederea temporară a unor bunuri mobile sau imobile”. b) pornind de la aceste definiţii ar fi de subliniat următoarele: - atât expropierea cât şi rechiziţiile reprezintă acte (în sens generic) administrative prin care organele autorităţii
publice,
în
regim
precedează la gestionarea,
de
putere
publică,
la satisfacerea intereselor
generale de o imporatanţă deosebită, ale comunităţii; - ambele sunt măsuri excepţionale
11
putând fi
luate doar în cazul speciale precis determinate
11bis
sau
pentru administrarea cărora s-a prevăzut o anumită şi complexă procedură administrativ – jurisdicţională) această tresătură derivând din contradicţia ce se naşte între caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi îngrădirea sau extincţia lui prin manifestarea de voinţă a administraţiei - deşi în doctrina românească – atât interbelică 12,
dar şi contemporană
13
s-a precizat că exproprierea
ar reprezenta o simplă îngrădire sau restricţie a dreptului de proprietate, împărtăşim totuşi părerea acelor autori
14
care consideră, conform realităţii că prin
această măsură se aduce atingere însăşiesenţei acestui drept ducând la stingerea lui cu caracter definitiv. Mai curând s-a exprimat însă şi opinia conform căreia 112
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exproprierea nu duce chiar la stingerea proprietăţii, ci mai degrabă “operează o transformare calitativă a acesteia:
din
proprietate
privată
în
proprietate
publică”15. Considerând perfect reală această aserţiune, vom sublinia necesitatea de a face o distincţie clară între proprietate ca realitate materială, faptică şi dreptul de proprietate
ca
posibilitate
abstractă,
juridică
recunoscută de subiect de a avea acces la chiar substanţa acestei proprietăţi. Iată de ce proprietatea se poate transforma prin schimbarea regimului acesteia, din privată în publică, Pe când dreptul fiind strâns legat de beneficiarul lui, de persoana (fizică sau juridică) ce îl exercită şi prin raportare directă la obictul asupra căruia poartă, sau poate fiinţa singur şi de sine-stătător, urmând a se stinge o dată cu tranferarea proprietăţii, concomitent însă având loc naşterea unui act drept de proprietate în favoarea beneficiarului acestui transfer. Este o diferenţă (relativ) subtilă, dar – credem noi – esenţială pentru a explica16 mecanismul complex al realităţii ce se conturează în procesul exproprierii. - spre deosebire de caracterul definitiv al acestui din urmă, rechiziţia este o măsură temporară16 ce nu
Art. 1 din L. 132/1997; se vedea prevederea art. 2 al. 2, art. 25 al 1 a), b) din L 132/1997 18Art. 4 şi 24 din L. 33/1994 16
17A
113
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
afectează nici esenţa proprietăţii şi nici fiinţa, existenţa dreptului de proprietate; ceea ce face ca ea să reprezinte o
“simplă”
îngrădire
împiedicarea
totală
a
sau
acestuia doar
din
urmă,
limitarea
prin
parţială
a
exercitării atributelor de posesie şi\sau folosinţa (uneori chiar
şi
de
dispoziţia
materială),
propritarului
rămânându-i, de regulă, dreptul de dispoziţie juridică, el putând înstrăina oricând bunul (dobânditorului luândui
locul
în
raportul
juridic
născut
între
ele
şi
administraţia publică). Am spus de regulă întrucât, în cazul bunurilor consumtibile şi perisabile al înlocuirii bunului şi al acordării despăgubirii prin echivalent operează, de fapt, stingerea dreptului de proprietate şi naşterea fie a unui alt astfel de drept, fie a unui drept de creanţă pentru suma de bani
17
rechiziţia primind prin
acest fel caracter definitiv . -
în
final
trebuie
să
subliniem
caracterul
subsidiar al procedurii de exproprierii, aceasta urmând a se derula doar în cazul în care părţile interesante nu au căzut de acord asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate şi a îndeplinirii obligaţiilor conexe şi numai asupra aspectelor rămase în divergenţă 18
. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, această convenţie
19F.
Baias, B. Dumitrache – op. cit. , p. 21; A se vedea în aceste sens şi L. Pop – Drepul de proprietate şi dezmebrăriile sale Lumina Lex 1997, p. 42 20E. D. Tarangul – op. cit., p. 373 – 374
114
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
are natura juridică a unui contract de tranzacţie extrajudiciar, care preîntâmpină declanşarea procedurii judiciare contencioase prevăzută la capitolul IV al legii, ceea ce determină concluzia că îi sunt aplicabile prevederile art. 1704-1717 C. civ.19 . Caracterul şi necesitatea acestei subsidialităţi a fost exprimată încă din perioada interbelică de marele profesor E. D. Tarangul, care sublinia în acest sens că “exproprierea pentru
utilitate
publică
fiind
o
atingere
gravă
a
proprietăţii private este necesar ca legiuitorul să ia toate precauţiunile ca proprietatea privată să nu fie jertfită intereselor generale, decât numai întrucât este absolut necesar. Legiuitorul, deci este obligat să stabilească anumite
principii
care
să
fie
o
garanţie
pentru
proprietatea privată împotriva abuzului şi arbitrarului administraţiei”20. Acesta fiind şi sensul în care s-a edictat L 33\1994; cităm din preambul: “… se adoptă prezenta lege care cuprinde dispoziţii de natură să asigure…apărarea dreptului de proprietate privată”, prin chiar procedura sa complexă; - spre deosebire de L 33, L 132 nu are prevederi de natură să asigure o garantare a siguranţei dreptului de proprietate, iar procedura de stabilire a bunurilor rechiziţionabile şi de efctuarea a rechiziţiei nu prevede posibilitatea contestării măsurilor prin care se aduce atingere acestui drept, ci doar contestarea preţurilor şi a 115
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
despăgubirilor21 ceea ce dă loc la grave abuzuri din partea administraţiei conducând spre premiza că se tinde la evoluţia dreptului de proprietate de la caracterul său sacru şi inviolabil la acela de funcţie socială
22
- pe de altă parte, având în vedere caracterul de urgenţă al măsurilor de rechiziţiei, este evident că nu sar fi putut pune problema vreunei tranzacţiii civile sau negocieri, iar din aspectul de maximă importanţă pentru sociatate a cazurilor în care se dispune, vedem de ce tarifele şi despăgubirile sunt stabilite în regim impus, în regim de putere publică. 2)
Sub
condiţiilor, acestor
aspectul
scopului,
cauzelor
şi
care determină necesitatea intervenţiei
măsuri
excepţionale
ar
fi
de
subliniat
următoarele: a) – expropierea cunoşte un scop mediat, comun cu cel al rechiziţiei satsfacerii anumitelor interese generale ale societăţii în cazuri excepţionale şi un scop imediat, bivalent : pe de o parte efectuarea unor lucrări Art. 30 al. 1 – Teoria generală a drepturilor reale , Bucureşti 1947 p. 263 – 264 23Preambulul legii 33/1994 24A se vedea în acest sens şi definiţia dată proprietăţii ân Dicţionarul Explicativ al Limbii Române 25 Art. 2 al. 1, L. 132/1997 şi art.3 din aceeaşi lege 26A se vedea în acest sens şi L. Giurgiu, p. 20 27F.Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 23 21
22G.Luţescu
116
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de importanţă publică, iar pe de alta protejarea dreptului de proprietate privată
23.
Sublinieme aici că –
în opinia noastră – nu se intenţioneza protejarea proprietăţii în sens generic, care realitate material – obiectivă (care, are cum am văzut anterior, suferă o profundă metamorfoză, o transformare la nivel calitativ) ci tocmai a dreptului de a avea propietate, ca atribut esenţial şi definitoriu pentru un subiect determinat
(
persoana fizică sau juridică ) şi care vine să contruibuie la conturarea portretului social al acestui subiect, permiţându-i
să-şi
creeze
şi
manifeste
astfel
personalitatea proprie în ansamblul relaţiilor sociale în sânul cărora se dezvoltă
24
- scopul imediat al rechiziţiei îl reprezintă atât satisfacerea unor necesităţi de natură prevenirea,
localizarea,
înlăturarea
militară, cât şi unor
dezastre,
rezolvării problemelor materiale de orice natură, pentru asigurarea cartiruirii etc.
25
b) – dacă L 132 prevede la art. 2 al. 1 un număr limitat, strict determinat de cazuri în care ea poate interveni – şi anume: mobilizare generală sau parţială, stare de război, stare de asediu sau de urgenţă, concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, dezastre – în schimb prin L 33 /1994 legiuitorul a determinat relativ generic aceste situa’ii la art. 6,
117
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
prevăzâd în al. 3 al art. 7 posibilitatea intervenţiei acesteia şi pentru “orice alte lucrări” 26 -o atenţie specială merită acordată prevederii al. 4 al art. 7 din L 33 /1994 care precizează că “în situaţii excepţionale, tot prin lege” se poate declara utilitate publică- pentru orice fel de lucrări- şi să fie supuse astfel exproprierii “lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională oir localităţi urbane sau rurale în întregime”. •
în primul rând, aşa cum s-a arătat în doctrină,
formularea,
sensul de
“tot
“numai prin
interpretare
lăsând
la
prin lege”,
lege”
are
orice
altă
îndemâna
puterii
executive declararea utilităţii publice în cazuri “care nu mai trebuie analizate pentru a releva gravitatea lor deosebită”27. Dealtfel această concluzie se desprinde şi din observarea atentă a structurării textuale a art. 7, al. 4 fiind
plasat
după
al.
3
care
stabileşte
competenţa puterii legiuitoare de a declara utilitatea publică în alte situaţii decât cele de la art. 6. •
în al doilea rând, aşa cum bine s-a subliniat în doctrină,
28
idem, p. 23
118
28
se ridică şi o problemă de fond:
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
care sunt acele “cazuri excepţionale”, care să justifice exproprierea lăcaşurilor de cult sau a localităţilor în întregime? Această atitudine a
legiuitorului
inadmisibilă
–
profund care
ambiguă şi total
unită
cu
prevederea
constituţională potrivit căreia o lege organică poate fi adoptată cu jumătate plus unu din numărul
membrilor
corpurilor
legiuitore,
poate duce la situaţii nefericit- ne trezeşte pe reţeaua memeoriei amintirea deloc plăcutelor exproprieri
asemămătoare
efectuata
în
apropiata- şi, se pare, nedepăşita, încă“epocă de aur” a tenebrosului “iluminism comunisto-ciauşist”, dovedind o dată în plusdacă mai era necesar că în planul realităţilor societăţii româneşti “ lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”! Este adevărat că, potrivit art. 1 din lege, exproprierea se face prin hotărâre judecătorească, însă întinderea competenţei instanţei de a cenzura actele prealabile sesizării sale este limitată, ceea ce face discutabilă eficienţa acţiunii puterii judecătoreşti în asemenea cazuri.29 29Pentru
detalii a se vedea F. Baias, B. Dumitrache, în Dreptul, nr. 4/1995, p. 24 – 26 30A se vedea E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1994, p. 359
119
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
•pe
de
altă
parte
monumentele,
ansamblul şi situurile istorice precum şi aşezăminte de valoare naţională deosebită prin natura lor30 şi prin prevederile legii,
31
fiind de uz sau interes public aparţin
domeniului public şi nu pot fi expropriate. De aceea sut de părere că, dacă- aşa cum s-a precizat în doctrină32 – această situaţie a fost pentru o perioadă de timp consecinţa necorelării între ele a textelor legislative, prin republicare în 1998 ( deci ulterior legii exproprierii) a Legii 18/199133 –care prevede la art. 5 că aceste categorii de bunuri aparţin domeniului public- precum şi prin apariţia, apoi, a Legii 213/199834 a domeniului public, ce vine să accentueze acest aspect, considerm, deci , abrogate implicit prevederile art. 7 al. 4 în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri. c) – procedura exproprierii, pentru a se putea derula necesită îndeplinirea anumitor condiţii : ( care sute în număr de 4). • •
declararea utilităţii publice inexistenţa unei înţelegeri totale între expropriator şi expropriat potrivit art. 4 al.1
•
îndeplinirea procedurii premergătoare
•
justa şi probabila despăgubire -
34 bis
rechiziţia, în schimb, nu cunoaşte
condiţii exprese, dar ele se pot deduce cu uşurinţă din 120
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
prevederile art.2 al.1 (acesta fiind, în acelaşi timp, aşa cum am văzut, şi cazuri) precum şi conţinutul art.31 al legii în cauză, în această situaţie ele fiind totodată şi trăsături (condiţii )ale bunurilor supuse rechiziţiei şi care se exceptează ( să nu fie de uz personal, strict necesare exceptării propriei sau ocupaţiei prin care persoana îşi asigură existenţa, sau să nu fie şcoli, penitenciare, să nu aparţină patrimoniului cultural – naţional sau internaţional etc.) -
la acest capitol trebuie să observăm câtevas deosebiri substanţiale între cale două instituţii: • L 132 nu prevede o procedură
complexă
ca în cazul exproprierii menită să dea
fermitate caracterului obiectiv al acestei măsuri şi să preîntâmpine abuzurile şi erorile, mărginindu-se a lăsa la latitudinea comisiilor mixte şi a Comisiei Centrale de Rechiziţii stabilirea bunurilor rechiziţionabile, fără a exista posibilitatea contestării hotărârilor acestora care “ sunt obligaţii pentru toate persoanele fizice şi juridice compuse în lege”35ceea ce se poate contesta e doar 31Art.
5 din L18/1991- legea fondului funciar (republicată) şi art. 1 din L. 213/1998; legea proprietăţii publice şi anexa la aceeaşi lege 32L. Giurgiu – op. cit. p.113 33Rerpublicată în M.Of. nr 1/5 ian. 1998, în temeiul art. VII din L. nr. 169/27 oct. 1997 publicată în M. Of. nr 299/4 nov. 1997 34Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 nov. 1998 34bisCu excepţia situaţilor prevăzute la art. 32 din L. 33/1994 35 Art. 22, al. 4 din L. 132/1997
121
Aurelian Burcu
nivelul
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
preţurilor,
valoarea
bunurilor
şi
achitarea
despăgubirilor.36 efectuarea
•
L
rechiziţiei
de
132 o
nu
condiţionează
“dreraptă
şi
prealabilă
despăgubire” precum este situaţia L. 33, aspect ce vine să accentueze caracterul de “mână forte” al regimului acestei instituţii. Cedarea bunurilor se face “ obligatoriu” 37,
în
virtutea
puterii
exorbitante
a
autorităţilor
administrative privind dreptul de proprietate privată de orice şansă de apărare: el oricum va fii afectat, titularul acestuia urmând a primi ulterior o despăgubire pentru atingerea adusă dreptului său. 3. În ceea ce priveşte subiectele participante la aceste raporturi juridice: - ca titular al dreptului de a dispune de puterea publică întâlnim statul, judeţul, municipiul, oraşul şi comuna ( în cazul exproprierii38) şi respectiv “autorităţile publice împuternicite prin lege”39 (la rechiziţii) - organele prin intermediul cărora se iau aceste măsuri aparţin administraţiei centrale (Preşedintele, Guvernul) administraţiei locale (Consililul Judeţean, Delegaţia permanentă a Centrului Judeţean, Prefect,
36Conform
122
prevederilor art.30 din L. 132/1997
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Primar, Consiliu local etc.) sau pot fi din sistemul militar (Consiliul Superior de Apărare a Ţării, Statul Major al Armatei Militare, Stateul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene) - prin
excepţie,
L.132
permite
investiţia
unei
persoane fizice- comandant de subunitate sau unitate militară similară sau superioară batalionului care în luptă acţionează separat- cu atribuţii de putere publică, ceea ce dă naştere arbitrarului şi poate duce la grave excese cu urmări greu de imaginat.Prevederea legii conform
căreia
asemeneasituaţii
“rechziţionarea –
se
fad
numai
de
bunuri-
prin
în
activităţile
administraţiei peblice locale” – dincolo de faptul că se precizează expresis verbis că , de fapt, comandantul respectiv hotărăşte prin aceste autorităţi (sic!)40- nu ne linişteşte de loc, chia dacă dispunătorul acestei măsuri îşi asumă răspunderea proprie, realitate suficient de labilă de altfel, dacă avem în vedere situaţia, starea în care trebuie să se petreacă acest lucru :” în timp de război” (art.6 al.4 din lege). - în doctrină
41,
pornind de la realitatea franceză42 s-
a exprimat opinia că “ în categoria puterii de expropriere ar
trebui
incluse
administrează bunuri
şi
unele
regii
autonome
care
proprietate publică şi prestează
servicii ce pun în valoare bunurile respective. Aceste regii dobândesc statutul de persoane juridice de prept 123
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
public, acţionând în numele şi sub contolul statului sau al unităţilor administrative- teritoriale”. Mai mult chiarprecizează în continuare autorul citat, o situaţie similară ar avea-o şi “instituţile publice cărora, în condiţiile legii, li se pot concesiona sau închiria bunuri proprietate privată. - la polul celălalt subiect obligat poate fi după caz proprietarul
sau titularul unui alt drept real al
imobilului43 ( persoană fizică sau juridică , cu sau fără scop lucrativ, sau comuna, oraşul, municipiul, judeţul)în cazul exproprierii- şi agenţii economici care au bunul în posesie sau folosinţă legală
44
în cazul rechiziţiei
4. Referindu-se acum la actele prin care se iau măsurile pe parcursul derulării procedurilor prevăzute de cele două legi, este fără nici un dubiu că acestea sunt
37Art.1
din L. 132/1997 12 al. ultim, L. 33/1994 39Art. 1 din L. 132/1997 40Art. 6 al. 4 din L. 132/1997 41L. Giurgiu – op. cit. p. 114 42În legislaţia franceză, pe lângă stat şi colectivităţile administrrativ tertoruiale au dreptul de a dispune exproprierea stabilimentelor publice, precum şi anumite persoane fizice, chiar : consesionat de mine, de lucrări publice, de operaţiuni de urbanism etc. A se vedea în acest sens A. de Laubadère – Manuel de droit administratif, Paris 1998, p. 363 – 364 43 Art. 14 al. 1 şi art. 2 din L. 33/1994 44Art. 1 şi art. 5 al. 2 şi 5 din L. 132/1997 45A se vedea în acest sens Ch. Appleton – Contencieux administratif, p. 161 – 162; M. Maurion – Prècis de droit administratif p 736 46E. D. Tarangul - op. cit., p. 377; L. Giurgiu - în Dreptul nr. 2 /1995 p. 20 38Art.
124
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acte administrative fiind edictate de către autorităţi publice,
în
regim
de
putere
publică,
prin
ele
gestionându-se interesele generale ale societăţii în ansamblu sau ale unei comunităţi45 Aşa cum întemeiat s-a remarcat în literatura de specialitate
46
declaraţia de
utilitate publică- în cazul exproprierii- îşi păstrează caracterul administrativ chiar dacă îmbracă forma de lege, iar declaraţile care emană de la autorităţile administraţiei publice locale constitutie veritabile acte administrative de autoritate supuse controlului judiciar exercitat în baza Legii contenciosului administrativ, în acest sens exprimându-se şi jurisprudenţa
47.
Instanţa
de contencios [administrativ] va examina doar legalitatea declaraţiei, iar nu şi oprtunitatea actului, care este lăsata
la
aprecierea
administrative
exclusivă
a
autorităţilor
48.
De altfel actele întâlnite în cadrul celor două instituţii îmbracă o gamă destul de variată; astefel : - în cazul expropierii întâlnim: legea , hotărârea Guvernului, hotărârea Consiliului Judeţean, hotărârea comisiei
mixte,
decizia
delegaţiei
permanente
a
Consiliului Judeţea, dispoziţia primarului, hotărârea instanţei de judecată
125
Aurelian Burcu
- cât
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
priveşte
instituţia
Legii
132/1997
hotărârea Guvernului, hotărârea
avem
CSAT., decretul
prezidenţial de instituire a stării de asediu sau de urgenţă; ordinul prefectului, hotărârile Comisie mixte şi ale Comisiei Centrale, ordinul
de predarea al
autorităţilor militare
- o
situaţie
specială
o
prezintă
hotărârea
comandantului (art. 6 al. 4 din L 132 /1997); subliniem încă odată şi cu această ocazie că investirea unei persoane cu astfel de puteri exorbitante – specifice organelor administarţiei publice – de a aduce atingere unui drept constituţional fundamental al omului – dreptul de proprietate – este de natură a da naştere
la
grave
erori
şi
excese
inerente
subiectivismului uman, cu atât mai mult cu cât legea nu prevede o procedură de consatatare (ca în cazul despăgubirilor în afara celei generale prevăzute de L 29/1990), iar autorităţile administaţiei locale prin intermediul cărora urmează a se pune în aplicare această hotărâre
nu beneficiază
de posibilitatea
efectivă de control şi nici măcar de a-şi manifesta voinţa, ele nefiind participante la luarea hotărârii ci simple organe de executare.
126
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
5. În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al
celor
două
instituţii
se
impune
evidenţierea
următoarelor aspecte: a) –
conform
Legii
33/1994
49
sunt
supuse
expropierii numai bunurile imobile50 (pentru cele mobile
statul
sau
unităţile
administativ
–
teritoriale recurgând la alte procedee de achiziţie specifice
dreptului
privat
sau
public,
exemplificativă pentru această ultimă situaţie fiind insituţia rechiziţiei). Acest aspect rezultă din însăşi natura obiectivelor de utilitate publică enumerate la art.6 , a căror realizare nu poate fin împiedicată de bunurile şi lucrările ce pot fi deplasate în spaţiul astfel încât să fie necesară trecerea lor în proprietatea publică sau respectiv distrugerea lor
47Caz
51
III, dec. nr. 17/ 1931, Curtea de Apel, s. IV, dec. 287/1935; Curtea administrativă Bucureşti, dec. 312/1939 48În literatura juridică franceză (A. de Lambadère , Traité élémentaire de droit administratif, Paris 1970, p. 226) se consideră declaraţia de utilitate publică drept un act preparator, individual care nu crează drepturi şi este supus cenzurii jurisdicţionale a contenciosului administrativ 49 Art. 2 50Deşi în practică s-a decis şi asupra exproprierii unui bun mibil : “Atunci când o intervenţie prezintă o deosebită însemnătate pentru stat, ia poate fi expriopriată în întregime după legea de expropriere pentru utilitate publică, pe baza căreia se va fixa şi îndemnizarea” (C. Hamangiu, H. Georgean – Codul civil adnotat- vol. V p. 55 51F. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul, nr. 4/1995, p. 21 52L. Pop - op. cit., p. 43
127
Aurelian Burcu
-
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
aceste bunuri trebuie să se afle în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor; cele aflate în proprietatea publică, prin chiar natura şi destinaţia lor “sunt şi pot fi afectate oricând unei unităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii administrativ - teritoriale căreie îi aparţine”52. În acest sens este şi jurisprudenţa noastră care încă de la începutul secolului a subliniat faptul că “sentinţele de expropriaţiuni pentru cauză de utilitate publică…nu se pot aplica la proprietăţile care sunt deja în domreniul public”
-
53
de asemenea, cum bine s-a subliniat în doctrină, nu
pot
fi
expropriate
bunurile
aflate
în
proprietatea privată a statului, din simplul motiv că acesta, în calitate de proprietar are dreptul ca, prin puterea exprimată de organul competent să afecteze unei utilităţi publice oricare dintre bunurile imobile pe care le are în proprietate, în acest fel bunul intrând în domeniul public -
54
este de reamarcat faptul că formularea art. 7 al. 1 din L 213/1998 potrivit căruia dreptul de proprietate publică se dobândeşte “prin trecerea
A se vedea C. Hamangiu – Codul civil adnotat, vol I, Ed. Alealay, Bucureşti, 1925, p. 589
53
128
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unităţilor
administrativ
–
teritoriale
în
domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică” nu face obiectul exproprierii decât atunci când utilitatea publică se declară pentru
lucrări
de
interes
naţional
şi
care
afectează bunuri din domeniul privat al unităţilor administrativ – teritoriale, căci dacă acest interes este doar local, exproprierea nu îşi are nici o raţiune,
organul
55
competent
al
comunei,
oraşuşui, municipiului sau judeţului putând dispune oricând, în baza art. 8 al. 1 din L 213/1998
hotărâre
trecerea
bunului
din
domeniul privat al unităţii respective în domeniul ei public. -
Un aspect deosebit îl reprezintă formularea alineatului 4 al art. 7 şi asupra căruia noi ne-am referit într-o secţiune anteriară fapt pentru care facem trimitere la observaţiile acolo realizate
-
56
În final precizăm că L 33 nu prevede excepţii de la expropriere, astefel încât, în principiul remâne să conchidem că pot fi supuse acestei măsuri orice fel de bunuri imobile dacă sunt îndeplinite condiţiile legii
129
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
b) – referindu-ne acum la instituţia rechiziţiei, Legea 132/1997 prevede că fac obiect al reglementării acesteia bunurile mobile sau imobile aflate în posesia
sau
folosinţa
a
legală
agenţilor
economici, instituţiilor publice, alte persoane juridice şi persoanelor fizice
57,
făcând în acest
sens şi o enumerare a câtorva categorii la art. 5, enumerare cu simplu caracter exemplificativ şi orientativ autorităţile
–
credem publice
noi
–
hotărăsc
atâta -
timp în
cât
limitele
excepţiilor de la art. 31 – ce bunuri sunt necesare îndeplinirii obiectivelor legii, concluzii la care duce însăşi prevederea unor astfel de excepţii- de unde per a contrario se deduce că toate celelalte bunuri necuprinse în conţinutul acestui articol “pot” 58 face obiectul rechiziţiei - aşa cum am văzut, bunurile imobile pot fi afectate interesuloui public prin măsura rechiziţie, dar tot L. Pop – op. cit., p. 43; A se vedea în acest sens şi prevederile art. 7 lit. e) şi art. 8 al. 1 din L. 213/1998 priviind proprietatea publică şi regimul acesteia 55 idem, p. 44 56 A se vedea în acest sens secţiunea 2, b punctul 3 57Art.2 al.1, art.5 al.5 din L. 132/1997 58Art. 5 59A se vedea supra secţiunea 2 60A se vedea în acest sens şi secţiunea 1, b) 61De exemplu o clădire necesară funcţionări unei instituţii publice sau un teren pe care se va construi un aeroport militar 62De exemplu : menţinerea în stare de bună funcţionare a instituţilor menite să asigure apărarea ţării 63Art. 27 al. 2 din L 33/1994 54
130
Aurelian Burcu
aceluiaş
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
interes
ele
pot
fi
exproprierea. Totuşi credem că
supuse
şi
prin
deosebirea dintre
cele două instituţii este evidentă şi derivă din natura condiţiilor, a cazurilor şi a scopurilor imediate care, aşa cum am văzut anterior sunt distincte
59
precum şi din natura caracterului
diferit: definitiv la expropierea şi temporarar – prin definiţie, ca regulă generală, potrivit art. 1, dar cu numeroase excepţii deduse din prevederile art. 25 60,
- în cazul rechiziţie. Însă aces lucru nu
împiedică existenţa – practic – a unor situaţii când ambele instituţii işi pot manifesta incidenţa asupra unui bun
imobil
61.
În acest caz se va aplica L
33/1994 ca regulă generală şi numai prin excepţie L 132/1997 potrivit interpretării art. 1 din acest din urmă act normativ, excepţie justificată (relativ, am spune noi) atât de natura “mai deosebită”
62
a
interesului public gestionat astfel, cât şi prin caracterul de urgenţă (uneori)
şi care impune
derogarea de la procedura complexă şi completă a legii 33 menită a ocroti dreptul de proprietate împotriva eventualelor abuzuri. Altefl spus, fiind de principiu că toate interesele generale ale societăţii sunt importante, este – credem – de la sine înţeles că anumite astfel de interese prin specificul naturii precum şi prin sfera de cuprindere vizează aspectul 131
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de o importaţă maximă pentru comunitate şi – la urma urmei – pentru individ luat separat (de exemplu cele care privesc viaţă, integritatea fizică şi
psihică,
sănătatea
populaţiei,
apărarea
naţională, etc.). De aceea pentru astfel de situaţii legiuitorul a edictat o normă specială, cu caracter derogator, care, deşi aduce atingerea anumitor realităţi din planul material al vieţii, este menită să salvgardării acelor valori ce imprimă caracter de specificitate însăşi fiinţe umane - anumite bunuri, din afectaţiunea ce li se dă sunt sustrase de sub incidenţă normei legii 132/1997, conform
prevederilor
art.
32
din
acelaşi
act
normativ, care enumară 13 categorii de astfel de bunuri, enumerare limitativă în opinia noastră
6.
În
ceea
ce
priveşte
despăgubirile
şi
contestaţiile, întâlnim, din nou, diferenţe semnificative între cele două instituţii : a)
– astefel la exprpiere despăgubirea reprezintă o condiţie esenţială şi prealabilă cu excepţiile de la art. 32 ; ea se poate stabili prin acordul parţial sau total (caz în care nu se mai declanşează procedura) al părţilor; este prevăzută o procedură complexă de evaluare a acesteia prin expertizp şi negocieri fiind
132
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
determinată între anumite limite stabilite de voinţa părţilor63 -în
cazul
rechiziţiei,
în
schimb,
despăgubirea
e
stabilită în sumă fixă- prin tarife unitare pe ţară- de către autorităţile publice, ea efectuându-se abia ulterior, aici necondiţionând ăn nici un fel mersul procedurii. b)
– un alt aspect important , de diferenţiere între
expropriere şi rechiziţie îl reprezintă aşa-numita “fază judiciară”,64specifică celei dintâi. Şi, chiar dacăaşa cum s-a afirmat în doctrină65 şi jurisprudenţă66 – “tribunalul are menirea de a stabili numai dacă decizia
autorităţii
administrative
prin
care
se
constată utilitatea publică şi se hotărăşte întinderea ce urmează a se expropria, cum şi epoca în care bunul urmează să fie luat în posesiune, a fost dată în conformitate cu legea“ ,
“avân mai mult
caracterul unei instituţii de omologare sau de aprobare a lucrărilor făcute de administraţie,sub raportul formalităţilor cerute de lege”67, trebuie să recunoaştem totuşi că această procedură “ judiciară “ este menită a construi o garanţie în plus în sensul protejării dreptului de proprietate (şi “a altor drepturi reale”68- dezmembran----- te ale acestuia) împotriva încălcărilor la care ar fi eventula supus sub masca 133
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
exercitării
publice
de
către
autorităţile
administrative. - în schimb, L 132 1997 nu prevede intervenţia vreunei instanţe în procesul normal de desfăşurare a rechiziţiei, ci doar în baza L 29 1990, dacă se apelează la calea generală de atac în contencios administrativ.
7. Referindu-ne acum la efectele specifice, vom puncta următoarele aspecte caracteristice: a)
exproprierea:
- face ca imobilul expropriat să treacă în proprietate publică şi să intre în patrimoniul expropriatului liber de orice sarcini69 în temeiul hotărârii judecătoreşti râmasă efinitivă şi irevocabilă.
Momentul intrării
imibilului în patrimoniul expropriatului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea de expropriere privată de instanţa de judecată (art. 28 al.1 ). - stinge drepturile reale primei sale derivante din dreptul
de
proprietate-
uzufruct,
uz,
abitanţie,
superficie- precum şi servituţile stabilite prin fapta omului în măsura în care
devin incompatibile cu
situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit. (art. 28 al.3) 134
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
- stinge dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă asupra imobilului expropriat (art. 28 al.3; art.29 al.1) - strămută dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care gravează bunul asupra despăgubirii stabilite de instanţă sau prin acordul părţilor- art.28 al.2- în acest fel reglementându-se de fapt un caz de subrogaţie legală cu titlu particular70 - stinge orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cum ar fi cele născute
din
contractul
de
locaţiune
sau
din
contractul de comodat. Cu toate acestea, potrivit art.29 al.2 , dacă exproprierea are ca obiect clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă legal nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potivit legii, la cererea persoanelor respective. · trebuie să observăm aici un aspect cel puţin interesant- şi anume, potrivit al.2 al art.29
din
proprietarului
L
33, (din
imobilul moment
necesar ce
este
prevăzută, obligativitatea ca exproprietarul să-i pună la dispoziţie un spaţiu de locuit) poate fi expropriat ( o măsură mai severă şi definitivă ) deci , pe când, acelaşi imobil, potrivit art. 31 lit. d 135
din L. 132 1997 nu
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
poate fi rechiziţionat (măsură mult mai lejeră şi temporară). Altfel spus, acelaşi legiuitor consideră că nu se poate îngrădi temporar manifestarea
liberă
a
celor
3
atribute
esenţiale ale dreptului de proprietate privatădispoziţie,
folosinţa
şi
posesia,
(prin
afectarea celor două din urmă)- doar se poate “călca în picioare”, munci în întregime acelaşi drept! (Poate în virtutea principiului că, dacă tot facem un lucru, măcar să îl ducem la bun sfârşit şi cât mai “şfârşit”posibil, independent de raţiune şi consecinţele acestei atări de fapt!) - dă naştere unui drept de creanţă în favoarea persoanelor stabilite în hotărârea instanţei de judecată asupra despăgubirilor acordate, ca o consecinţă a exproprierii imobilului. Acest drept se naşte pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi devine exigibil la data stabilită de părţi sau la termenul de plată fixat de instanţă71 (şi care nu poate fi mai mare de 30 de zile, conform art.31 al.1 din L.33) - în baza art.34, fostul proprietar beneficiază de un drept proprietar la închirierea imobilului, în cazul în care exproprietarul s-a hotărât să-l închirieze pentru perioada de timp dintre punerea sa în 136
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
posesie şi momentul utilizării bunului în sopul executării
lucrării
pentru
care
s-a
hotărât
exproprierea. - potrivit art.35 , fostul proprietar, de asemenea dobândeşte dreptul de a cere retrocedarea bunului imobil în cazul în care în termen de un an nu a fost utilizat de exproprietar în scopul pentru care a fost preluat şi nici nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică. - expropriatul are un un drept de preemţiune în cazul în care, nerealizându-se
lucrările,
expropriatul
se
hotărăşte să vândă imobilul72. Trebuie să obervăm că aceste ultime două aspecte, reprezintă, în fapt efecte secundare- mai potrivită ar fi fost poate denumirea de urmări sau consecinţe-
ale
tocmai
îndeplinirii
scopului
de
expropriere.
b)rechiziţia: - îngrădeşte, restrânge temporar exerciţiul a două dintre atributele dreptului de proprietate: posesia şi sau folosinţa - limitează dreptul de dispoziţie materială, dar lasă proprietareului (ca regulă ) dreptul de a dispune juridic de bun prin acte între vii sau mortis cauză, 137
Aurelian Burcu
în
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
acest
caz
înstrămutătorului
noul
dobânditor
luând
în
raporturile
cu
locul
organele
administraţiei care au dispus măsura.
- are ca efect înlocuirea dreptului real de proprietate asupra unui bun cu dreptul de proprietate asupra altuia similar (sau cu dreptul de creanţă
asupra
despăgubirii prin plată contavalorii,) în situaţia prevăzută
la
art.25
pct.1,a)
din
L.
132
reglementându-se în acest mod, ca şi în cazul exproprierii- aşa cum am văzut anterior- două cazuri de veritabilă subrogaţie reală cu titlu particular. Este de observat că se substituie astfelîn virtutea manifestării de nuanţă a “forţei publice” – un drept perpetuu, imprescriptibil (dreptu real de proprietate) cu unul prescriptibil în termen de 3 ani (drept de creanţă) prevăzut la art.28 al.2 din L.132.
Trecerea
termenului
are
ca
urmare
“pierderea dreptului la despăgubiri”, dar problema care se pune este ce se întâmplă când aceste despăgubiri ar urma să fie efectuate prin acordarea unui bun similar (art.25 1,a), dacă cel iniţial, “din motive obiective” este nerestituibil. Soluţia depinde – credem- de determinarea momentului în care se naşte dreptul asupra acestui din urmă bun: în momentul 138
intervenţiei
“motivul
obiectiv”,
în
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
momentul constatării şi al emiterii organului momentul
competitiv prezentării
în
acest
64hotărârii
sens,
proiectului
sau
verbal
în de
rechiziţie la lichidare. Considerăm că dreptul la despăgubire se naşte în virtutea legii din chiar momentul predării bunurilor şi încheierii procesului-verbal în acest sens potrivit art.15. Acest drept are următoarele trăsături specifice: 1.
– este un drept de creanţă (în virtutea unei prezumţii care o face legiuitorul tocmai prin reglementarea
procedurilor
de
stabilire
a
tarifelor şi preţurilor)
C. Baias, B. Dumitrache – în Dreptul nr. 4/1995 , p. 24 se vedea L. Girgiu- Domeniul public, Ed. Tehnică, Bucureşti 1997, p.120-123 66Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiune III, Decizia 1451/1921, Pandectele române 1921/1922, p.140; idem Decizia 892/1924 a aceleiaşi instanţe, publicată tot în Pandecte, 1925, 1925, III, p.4 67Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea III, Decizia 159/1929 în Pandectele săptămânale, 1929, p.427; Decizia 511/1940 citată după E. D. Tarangul , op. cit. p. 379. A se vedea şi I. Crutzescu, I. Vântu –Tratat de expropriere pentru cauză de utilitate publică , Bucureşti, 1931, Ed. “Voevodul Mihai”, cu o prefaţă de P. Negulescu, p.112 şi următorul 68Art. 14 al. 1 69Pentru detaliere a se vedea F. Baias, B. Dumitrache Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995, p.27 70L. Pop- op. cit. p.48 71Pentru alte lămuriri a se vedea L. Pop- op. cit. p.49 72A se vedea mai în detaliu L. Giurgiu- op. cit- p. 123-124 73Pentru detalieri a se consulta C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceruop. cit. p.26 şi L. Pop- op. cit. 36 64
65A
139
Aurelian Burcu
2.
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
– este afectat de o condiţie rezolutorie- dacă nu se prezintă procesul-verbal în termen de 3 ani la lichidare acesta urmând a se stinge
3.
– ca drept de creanţă el este: o cert
procesului
din
chiar
–verbal
de
momentul
predare-
închideri
art.15
pentru
bunurile consumtibile sau în cazul chiriilor pentru clădiri şi terenuri ( art.25. b), c) ) şi respectiv din momentul
închieierii
procesului-verbal
de
restituire,pentru celelalte categorii de bunuri o lichid prin anticipţiae de la data publicării în M. of. A tarifelor stabilitede către Comisia Electorală de Rechiziţii (art.24 al. 2 şi 3) şi respectiv din momentul evoluării despăgubirilor conform al.ului 1g) al art.25, atunci când nu există preţuri publicate o exigibil
din
momentul
stabilit
prin
hotărârea Guvernului ca fiind · dată începerii preţurilor (art.28 al.1 şi 2) o cunoaşte
importante
excepţii
de
la
caracterul său de drept de creanţă în situaţia- aşa cum am văzut mai sus – reglementată la art.25 al.1 prima parte: înlocuirea unui bun cu un alt bun similar. Această operaţiune se aproprie foarte mult de instituţia contractului de schimb (aşa precum, în cazul plăţii contra valorii, am putea găsi anumite 140
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
similitudini cu vânzare-cumpărare)dar nu se poate confunda cu acestea, întrucât sunt, de fapt acte unilaterale
manifestare
a
voinţei
organului
administrativ în regim impus, în regim de putere publică. Cu toate acestea credem că administraţia are obligaţia de a garanta pentru evicţiune şi vicii ascunse
de
a
preda
bunuri
şi
a
transfera
proprietatea, întocmai ca în cazul unui veritabil contract de schim, iar despăgubitului îi revine îndatorirea de a ridica bunuri. De aceea credem că termenul de 3 ani prevăzut la art.28 al.2 ar putea fi interpretat ca termen legal de executare a acestei obligaţiuni, trecerea lui având ca efect pierderea dreptului de a mai cere predarea bunului. De fapt, sar părea că are ca efect pierderea chiar a însuţi dreptului
de
proprietate-
real,
perpetuu,
imprescriptibil prin natura lui. Dacă în cazul exproprierii şi al rechiziţionării bunurilor consumtibile, prin voinţa puterii publice se stinge dreptul de proprietate înlocuindu-se cu unul de creanţă, în situaţia supusă analizei prin simpla curgere a unui termen operează acest lucru- aspect ce nu apropie foarte mult de instituţia uzucapiunii civil, reprezentând o sancţiune la adresa proprietarului care nu s-a îngrijit de bunul său. Dar este oare despăgubitul proprietar asupra bunului primit la schimb? Cine 141
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
hotătăşte între cele două variante ale art.25 al.1 a)- bun similar sau contavaloare? De când se naşte dreptul real de proprietate asupra bunului primit la schimb? Dacă susţinem că din momentul manifestării de
voinţă
a
dominaţiei-
cu
sau
fără
acordul
despăgubitului- în privinţa opţiunii pentru predarea unui bun similar şi nu a despăgubirii, ne-am putea afla în situaţia modului original de dobândire a proprietăţii prin tradiţiune, în acest sens ducând şi formarea legii: “acordarea (predarea ) unui bun similar”. Situaţie în care, între momentul pierderii vechiului drept real prin rechiziţionarea bunului şi naşterea celui nou, credem că a
subzistat
un
drept
de
creanţă
despăgubire- ca regulă generală a
–
dreptul
la
Legii 132, perfect
prescriptibil în 3 ani, fără a mai ridica probleme majore. Acest drept de creanţă, prin voinţa puterii publice va fi substituit cu dreptul real de proprietate – drept specialîn acest fel atingându-se şi scopul general: “plata” despăgubirii. -revenind la prezentarea efectelor, nu putem să nu evidenţiem prevederea, cel puţin bizară, a art.25
al.1
g)
conform
căreia
“pentru
terenurile
neproductive nu se acordau despăgubiri”. Dreptul de proprietate , aşa cum ştim, are 3 atribute esenţiale ce determine conţinutul său juridic- conform art.480 C. civ.: jus utendi (sau posesia, stăpânirea faptică şi 142
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
efectivă), jus fruendi (folosinţa, culegerea fructelor sau productelor) şi respectiv jus abutendi (dispoziţia)73chiar dacă în cazul terenurilor reproductive se poate accepta că
ele
nu
ar
da
naştere
la
fructe;
chiar
dacă
proprietarului îi rămâne posibilitatea de a depune prin acte juridice de imobilul în cauză totuşi prin măsura reachiziţiei, i se anuleză posibilitatea “de a exercita o stăpânire afectivă fizică, directă şi nimijlocită, prin putere proprie şi în interes propir sau de a consimţi ca stăpânirea sa să fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană” precum şi de aceea “de a dispune de substanţa bunului (a-l transforma, distruge) cu respecterea reglementărilor în vigoare”74. Din aceste cauze, atât proprietarul sau titularii altor drepturi reale, dezmembrate
ale
acestuia,
cât
şi
procesul
sau
detentorul legal vor (putea) afla oricând în situaţia de a suferi un prejudiciu, prin pierderea “dreptului” de a beneficia de aceste atribute ale dreptului de proprietate, motiv pentru care vor avea toată îndreptăţirea la despăgubiri. De acum considerăm producerea al. 1 f al art.25
ca
fiind
contrară
principiilor
generale
ale
dreptului şi propunem a fi eliminată. Desigur caracterul de excepţie ale instituţiilor exproprierii
şi
respectiv
rechiziţiei,
coroborat
cu
amploarea şi complexitatea efectelor cărora le dau naştere şi în contextul unor- pe cât de inerente, pe atât 143
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de regretabile- “neatenţii” (într-o expunere blajină) ale legiuitorului, duc(e), fără îndoială, la o multitudine de situaţii juridice delicate, dintre care noi ne-am mărginit la a aminti doar pe acelea ce nu depăşesc problemele acestui
paralelism
între
cale
două
reglementări,
exprimându-ne convingerea că ele îşi vor găsi loc în viitoarele lucrări de specialitate ale doctrinei româneşti.
144
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Bibliografie selectivă 1. C. H. Appleton- Contencios administratif, Paris, 1969 2. J.M. Auby, R.D. Ader-Droit administratif , septieme edition, Precis Dalloz, Paris 1986 3. F. Baias, B. Dumitrache- Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Revista Dreptul nr.4/199 4. C. Bârsan, M. Gaiţă, M.M.Pârvicelu- Drept civil, dreptul real- Institutul European 1997 5. R. Bonnard- Precis elementaire de droit administratif – Troisieme edition, Paris 1940 6. I. Crutzecu, I. Vântu- Tratat de expropriere pentru cauză de utilitate publică, Bucureşti, 1931, Editura Voievodul Mihai 7. I. Filipescu- Domeniul public şi privat al statului şi unităţile teritorial administrative, Revista Dreptul nr.5-6/1994 8. L. Giurgiu- Consideraţii în legătură cu Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Revista Dreptul nr.2/1995 9. L. Giugiu- Domeniul public- Editura Tehnică, Bucureşti 1929 10. H. Guyard-La distinction du domaine public et du domain prive, These 11. C. Hamangiu, N. Georgean- Codul civil adnotat, Bucureşti vol.V 12. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. BăicoianuTratat de drept civil român, vol.II, Editura Naţională, Bucureşti 1929 13. M. Haurion- Precis de droit administratif et de droit public general a l’usage de l’etudiant, Edition 4 L. Laros, Paris 1901 14. A. de Lanbadere-Domanialite publique, propriete administrative et affectation, Revue de Droit Publique 1969 15. A. de Lambadere- Manuel de droit administratif, Paris 1988 16. A. de Lambadere- Traite elementaire de droit administratif, Paris 1970 17. I. Lucian-Drepturi reale, Editura Augusta, Timişoara 1997 145
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
18. G. Luţescu-Teoria Bucureşti 1947
generală
a
drepturilor
reale,
19. M. Monteil- Formation et evolution de la domenialite publique, These pour le doctorat, Paris 1932
20. Pop Liviu- Dreptul de proprietate şi dezmembrările sale- Lumina Lex Cluj-Napoca 1997
21. E. D. Tarangul- Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1944
146
Aurelian Burcu
147
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE NATURA CONCEPTULUI DE FINANŢE PUBLICE
148
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
MOTTO: „ … statul este o uniune de oameni liberi care se educă reciproc … transformând scopurile personale în scopuri generale, instinctul brutal în înclinaţie morală, independenţa naturală în libertate spirituală, astfel ca individul să se armonizeze cu viaţa colectivităţii şi colectivitatea să se regăsească în cugetul individual.” Karl Marx
Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de existenţa unei organizări de tip statal şi de folosirea banilor şi a formelor valorice de realizare şi repartiţie a produsului social. De la geneza primelor elemente de finanţe, în perioada destrămării comunităţii gentilice şi formarea orânduirii sclavagiste şi până în zilele noastre, finanţele nu au părăsit nici un moment scena istoriei, ele făcând parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. În toate comunităţile umane care au existat de-a lungul evoluţiei istorice a societăţii, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de origine economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social şi mai ales
a
venitului
naţional
în
strânsă
legătură
cu
îndeplinirea activităţii şi funcţiilor statului.73 Sfera
149
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
finanţelor diferă, însă, de la o orânduire la alta. Astfel în orânduirile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic – gentilică, sclavagistă şi feudală – ea este limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În societate capitalului finanţele au beneficiat însă de o largă dezvoltare, ca urmare a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a necesităţilor sporite de resurse băneşti ale statului. Sub
aspect
istoric
noţiunea
de
„finanţe
publice” a evoluat74, suportând de-a lungul timpului multiple
şi
profunde
transformări,
forma
actuală
impunându-se abia în prima parte a perioadei istorice contemporane când, în statele naţionale europene dezvoltarea aparatului de stat cuprinzând autorităţilor legislative,
executive
şi
judecătoreşti
a
determinat
creşterea amplorii fenomenului cheltuielilor publice, pentru a căror acoperire se aplicau impozite şi de taxe dar existând totodată – şi, de acum impunându-se tot mai mult – şi alte forme de „venituri publice”.
D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 5 74 Expresia „finanţe publice” a fost răspândită mai întâi în Franţa, presupunându-se că derivă din expresia latină „financia precuniaria” care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani. (G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2) 73
150
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Într-o primă variantă, doctrina franceză75 a finanţelor publice susţine că acestea sunt „diferite mijloace prin care persoanele publice – statul, comunele, instituţiile,
etc.
–
îşi
procură
resursele
necesare
îndeplinirii activităţii lor”. O altă caracteristică exprimată în literatura franceză de specialitate a explicat finanţele publice cu ajutorul categoriei „operaţiuni financiare”, determinate de aceeaşi necesitate a procurării de către stat şi celelalte necesare
colectivităţi activităţii
publice lor.
operaţiunilor
financiare
fundamentală
a
finanţelor
a
fondurilor
Autorul afirmă publice
băneşti
conceptului că
problema din
statele
contemporane este cuprinsă în următorul raţionament: „există cheltuieli publice care trebuie acoperite şi în acest scop trebuie stabilit cine să suporte aceste cheltuieli şi în ce proporţii”. În acest sens este de importanţă decisivă actul financiar de „repartiţie a sarcinilor băneşti între cetăţeni”76. Cu un conţinut de idei apropiat, însă într-o formulare originală, în literatura financiară din statul nostru s-a susţinut că „statul şi celelalte organizaţii publice sunt şi subiecte economice” şi că în această
E. Allix., Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris 1921, Ed. A. Rousseau, p. IX 76 G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2 75
151
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
calitate, ele desfăşoară o „economie financiară” care este „activitatea de procurare şi întrebuinţare de mijloace băneşti pentru acoperirea cheltuielilor lor colective”77. Conceptul finanţelor publice fundamentat pe necesitatea operaţiunilor financiare sau a economiei financiare a devenit tradiţional şi s-a păstrat în statele cu economia naţională liberal-capitalistă şi cu regim politic parlamentar democrat. Diferit de acest concept accidental în literatura de specialitate de la noi a fost expusă şi caracterizare a finanţelor ca fiind „relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului”78 şi care de fapt reiterează definiţia „finanţelor socialiste” ca „relaţii economice exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului social şi în primul rând a venitului naţional în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii”79. Conceptul
finanţelor
definite
ca
relaţii
economice este explicat susţinându-se că „existenţa [lor] este indisolubil legată de existenţa statului şi de
G. Leon, Elemente de ştiinţa financiară, vol. I, Cluj 1925, Tipografia Cartea Românească, p. 51; I. Gliga, Drept financiar, Ed. All, 1994, p. 12 78 I. Văcărel, F. Bercea; Gh. Biscticeanu, T. Stolojan, G. Anghelache, M. Bondar, T. Moşteanu, Finanţe publice, Ed. Didactică şi pedagogică, R. A. Bucureşti, 1992, p. 15 79 I. Văcărel, Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 9 77
152
Aurelian Burcu
folosirea
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
banilor
în
repartizarea
produsului
intern
brut”80. Dacă asocierea finanţelor cu statul reprezintă un element de constantă istorică şi doctrinară, în ceea ce priveşte, însă, atitudinea acestuia din urmă – a statului, deci – în utilizarea şi aplicarea procedurilor financiare, se poate remarca o evoluţie conceptuală de la neintervenţionism
(în
accepţiunea
clasică)
la
intervenţionism (accepţiunea modernă). Astfel accepţiunea clasică este legată de liberalismul
politic,
fiind
specifică
perioadei
de
dezvoltare economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în viziunea acesteia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul
laissez-faire,
laissez-
passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea
autorităţii
publice
care
ar
putea
perturba
iniţiativa particulară, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Rolul statului trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând apărarea ţării, întreţinerea relaţiilor diplomatice şi menţinerea ordinii interne, iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum. suportul
Concepţia în
teza
guvernului
potrivit
căreia
ieftin
îşi
progresul
găseşte social-
economic reclamă utilizarea venitului pentru dezvoltarea industriei şi comerţului în loc să fi irosit pentru 80
ibidem, p. 19
153
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cheltuieli neproductive. Taxele, impozitele şi celelalte modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuie astfel concepute şi reglementate încât să aibă un caracter
neutru,
fără
să
modifice
relaţiile
social-
economice existente.81 În perioada de după primul război mondial, locul statului neintervenţionist a fost luat însă de statul intervenţionist, care îşi lărgeşte, în mod constant, sfera preocupărilor, autorităţile publice având acum rol activ în
influenţarea
proceselor
economice,
cercetarea
evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor, când acestea se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea efectelor acestora, etc. În această accepţie modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor administrative ale statului ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în viaţa social economică, de exercitare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii societăţi. Şi, deşi continuă
să
finanţeze
şi
sarcinile
administrative,
sistemul de venituri – taxe, impozite – reprezintă un mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna statului
atât
pentru
a
„provoca
prin
incitare,
la
dezvoltarea economică (de ex: facilităţi pentru activităţile rentabile, majorarea impozitelor la agenţii marginali)”
A se vedea şi D. D. Şaguna, op.cit., p. 6; M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argouant, 1988, p. 19 81
154
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cât mai ales pentru a determina „o anumită egalizare a condiţiilor sociale (de ex: reducerea prin impozit a veniturilor mari, facilităţi pentru categoriile defavorizate, etc.)”82. Deşi
în
majoritate
doctrina
actuală
împărtăşeşte această opinie privitor la natura finanţelor publice, considerăm totuşi că s-ar putea contura şi un alt punct de vedere „contemporan”83 – să îi punem aşa – sau cel puţin viitor, pentru trasarea coordonatelor acestuia făcând apel la noţiunile de „impozit”, noţiune a cărei înţelegere ne va ajuta să percepem realitatea profundă şi originea unică ce determină variabilitatea tuturor relaţiilor sociale – inclusiv a celor de natură socială – şi a raporturilor juridica care le guvernează: omul.
D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 7; a se vedea în acest sens şi M. S. Minea, op.cit., p. 20-21 şi autorii acolo citaţi 83 Cu privire la optica actuală, „contemporană”, în literatura de specialitate (M. S. Minea, op.cit., p. 28 şi autorii francezi acolo amintiţi) se consideră că „miezul natural” al finanţelor publice „este alcătuit din patru componente principale: contextul economic intern, contextul internaţional, cadrul conceptual şi structurile internaţionale.”. Nu putem fi de acord cu această opinie pentru simplul motiv că în afară de „cadrul conceptual”, celelalte trei aşa-zis componente nu ţin nicidecum de logica internă, de esenţă, a noţiunii în cauză, fiind, de fapt, ori determinante exterioare (primele două mai ales), ori modalităţi de implementare în realitatea obiectivizată, social-materializată a ideii abstractizate, rod al minţii umane confruntate cu metafizica existenţei cotidiene. De aceea singur, cadrul conceptual cuprinde în sine natura intrinsecă a noţiunii şi, ca orice produs al omului, pentru a fi corect perceput trebuie analizat pornind de la chiar cauza primă care l-a determinat (omul însuşi) şi de la scopul care a motivat această cauză. 82
155
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Astfel
impozitul,
ca
realitate
în
planul
obiectivităţii practice a apărut încă din antichitate84, în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinat de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa
publică,
îndeplinind
atribuţiile
autoritare
de
conducere statală. De la chiar apariţia sa impozitul a fost conceput şi aplicat diferit, condiţionat de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman. În republicile greceşti, ca şi în statul roman erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate, şi de ordine publică, pentru construcţia
şi
înarmarea
corăbiilor
de
război,
construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală, temple, serbări religioase sau distracţii publice. Primele resurse folosite în acest scop erau cele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (minele de argint, carierele de marmură), dar cu timpul, o amploare şi o importanţă din ce în ce mai evidentă o dobândesc impozitele, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
84
A se vedea I. Gliga, op.cit., p. 111
156
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
În statul antic ateniana principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri, urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestora.85 În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost „tributum”. La început el era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunurile mobile. Concomitent cu tributum se percepea şi un impozit pe succesiuni, un impozit asupra vânzărilor de bunuri, unul pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit pe numărul sclavilor sau altul datorat de celibatari. Aceste impozite din statele atenian şi roman sunt dovezi reprezentative ale răspândirii şi diversităţii în antichitate a procedeului financiar de obligare a
A se vedea şi A. Wagner, Traité de la science des finances – histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913, p. 20-38 85
157
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
persoanelor fizice la plata impozitelor ca venituri ale statului. Pentru Evul mediu gama acestora este de asemenea largă şi variată, diferind de la un stat la altul condiţionată de dezvoltarea social-economică neunitară şi de concepţii sau tradiţii proprii. Astfel în Anglia, timp îndelungat impozitul principal era datorat de către proprietarii de pământ la început în raport de întindere şi ulterior în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie sau arendă. Concepţional, prin Magna Carta Libertatum din 1215 sa interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, sau impozite induse în preţul de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri. În Republica Florenţa din Peninsula Iberică, în perioada secolelor XII-XV exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza unei scări progresive, impozite pe succesiuni, pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Ulterior vechiul impozit pe venit a fost înlocuit cu cel denumit „estimo”, aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor care erau înscrise în „registro del estimo” pe baza 158
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
declaraţiilor contribuabililor, care, la rândul lor, după aproape trei secole de existenţă a fost modificat conform cerinţelor
de
impunere
a
averilor
mai
ales
ale
comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali. Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în Principatele Române, în primul rând prin numărul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul (aşezat ca „cislă” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”), văcăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul,
etc.,
şi
cărora
li
se
adăugau
dările
extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe torn a domnitorului,
ajutorniţele
şi
altele.86
Stabilirea
şi
încasarea acestor dări era, însă, de multe ori arbitrară şi abuzivă.87 Pentru perioada istorică a modernităţii, în condiţiile
dezvoltării
meşteşugurilor,
a
sporirii
manufacturilor şi a amplorii comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii numărului
şi
felului
impozitelor.
Aceasta
a
fost
determinată totodată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de administraţie şi justiţie precum şi pentru ordinea publică şi pentru întreţinerea A se vedea în sens C. Tăutu, Impozitele directe din România, Ed. Socce. et comp, Bucureşti, 1939, p.28-30 87 I. Gliga, op. cit. p. 113 86
159
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
armatei. Exemplul cel mai grăitor în acest sens l-a constituit
Franţa,
aici
monarhii
păstrând până
la
revoluţia din 1789 dreptul de a institui impozite şi în consecinţă categoria acestora începea cu impozitul „la taille” în varianta reală – datorată de proprietarii de terenuri – şi personală – impusă asupra veniturilor cetăţenilor –, căruia i se suprapunea impozitul pe a douăzecea parte din venit ce a fost sporit apoi la a zecea parte, capitaţia, datorată de toţi cetăţenii în cuantum bănesc diferenţiat în raport de rangul social, „patenta” monarhică, reprezentând ¾ din taxa plătită corporaţiilor la eliberarea autorizaţiilor comercianţilor pe cont propriu, impozitul pe vânzarea sării, a tutunului, a băuturilor, cel perceput la tranzacţii de bunuri, impozitele pe timbru, precum şi o gamă multiplă de taxe. În
perioada
contemporană,
exercitarea
dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative – de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele, fapt ce le-a determinat să eludeze de mai multe ori
principiul
„consimţământului
contribuabililor”
(statornicit prin reforma Adunării Constituante în urma revoluţiei franceze de la 1789 şi cuprins în constituţia din
1793)
prin
aplicarea
prezumţiei
că
acesta
(consimţământul, deci) a fost exprimat prin chiar votarea legilor de către reprezentanţii lor în parlament. 160
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Din evoluţia modernă a impozitelor sunt remarcabile
în
deosebi
impozitele
pe
venituri
reglementate în primele decenii ale secolului al XX-lea în Franţa, Italia, România şi alte state europene, pornind de la concepţia engleză de prestabilire a unor categorii de
venituri
denumite
cedule
pentru
veniturile
proprietăţilor agricole, ale proprietăţilor clădite, ale valorilor mobiliare (dividende, dobânzi, anuităţi, etc.), beneficiilor
comerciale
şi
industriale,
salariilor,
veniturilor profesionale şi altor venituri. În toate statele contemporane sistemele fiscale au evoluat cuprinzând tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau monopoluri fiscale pentru vânzarea tutunului, alcoolului, etc., taxe de timbru, taxe vamale, contribuţii adiţionale.88 Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul şi chiar condiţiile perceperii practice au oferit posibilitatea deducţiei unor concepţii despre acestea, marcate de teorii doctrinare (care justifică necesitatea şi rolul acestora), precum şi de maxime
sau
principii
referitoare
la
stabilirea
şi
încasarea lor. Din condiţiile perceperii celui mai important dintre impozitele statului roman antic – „tributum” –, faptul că la început el era datorat şi plătit numai de 88
ibidem, p. 114
161
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
persoanele cucerite şi reprezenta „nota captivitatis” – adică semnul supunerii acestora –, exprima una dintre concepţiile primare potrivit cu care obligaţia de a plăti impozite era dezonorantă pentru cetăţenii liberi. Tot o concepţie primară a fost exprimată la începutul Evului mediu
de
condiţiile
încasării
impozitului
francez
denumit „ajutor”, deoarece era plătit de cetăţeni, la cererea
regelui,
pentru
acoperirea
unor
cheltuieli
publice. Mai aproape de zilele noastre s-au exprimat şi alte opinii cuprinse în teorii precum cea a echivalenţei impozitelor sau teoriile cu argumentaţie de natură financiară. De fapt problema care se pune gravitează în jurul interogaţiei asupra temeiului în baza căruia statul îşi stabileşte şi reglementează sistemul de impunere financiară, fiind conturate mai multe puncte de vedere, pe care spiritul de ordine şi disciplină didactică le-a grupat în 6 mari teorii89:
1) Teoria organică – teoretizată de gânditori de frunte ai filozofiei germane clasice: Hegel, Fichte, Schelling. Potrivit acestora „statul s-a născut din însăşi natura omenească”, iar dreptul de impunere este „un produs
necesar
dezvoltării
istorice
a
popoarelor”,
A se vedea şi D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 134-135 89
162
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
deoarece toate popoarele trăiesc organizate în „viaţă de stat şi toate statele pentru garantarea existenţei lor au nevoie de exercitarea acestei prerogative, a acestui drept”. Scopul acestui demers este tocmai constituirea de
fonduri
băneşti
necesare
menţinerii
organizării
statale, însă, în plus, „scopul fiind absolut necesar, se impune ca şi mijlocul pentru realizarea lui să fie imperativ”90.
2) Teoria sociologică – conform căreia statul este
considerat
un
„stăpân
absolut”,
născut
din
frământările organizărilor sociale şi reprezentând „forţa brutală” a minorităţii organizate pentru a se impune împotriva majorităţii stăpânite. Deţinătorul puterii nu este legat de vreun drept, căci însăşi voinţa lui capricioasă
face
dreptul,
determinând
normele
de
conduită socială. Odată cu apariţia unei puteri publice deosebite de majoritatea socială, odată cu crearea unui aparat public complicat, a apărut şi necesitatea de a crea mijloace de întreţinere şi funcţionare. Aceasta a determinat instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea unor mijloace băneşti. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţii din partea cetăţenilor – impozitele. Acestea erau complet necunoscute societăţii gentilice. Pe măsura propăşirii civilizaţiei nici ele nu mai 90
ibidem, p. 134
163
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ajung astfel încât statul este determinat să „emită poliţe asupra viitorului, să contracteze împrumuturi, datorii publice, etc.”91.
3) Teoria contractului social – avându-l ca reprezentat de seamă pe J.J. Rousseau, consideră că statul s-a născut în baza unui contract: oamenii liberi sau înţeles la un moment dat să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună individualităţile contractante. Scopul unei asemenea înţelegeri fiind asigurarea şi apărarea intereselor individuale; cetăţenii renunţă astfel, de bună voie, la o parte din libertăţile lor, făcând totodată şi sacrificii de ordin material (impozite) în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Dreptul de impunere apare deci ca rezultat direct al acestui „contract” între stat şi contribuabili (cetăţeni).
4) Teoria echivalenţei – numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor, a fost fondată de A. Smith şi continuată apoi de Montesquieu caută baza de justificare
a
impozitelor
în
serviciile
şi
avantajele
realizate şi garantate de stat. Acesta stabileşte cota de impunere a supuşilor în raport de avantajele create, dând în acelaşi timp şi măsura acestora în raport de mărimea serviciilor şi avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi mai ridicate. Impozitul este în fapt „o porţiune pe care o dă fiecare cetăţean din 91
ibidem, p. 135
164
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau pentru a se folosi de ea”. Potrivit acestei concepţii, impozitele se confundă cu taxele, deşi dacă primele ar fi într-adevăr echivalente, ar trebui să se comensureze în mod just stabilirea şi perceperea lor. Practic, însă, este imposibil de determinat pentru fiecare cetăţean în parte de ce anume avantaj sau serviciu se bucură în organizarea de stat. De exemplu în condiţiile în care învăţământul este obligatoriu, la constituirea fondurilor pentru finanţarea lui contribuie toţi, persoane fizice şi juridice, însă de acest avantaj social beneficiază numai familiile care au copii.
5) Teoria siguranţei – după care impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţa şi bunurile cetăţenilor. Ea se înrudeşte cu cele două teorii anterioare prin chiar esenţa lor comună: contractul între cetăţeni şi stat. Statul, pe de o parte, asigură viaţa şi bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte plătesc un impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei oferă în acelaşi timp şi măsura impozitelor, întrucât mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi de valoare bunurilor pe care le posedă. Această concepţie a fost puternic influenţată de doctrina fiziocrată şi de ideile liberalismul care atribuiau statului rolul de „paznic de noapte”, de protegiuitor al drepturilor şi garant al siguranţei publice. 165
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
6) Teoria sacrificiului – numită şi a datoriei sau solidarităţii, justifică raţiunea impozitului prin însăşi natura statului, în sensul că acesta este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare
socială
bazată
pe
voinţa
declarată
a
cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel cei care vor recunoaşte că viaţa socială, în complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să recunoască şi dreptul de impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat. Colectivitatea,
toţi
cetăţenii,
provoacă
o
serie
de
cheltuieli pe care statul este obligat să le organizeze şi, prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei care le lucrează. De aici impozitul apare nu ca un contraserviciu special pentru anumite servicii sau avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltarea a întregului social căruia îi aparţin. În acest sens datoria de contribuţie este analoagă cu datoria de cetăţean. Tot în această ordine de idei, a conturării naturii proprii conceptului de impozit semnificative ni se par – dincolo de concepţiile şi teoriile filosofice – anumite definiţii date acestuia în literatura juridică şi economică. Astfel s-a afirmat că „impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să 166
Aurelian Burcu
acopere
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cheltuielile
de
ansamblu
ale
acestuia”92
reprezentând o „prestaţie pecuniară impusă cetăţenilor în scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”93 sau, respectiv o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil care este datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin şi pentru bunurile pe care le posedă94. Dincolo însă de această varietate a modalităţilor de exprimare, primordial se consideră a fi caracterizarea lui ca „un procedeu de repartizare a creanţelor
bugetare
între
cetăţeni,
în
funcţie
de
facultăţile lor contributive”95 aspect ce se regăseşte şi în principiile sau maximele fundamentale ale impunerii, statornicite de economistul Adam Smith şi îmbrăţişate apoi de doctrina financiară:96 • Maxima trebuie
de să
justiţie: „cetăţenii fiecărui stat contribuie
la
cheltuielile
guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului.” • Maxima de certitudine: „impozitul trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă,
A. Wagner, Traité de la science des finances, Paris, 1909, p. 351 G. Jèze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929, p. 326 94 M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonant, 1998, p. 108 95 D. D. Şaguna, op.cit., p. 113 92 93
167
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabili ca şi pentru orice altă persoană.” • Maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebui pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului.” • Maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil, faţă de
ceea
ce
urmează
să
intre
în
trezoreria
statului”97. O altă parte doctrinei însă a găsit ca valabile şi caracteristice şi alte principii, precum: principiul politicii financiare, al egalităţii prin impozit sau cel al politicii economice.98 Dincolo însă de această întreagă varietate de concepţii, dincolo de multitudinea formelor de exprimare a realităţii ce conturează natura intrinsecă a instituţiei impozitului, o idee străbate ca un fir roşu întreaga materie, dovedind încă o dată acea unitate de simţire şi gândire ce îi leagă pe indivizii aceleiaşi specii. Şi această idee porneşte de la premisa că statul (indiferent cum ar fi luat naştere) este o entitate aparte, distinctă de colectivitatea
umană
(popor,
naţiune),
care
se
A se vedea E. Allix, op.cit., p. 369-370 A se vedea pentru detalii şi L. Trobatos, Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz, p. 506-507 98 Pentru detalii a se vedea M.S. Minea, op.cit., p. 110-111 96 97
168
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
supraordonează
acesteia
şi
în
acest
sens
fiind
deţinătorul unei voinţe proprii dobândeşte posibilitatea de a beneficia de anumite drepturi (prin diverse mijlocare, aici opiniile variind cel mai mult: de la acord de voinţe sau contract, la manifestări unilaterale exorbitante atunci când îşi impune autoritatea prin instituirea unui sistem de drept care să reflecte însăşi voinţa sa). În
ceea
ce
ne
priveşte
considerăm
că
problema ar trebui pusă cu totul altfel, în sensul că prea puţină importanţă are originea statului. Într-adevăr, fie că a apărut printr-un acord de voinţă al indivizilor (teoria contractului social) sau pur şi simplu „ca urmare a frământărilor sociale” (teoria sociologică), cert este că a cunoscut şi cunoaşte o continuă evoluţie în sensul unei transformări calitative, de esenţă, căci la urma urmei, chiar dacă nu s-a născut „din însăşi natura omenească” – aşa cum susţineau filosofii germani, promotori ai tezei organice –, este de domeniul evidenţei, credem, că el ţine totuşi de condiţia umană, ea însăşi aflată într-o continuă metamorfozare. Astfel o scurtă privire retrospectivă asupra istorie ne arată că acum nu mai departe de 2.000 de ani, oamenii nici măcar nu îşi conştientizau acest statut, de om, şi, ca urmare instituţia sclaviei era 169
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
considerată un aspect firesc, ţinând de logica naturală a lucrurilor. Abia ideile iluministe, puse în practică prin Revoluţia franceză din 1789, au trezit pe retina conştiinţei umane imaginea libertăţii, a egalităţii, a fraternităţii ca şi principii, ca şi valori ţinând de chiar esenţa omului. El se simte acum liber să se manifeste, liber să-şi exprime voinţa proprie; dorinţa de a acţiona îşi găseşte sălaşul în sufletul său şi privirea minţii se înalţă spre orizonturile cugetării. Însă nu este acea cugetare seacă, rece şi distantă specifică filosofiei antice şi nici a cea sufocată de obscurantismul misticii medievale. Ci este cugetarea emancipată de sub tutela preconcepţiilor
şi
descătuşată
din
lanţurile
superstiţionalităţii. Spiritul se poate exprima liber şi, mai mult, el poate experimenta la nivel cognitiv transcendenţa lumii obiective şi extrage din metafizica lucrurilor însăşi esenţa legilor universale, a principiilor ce guvernează totul, de la firul de iarbă la mecanica cerească. De aceea el începe să înţeleagă acum raţiunea ideii de a fi, începe să se cunoască pe sine mai întâi privind în jur, iar apoi în chiar plenitudinea interiorului său şi astfel să perceapă unitatea conceptuală şi de esenţă ce străbate ca un fir roşu întreaga logică existenţială a vieţii. Acum principiul egalităţii se simte chemat la manifestare în chiar realitatea obiectivă la 170
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
nivel social, căci individul realizează acum că este doar o formă de manifestare a Universului, o prelungire a fiinţei acestuia, o picătură în Marele Ocean al Vieţii, iar Viaţa este unică şi picăturile îngemănate în seva fluidului ei. Fraternitatea se impune ca principiu guvernator şi ca bază a noii structuri sociale. Individul realizează că destinul său depinde de destinul celorlalţi, că libertatea absolută de care beneficiază prin chiar natura sa de om, trebuie să fie guvernată de ideea responsabilităţii. El simte că e o fiinţă socială, căci lumina cunoaşterii îi demonstrează ea însăşi cât nevoie are de seamănul său. Dar în egală măsură îşi de seama că scopul suprem al fiecărui om e fericirea – iar fericirea nu se poate obţine decât alături de ceilalţi. Iată cum, fericirea sa devine, de fapt, fericirea tuturor şi scopul său suprem este acela de a contribui la obţinerea acesteia. De aceea ideea de comunitate îşi face intrarea în lume; comunitatea în care indivizii liberi, egali, uniţi în cuget şi simţire, trăiesc la un loc prin acordul voinţei lor suverane, înţelegând că aceasta este modalitatea cea mai eficientă de a da curs liberei manifestări a trăirii în eternitate. De acum se tinde la un sistem de norme bazat pe recunoaşterea primordialităţii dreptului la fericire al fiecărui individ, drept care este garantat şi aplicat de însăşi ordinea internă a comunităţii, ordine ce 171
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
îşi are originea în chiar sistemul valoric al conştiinţei umane. În aceste condiţii statul ne apare cel mult ca un organism dar care îşi pierde voinţa proprie de acţiune, căci el se transformă din „stăpân absolut” care face regulile jocului şi guvernează întreaga paletă de interese ale societăţii, într-un mandatar al voinţei colective, căci acum suveranitatea aparţine poporului şi el
se
manifestă
prin
intermediul
acestui
„aparat
administrativ” numit stat. Funcţia acestei instituţii se transmută din „guvernare” şi „conducere” în „gestionare” şi „administrare”. Este sensul spre care duc toate prevederile constituţiilor moderne. Şi, deşi procesul de „iluminare” a omului (luat individual) şi de transformare a societăţii, ca şi entitate colectivă, în direcţia comunicării ei se desfăşoară relativ lent (iată, au trecut peste 200 de ani de la Revoluţia franceză şi de la adoptarea „Declaraţiei drepturilor omului” – dar, la urma urmei cât valorează aceştia în realitatea istoriei?), totuşi se simte din ce în ce mai pregnant afluxul metamorfozării realităţilor prezente în spiritul acelor idei inovatoare. Păşind încet pe drumul evoluţiei, descoperim dimensiuni tot mai profunde şi mai complexe ale vieţii şi fiecare dintre ele contribuie într-o măsură cât mai mică la apropierea noastră de sursa tuturor lucrurilor, de cauza cauzelor. Şi aceasta 172
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
pe măsura dezvoltării şi ascensiunii în cunoaştere; căci informaţia există pretutindeni – totul e, în fapt, informaţie
–
dar
ea
trebuie
pătrunsă,
înţeleasă,
conştientizată. Astfel asistăm în prezent la o tot mai accentuată emancipare a individului manifestată printro tendinţă de recunoaştere a unităţii, a „fraternităţii” dintre oameni – nu mai contează culoarea pielii, limba, sexul, gradul de civilizaţie, cultura de care aparţine, sau mentalitatea, etc. –, sau dintre aceştia şi animale – se recunosc drepturi ale animalelor specifice oricărei fiinţe printre care dreptul la fericire, la viaţă, al afecţiune şi ocrotire sunt cele mai importante. De asemenea se conştientizează din ce în ce mai plenar legăturile strânse dintre om şi Univers manifestat prin variatele modele de fiinţare
prezente
în
sânul
naturii,
dintre
toate
componentele acestei naturi – între care omul e doar o mică parte – şi care sunt atât de dependente unele de altele, trăind în mari familii, sisteme organice pe care leau numit biotipuri, biocenoze, ecosisteme. Se produce astfel, treptat, treptat acel proces asemănat unei „revoluţii genetice în sufletele şi în minţile oamenilor” 99, proces numit responsabilizare. În aceste condiţii accentul cade în primul rând pe individ, dar ca factor decisiv de modelare, 99
I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional
173
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
perfect responsabil pentru destinul şi condiţia semenilor săi şi a tuturor fiinţelor. De aceea interesele individuale nu au valoare decât dacă se pun în slujba intereselor colective. De aceea aportul financiar – impozitul, deci – ne e decât una dintre modalităţile prin care omul slujind unei valori – binele colectiv – îşi descoperă şi manifestă, de fapt, adevărata sa valoare. Este, altfel spus, o acţiune de caritate la nivel social şi care foloseşte nu doar unuia sau altuia ci tuturor, după principiul „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” – dar nu după cele personale, ci după acele necesităţi ale comunităţii, căci ea, comunitatea este cea care veghează şi garantează îndeplinirea dezideratului de mai bine al tuturor, conform principiului „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. În aceeaşi ordine de idei, vedem, deci, că finanţele publice se prezintă ca o sumă de operaţiuni financiare necesare satisfacerii nevoii de mai bine al comunităţii omeneşti, iar contribuţiile băneşti ce se aduc
la
colectivă acţiune
constituirea
lor
a
individuale
voinţelor
unitară,
reprezintă
responsabilă,
o
manifestare
armonizate
conştientă
şi
într-o liber
consimţită, fiind percepută ca o datorie ce derivă din chiar demnitatea fiinţei umane, ca o entitate-membră a unei colectivităţi.
174
Aurelian Burcu
175
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice B IBLIOGRAFIE
1.
M.S. Minea – Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonaut, 1998
2.
A. Wagner – Traité de la science des finances-histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913
3.
C. Tăutu – Impozitele directe din România, Ed. Socec et comp., Bucureşti, 1939
4.
D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I-II
5.
E. Allix – Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris, 1921
6.
El. Trobatos – Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz
7.
F. Bercea, I. Văcărel şi colect. – Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992
8.
G. Jèze – Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929
9.
G. Leon – Elemente de ştiinţă financiară, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj-Napoca, 1925
10. I. Gliga – Drept financiar, Ed. All, 1994 11. I. Văcărel – Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 12. I.G.
Sion
–
Ecologie
şi
drept
internaţional,
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
176
Ed.
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
DESPRE FUNCŢIONARUL PUBLIC
177
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Statul judeţul şi comuna au luat fiinţă (sau cel puţin fiinţează) pentru a asigura membrilor societăţii apărarea
vieţii
teritoriului,
şi
bunurilor
satisfacerea
acestora,
necesităţilor
de
apărarea instruire,
cultură, sănătate a populaţiei şi asigurarea fondurilor necesare judeţului,
bunei
funcţionări
comunei
şi
a
a
organelor
instituţiilor
statului,
publice
de
învăţământ, cultură, sănătate etc.100 pentru realizarea acestor sarcini se înfiinţează – de către stat şi unităţile administrativ-descentralizate – o serie de organisme care au menirea (obligaţia) de a le pune în practică, în favoarea şi pentru întreaga populaţie, organisme care prin chiar natura lor desfăşoară în acest sens o activitate continuă şi ritmică după un program [pre-] stabilit şi adus la cunoştinţă publică, fiind încadrate cu personal de specialitate şi dotate cu funcţii publice. Cu privire la noţiunea de „funcţie publică”, sa precizat că ea reprezintă „acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, deci cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi ritmic, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român – partea generală, Ed. All, 1996, p. 131
100
178
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
ale societăţii”101 sau, într-o altă accepţie: „situaţia juridică a persoanei fizice – investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex [al raportului] dintre persoana fizică respectivă şi organul care a investit-o”102.
Această
persoană
poartă
numele
de
„funcţionar public”, noţiune definită pentru prima dată la noi, în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 – unul dintre primele statute ale funcţionarilor publici din Europa – care, în art. 1 prevedea: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil şi eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi comunale”. Această definiţie a fost aspru criticată la vremea respectivă atât de P. Negulescu103, cât şi de J. Vermeulen104. Încercând o altă definiţie, prof. P. Negulescu arăta că „funcţionarii publici sunt acei cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi în
idem, p. 160 A. Iorgovan, Drept administrativ. Funcţia publică, Ed. Aetami, Bucureşti, 1994, p. 313 103 P. Negulescu, tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. I, p. 540 101 102
179
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
mod legal cu atributele funcţiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic”, iar A. Teodorescu persoana
susţinea care,
că
în
„funcţionarul
schimbul
unei
public
este
remuneraţii
îndeplineşte sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea
unui
serviciu
public
depinzând
de
autoritatea administrativă a statului, judeţului sau comunei”105. În literatura juridică română dinainte de revoluţie noţiunea a cunoscut şi alte încercări de sintetizare cum r fi cea a prof. A. Iorgovan, care vedea în funcţionarul public „persoana fizică investită în mod legal prin actul de voinţă unilaterală a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii de stat în vederea realizării competenţei organului din structura căruia face parte funcţia
respectivă”106.
Rămânând
tributare
unor
concepţii învechite, ce nu mai corespund prezentului socio-istoric şi nici realităţii relaţiilor interumane, alte opinii
doctrinare
au
continuat
să
definească
J. Vermeulen, Studiu critic al atribuţiilor prefectului în legea pentru unificarea administrativă, Revista de drept public, nr. 1/1927 105 A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1943, p. 257 106 A. Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1989, p. 224 104
180
Aurelian Burcu
funcţionarul
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
punând
accent
în
continuare
pe
„îndeplinirea unei funcţiuni de stat”, precizându-se că „funcţiunea de stat are o existenţă continuă deoarece însăşi activitatea organului administraţiei publice are acest
caracter”
şi
că
„unele
fapte
administrative
exercitate cu caracter intermitent, cum ar fi, de exemplu efectuarea
unei
expertize,
chiar
dacă
realizează
atribuţiile unui organ al administraţiei publice nu constituie o funcţiune de stat”107. Decurgând de aici şi esenţial s-a subliniat a fi faptul că trebuie făcută clară şi necesară distincţia între noţiunea de funcţionar public al administraţiei şi cea de funcţionar public în concepţia dreptului penal, unde sunt consideraţi funcţionari chiar şi acele persoane care nu au o învestitură legală sau care nu au nici un fel de învestitură, consacrându-se astfel teza funcţionarului de fapt. Într-o opinie această „teorie nu poate fi primită deoarece s-ar da astfel forţă juridică actelor efectuate de către persoane fizice din afara organelor administraţiei publice. Această teză care se bazează pe principiul << eror comunis facit jus>> dacă ar fi acceptată ar însemna o transplantare în dreptul administrativ a teoriei din dreptul civil cu privire la << negotiorum gestor>>” ceea ce nu ar putea fi acceptat.108 I. Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p. 48 108 idem, p.48 107
181
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Într-o
altă
opinie,
împărtăşindu-se
de
principiu ideea că „quod nullum est ab initio, nulus producti effectus” ca regulă de bază, totuşi, la fel ca şi în domeniul dreptului civil, şi în raporturile administrative această normă trebuie nuanţată şi interpretată în conformitate cu interesul ce urmează a fi satisfăcut în cadrul raporturilor sociale, la un moment dat.109 Astfel, viaţa a demonstrat că sunt situaţii – mai ales în administraţia modernă, care „este atât de mult solicitată public şi pe aceeaşi măsură birocratizată, deşi ştiinţele de raţionalizare a administraţiei s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani”110 – în care ilegalitatea învestiturii cu greu poate fi – dacă poate fi – imputată cuiva. Chiar şi dacă ar putea, trecând mai departe la aplicarea principiului în discuţie şi anularea actelor în cauză, de multe ori se ajunge practic la crearea unui rău şi mai mare. De exemplu anularea unui certificat de căsătorie pentru simplul motiv că delegatul stării civile care a oficiat căsătoria n-a fost investit legal, după ce a avut loc nunta şi toate cele consecutive unui asemenea eveniment, după ce au apărut probabil şi copii este desigur, prea mult. Tocmai de aceea legiuitorul nostru a
A se vedea cu privire la această problemă şi I. Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 176, precum şi P. Negulescu, op.cit., p. 433, R. Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi pedagogică, 1970, p. 178 110 A. Iorgovan, op.cit., p. 316 109
182
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
găsit de cuviinţă să consacre în materia stării civile teoria funcţionarului de fapt, conform art. 2 din Decretul
nr.
278/1960:
„Înregistrările
făcute
în
registrele de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea în realitate această calitate.” Pot fi date şi alte exemple, unele chiar în domeniu şi situaţii pentru care nu există un text de genul celui de mai sus, motiv pentru care s-a propus, de lege ferenda, soluţionarea unor asemenea situaţii printr-un text expres, cu valoare de principiu, care să fie inclus fie în viitorul Cod administrativ, fie în Statutul funcţionarului public.111 Din păcate însă noul Statut112 nu a dat curs unei astfel de invitaţii, iar de un Cod administrativ nici nu poate fi vorba încă. Însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că în alte ramuri – civil şi, mai ales muncii – s-au impus o serie de principii pentru situaţii oarecum similare, cum ar fi: principiul validităţii în drept, principiul salvgardării actului, sau principiul importanţei principale. În aceste condiţii
subscriem
opiniei
formulate
în
doctrina
contemporană că „în mod corespunzător, asemenea principii ar trebui să se extindă şi în activitatea A. Iorgovan, op.cit., p. 317 L. 188 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. partea I, nr. 600/8 decembrie 1999
111 112
183
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
administraţiei publice, pentru a evita producerea unor traume
psihice,
a
unor
veritabile
drame
umane.
Administraţia este chemată să presteze servicii publice şi
lucrul
acesta
trebuie
să-l
facă
administratorul
competent, în condiţiile legii, dar când acesta nu a fost investit şi s-a manifestat public ca unul regulat investit este excesivă măsura anulării actelor.”113 În dreptul francez şi în doctrina comparată sa preluat şi încetăţenit de la început această noţiune a „funcţionarului
de
fapt”114
şi
în
plus,
sfera
„funcţionarului public” este mult mai largă, apropiată de aceea din dreptul nostru penal, cuprinzând „pe toţi muncitorii salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele publice sau private ale administraţiei”115. În
ceea
ce
ne
priveşte
considerăm
următoarele: –
legislaţia penală (şi, în speţă Codul penal)
reglementează realitatea dură a vieţii, partea neagră a raporturilor inter-umane şi având în vedere asprimea sancţiunilor (spre deosebire, de exemplu de cele din civil, muncii sau administrativ) noţiunile cu care se lucrează trebuie să fie exprese, limitative şi minimale. Dar Codul penal defineşte funcţionarul public ca fiind idem p. 317 A se vedea art. 175 – în „Code administratif”, Dalloz, Paris, 1985, p. 978 115 I. Nedelcu, op.cit., p. 49 113 114
184
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
„orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ de stat, instituţii de stat, întreprinderi sau organizaţii de stat, organizaţii publice sau orice alte organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”116. În plus, se prevede la art. 147 al. 2 că „sunt asimilaţi cu funcţionarii persoanele care
îndeplinesc
o
însărcinare
în
serviciul
unei
organizaţii din cele prevăzute la al. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. –
Or, dacă aceste condiţii sunt minimale (şi
sunt minimale pentru că, aşa cum ştim, răspunderea funcţionarului public e mai aspru sancţionată decât a unui simplu funcţionar şi tocmai, spre a nu se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor persoanei, omului care exercită aceste însărcinări, s-a urmărit determinarea, limitarea, minimalizarea agravantelor altfel spus s-a urmărit stabilirea conţinutului strict şi minimal al conceptului de „funcţionar public”, limitarea lui cât mai mult posibil) dacă mai jos de ele nu se poate restrânge (fiindcă am ieşi din domeniul realului la nivelul raporturilor sociale) sfera noţiunii în discuţie, cum poate cineva să spună că în dreptul administrativ noţiunea de funcţionar public are o accepţiune mult mai restrânsă? 116
Cod penal, art. 145 şi 147
185
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Oare nu vorbim aceeaşi limbă? Oare cuvintele înseamnă ceva pentru unii şi altceva pentru alţii? Sau poate considerăm că un concept este liber să aibă câte un înţeles (sau poate chiar mai multe!) pentru fiecare domeniu al vieţii. Dacă înmulţim numărul domeniilor cu numărul conceptelor vedem ce haos se creează; vedem că fiecare, de fapt ar putea să înţeleagă ce vrea, să considere valabilă varianta care îi convine – şi atunci la ce ne mai foloseşte limbajul? Ca să ne punem singuri o piedică suplimentară în cale comunicării, a înţelegerii? … Credem că nu! Şi tocmai de aceea noţiunea de „funcţionar public” este aceeaşi în toate domeniile dreptului şi astfel trebuie şi percepută. – penal
De aceea considerăm că domeniul dreptului
trasează
condiţiile
minime
de
definire
a
conceptului în discuţi şi care trebuie preluate (şi chiar îmbogăţite, în sensul lărgirii sferei potrivit şi cu alte raporturi specifice) de dreptul administrativ. În acest sens împărtăşim, deci opinia doctrinei franceze care, se pare (şi nu numai că se pare dar) este mult mai matură, reuşind să surprindă realitatea în esenţa sa profundă şi unitară,
de
ansamblu
fără
a
se
opri,
asemenea
legiuitorului nostru la formalism de ramură. –
Căci acest legiuitor – român deci – prin chiar
edictarea Legii privind Statul funcţionarilor publici a 186
Aurelian Burcu
restrâns
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
nepermis
„înţelepciunea” concept,
de
unui
intrând
–
mult legiuitor)
pare-se,
(pentru
„lumina”
conţinutul ori
şi
acestui
necunoscând!
–
semnificaţia unor noţiuni elementare ale domeniului în discuţie. Astfel în primul rând „administraţie” provine din latinescul „administer” şi care înseamnă „agent”, „ajutător”, „servitor”, „instrument” – şi de aici şi „minister” (servitor, îngrijitor) cuvânt compus din unirea termenilor „minus” (minor, mai puţin) cu „ad” – prepoziţie semnificând ideea de inferioritate, în opoziţie cu „magister” (provenit din „magis” = mai mult) şi denumind şeful, superiorul, cel care comandă. Apoi funcţionarul este „cel care exercită o funcţie”, dar nu o funcţie în sensul de putere, de autoritate, cum greşit s-a spus, ci în sensul de slujire, de supunere, pentru că el este un „lucrător” în cadrul administraţiei, ea însăşi – aşa cum am văzut – fiind doar un instrument de slujire. De slujire a cui? A „publicului”, a interesului, a binelui tuturor, colectiv – la nivel de comunitate – dar şi personal, la nivelul fiecăruia în parte şi în limitele determinate tot de binele comun. De aceea ar trebui – credem – să se înţeleagă prin „funcţionar public” acea „însărcinare” (exprimarea fericită aparţine Codului penal) prin care i se atribuie unei persoane responsabilitatea slujirii binelui colectiv. De aceea nu importă dacă este sau nu învestit legal, etc. 187
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
Ceea ce contează e faptul că în mâinile sale se află la un moment dat posibilitatea gestionării intereselor sociale de care
depinde
starea
de
bine
a
individului
şi
a
colectivităţii. Mergând pe această linie de gândire ne pronunţăm întru totul pentru existenţa conceptului de „funcţionar
de
fapt”,
subliniind
necesitatea
depersonalizării şi depotenţializării acestei funcţii (în sensul lipsirii ei de putere). Funcţionarul public nu îşi exercită atribuţiile beneficiind de vreo „putere publică” aşa
cum
se
administrativă.
vehiculează Puterea
mereu
aparţine
în
poporului
doctrina care
o
exercită prin intermediul statului. Ar trebui să ne fie clar, că, în realităţile moderne statul nu se poate prezenta decât ca un instrument de manifestare a voinţei colectivităţii. Voinţa şi decizia aparţin individului, care este acum conştient de necesităţile sale şi de necesităţile celorlalţi, fiind în acelaşi timp tot mai responsabil pentru respectarea şi îndeplinirea lor. Statul doar gestionează la nivel de societate punerea în practică, satisfacerea obiectivă a aspiraţiilor de mai bine, individuale şi colective. De aceea el îşi crează o instituţie, un organism de deservire a individului, a omului în sine ca membru al unei comunităţi (nu trebuie
să
cădem
în
greşeala
de
a
limita
sfera
beneficiarilor la cetăţeni, căci însăşi instituţia cetăţeniei
188
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
o considerăm deja desuetă117) pe care îl denumeşte „administraţie” şi care nu poate avea nici o „putere” pentru că însuşi statul nu are o putere a sa proprie. De aceea, salutăm formularea legiuitorului constituant, care a folosit conceptul de „autoritate”, dar prin aceasta nu trebuie să înţelegem vreo supremaţie a funcţiei (şi cu atât mai mult a persoanei), căci singura supremaţie aparţine voinţei colective a societăţii, statul fiind doar organismul care recunoaşte această voinţă şi i se subordonează
ei,
punând
în
practică
dezideratele
acesteia prin aparatul administrativ, astfel de două ori subordonat: voinţei (deciziei poporului) şi directivelor statale, toate acestea având ca unic obiectiv coordonarea tuturor activităţilor în scopul satisfacerii într-o cât mai mare măsură a binelui colectiv şi individual.
Ni se pare dacă nu paradoxal, cel puţin aberant de lent procesul de adaptare a mentalităţii legiuitorului român la realităţile moderne în ceea ce priveşte anumite aspecte de organizare a comunităţii umane şi de înţelegere a conceptelor de stat, popor, societate, putere, administraţie, cetăţenie, etc., fapt ce se deduce cu uşurinţă din chiar reglementările – atât de conţinut cât şi de formă – ale legii fundamentale: Constituţia. Şi încă o dată, surprinzător, în condiţiile progresului, a evoluţiei acestor concepte la nivel internaţional, noi în loc să ne străduim – măcar – să ţinem pasul cu prezentul istoric – ce să mai vorbim de eventuala încercare de a depăşi condiţia acestui prezent –, vrem cu tot dinadinsul să mergem înapoi, spre tenebrosul Ev Mediu feudal, atunci când întreaga omenire e deja demult cu un pas în mileniul trei. Semnificativ în acest sens, este modificare recentă a definiţiei cetăţeniei considerându-se că nu era suficient conceptul de „apartenenţă” a individului la Statul român (Sic!), ci se simţea acut nevoia unei „legături” (a se vedea textul legii) ce ne aminteşte de medievala înrobire a ţăranului român!
117
189
Aurelian Burcu
–
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
În aceste condiţii, bazându-ne şi pe cele
expuse anterior, considerăm că L 188/1999 ar fi fost mai
corect
să
poarte
denumirea
de
„statul
unor
funcţionari publici” şi să nu se erijeze într-o normă cu aspect de principiu şi caracter de generalitate; –
În
aceeaşi
ordine
de
idei,
curioasă
şi
interesantă ni se pare prevederea art. 28 din Lege, care afirmă că: „funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la grevă în condiţiile legii”. Referitor la acest aspect în doctrină s-a optat pentru nerecunoaşterea acestui drept, precizându-se că „funcţionarii publici ocupă funţii publice în cadrul unor servicii publice ale statului, judeţului sau comunei care au fost create pentru satisfacerea intereselor generale ale societăţii în mod continuu şi ritmic şi nu cu întreruperi din cauza grevelor”118. Prof.
P.
Negulescu
vedea
două
motive
principale în acest sens: a. Funcţionarii publici sunt supuşi la legea serviciului public în care servesc; b. Serviciul public a fost organizat ca să dea satisfacţie nevoilor colective ale guvernaţilor, nevoi ce se manifestă în mod continuu şi tot
118
V. Prisăcaru, op.cit., p. 190
190
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
în mod continuu, fără întrerupere trebuind a fi satisfăcute.119 Legea pentru Statul funcţionarilor publici din 1923 interzicea greva acestora
(art. 30) şi chiar mai mult
potrivit art. 31, cei care unelteau pentru grevă era pasibili de închisoare de la 3 luni la 2 ani, iar în art. 32 se prevedea că, dacă părăsirea serviciului era consecinţa unei decizii luate de o asociaţie de funcţionari, asociaţia urma a fi dizolvată, iar uneltitorii urmăriţi şi pedepsiţi conform articolului precedent. Tot pe această linie de gândire se plasează şi legislaţia unora dintre cele mai democrate state contemporane: Belgia, Danemarca, Germania, Portugalia.120 În sens contrar avem însă dispoziţiile art. 40 din Constituţie. Astfel, după ce alineatul 1 prevede că „salariaţii
au
dreptul
la
grevă
pentru
apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale”, alineatul 2
vine
cu
necesara
completare:
„legea
stabileşte
condiţiile şi limitele exercitării acestui drept precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”. Observăm că acest mod de redactare a dreptului la grevă ne permite să anticipăm ideea unor restrângeri
119 120
pentru
funcţionarii
publici,
dar
P. Negulescu, op.cit., p. 167 A se vedea Y. Ziller, citat de A. Iorgovan, op.cit., p. 343
191
legea
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
organică nu poate stabili orice astfel de restrângeri fiind ţinută de sistemul general prevăzut la art. 49 din Constituţie şi care prevede că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,
a
drepturilor
şi
libertăţilor
cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Tot aici, la alineatul 2 se prevede şi că „restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii”. Din toate aceste prevederi rezultă că ori de câte ori anumite categorii de funcţionari publici nu sunt prevăzuţi într-o situaţie de excepţie, ori dacă în însăşi conţinutul „dreptului colectiv”121 nu se prevede o anumită limitare, cu trimitere la lege, atunci trebuie admis că orice restrângere a exerciţiului unui drept, inclusiv a drepturilor care se exercită în colectiv, pentru a fi constituţională trebuie să se înscrie în litera şi spiritul art. 49122. În ceea ce ne priveşte considerăm că ne aflăm în faţa unei veritabile probleme de etică, în măsura în
121 122
Sintagma aparţine Prof. A. Iorgovan A. Iorgovan, op.cit., p. 350
192
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
care definim etica drept „ştiinţă a binelui şi răului moral,
a
înfăptuirii
acestora
prin
comportamentul
omului şi care se ocupă cu scopul final al vieţii şi conduitei umane, în măsura în care comportamentul omului conduce la împlinirea scopului sau la abaterea de la el”123. Este de fapt o problemă de etică adresată în primul rând legiuitorului, cel chemat a pune în balanţă dreptul fundamental universal recunoscut, al omului, de a-şi proteja interesele profesionale, economice şi sociale, cu dreptul societăţii – deci al tuturor oamenilor – de a li se respecta şi proteja interesele comune. Problema se rezumă deci la interes (bine) personal versus interes (bine) colectiv. Or binele colectiv este chiar garantul şi mai mult, baza, pe care binele individual se dezvoltă. Individul a realizat că nu-şi poate găsi fericirea de unul singur, că este prea slab pentru a răzbate neînsoţit pe drumul vieţii. Liber este să plece, dar nu o va face decât pentru a se întoarce apoi. Şi dacă rămâne sau dacă revine, trebuie să respecte regulile comunităţii; trebuie să înţeleagă că în afară de el mai există o multitudine de alte „eu”-uri care, la rândul lor, îşi doresc binele şi că societatea e datoare să gestioneze aceste aspiraţi spre a le împlini într-o cât mai mare măsură. De aceea individului i se cere să sacrifice puţin
N. Losski, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 21 123
193
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
de la sine spre a se putea dărui mult tuturor, inclusiv lui.Având în vedere, deci că interesul public trebuie să primeze celui privat şi că funcţionarul public are îndatorirea de a sluji acest interes public, de a veghea necontenit ca el să nu fie atins în vreun fel sau altul, considerăm că nici nu se poate pune în discuţie problema dreptului la grevă pentru această categorie de salariaţi.
194
Aurelian Burcu
Instituţia mandatului social şi alte eseuri socio-juridice
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1.
A. Iorgovan – Drept administrativ. Instituţii politicoadministrative. Funcţia publică, Ed. Actami, Bucureşti, 1994
2.
V. Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, Ed. All, Bucureşti, 1996
3.
H. Losski – Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
4.
M. Preda – Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
5.
I. Iovănaş – Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
6.
I. Iovănaş – Drept administrativ: activitatea administraţiei şi controlul exercitat asupra activităţii administraţiei publice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997
7.
I. Nedelcu – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Oltenia, Craiova, 1994
8.
P. Nedelcu – Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. I
9.
A. Iorgovan – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, Facultatea de Drept, 1989
10.
A. Teodorescu – Tratat de drept administrativ, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1943
11.
R. Ionescu – Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
12.
C. Manda – Administraţia publică şi cetăţeanul, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997
13.
N. Pelea şi col. – Administraţia publică locală, Iaşi, Cronica, 1994
195
Related Documents
1214
November 2019 17
1214
December 2019 29
Debug 1214
October 2019 22
No 1214
April 2020 6
Opinion Com 1214
October 2019 15
