308

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI 1. Introducere. Noţiunea de sociologie şi obiectul sociologiei. Omul a căutat dintotdeauna, într-o formă mai mult sau mai puţin conştientizată, să se cunoască pe sine şi lumea în care trăieşte – lumea materială, lumea socială şi cea spirituală. Din această perspectivă, gândirea şi reflecţia asupra socialului au un trecut bogat, înscriindu-se în concepţia globală asupra lumii, în răspunsurile la întrebările fundamentale ivite în faţa omului încă din zorii devenirii lui. Acestea au constituit, elementele acelei “sociologii spontane” care a cuprins reprezentările, ideile sau părerile oamenilor cu privire la viaţa lor socială. Desigur, drumul de la sociologia spontană, naivă, la sociologia implicită (prezentă în marile opere de cultură, care au cuprins referinţe complexe asupra socialului)şi, de aici, la elaborarea sociologiei ca ştiinţă, este lung şi anevoios şi s-a exprimat printr-o diversitate de orientări teoretice şi puncte de vedere. 1.1. Noţiunea de sociologie. Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dată de către Auguste Comte (în 1832), fiind preluat de diferiţi autori, care au definit sociologia ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Sociologia ca ştiinţă este definită în modalităţi variabile, care derivă atât din complexitatea obiectului ei, cât şi din pluralismul teoretic şi doctrinar care a caracterizat evoluţia sociologiei ca ştiinţă. Sociologia este ştiinţa care studiază realitatea socială şi procesualitatea devenirii şi realizării acesteia. Sociologia este o ştiinţă a societăţii abordată ca “întreg” – sub aspectul ansamblului ei de componente, de laturi şi interacţiuni dintre acestea. Sociologia studiază procesele sociale, ordinea de drept a societăţii, dar şi legile care-i guvernează dinamica, ea propunându-şi să descopere, să descrie şi să explice “ordinea” care caracterizează viaţa socială a omului şi legile ei. Dacă biologia studiază “dimensiunea” organică a fiinţei umane, iar psihologia studiază universul sufletesc interior al individualităţii umane, sociologia studiază ansamblul dimensiunilor sociale ale existenţei omului; ea cercetează viaţa socială a omului în cadrul diferitelor structuri şi instituţii, al diferitelor tipuri de comunităţi şi colectivităţi umane, al diferitelor grupuri sociale (de la cele mai mici, la cele mai cuprinzătoare) până la nivelul naţiunilor, statelor şi organizaţiilor internaţionale. Sociologia studiază colectivităţile şi comunităţile umane cu toate structurile şi instituţiile lor, cu funcţiile şi valorile lor sociale corespunzătoare (de ordin economic, politic, juridic, moral, religios, cultural, civilizator, filosofic etc.). 1.2. Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri. Orice ştiinţă se distinge nu numai printr-un obiect sau domeniu propriu de studiu, ci şi printr-un sistem coerent de concepte de legi şi de metode proprii de cercetare. Aceste coordonate definitorii le vom descifra insistând pe parcurs atât asupra conceptelor fundamentale, precum şi asupra unei logici interne în prezentarea problematicii de studiu a sociologiei ca disciplină de învăţământ. Sociologia este deci studiul ştiinţific al comportamentului social şi al relaţiilor sociale. În timp ce în limbajul comun noţiunea de ştiinţă sugerează laboratoare, instrumente de măsurat, ecuaţii algebrice etc., ea se referă, de fapt, la o cale generală prin care se pot obţine cunoştinţe despre orice fenomen. 1

1.3. Sociologia ca ştiinţă a) Ipotezele ştiinţei. Toate căile “ştiinţifice”, organizate pentru obţinerea informaţiilor despre lume, au în comun anumite ipoteze. O ipoteză este aceea că există o lume a realităţii independentă de perceperea acesteia de către noi sau de cunoştinţele noastre despre ea. de pildă, atomii există chiar dacă noi nu îi vedem. În acest sens, noi mai degrabă descoperim legile naturii decât le creăm. O altă ipoteză a ştiinţei este aceea că în natură există ordine. Evenimentele nu se produc întâmplător; ele sunt precedate de cauze. De asemenea, oamenii de ştiinţă presupun că, printr-o observaţie obiectivă şi sistematică, se pot dobândi cunoştinţe despre lume. Aceasta este caracteristica esenţială a ştiinţei: observarea obiectivă, sistematică şi disciplinată a fenomenelor. adevărul ştiinţific poate fi verificat empiric, adică prin observarea atentă şi obiectivă şi prin măsurători. Metoda ştiinţifică reduce intruziunea valorilor personale în procesul de cercetare. Pe scurt, ştiinţa presupune existenţa unei lumi organizate, a cauzei şi efectului care poate fi înţeleasă prin observaţie obiectivă şi riguroasă prin măsurători. Valorile pot tulbura alegerea subiectelor studiate de omul de ştiinţă, dar nu metoda de descoperire a cunoştinţelor. Mereu conştienţi de eroarea umană, oamenii de ştiinţă deseori adoptă o atitudine sceptică în procesul de cunoaştere şi prezintă dovezi pentru a-şi susţine afirmaţiile. b) Teorii. Teoriile sunt modalităţi sistematice de a explica felul în care două sau mai multe fenomene sunt legate între ele, îndeosebi în funcţie de cum unul îl produce pe celălalt. Marea lor valoare constă în faptul că ele permit omului de ştiinţă să treacă dincolo de factorii imediaţi, aflaţi în studiu, şi să “facă generalizări” referitoare la alte fenomene care au aceleaşi caracteristici. De pildă, Durkheim a constatat că rata sinuciderilor la catolici se deosebea de cea a protestanţilor, aşa cum se deosebea cea a persoanelor căsătorite faţă de cea a persoanelor necăsătorite. El a explicat aceste constatări în funcţie de o teorie a integrării sociale, care permite acum o înţelegere a ratei sinuciderilor bazate pe factori nestudiaţi iniţial de Durkheim. c) Diverse ipoteze şi date. Teoriile sunt formate din variabile, trăsături sau caracteristici care se schimbă sau, în condiţii diferite, au valori diferite. Teoriile leagă variabilele în modalităţi care permit dezvoltarea ipotezelor, enunţuri despre cum două sau mai multe variabile sunt legate sau despre cum una sau mai multe variabile se vor schimba sau nu când vor fi modificate anumite condiţii specifice. Ipotezele sunt verificate prin examinarea a ceea ce ele prezic, în raport cu datele empirice şi informaţiile observabile, cum sunt faptele şi statistica. Ştiinţa, deci, creează teorii, deduce ipoteze specifice din aceste teorii şi verifică ipotezele adunând şi analizând date relevante. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a evalua teoria sau teoriile care le-au generat. Teoriile pot fi abandonate, modificate sau acceptate. Construirea teoriilor şi confruntarea acestor teorii cu datele empirice este caracteristica specifică a ştiinţei moderne. d) Conceptele de bază ale sociologiei. Conceptele de societate, colectivitate, grup social, relaţii sociale şi interpersonale, opinie şi mentalităţi, fapt social constituie unele din conceptele de bază în sociologie. − De asemenea, conceptele de personalitate, rol şi status, cultură şi socializare, structuri sociale şi mobilitate socială, adaptare şi integrare socială, participare şi creativitate în plan social constituie alte noţiuni fundamentale pentru sistemul conceptual coerent şi unitar al sociologiei ca ştiinţă. Conceptele anterior enumerate descriu fenomenele, procesele şi faptele sociale fundamentale care alcătuiesc obiectul de studiu propriu sociologiei ca ştiinţă. Ele sunt o 2

parte din instrumentele conceptuale ale ştiinţei prin care se realizează modelarea pe plan mental a realităţii sociale privită în complexitatea ei, în multitudinea laturilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea. − Dimensiunile şi factorii vieţii sociale, tipologia colectivităţilor umane, funcţionalitatea lor socială, structura şi dinamica acestora, caracteristicile distinctive în funcţionalitatea lor, condiţiile şi actorii care pot contribui la optimizarea funcţionalităţii lor sociale (în contextul microgrupurilor şi al macrogrupurilor umane) sunt alte elemente de ordin conceptual în abordarea obiectului de studiu al sociologiei. Asupra conceptelor şi problemelor anterior menţionate ne vom opri în capitolele ce urmează. − Condiţiile biologice, geografice, economice, juridice, politice şi culturale concură la funcţionalitatea diferitelor structuri proprii vieţii sociale, societăţii însăşi. În unitatea lor ele alcătuiesc structura societală. Din analiza caracteristicilor ştiinţifice ale sociologiei rezultă că aceasta are o puternică vocaţie aplicativă şi transformatoare. Fundamentarea ştiinţifică a modelelor noi de dezvoltare socială presupune şi o schimbare în optica modernă asupra strategiei dezvoltării, pornind de la reconsiderarea valorii caracteristicilor naţionale, a tradiţiilor, a resurselor proprii, dar şi a mentalităţilor şi a psihologiei oamenilor din anumite medii socioculturale. Totodată, acest nou mod de abordare necesită o mai atentă luare în consideraţie a dimensiunilor noneconomice, care contribuie la înfăptuirea programelor de reformă economică, avem în vedere variabilele sociale, culturale, umane – psihologice etc. Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţii, o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilor moderne. Preocupaţi de soluţionarea anumitor aspecte referitoare la “relaţiile umane”, sociologii participă la soluţionarea unor probleme privind producţia şi consumul, la ameliorarea metodelor de organizare şi conducere, de management la diferitele “verigi” ale vieţii şi activităţii sociale. Totodată, ei participă şi la soluţionarea optimă a “conflictelor” de muncă. Ca element al “tehnostructurii”, sociologia a devenit, desigur, cel puţin prin aplicaţiile practice, una dintre componentele cele mai noi ale forţelor de producţie. Considerăm că, prin densitatea informaţiilor ei deschise spre social, sociologia poate fi mai curând o parte importantă a culturii de tip socioumanist, o parte esenţială pentru ceea ce A. Toffler numea “infosfera” societăţii. Sociologia se vrea a fi nu doar o “însoţitoare supusă” a schimbărilor sociale, ci şi cea care poate anticipa, poate sugera anumite soluţii cu sens optimizator. Ea poate să ofere sugestii pentru inducerea unor strategii raţionale de dezvoltare socioumană. Vocaţia sociologiei este de a fi acţională, practic-participativă. Sociologia participă la demersurile de diagnoză socială a stărilor prezente şi de prognoză a celor viitoare, propunând strategii sau modele de dezvoltare sau “viitori” posibili. Ea oferă variante pentru atingerea unor stări optimizatoare spre care oamenii năzuiesc. Pentru aceasta, sociologia trebuie să se angajeze nu numai în abordări teoretice, abstracte, ci şi în cercetări concrete (empirice), orientate spre mişcarea socială efervescentă, pentru a deveni susceptibile de aplicaţii practice bogate, viabile şi eficace. În ansamblul lor, ştiinţele sociale (în sistemul cărora sociologia ocupă un loc central) s-au străduit să se apropie de abordarea şi soluţionarea unor probleme vitale pentru destinul istoric al umanităţii. Trebuie precizat faptul că de multe ori sociologia – ca şi alte ştiinţe socio-umane, de altfel, este neînţeleasă, dacă nu chiar contestată, în sensul că nu ar avea rigoarea pe care o au, de exemplu, fizica, astronomia, chimia etc. Sociologia însă nu este cu nimic mai puţin ştiinţifică decât chimia şi astronomia chiar dacă ea nu pare să aibă precizia acestora. Aceasta, în parte, din cauza relativei 3

sale tinereţi ca ştiinţă. Ea nu a avut atât de mult timp să-şi dezvolte nici metodologia, nici conceptele teoretice. Dar mai important, studiul comportamentului oamenilor nu este identic cu studierea comportamentului atomilor sau al moleculelor sau al plantelor. Oamenii sunt mai instabili, ei se schimbă chiar în timp ce sunt studiaţi. De asemenea, uneori dările de seamă asupra rezultatelor unui studiu determină oamenii să-şi schimbe comportamentul examinat anterior. Deseori, aceşti factori lasă să se înţeleagă că sociologii nu pot generaliza descoperirile obţinute în cursul cercetărilor la fel de mult ca oamenii de ştiinţă din domeniile fizicii şi biologiei. Sociologii se confruntă cu o altă dilemă. În timp ce puţini oameni ştiu mult despre structura moleculară a acizilor, cei mai mulţi oameni se consideră experţi în faptele pe care le studiază sociologii: criminalitatea, viaţa de familie, grupurile sociale şi aşa mai departe. Conceptele importante ale analizei sociologice sunt deseori exprimate în limbajul comun, deşi sensurile unor cuvinte pot fi diferite. De pildă, statut are un alt înţeles în sociologie decât în coversaţia obişnuită. Această confuzie în materie de cuvinte şi buna cunoaştere a însăşi substanţei analizei sociologice, pe care cei mai mulţi oameni şi-o atribuie, fac pe mulţi să creadă că sociologia pur şi simplu studiază şi constată ceea ce este evident. Sociologia şi bunul-simţ. Multe păreri de “bun-simt” sunt, pur şi simplu, neadevărate. De pildă, mulţi cred că divorţul este mai obişnuit printre cuplurile din clasele înstărite şi de mijloc decât printre cuplurile din clasele de jos sau că cei mai mulţi oameni care trăiesc din ajutor social nu vor într-adevăr să muncească. Ambele afirmaţii sunt false. Roberson (1987) enumeră douăzeci de păreri considerate într-o mare măsură de “bun-simţ”, care în urma cercetărilor sociologice s-au dovedit a fi false. Problema este nu că bunul-simţ este necesarmente fals, ci că sociologia este o ştiinţă. De aceea, sociologia şi bunul-simţ nu trebuie să fie în conflict. De fapt, bunulsimţ poate fi o sursă bogată de ipoteze pentru sociologi. Dar sociologii trec dincolo de tărâmul bunului-simţ. Ei deseori iau noţiunile de bun-simţ despre viaţă şi le supun unei verificări riguroase care duce la confirmarea, respingerea sau perfecţionarea lor. 1.4. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe Înţelegerea specificului sociologiei ca ştiinţă rezultă şi din studiul relaţiilor acestei discipline cu alte ştiinţe. Cercetând un domeniu al realităţii, cel social, sociologia se întâlneşte, inevitabil cu alte ştiinţe. Ştiinţele despre societate şi om se împart în trei mari grupuri: 1. ştiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială, istoria, sociologia); 2. disciplinele umaniste (filosofia, teologia, literatura, muzica şi arta); 3. ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia, aspecte comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei, ştiinţelor politice) (A. Mihu, 1992, p.26). Sociologia este inclusă, aşadar, în două grupuri de ştiinţe: sociale şi ale comportamentului. Aceasta demonstrează, pe de o parte, complexitatea obiectului ei de studiu, pe de altă parte, perspective diferite din care poate fi abordată problematica socială. Sociologia comunică, practic, cu toate ştiinţele deoarece socialul, obiectul ei de cunoaştere, cuprinde elemente ce sunt studiate din toate perspectivele ştiinţei. Cum fiecare ştiinţă îşi delimitează obiectul la segmente ale realului este evident că viziunea sociologiei este parţială, iar pentru explicarea acesteia se aduc argumente şi din ştiinţe complexe. De aceea, graniţele dintre ştiinţele socio-umane sunt fluide. Delimitarea sociologiei de alte ştiinţe socio-umane se reflectă în obiectul ei de studiu şi în problematica specifică celorlalte ştiinţe. Cu ce se ocupă sociologia? Ea 4

studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi anume, relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele ei. Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologiei cu celelalte ştiinţe socio-umane. Psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul individual şi personalitatea prin proprietăţi cum sunt: atitudini, nevoi, sentimente, precum şi prin procese: învăţare, percepţie etc. În acest domeniu se distinge o ştiinţă particulară, psihologia socială, strâns asociată cu sociologia. Psihologia socială este cunoaşterea ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane. Ea studiază modul cum are loc interacţiunea comportamentelor individuale şi de grup, ca şi stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiţionării socio-culturale. (s. Chelcea, Psihologia socială, în Dicţionar, 1993, p. 476). Sociologia, spre deosebire de psihologie, se ocupă de cunoaşterea relaţiilor sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate. Psihologia studiază psihicul individului, iar sociologia abordează colectivităţile sociale. Antropologia este ştiinţa despre om ca individ, grup şi specie (G. Geană, Antropologie, în Dicţionar, 1993, p.40), văzut din perspectivă biologică şi socială. Antropologia fizică analizează teme referitoare teme referitoare la originea omului. Apropiată de sociologie este antropologia culturală, aceasta fiind preocupată de studiul comportamentului uman în contextul normelor şi valorilor dintr-o societate concretă. Sociologia se centrează pe cunoaşterea societăţilor contemporane, pe când antropologia culturală are ca obiect culturi arhaice. În discursul antropologiei culturale se includ teme referitoare la contextele de existenţă a tradiţiilor, la civilizaţia modernă în relaţie cu valori tradiţionale. Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca şi sociologia. De aceea, ea a fost considerată ca fiind sora sociologiei. Din această cauză există mici diferenţe între antropologia culturală şi socială şi sociologie. Ştiinţele economice studiază producţia, distribuţia şi consumul bunurilor şi serviciilor. Temele predilecte sunt: munca, banii, finanţele, afacerile, relaţiile economice internaţionale etc. Spre deosebire de sociologie, aceste ştiinţe acordă mică atenţie interacţiunii dintre oameni în activitatea economică sau structurilor sociale din sfera economică. Pentru sociologie economia este mediul de producere a unor relaţii sociale, precum şi de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale. Evoluţia gândirii sociologice a condus la constituirea unei sociologii de ramură, sociologia economică, orientată către analiza sociologică a vieţii economice. Ştiinţele politice studiază ideile despre organizarea politică a societăţii, modurile de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, comportamentul electoral, participarea politică. Sociologia include multe dintre aceste subiecte, analizate însă ca realităţi sociale ca atare. Trebuie spus că între sociologie şi ştiinţele politice deosebirile sunt mici. Baza ştiinţelor politice este dată, indiscutabil, de sociologie. 2. Abordarea sociologică din perspectiva paradigmelor clasice. Evoluţia ideilor sociologice. 2.1. Auguste Comte (1789-1857) – fondator al sociologiei Pornind de la revoluţia industrială care se desfăşoară în Occident, precum şi de la logica spiritului uman, el a impus o metodă nouă de gândire a fenomenalităţii istorice şi a instruit o disciplină ştiinţifică cu caracter pozitiv, care să explice în termeni precişi evenimentele şi procesele din aria existenţei umane şi să formuleze soluţii utile, 5

care să prevină dezorganizarea societăţii şi a istoriei. Pentru realizarea scopului său şi pentru a justifica întemeierea noii ştiinţe, care era sociologia, Auguste Comte a procedat în manieră metodică. Mai întâi, el a operat o sumă de reflexiuni logice asupra societăţii vremii sale şi a încercat o interpretare a momentului pe care-l traversa societatea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Într-o a doua etapă, gânditorul francez şi-a impus noua ştiinţă despre societate, adică sociologia. În fine, într-o a treia etapă, mentorul noii linii de meditaţie spirituală a elaborat o concepţie politică şi a urmărit să fundamenteze un plan pozitiv de reformă socială. Sintetic vorbind, structura de întreg a viziunii comteene decurge din aşa-zisa lege a celor trei stadii care constă în trecerea treptată a spiritului prin trei faze generice. Acestea, deşi se deosebesc între ele şi se delimitează reciproc, totuşi comportă o logică lăuntrică a devenirii lor una din alta şi – în fond – formează un cadru în sinea lui unitar. Aceste stadii logice sunt: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul ştiinţific sau pozitiv. Procesul de trecere de la un stadiu la altul are loc pretutindeni atât în viaţa uman-materială, cât şi în cea spirituală, adică atât în istorie cât şi în ştiinţă. În istorie, spiritul teologic – după Auguste Comte – era specific ordinii de esenţă militară şi deci îi caracteriza pe războinici. În acelaşi timp însă, spiritul teologic – cum e de la sine înţeles – implica – în mod primordial – rolul absolutist al preoţilor şi plasa Biserica într-un rang social superior. Aceasta, întrucât spiritul omenesc îşi îndreaptă cercetările lui “spre natura intimă a fiinţelor” în general şi-şi reprezintă fenomenele ca fiind produse prin acţiunea directă şi continuă a unor “agenţi supranaturali”. În cea de-a doua etapă, cea metafizică, nu se produc mutaţii de fond şi nu se adaugă date de conţinut de altă factură, comparativ cu etapa teologică. Agenţii supranaturali sunt înlocuiţi cu reprezentări speculative, de calitate abstractă, cărora nu le corespunde nimic în plan material - şi deci – nu pot avea nici o întrebuinţare în sfera acţiunii umane. Esenţa lor e una pur teoretică, cu o bază de funcţionare în sine şi cu o logică de efect spiritual. Mai mult chiar, atari “entităţi” (după expresia dată de Comte) sunt “capabile de a produce prin ele însele fenomenele observate” şi nu lipsesc în nici una dintre explicaţiile despre lume. Aceste două stadii – după Auguste Comte – sunt pe cale de a fi înlocuite cu un al treilea, cel industrial, când religia va face loc ştiinţei, iar preoţii vor fi substituiţi de către savanţi. Un atare proces se va produce întrucât industria se extinde continuu şi – în mod corespunzător – se restrânge constant activitatea militară. În consecinţă, industriaşii, bancherii, directorii de fabrici, după Auguste Comte, vor ocupa poziţii superioare în societate şi – deci – vor statua principii de ordine socială cu totul distincte de cele existente în cele două stadii anterioare. Obiectul acţiunii lor vor fi prelucrarea raţională a resurselor naturii şi – deci – folosirea meticuloasă a ştiinţei şi a tehnicii, în vederea obţinerii unor efecte scontate şi pentru a descoperi legile care stau la baza regularităţilor fenomenale. Procesul de trecere de la stadiile teologic şi metafizic la cel pozitiv, precum şi înlocuirea treptată a activităţii militare cu cea industrială – în doctrina lui Comte – nu urmează unei ordini de succesiune exactă şi nu are loc în baza unui criteriu de evoluţie de la inferior la superior. Opoziţia dintre ele nu le face incompatibile. Dimpotrivă, sunt etape istorice în care cele trei stări ale spiritului uman coexistă efectiv, iar ideea de egalitate între ele e de realitate neîndoielnică. Din atari motive, în epoca modernă coexistă organic toate cele trei speţe spirituale şi nu apare nici un indiciu plauzibil care să ateste că vreuna dintre ele nu are un suport obiectiv. E de reţinut însă că legea celor trei stări sau – cu o altă denumire – legea celor trei stadii – nu are sens riguros decât cu referire la modul în care gândirea devine pozitivă şi în raport cu clasificarea ştiinţelor cunoscute în acea vreme. Fiindcă ordinea de aşezare a acestora din urmă, ca şi poziţia ocupată de către una în raport cu cealaltă atestă ordinea pozitivării conştiinţei însăşi şi certifică necesitatea parvenirii spiritului de la stadiul teologic la cel metafizic şi de la 6

acesta la cel ştiinţific. Auguste Comte consideră că modul de a gândi în manieră pozitivă s-a impus mai întâi în matematici apoi în astronomie şi fizică, în chimie şi biologie şi mai târziu în disciplinele despre societate, respectiv în sociologie. Ca ştiinţă a întregului istoric şi ca “fizică socială”, noul domeniu, care este sociologia, trebuia să introducă spiritul pozitiv şi în domeniul existenţei umane şi să soluţioneze astfel criza lumii moderne. Studiind statica şi dinamica socială şi cercetând ordinea şi progresul în istorie, noua disciplină despre om urma să generalizeze sistemul de idei pozitive şi avea ca finalitate reformarea vieţii sociale. 2.2. Herbert Spencer (1820-1903) – legile evoluţiei sociale Opera lui Comte a fost continuată şi dezvoltată de sociologul englez Herbert Spencer. El a încercat să explice ordinea socială şi schimbarea socială comparând societatea cu un organism viu. Folosind această “analogie organică”, Spencer a văzut societatea ca pe un “sistem” compus din părţi independente. După părerea lui, sociologia descoperă structurile sociale importante şi studiază modul în care acestea funcţionează pentru a produce o societate stabilă. În anumite privinţe, el a fost un precursor al şcolii de gândire sociologică “structural-funcţionalistă”, despre care se va discuta mai târziu în acest capitol. Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al “supravieţuirii celor mai puternici” şi l-a aplicat la studiul schimbării societăţilor. Modul său de a privi lucrurile, etichetat drept darwinism social, l-a făcut să susţină că, dacă guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincioşi”, permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă. 2.3. Karl Marx (1818-1883) – lupta de clasă Deşi el însuşi nu s-a considerat un sociolog, a influenţat puternic gândirea sociologică. Faţă de Spencer, Marx a văzut dezvoltarea societăţii prin revoluţie. Orice societate, afirmă Marx, cunoaşte inevitabil transformări radicale, periodic, ceea ce determină manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forţe de producţie şi relaţii de producţie, rolul determinant avându-l în acest raport capacităţile ce produc bunuri. Sistemul social este structurat în baza economică şi suprastructura juridică, politică, religioasă, artistică. Cum are loc schimbarea socială? După Marx, prefacerile sociale sunt provocate atunci când forţele de producţie determină sensul evoluţiei societăţii. Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă deoarece în orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie fiinţează, inevitabil, un conflict între deţinătorii de mijloace de producţie şi cei care-şi vând forţa de muncă proprietarilor. Explicaţia dată de Marx se referă la ritmul rapid de progres cunoscut de forţele de producţie, iar noile tehnologii şi moduri de organizare a producţiei conduc, indiscutabil, la apariţia unor noi clase capabile să gestioneze progresul rezultat din modificările produse în planul producţiei materiale. Această nouă clasă luptă, astfel, împotriva vechilor clase interesate în a-şi menţine poziţiile conducătoare în stat. În acest mod a explicat Marx apariţia societăţii capitaliste occidentale şi tot în aceeaşi manieră a apreciat ca va avea loc înlocuirea societăţii capitaliste cu societatea comunistă, act înfăptuit de proletariat, văzut ca o clasă ataşată progresului determinat de dezvoltarea industrială şi tehnologică. Revoluţia comunistă ar duce la instaurarea unei societăţi lipsite de clase sociale şi de proprietate, ea fiind organizată pe principiul “de la fiecare după nevoi, fiecăruia după necesităţi”, care s-a dovedit utopic în ţările care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de societate. Cu un limbaj nu întotdeauna riguros ştiinţific, concepţia lui Marx dezvăluie mecanisme ale funcţionării şi organizării societăţii 7

capitaliste occidentale, explică modul cum se stabilesc relaţiile între componentele sociale, argumentează rolul primordial al producţiei în orice societate. 2.4. Emile Durkheim (1858-1917) – concepte şi principii metodologice Acestui mare gânditor îi revin – în principal – două merite deosebite: a) a elaborat cadrul conceptual specific sociologiei şi a definit termenii ei operaţionali; b) a statuat anume principii metodologice pentru noua disciplină socială şi n-a ezitat nici un moment în a o considera ca aptă să ajute la transformarea mediului social. Fiindcă Emile Durkheim, ca şi compatriotul său Auguste Comte, era preocupat să dezvolte nu o disciplină abstractă în sine şi nici una de efect “decorativ”, ci o disciplină care să se implice profund în procesul de “reconstruire socială a Franţei” şi să formuleze soluţii eficiente privitoare la funcţionarea normală a societăţii. Prin cercetări de fapte şi prin investigaţii de arhivă, sociologul francez a persistat obsedant în ideea existenţei unei ştiinţe obiective despre societate şi a fost absolut convins că domeniul ei nu-l constituie nici indivizii în unicitatea lor şi nici suma lor aritmetică. Într-un fel, complexitatea întregului – în doctrina pe care o prezentăm – nu este rezultatul unei însumări de ordin cantitativ şi nici nu poate fi considerată drept o consecinţă statistică a unor ecuaţii algebrice. E drept că societatea este alcătuită din indivizi, iar existenţa lor constituie o necesitate indubitabilă pentru existenţa societăţii însăşi. Dar, realitatea acesteia din urmă, ca şi evoluţia ei în timp nu sunt variabile dependente de activităţile fiecărui individ luat în parte şi nici expresii efective ale psihologiei lor specifice, ci sunt constituiri în sine sau realităţi cu caracter “sui generis”: “socialul se explică prin social” – scria Durkheim – sau şi mai exact: “un fapt social nu poate fi explicat decât tot printr-un fapt social”. Un astfel de fapt, ca şi legile lui actuale comportă un alt substrat ontologic decât cel personal şi se revendică în alte roluri comparativ cu cele psihologice. În virtutea unor atari premise şi în intenţia de a contrazice factura spiritualistă a altor doctrine (ex.: Gabriel Tarde), Emile Durkheim a elaborat cunoscuta teorie “a faptului social” şi i-a fixat propoziţiile definitorii, şi anume: 1. faptele sociale trebuie considerate ca lucruri; 2. fiind exterioare individului particular şi exercitând o presiune forţată asupra acestuia, ele au un rol coercitiv şi îndeplinesc o funcţie socializatoare. În lucrarea sa Regulile metodei sociologice, definind faptele sociale ca lucruri şi analizând factura fizică a acestora, Emile Durkheim avansează un al doilea concept fundamental, acela de morfologie socială. “Fără îndoială – scria el – că e bine să păstrăm numele de morfologie pentru faptele sociale care privesc substratul social, dar cu condiţia de a nu pierde din vedere că ele sunt de aceeaşi natură ca şi celelalte. Definiţia noastră va cuprinde deci tot ce este definit, dacă spunem: Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale”. Principiul dominaţiei socialului asupra individului ca şi procesul specializării absolute efectuat de către cel dintâi asupra celui de-al doilea, se corelează organic cu un cuplu conceptual extrem de important, acela al reprezentărilor colective şi al reprezentărilor individuale. Consecvent gândirii sale ontologiste şi străduindu-se continuu să se delimiteze de psihologismul lui G. Tarde, Emile Durkheim dă o prioritate absolută - şi în acest caz – socialului faţă de individual şi stabileşte anume raporturi ireductibile între ele. Având ca premisă precepte apriorice ale epistemologiei sociologice şi considerând procesul reflectării ca desfăşurându-se în două trepte distincte, sociologul francez extinde soluţiile sale sociologiste şi la nivelul actelor 8

cognitive: “... categoriile – scrie Durkheim – sunt reprezentări esenţialmente colective, pentru că ele traduc, înainte de orice, stări ale colectivităţii; ele depind de maniera în care ea este constituită şi organizată, de morfologia sa, de instituţiile sale religioase, morale, economice etc. Există deci între aceste două specii de reprezentări o întreagă distanţă care separă individualul de social, astfel încât nu se pot deduce din cele dintâi cele din urmă, tot aşa cum nu se poate deduce societatea din individ, întregul din parte, complexul din simplu”. Într-un fel, reprezentările colective sunt considerate drept rezumate în timp ale experienţei umane şi apar ca obiectivare de istorie şi de cunoaştere, impunându-se ca existenţe în sine şi fiind “manifestările cele mai caracteristice ale vieţii colective”. Ele explică întreaga fenomenalitate socială şi definesc capacitatea şi forţa societăţii de a influenţa conduita individuală. În schimb, reprezentările individuale exprimă raporturile în care se află individul şi redau starea psihologică a acestuia, fără însă a le acorda o valoare deosebită şi fără a le asocia vreunei reguli de ordine superioară. Un spaţiu distinct în opera durkheimiană este afectat solidarităţii sociale şi devianţei comportamentale. El consideră că există două tipuri de solidaritate socială, numite solidaritate mecanică şi solidaritate organică. Prima corespunde societăţilor primitive şi caracterizează indivizi puţin diferenţiaţi între ei. Când această formă de solidaritate domină membrii societăţii nu au conştiinţa personalităţii lor distincte, iar reprezentările colective sunt absolut preponderente faţă de cele individuale. Oamenii se asociază între ei fiindcă au aceleaşi sentimente şi au norme pe care le recunosc în comun. În cazul solidarităţii organice însă, coerenţa grupului rezultă nu din uniformitatea indivizilor, ci din diferenţierea lor. Activităţile productive se multiplică în mod considerabil, iar diviziunea muncii devine fără margini. Apariţia industriilor proliferează meseriile, iar indivizii au profile personale puternic conturate. Individualitatea umană – la acest nivel – se afirmă prin sine, iar societatea se dezvoltă datorită dezvoltării de personalitate a fiecărui om. E de la sine înţeles că şi la acest nivel societatea este dominantă în raport cu personalitatea particulară şi deci comportă o autoritate relevantă faţă de aceasta; dar cei care compun colectivitatea umană şi – deci – se regăsesc în acelaşi spaţiu socio-uman nu mai sunt simple lucruri fizice şi încetează de a se comporta ca obiect al istoriei; calitatea lor se impune prin a deveni subiect de acţiuni particulare sau prin a se afirma tot mai mult prin sine, astfel încât “baza de clan” a organizării sociale e substituită cu “diviziunea teritorială”, iar “agregatele familiale” sunt depăşite, în locul lor plasându-se “circumscripţiile zonale”. Fiecărei forme de solidaritate socială – în concepţia lui Durkheim – îi corespunde o anume speţă de normă juridică şi deci se regăseşte într-un set de reguli de drept. Fiindcă o formă de solidaritate instituie un tip distinct de coduri şi aplică un gen particular de sancţiuni restrictive. Astfel, solidarităţii mecanice îi corespunde dreptul represiv, ca expresie a conştiinţei colective şi ca forţă a sentimentelor comune, pe când solidarităţii organice îi este specific dreptul restitutiv, care urmăreşte să restabilească starea de lucruri conform idei de justiţie şi să redea oamenilor încrederea în imparţialitatea legii. E de reţinut că în concepţia lui Durkheim nu numai normele de drept şi nu numai raporturile juridice sunt de esenţă obiectivă, ci şi valorile morale comportă o esenţă de tip fizicalist. “Fizica moravurilor şi a dreptului – scrie sociologul francez – au ca obiect studiul faptelor morale şi juridice”. Într-o lucrare, el nota: “Aceste fapte consistă în reguli de conduită sancţionată”. Orice abatere de la normă şi orice ignorare a cerinţelor ei imperative determină apariţia unui comportament deviant. 2.5. Gabriele Tarde (1843-1904) – imitaţia socială 9

Tarde s-a situat într-o ipostază absolut opusă doctrinei durkheimiene şi a urmărit constant să-i demonstreze inconsistenţa. Pentru Tarde, cadrul de referinţă efectivă rămâne cel individual, iar mijlocul de realizare a unităţii în grup îl reprezintă imitaţia. Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun între oameni şi se dezvoltă un soi de “contagiune” la distanţă. “Societatea – scrie G. Tarde – este imitaţie, iar imitaţia este o specie de somnambulism. Trebuie să pornim de acolo – continuă autorul – că iniţiativele renovatoare, aducând lumii trebuinţe şi satisfacţii noi, acestea se propagă sau tind a se propaga electiv sau inconştient, mai mult sau mai puţin rapid, dar de o formă regulată, asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite”. Însuşi faptul social (definit de către Durkheim ca lucru) este considerat a fi un gen de imitaţie şi deci îi apare ca având o origine exclusiv psihologică: “... caracterul constant al unui fapt social – oricare ar fi el – notează gânditorul, este acela de a fi imitativ. Şi acest caracter e propriu numai faptelor sociale”. 2.6. Max Weber (1864-1920) – acţiunea socială Considerat ca cel mai mare sociolog german şi unul dintre cei mai însemnaţi sociologi ai lumii, Max Weber (1864-1920) a creat un sistem doctrinar de cea mai elevată ţinută ştiinţifică şi a impus un sistem conceptual deosebit de peren, asimilat de către gânditorii contemporani şi reţinut în structura de bază a doctrinelor actuale. Două sunt premisele de fond ale concepţiei weberiene: a) una vizează un aspect teoretic; b) cealaltă priveşte un aspect de ordin metodologic. Premisa teoretică se referă la definirea conceptului de acţiune socială, iar cea de efect metodologic apare în legătură cu noţiunea de timp ideal. Conceptul de acţiune este unul central în doctrina lui Max Weber şi în jurul lui gravitează întreaga structură noţională avansată de către acesta. Însăşi sociologia este definită drept ştiinţă a acţiunii umane şi deci considerată ca disciplină destinată optimizării acesteia. El distinge patru tipuri de acţiune: 1. acţiunea raţională în raport cu un scop; 2. acţiunea raţională în raport cu o valoare; 3. acţiunea afectivă sau emoţională; 4. acţiunea tradiţională. Primul tip de acţiune se referă la aceea că actorul (autorul) structurează precis scopul şi alege în mod corespunzător mijloacele pentru finalizarea lui. Cea de-a doua speţă de acţiune are un caracter axiologic. Actorul acţionează nu pentru a obţine pur şi simplu un rezultat şi nici pentru a realiza un scop în sine, ci pentru a rămâne fidel ideii de onoare. Abandonând o acţiune sau neîndeplinind-o în termeni exacţi, o atare atitudine conduce la depreciere socială şi la pierderea credibilităţii celor din jur. Urmează acţiunea afectivă, care decurge din starea de spirit a subiectului şi din trăirile lui sentimentale. În fine, există – după Max Weber – un tip special de acţiune umană, care este impusă de tradiţii şi obişnuinţe şi care devine o a doua natură a omului şi de la care nimeni nu se poate abate. În limitele acestor acţiuni – precizează sociologul german – agentul (autorul) se manifestă nu în virtutea unui scop propriu şi nici pentru că-şi reprezintă o valoare sau e afectat de o emoţie, ci întrucât se subordonează firesc modelelor practicate în plan oficial şi nu poate să se exprime altfel decât acestea. În lucrările sale Weber a pledat pentru o sociologie “fără valoare”, pentru eliminarea prejudecăţilor şi a preferinţelor în procesul de cercetare. Într-o altă inovaţie, 10

el a conceput tipul ideal, crearea unui concept al unui fenomen care cuprinde elementele sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat. Un aspect important al operei lui Weber este reacţia sa la problemele ridicate de Marx. Weber a văzut elementele economice doar ca una dintre multele influenţe importante asupra vieţii sociale. El a atribuit importanţă substanţială statutului social obţinut din caracteristici personale sau stimă şi putere politică, capacitatea de a influenţa acţiunile altora. Studiile lui Weber despre organizaţii, îndeosebi despre birocraţie, influenţează încă cercetarea şi teoria în acest domeniu. El a legat naşterea capitalismului de valorile şi atitudinile cuprinse în teologia protestantismului în dezvoltare. Cercetarea diverselor religii a contribuit la înţelegerea rolului culturii şi al structurii sociale în teologie. 3. Orientări teoretice contemporane în sociologie Sociologia modernă se bazează pe teoriile descrise mai sus. Primele dintre aceste teorii (a lui Comte şi a lui Spencer) s-au concentrat în primul rând asupra societăţii, o unitate socială la scară mare, şi sunt numite teoriile macronivelurilor. Alte teorii (faţete ale teoriilor lui Weber) se ocupă de unităţi mai mici, cum este grupul sau cuplul şi se numesc teoriile micronivelurilor. Multe teorii au aspecte atât ale micronivelurilor, cât şi ale macronivelurilor. Totuşi, teoriile contemporane din sociologie sunt în principal fie ale macronivelurilor, fie ale micronivelurilor. Acum vom aborda două teorii ale macronivelurilor – perspectiva structural – funcţionalistă şi perspectiva de “conflict” - şi una a micronivelurilor – “interacţionismul simbolic”. 3.1. Perspectiva structural – funcţionalistă Această orientare teoretică, definită în mare parte de antropologul Bronislaw Malinowski şi de sociologii Talcott Parsons, Robert K. Merton şi Kingsley Daves, este bine cunoscută ştiinţelor biologice care o folosesc pentru a examina aspectele structurale ale organismelor, interrelaţiile lor şi funcţiile pe care le îndeplinesc pentru organismul considerat ca un întreg. Premisa de bază a acestei perspective este că diverse fenomene pot fi explicate, îndeosebi structurile sociale, în raport cu consecinţele lor (sau cu “funcţiile”). Malinowski (1948), de pildă, explică practica magiei printre locuitorii insulei Trobriand în raport cu puterea pe care aceasta le-o conferă asupra acelor activităţi ce sunt atât importante cât şi nesigure, cum este pescuitul în largul mării în comparaţie cu pescuitul relativ sigur în lagună. Un element în această perspectivă este noţiunea de sistem, ideea că variatele elemente ale societăţii sunt legate unele de altele în asemenea fel, încât o schimbare într-unul duce la schimbări în celelalte. În cazul locuitorilor din Trobriand, Marinowski susţine că orice analiză a acestei societăţi trebuie să ia în considerare legătura între practica magiei şi impactul economic al pescuitului asupra întregii comunităţi. Parsons (1937; Parsons şi Shils, 1951) a fost cel mai important analist structuralfuncţionalist în sociologia americană. La fel ca Parsons, cei mai mulţi funcţionalişti contemporani găsesc analogia lui Spencer utilă în concentrarea asupra elementelor structurale ale societăţii (e.g., instituţiile sociale, organizaţiile, grupurile, statutele sociale) şi ale consecinţelor (funcţiilor) pentru societate ca un întreg. În concepţia lui Parsons, societatea este un sistem bine integrat şi relativ stabil ai cărui membri sunt, în general, de acord în privinţa valorilor fundamentale. Societatea tinde să fie un sistem în echilibru sau stabilitate. Întrucât orice schimbare socială are 11

largi efecte, dezechilibrante, ea are tendinţa de a provoca nemulţumiri, dacă nu se produce destul de încet, ca să ofere sistemului timp pentru a se adapta. Merton (1957) a perfecţionat şi modificat funcţionalismul lui Parsons. El subliniază că o organizaţie poate avea atât funcţii evidente, consecinţele care sunt cunoscute sau aşteptate, cum sunt responsabilităţile întâlnirilor electorale ale sistemului politic, cât şi funcţii latente, funcţii neintenţionate sau neaşteptate, cum sunt aspectele serviciului social ale instituţiilor politice, de pildă, în distribuirea de hrană săracilor şi în ajutorarea lor pentru a avea acces la bunăstarea şi locuinţa socială. De asemenea, Merton arată că structurile pot avea disfuncţii, consecinţe negative, precum şi eufuncţii, consecinţe pozitive. Mai mult, o structură ar putea fi eufuncţională pentru o parte a societăţii şi disfuncţională pentru altă parte. Nu toate structurile sociale sunt funcţionale pentru societate, susţine Merton; unele pot fi eliminate, cu efecte puţin semnificative. De pildă, Costa Rica se descurcă fără instituţii militare. În alte cazuri pot exista echivalente funcţionale ale unei structuri sociale speciale. De pildă, în anii ’60 şi ’70 mulţi tineri considerau comunele drept echivalente funcţionale ale familiei. Astăzi, unii acceptă cuplurile homosexuale şi lesbiene ca echivalent funcţional al cuplului marital, aşa cum este dovedit de recunoaşterea lor legală ca “asocieri domestice” în multe oraşe mari. Criticii perspectivei structural-funcţionaliste au în vedere atât probleme logice, cât şi pragmatice ale acestui mod de abordare. Ei insistă că unele dintre elementele principale ale teoriei implică raţionamentul circular. A afirma că o structură există pentru că ea satisface o anumită nevoie, şi pentru că satisface o nevoie ea trebuie să existe, contribuie la înţelegerea noastră, subliniază ei. Mai mult, ei insistă că imprecizia şi caracterul vag al termenilor cheie de echilibru şi stabilitate, care au fost împrumutaţi din biologie, unde consecinţele lipsei stabilităţii (schimbarea temperaturii corpului sau a presiunii sanguine, de pildă) sunt evidente şi măsurabile, nu sporeşte puterea noastră analitică asupra socialului. O a treia critică, cu implicaţii politice, este că socotind stabilitatea de cea mai mare importanţă şi criticând schimbarea socială ca fiind dezbinatoare, perspectiva structural-funcţionalistă este intrinsec conservatoare. Astfel, funcţionaliştii sunt consideraţi susţinători ai statu-quo-ului, a orânduirii sociale existente. Criticii susţin că schimbarea este necesară şi avantajoasă, că Revoluţia Americană nu ar fi avut loc dacă respectiva concepţie funcţionalistă ar fi fost dominantă. 3.2. Perspectiva conflictualistă Orientarea de bază a acestei perspective rezultată din opera lui Marx, se concentrează asupra conflictului şi a competiţiei între diferite elemente din societate. Versiunea marxistă ia în considerare competiţia între clasele sociale. Mulţi teoreticieni contemporani ai conflictului (e.g., C. Wright Mills, 1956; Ralf Dahrendorf, 1959; Randall Collins, 1974) se concentrează asupra conflictului între diverse grupuri religioase, etnice şi rasiale, precum şi asupra genului şi a conflictului de clasă. Teoreticienii conflictului au acordat atenţie operei deosebit de importante a lui Simmel, care a arătat forţele dezbinatoare, precum şi cele consensuale din societate. Societăţile, a susţinut el, au presiuni asociative (care leagă), cât şi disociative (care dezintegrează), iar valorile relative ale acestor presiuni variază în diferite momente. Lewis A. Coser, un teoretician contemporan important, influenţat de Simmel, susţine nu numai că conflictul este intrinsec în societate, ci şi că în anumite condiţii el îndeplineşte funcţii foarte pozitive (1956, 1967). Conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie, apreciază Coser. Afiliaţiile de grup multiple, pe care funcţionaliştii le văd ca slăbind consensul, sunt considerate de Coser drept un mecanism pentru menţinerea unui oarecare nivel de stabilitate, prin protejarea împotriva oricărei axe de 12

dezbinare în societate. Apartenenţe noastră la diverse clase, la grupuri etnice, religii şi chiar genuri face pe fiecare dintre acestea să se abţină de la divizarea societăţii în două tabere reciproc exclusive şi în continuu război. Structura socială este ferită de destrămare de către forţele dezbinatoare datorită identităţilor noastre variate şi conexe. De fapt, Coser îmbină aspecte ale analizei funcţionaliste cu teoria conflictului. În timp ce funcţionaliştii critică schimbarea, teoreticienii conflictului au tendinţa de a o privi cu simpatie. Dacă funcţionaliştii văd consecinţele pozitive ale orânduirii sociale existente, teoreticienii conflictului îi au în vedere atât pe cei care câştigă, cât şi pe cei care pierd şi presupun că ambele categorii există. Pe scurt, teoreticienii conflictului manifestă tendinţa de a avea o concepţie mai dinamică despre societate şi o concepţie mai pozitivă despre schimbare. Criticii teoriei conflictului arată tendinţa acesteia de a se concentra asupra aspectelor contradictorii şi dezbinatoare ale vieţii sociale, în timp ce ignoră multele procese consensuale şi armonioase care îi leagă pe membrii societăţii unul de altul. În timp ce funcţionaliştii au fost acuzaţi că sunt conservatori din punct de vedere politic, teoreticienii conflictului au fost deseori criticaţi că sunt radicali din punct de vedere politic, aplaudând schimbarea, dacă nu instigând la ea, indiferent de consecinţele acesteia. 3.3. Interacţionismul Deşi a fost influenţată de Weber, această şcoală de gândire îşi datorează, în cea mai mare parte, existenţa activităţilor intelectuale de la Universitatea din Chicago în timpul primei treimi a acestui secol şi, în special, gândirii sistematice a filosofului social George Herbert Mead. Interacţionismul simbolic porneşte de la premisa că interacţiunea este procesul social de bază. Această interacţiune se produce “simboluri”, reprezentări care au sensuri convenite. De fapt, sensul derivă din interacţiunile fiinţelor care au senzaţii (gândirea, sentimentul). Interacţioniştii simbolici se concentrează asupra problemei identităţii, îndeosebi asupra sentimentului de sine care, susţin ei, este un produs social. Ei analizează procesul social prin care se dezvoltă identitatea, cu precădere interacţiunea socială. De asemenea, ei se concentrează asupra naturii interacţiunii sociale şi cum se manifestă aceasta într-un context de considerente şi înţelegere relevante din punct de vedere social. Totuşi, ei subliniază că acest fundament social este un proces dinamic – mai degrabă decât unul static – de sensuri schimbătoare şi emergente, care îşi au originea în experienţa anterioară a participanţilor, în contextul social al situaţiei şi în trăsăturile relevante ale conflictului interacţional. Această perspectivă subliniază rolul activ al indivizilor în propria lor dezvoltare. Ea nu vede oamenii ca elemente pasive în societate, ci mai degrabă ca fiind selectiv şi sensibil la structurile sociale şi la procesele din viaţa lor. Individul ocupă un rol mai central în această teorie decât în teoria funcţionalistă şi cea a conflictului. Interacţionismul simbolic a fost criticat pentru că ignoră cele mai formale şi mai organizaţionale aspecte ale vieţii sociale. În această perspectivă nu este explicat în mod semnificativ cum interacţiunea interpersonală şi sentimentul de identitate sunt afectate de forţe sociale de mare amploare. Criticii susţin că interacţionismul simbolic subliniază în mod exagerat aspectele cognitive ale vieţii sociale, ignorând (sau subapreciind) bogata bază emoţională a existenţei umane. Conceptele principale ale acestei perspective, cum este “sinele”, sunt considerate prea imprecise şi imposibil de măsurat şi analizat. Operele recente în interacţionismul simbolic încearcă să răspundă la criticile pomenite mai sus. Rosabeth Kantor (1977) şi Sheldon Styker (1980) au legat 13

interacţionismul simbolic de cele mai organizaţionale şi structurale aspecte ale societăţii. Morris Rasenberg (1979) a încercat să îl supună unei analize sistematice teoretice şi empirice. O mare parte din literatura despre sociologia emoţiilor se datorează interacţioniştilor simbolici. 4. Sociologia românească Ion Ionescu de la Brad (1818-1831) a întreprins – în premieră mondială – cercetări monografice în profil zonal. Astfel, marele nostru învăţat şi revoluţionar ne-a lăsat monografiile judeţelor Mehedinţi, Putna şi Dorohoi, precum şi monografia plaiurilor dobrogene, monografii complexe, tratând aspectele pedoclimatice şi fitotehnice, statistice şi economice, demografice şi sociale etc. şi atestând valoarea investiţiilor de teren pentru decizia politică. Continuator şi novator al activităţii lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru Haret (1851-1912). Opera complexă a acestui mare om de stat şi matematician este deosebit de semnificativă pentru sociologie, în special (dar nu exclusiv) prin lucrarea sa “Mecanica socială”, pe care Gaston Richard o considera “una din operele cele mai viguroase ale sociologiei din Europa”. Prin această lucrare s-a făcut un remarcabil efort “de punere în ecuaţie a fenomenelor istorice” şi s-a încercat o metodă certă de “inginerie socială”. Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923), valoros colaborator al lui Spiru Haret şi mare om de cultură, inaugura în toamna anului 1896 – la Universitatea din Bucureşti – primul curs de sociologie din România, urmat imediat de o iniţiativă similară a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iaşi, în anul universitar 1897. Constantin Dimitrescu-Iaşi a dezvoltat o doctrină coerentă şi a fost un gânditor cu convingeri democrate, ceea ce a avut o influenţă benefică asupra generaţiilor de studenţi şi a contribuit substanţial la crearea unui curent de opoziţie faţă de tendinţele extremiste. Dumitru Drăghicescu, adept şi continuator al doctrinei materialiste a lui Constantin Dimitrescu-Iaşi (1875-1945), autor al unei vaste opere ştiinţifice şi unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie 1918, a introdus determinismul social în analiza sociologică şi a susţinut rolul creator al individului în acţiunea transformatoare. Deşi a fost doctorandul lui Emile Durkheim şi cu toate că s-a format un gânditor în climatul confruntărilor spirituale din Occident, totuşi, Drăghicescu s-a detaşat clar de doctrinele vremii şi a creat un sistem sociologic cu totul original. Astfel, în descinderea din realismul lui C. Dimitrescu-Iaşi şi sub înrâurirea unor imperative democratice, el consideră individul ca pe o valoare supremă şi-i asociază potenţe creative infinite. Sociologul român n-a evaluat persoana ca pe un simplu resort mecanic al angrenajului social – cum procedase Durkheim – dar nici ca pe o entitate absolut independentă, cum susţine Gabriel Tarde. În viziunea lui Drăghicescu, individul este supus influenţei determinismului social şi deci se supune legităţilor obiective; în acelaşi timp însă, individul exercită o acţiune de sens invers, creând fapte sociale cu caracter original şi implicându-se în dezvoltarea istoriei. “La prima confruntare cu realitatea experienţei sociale, în orice eveniment social – scria Drăghicescu – se constată două elemente necesare: 1) o stare socială dată, care este condiţia ce facilitează intenţia şi eforturile individului; 2) efortul individual, al cărui rol este de a uşura şi de a ajuta transformarea necesară a societăţii de a evolua de la o stare oarecare, mai mult sau mai puţin parţială, la o stare nouă sau în parte nouă”. Susţinând rolul creator al individului şi recunoscându-i calitatea sa de producător de social, Dumitru Drăghicescu a anulat aşa-zisele antinomii dintre individ şi societate, dintre mase şi personalitate, dintre necesitate şi libertate, orientându-şi demersul său

14

analitic spre construcţii dialectice şi elaborând o doctrină sociologică cu un profund caracter umanist. Dimitrie Gusti. Un alt nume de prestigiu care s-a impus întregii lumi sociologice - şi nu numai sociologice – a fost Dimitrie Gusti (1880-1955), care a creat o doctrină, dar a iniţiat şi un program naţional de cercetări concrete prin cunoscuta Şcoală Monografică de la Bucureşti. Punctul iniţial în analiza gustiană îl reprezintă omul, care se manifestă în interior prin “iubirea de sine” (egoismul), iar în exterior prin “simpatie”, “religiozitate” şi “sentimentul de teamă şi respect” (altruismul). Ca fiinţă voluntară şi ca entitate activă, omul, în optica gustiană, acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor lui materiale şi spirituale, acţiune ce se desfăşoară în limitele a două categorii de cadre: naturale şi sociale. Cadrele naturale, la rândul lor, se referă la cel cosmologic şi cel biologic, în timp ce cadrele sociale vizează dimensiunea istorică şi pe cea psihologică. Cadrele – în doctrina lui D. Gusti – nu au însă o valoare de sine şi nici nu interesează decât cu referire la existenţa umană. Societatea nu este natură, dar cea mai mare parte a activităţii ei se desfăşoară asupra naturii şi deci implică voinţa umană. Din această coabitare şi din raportarea permanentă a celor două categorii de cadre la voinţa umană apar manifestările. E de reţinut că sociologul român a elaborat acest cadru conceptual nu ca un scop în sine şi nici pentru întrebuinţări cu caracter speculativ, ci pentru motive investigatorii. Fiindcă în cercetările monografice, ca şi în soluţiile propuse forurilor de resort, sociologul are permanent în vedere complexul conceptual menţionat anterior şi-i întrebuinţează elementele codificate. D. Gusti intenţiona ca prin monografii generale şi prin monografiile zonale să elaboreze anume hărţi cu caracter lucrativ, iar în final să realizeze un atlas sociologic, care să aibă întrebuinţări ştiinţifice şi întrebuinţări administrative. Contribuţia lui Petre Andrei la dezvoltarea teoriei sociologice. Cunoscutul sociolog Petre Andrei (1891-1940), din centrul universitar moldovean Iaşi, s-a format la seminarul lui Dimitrie Gusti şi a devenit o personalitate marcantă a culturii româneşti. Delimitându-se riguros de doctrinele din epocă şi urmărind să se desprindă de gândirea marelui său magistru, Petre Andrei, a elaborat o concepţie integralistă asupra societăţii. El a cercetat socialul atât în relaţie cu naturalul, cât şi în delimitare de acesta. În viziunea sa, universul “este un tot integrat”, iar societatea este o parte a lui intrinsecă; dar de aici nu decurge vreo justificare nici a finalismului şi nici a mecanismului. O parte importantă în scrierile lui Petre Andrei este rezervată domeniului axiologic, adică teoriei valorilor. Pentru el, substratul unui atare domeniu îl constituie realitatea. Aceasta din urmă devine obiect al atitudinii umane şi – într-un fel – se înscrie în sfera de interes social. Dar, potrivit opiniei lui Petre Andrei, valoarea nu se poate constitui numai prin obiect şi – prin urmare – nu e o dimensiune exclusiv materială. Esenţa ei este una relaţională, fiinţând prin reciprocitate activă. În calitatea lor de expresii ale trebuinţelor şi ca determinări ale experienţei istorice, valorile au un caracter dinamic şi – deci – au finalitate în timp. De aici, Petre Andrei afirmă rolul transformator pe care-l au valorile pentru societate, precum şi esenţa lor de a se manifesta în mod partinic. Situaţia sociologiei româneşti în perioada postbelică. După cel de-al doilea război mondial, situaţia politică, dar şi cea profesională a sociologului (şi a sociologiei) au devenit dramatice. Apreciată drept “ştiinţă burgheză” şi atribuindu-i-se finalităţi care – de fapt – nu-i aparţineau, în anul 1948, printr-o hotărâre “de partid”, sociologia a fost, literalmente, desfiinţată Şcoala Monografică a lui Dimitrie Gusti îşi înceta activitatea, iar în planurile de învăţământ universitar, ca şi în cele din învăţământul secundar, sociologia nu mai era prezentă. Abia în anul 1966 – datorită eforturilor, dar şi poziţiei publice a lui Miron Constantinescu – s-au reînfiinţat Catedra şi o secţie de Sociologie

15

la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, care însă a fost desfiinţată (tot printr-o decizie “de partid”) în anul 1977. În această perioadă, Miron Constantinescu, precum şi unii dintre foştii colaboratori ai lui Dimitrie Gusti – cum ar fi Traian Herseni şi H. Stahl, ca şi alţii, formaţi la şcoala “gustiană”, românească, precum Vasile V. Caramelea etc. – au continuat să întreprindă cercetări de teren (fie în echipe, fie pe cont propriu) şi au abordat teme de real interes naţional, au fost elaborate, de asemenea, lucrări de certă valoare ştiinţifică.

16

GRUPURILE ŞI SOCIABILITATEA

1. Sodalitate, sociabilitate, socialitate Valenţa umană de a se asocia cu semenii a fost conceptualizată în mai multe moduri (Baechler): • sodalitate – capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca unităţi de activitate (cupluri, familii, echipe etc.); • sociabilitate (termenul “sociabil” este cunoscut din 1522!) – capacitatea umană de a forma reţele prin care unităţile de activitate transmit informaţii ce le exprimă interesele, opiniile etc.; • socialitate – capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi reţelele, de a le asigura coerenţa şi coeziunea ce le constituie în societăţi.

Sociabilitatea este un concept central al sociologiei, fiind considerată premisa constitutivă a societăţii şi este explicată în două moduri: • •

consecinţă a naturii umane (instinct social); un produs al raţiunii, o normă sau o valoare socială. 2. Grupurile sociale

Grupul social este important în sociologie. Punctul de vedere individualist nu este productiv; viaţa socială apare în esenţă ca fiind mai degrabă opera unor grupuri decât a indivizilor consideraţi ca atare. Schimbările sociale sunt produse de grupuri, state, clase, naţiuni, mulţimi. Sociologia trebuie să răspundă: “Ce sunt grupurile?”, “Prin ce se deosebesc între ele!”, “Ce funcţii au?” Grupul social reprezintă un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu o cultură specifică, rezultat din relaţiile şi procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul său. Grupurile sociale sunt unităţi, ansambluri de indivizi condiţionate social-istoric reunite prin anumite relaţii şi activităţi. Studiul sistematic – din punct de vedere sociologic – al grupului social a fost dezvoltat de Şcoala de la Chicago (Thomas, Park, Mead) care consideră grupul ca faptul social primar. Pentru a sublinia ideea de dezvoltare a grupului şi procesele din interiorul său, Lewin dezvoltă ideea dinamicii de grup. Clasificare grupurilor se poate face după mai multe criterii: 1. după tipul de relaţii: • grupuri primare (“face-to-face”) – relaţii directe între membri; • grupuri secundare (Cooley); 2. după normalitate: • grupuri formale (oficiale, instituţionalizate); • grupuri informale (neoficiale); 3. după apartenenţă: • grupuri de apartenenţă (Hyman, Merton); • grupuri de referinţă (grupurile din care individul ar dori/doreşte să facă parte; aceste grupuri au mai multe funcţii: normativă, comparativă, publică).

3. Tipuri de grupuri 3.1. Cuplul. Este cel mai mic grup posibil şi existenţa sa trebuie corelată cu câteva caracteristici recente alte atitudinilor faţă de căsătorie: • coabitarea – acceptarea de a alcătui un cuplu fără ritul social al căsătoriei; • instabilitatea relaţiilor premaritale şi maritale; • întârzierea pronunţată a vârstei de căsătorie; • celibatul; explicat prin mai mulţi factori din care principalul pare a fi concepţia partenerilor de a-şi asigura condiţiile pentru urmărirea/atingerea obiectivelor proprii.

17

3.2. Grupul mic. • de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi; • momentul decisiv al apariţiei grupului mic îl reprezintă activitatea de muncă, dar şi criterii afective, preferenţiale; • din numărul de membri rezultă anumite caracteristici: − relaţii complexe − relaţii de comunicare − relaţii de simpatie, de afinitate • structuri de dominare • coeziunea de grup – măsura în care grupul este unit, dispune de unitate; coeziunea: − are un sens valoric − factor temporal – se realizează în timp • dinamica specifică a statutelor şi rolurilor

Ca efect al coeziunii şi dinamicii de grup apare climatul de grup (atmosfera).

Coeziunea + climatul → factori ai productivităţii grupului. 3.3. Grupul mare (grupul secundar) Grupul secundar constă din două sau mai multe persoane implicate într-o relaţie impersonală şi au un scop practic specific. Oamenii cooperează cu alţi semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de grupul primar, relaţia dintre membrii grupului secundar este un mijloc pentru atingerea unui ţel. Exemple de grupuri secundare: corporaţiile, şcolile, unităţile de muncă, unităţile militare, comunităţile etnice şi naţionale. Prin natura lor, grupurile secundare se manifestă ca medii sociale în care indivizii se produc ca actori sociali. Relaţiile interumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care, fie că le acceptă sau nu, individul trebuie să le respecte. Numai astfel insul integrat într-un grup secundar este acceptat ca membru şi poate să realizeze scopurile sale. Mai mult, în acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferenţele ce-i marchează, pentru că nu au altă cale de înfăptuire a intereselor lor. Ilustrativ este în acest sens grupul secundar specific unităţilor de muncă. Într-o uzină lucrează inşi ce urmăresc, prin interacţiunea lor, motivaţia şi satisfacţia date de exercitarea unei ocupaţii sau obţinerea unui câştig, prestigiu profesional etc. Dacă grupul primar rămâne prioritar în socializarea primară a individului, iniţiindu-l şi introducându-l în mecanismele vieţii de grup şi ale vieţii sociale, grupul secundar are rol esenţial în afirmarea socială şi profesională a individului. În grupurile secundare insul fiinţează ca realitate socială. Grupul primar acţionează pentru insul concret, iar grupul secundar activează individual prin statusurile sale. De pildă, în grupul primar poţi fi prieten, condiţie suficientă. În grupul secundar exişti cu precădere printr-un status social, profesional, cultural, religios etc. O problemă asociată analizei grupului secundar o reprezintă relaţia acestuia cu grupul primar. Relaţiile caracteristice grupului primar se pot desfăşura în cadrul grupului secundar. Situaţia poate fi întâlnită, de regulă, în unităţile de muncă, unde oamenii dezvoltă, adesea, relaţii de prietenie cu colegii de muncă. În acelaşi mod au loc relaţii între oameni în cadrul unităţilor de învăţământ. Trebuie spus că în anumite contexte sociale sau culturale, relaţiile interumane din grupurile secundare se pot organiza şi ca alternativă la influenţa excesivă a acestor grupuri. Referindu-ne concret la societatea românească de dinainte de 1989, puternic socializantă, este de notorietate funcţionalitatea raporturilor interumane în cadrul întreprinderii sau al unei instituţii. Cerinţe instituţionale erau înfăptuite prin intermediul acestor relaţii specifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de relaţii se identifică cu relaţiile specifice grupului informal despre care vom vorbi mai jos. Diferenţele între grupul primar şi cel secundar sunt prezentate mai jos (după James W. Vander Zanden, 1988, p.110). Caracteristicile grupurilor primare - număr mic de persoane - implicarea întregii individualităţi - relaţie personală - interacţiune continuă - durată lungă - aşteptări informale - constrângeri impuse informal - legături expresive

Caracteristicile grupurilor secundare - număr mare de persoane - implicarea unor segmente ale vieţii unei persoane - relaţie impersonală - interacţiune sporadică - durată scurtă - aşteptări formale - constrângeri impuse formal - legături instrumentale

18

3.4. Grupul de presiune Grupul de presiune este constituit dintr-un număr de persoane cu anumite interese şi direcţii comune de acţiune şi care urmăresc atingerea unor scopuri sociale sau politice în mod declarat sau ascuns. Aceste grupuri pot acţiona agresiv sau opresiv, cu mijloace deschise, controlabile, ex: sindicatele, sau dimpotrivă, ele pot fi formale sau informale. Una din modalităţile de acţiune: lobby – presiune pentru a obţine o influenţă socială sau politică. În principiu grupurile de presiune urmăresc să-şi amplifice la maximum influenţa asupra centrelor de decizie. 3.5. Comunităţile teritoriale Comunitatea umană teritorială se defineşte ca fiind macrogrupul sau acea colectivitate umană care trăieşte într-o anumită arie geografică şi care dispune de o cultură comună, de un anumit sistem social, o anumită organizare a activităţilor şi care este conştientă de apartenenţa sa la acea unitate socială. Comunitatea are un habitat social. Clasificarea tradiţională a comunităţilor: rurale şi urbane. a) Comunităţi rurale – caracteristicile tipice: • autonomie relativă faţă de societatea care le integrează; • structura grupurilor locale are un rol în organizarea activităţilor sociale; • prezintă o relativă autarhie (închidere) a sistemului economic propriu şi care nu separă consumul de producţie; • există puternice raporturi de cunoaştere; • relativă izolare faţă de colectivităţile din jur; • au anumite caracteristici în funcţie de forma de relief (Blaga); • au o mai mare relevanţă a raporturilor de rudenie; • predominanţă a elementelor culturii populare (folclor). b) Comunităţile urbane (considerat de unii specialişti că este un habitat împotriva naturii) are următoarele caracteristici: • extensia volumului demografic; • densitate demografică foarte mare; • dominaţia activităţii de tip industrial; • relaţii sociale mai puternic reglementate instituţional; • reducerea proceselor de intercomunicare şi intercunoaştere; • restrângerea ponderii relaţiilor de rudenie; • viaţa este mai alertă, mai tensionată; • relaţiile interpersonale mai restrânse şi mai puţin intense; • relaţiile de vecinătate au o pondere mai mică.

Procesul de urbanizare – corelat cu cel de industrializare – determină ca unele caracteristici tipice să-şi piardă din importanţă şi între cele două comunităţi să fie mai mare deschidere. 4. Socializarea Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini, valori, concepţii, modele de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării adaptării şi integrării sociale a unei persoane. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. Există mai multe tipuri de socializare: • adaptativă şi anticipativă; • asociativă şi instituţională; • pozitivă şi negativă. Procese corelate cu socializarea , desocializarea şi resocializarea: • desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; • resocializarea – se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi (ex: imigranţii, puşcăriaşii etc.). Agenţii socializării: • familia; • şcoala; 19

• •

grupurile (de apartenenţă, de referinţă); mijloacele de comunicare în masă.

20

STRATIFICAREA SOCIALÃ 1. Originea inegalităţii sociale. Sisteme de stratificare O problemă esenţială a tuturor societăţilor o constituie modul de repartizare a resurselor. Fiecare societate îşi repartizează resursele în mod inegal. Ca urmare a acestui fenomen apar diferenţe între indivizi (inegalitate socială) sau către diferite categorii sociale (diferenţiere socială). Prin stratificare socială înţelegem dispunere ierarhică a unui set de grupuri, categorii, pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii. În sens larg, stratificarea socială constă în orice formă de diferenţiere socială capabilă să identifice grupuri aflate într-o ordine parţială sau totală. Criteriile pe baza cărora se ierarhizează grupurile/categoriile sunt de mai multe feluri: • putere; • venituri; • ocupaţii; • prestigiu. Aceste criterii de diferenţiere/stratificare pot acţiona izolat sau cumulat. Fenomenul de stratificare este susţinut de normă, putere, sancţiune (dahrendorf). Există mai multe sisteme de stratificare: a) casta – sistem de stratificare închis şi în care poziţia individului este determinată de familia în care persoana se naşte; statutul individului este atribuit prin naştere (nu este dobândit); b) clasa socială - sistem de stratificare deschis: - poziţia primită de o anumită persoană prin naştere poate fi schimbată (statute dobândite); - acest sistem de stratificare deschis permite mobilitatea socială; - graniţele claselor sunt fluide, estompate; - ca şi casta, clasa socială influenţează puternic şansele individului, în sensul că indivizii din clasele superioare au în general un mai mare acces la resursele societăţii: educaţie, anumite profesii, asistenţă socială etc.; - clasa este multidimensională (bogăţie, putere, prestigiu social). Din punct de vedere sociologic sunt importante următoarele trei aspecte legate de clasele sociale: • portretele claselor; • semnificaţia claselor; • disjuncţia politic-economic. a) Portretele claselor În societatea occidentală pot fi identificate mai multe nivele de stratificare. Un sistem larg acceptat este acela cu cinci nivele: 1. Clasa de sus (superioară) • 3 – 4 % din populaţie; • conţine cei mai bogaţi şi puternici oameni ai societăţii; • bogăţia este acumulată în mai multe generaţii; • are mare influenţă asupra politicii interne şi externe. 2. Clasa mijlocie de sus - în societatea occidentală - 5 – 10% din populaţie • oameni de afaceri; • profesionişti. 3. Clasa mijlocie de jos – 30 – 35% din populaţie 21

“gulerele albe” – profesii de tip intelectual (mici afacerişti, profesori, directori de nivel mediu). 4. Clasa muncitoare – 40% din populaţie “gulerele albastre”: • operatori; • muncitori; • funcţionari de nivel inferior; • salariaţi în servicii. ♦ sunt afectaţi de situaţii economice; ♦ şomaj; ♦ accesul la cultură limitat; ♦ au mai mică influenţă asupra vieţii sociale. 5. Clasa de jos (săracii) – 20% din populaţie • albi; • emigranţi; • alte grupuri minoritare. ♦ fără locuinţă; ♦ cei dependenţi de ajutorul social. b) Semnificaţia claselor Din scurta caracterizare făcută claselor este evident că aspectele de diferenţiere menţionate se manifestă şi pe alte planuri, după cum ele au o serie de efecte asupra vieţii şi personalităţii membrilor clasei respective. 1. Sănătatea. Există o legătură între statutul socio-economic şi sănătate. Astfel, în urma unei anchete s-a constatat că de două ori mai mulţi indivizi din clasa de mijloc şi de sus îşi declară sănătatea ca fiind excelentă comparativ cu clasa de jos. De cinci ori mai mulţi indivizi din clasa de jos îşi apreciază sănătatea ca fiind nesatisfăcătoare. Cauze: • tipul de nutriţie; • accesul la îngrijirea sănătăţii; • condiţiile de mediu; • stresul (sănătatea mentală). 2. Longevitatea. Indivizii din clasa de mijloc şi clasa de sus trăiesc mai mult decât ceilalţi, după cum, după unele statistici, 50% din copii care se nasc în familiile sărace mor în principiu în primul an. Cauzele sunt cele menţionate la punctul anterior. 3. Viaţa de familie. Există diferenţe frapante între modelele familiale specifice: • familiile din clasele de mai jos au mai mulţi copii decât clasele din mijloc; • viaţa de familie este mai agitată în clasele de jos; • în clasa de jos şi clasa muncitoare există o separare mai precisă şi mai tradiţionalistă între rolul bărbatului şi al femeii; • se pare că modul de disciplinare a copiilor din clasa de jos implică o anumită componentă fizică; • clasa de sus are mai multă libertate, flexibilitate, creativitate faţă de copii. 4. Educaţia. • Copiii din clasa superioară au acces mai mare la educaţie, şcoala fiind astfel un mijloc de reproducere a structurilor sociale date. Având un acces mai mare la educaţie, posibil vor căpăta o calificare mai bună şi îşi vor întări poziţia în elita societăţii etc. 5. Atitudini şi valori personale. • Cei de jos sunt obligaţi să se concentreze mai mult asupra prezentului; 22

• Cei de sus se concentrează asupra perspectivei. Cei din clasele superioare

deşi iniţial erau liberali, acum sunt mai conservatori. (Fiind sus vor să-şi menţină poziţia); • Clasele de jos pun accentul pe obedienţa faţă de autoritate. c) Disjuncţia politic-economic Ponderea numerică a claselor este evident în favoarea celor din josul ierarhiei; numai clasa muncitoare şi cea a săracilor, de exemplu, reprezintă circa 60% din populaţia ţărilor industrializate. Şi atunci, cum se poate explica faptul că ponderea numărului nu a permis acestor clase să câştige alegerile şi să creeze o societate în care puterea politică şi bogăţia economică să fie repartizată în mod egal. Există două teorii concurente care încearcă să dea răspuns la această întrebare. • LIPSET (1960) explică eşecul unei asemenea mobilizări prin efectele mecanismelor de socializare: 1. Clasele de jos sunt mai mult influenţate de valorile dominante ale claselor de sus decât invers. 2. Clasele de jos sunt supuse unor tensiuni contradictorii: Propria cultură şi cultura claselor de sus. 3. Clasele de jos sunt socializate în valori conservatoare datorită monopolului claselor de sus asupra instituţiilor socializatoare (învăţământul, mijloacele de comunicare). 4. În virtutea principiului conform căruia e mai greu să convingi pe cineva să creadă într-o schimbare benefică decât să-i întăreşti adeziunea la ordinea socială existentă, partidele politice de stânga vor întâmpina mai multe greutăţi în mobilizarea claselor sociale în jurul unor obiective ce vizează schimbarea societăţii. 5. Clasele de sus au tendinţa de a fi mai omogene şi mai angajate din punct de vedere politic decât clasele populare. 6. Statutul ridicat al claselor burgheze şi fenomenele descrise în primele trei enunţuri duc la concluzia că atât comunicarea cât şi influenţa sa asupra comportamentelor sunt mai intense de sus în jos decât invers. 7. Cei cu statut înalt sunt mai conştienţi de importanţa acţiunii politice. Astfel, votul, resursa distribuită în modul cel mai egalitar şi legitim cu putinţă întro democraţie, nu poate fi direct utilizat pentru o schimbare socială importantă. • MICHELS (1911) şi unii teoreticieni ai mişcărilor sociale spun că este dificil să se mobilizeze un foarte mare număr de indivizi, chiar când scopul urmărit este atât de limitat cum este votul pentru un candidat. Apoi, în afara votului, celelalte resurse care ar putea ajuta la mobilizarea respectivă sunt repartizate inegal, adică în mâinile minorităţii. 2. Teorii despre stratificare 2.1. Teoria funcţionalistă: DAVIS şi MOORE Teoria funcţionalistă are dublul merit de a distinge procesele elementare, considerate a fi la baza stratificării, precum şi de a fi abstractă şi suficient de suplă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuri de societăţi. Schematic, ea poate fi condensată în trei ipoteze de diferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care-l vom exprima cu ajutorul a trei propoziţii: 1. Orice societate este un ansamblu depoziţii structurate, cărora le sunt asociate îndatoriri sau funcţii; 2. Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii; 3. Îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către membrii societăţii; 23

4. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii; 5. Ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un talent egal; 6. Ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere. Acest principiu presupune deci trei structuri de ordine privitoare la poziţii (de la cea mai vitală la cea mai neglijabilă pentru societate), la calificările cerute (de la cea mai expertă până la absenţa competenţei) şi la gradul de plăcere sau dificultate presupus de executarea sarcinilor. Pe de altă parte, ca ipotezele de diferenţiere să fie realizate, iar principiul de stratificare, respectat, trebuie să existe: a) un ansamblu de recompense ierarhizate; b) un mod de repartizare a acestor recompense în funcţie de valorile respective ale poziţiilor. Recompensele şi distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează stratificarea. În realitate, principiul enunţat în prima propoziţie presupune deja în mod logic stratificarea ca proces de evaluare a poziţiilor ierarhizate. Gratificaţia este, evident, fundamentală, dar ea nu face decât să săvârşească construcţia edificiului. Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiile considerate dificile sunt de ordin economic (bunuri materiale), estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu). Davis şi Moore consideră deci că “inegalitatea socială este un mijloc elaborat inconştient, prin care societatea garantează că poziţiile cele mai importante sunt realizate conştiincios de cei mai calificaţi indivizi”. Este cert că o asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte cu claritate cele patru procese care se află la baza stratificării, şi anume diferenţierea, ierarhizarea, evaluarea şi recompensa. Concluzionând, teoria lui Davis şi Moore, elaborată în 1945, susţine că o oarecare formă de stratificare este inevitabilă şi necesară în societate .Conform acestei teorii, societatea este compusă dintr-un sistem complex de statute şi roluri. Dacă societatea vrea să funcţioneze bine, acele statute trebuie să fie ocupate de cei mai calificaţi oameni. Poziţiile cele mai importante deseori reclamă pregătire grea şi intensă (e.g., să devii doctor). Prin urmare, puţini oameni vor dori să-şi cheltuiască timpul, banii şi munca necesare acestui efort. În acest caz, societatea trebuie să dezvolte un sistem de recompense inegale pentru a-i încuraja pe cei cu talent pentru a trece prin pregătirea necesară. Acest sistem de recompense inegale este exact ceea ce vrea să însemne stratificarea socială. Dacă cineva din societate ar putea îndeplini orice poziţie, atunci nu ar fi necesar un sistem de recompense inegale. Dar Davis şi Moore susţin că nu este cazul. talentele şi aptitudinile nu sunt distribuite în mod egal în societate. Nici toate poziţiile nu sunt dorite în mod egal. Astfel, un sistem de stratificare serveşte la motivarea celor cu aptitudini necesare pentru a ocupa statutele corespunzătoare şi a satisface în mod adecvat cerinţele acelor poziţii. Teoria originală Davis – Moore (care a fost modificată şi perfecţionată de la prezentarea ei în 1945) prezintă explicaţia funcţională fundamentală de ce este necesar şi aproape universal un sistem de stratificare. Totuşi, teoria nu a rămas necriticată. Tumin (1953) afirmă că este greu să stabileşti importanţa funcţională a oricărei poziţii în societate. Cu cât este mai important pentru societate un medic decât un gunoier? Mai mult decât diferenţa dintre veniturile lor medii? Şi cum ar determina aceasta o societate? Tumin mai susţine că, indiferent care ar fi fost cândva justificarea pentru stratificare, sistemele bazate pe stratificare tind să se perpetueze până la punctul la care devin contraproductive. Cei în poziţii superioare tind să le transmită poziţiile 24

copiilor lor, astfel refuzându-le celor din alte categorii sociale, dar cu talent egal sau superior, şansa de a concura pentru poziţii mai înalte. O asemenea situaţie afectează atât indivizii cărora li se refuză accesul, cât şi societatea, privând-o de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziţie. Pe scurt, Tumin afirmă că teoria Davis – Moore ce afirmă că societatea este o meritocraţie, în care există o relaţie între calităţile indivizilor şi recompensa pe care aceştia o primesc, nu reflectă realitatea. Succesul (sau lipsa lui) în obţinerea recompenselor sociale într-o generaţie este transmis generaţiilor viitoare prin familii, limitând prin aceasta o combinaţie liberă a talentului şi a recompenselor necesare într-o societate democrată şi eficientă. 2.2. O teorie a conflictului: KARL MARX Marx a susţinut că în societate există doar două clase fundamentale: cei care posedă mijloacele de producţie (nobilimea în societăţile feudale şi capitaliştii sau burghezia în societăţile industriale) şi cei care nu posedă mijloace de producţie (şerbii sau ţăranii în societăţile feudale şi proletariatul în societăţile industriale). El a afirmat că stratificarea nu este inclusă sau chiar necesară dacă mijloacele de producţie sunt în stăpânire colectivă sau în posesia unui mic număr de indivizi. În analiza lui Marx, capitalismul ca sistem economic este răspunzător pentru producerea stratificării. După părerea lui Marx, capitalismul încurajează să producă mai mult decât este necesar pentru nevoile lor sau ale proprietarilor ducând la ceea ce el a numit plusvaloarea. Capitalistul foloseşte acel surplus să obţină un profit, nu să-l restituie muncitorilor care lau produs. Marx a susţinut că sistemul bazat pe stratificare, produs de capitalism, este de aceea inerent exploatator; profiturile proprietarilor provin întotdeauna din munca, şi pe seama muncitorilor. Au existat multe critici ale teoriei lui Marx. De la Marx încoace a fost o creştere rapidă a clasei de mijloc în societăţile industriale, teoria celor două clase ajungând demodată. Mai mult, în societăţile industriale moderne proprietatea şi administrarea mijloacelor de producţie sunt deseori divizate, iar vânzarea pe scară largă a acţiunilor, inclusiv muncitorilor individuali sau caselor de pensii ale muncitorilor, au estompat linia categorică, trasă de Marx, între clase. De asemenea, extraordinara creştere a puterii sindicatelor a schimbat balanţa puterii dintre proprietari şi muncitori în mod considerabil. În ciuda acestor critici, teoria lui Marx despre stratificarea socială continuă să influenţeze gândirea sociologică în această problemă. Un număr de sociologi (e.g. Domhoff, 1983) a afirmat că puterea încă este concentrată în mâinile unei mici elite economice şi că sindicatele încă trebuie să lupte pentru nevoile muncitorilor. Victoria în aceste bătălii, subliniază el, este greu de câştigat. 2.3. O teorie dimensională: MAX WEBER Cel mai important atac împotriva teoriei lui Marx asupra stratificării sociale a venit de la Max Weber (1946). Weber a crezut că analiza stratificării sociale a lui Marx, bazată pe inegalitatea economică (clasa socială), este prea limitativă. Stratificarea, susţine Weber, este un concept multidimensional. Există trei sfere separate şi distincte în care oamenii pot fi diferenţiaţi: sfera economică, socială şi politică. O persoană poate avea un rang înalt într-o dimensiune şi unul inferior sau intermediar în una sau amândouă din celelalte. Sfera economică: clasa Marx s-a concentrat doar asupra unei dimensiuni, clasa economică. Weber a crezut că clasa nu trebuie considerată o simplă diviziune în categorii precise (pentru Marx, doar două). În schimb, susţine Weber, poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu caracter continuu ce se desfăşoară de la inferior la superior.

25

Sfera socială: statutul Oamenii au grade diferite de prestigiu social sau onoare (ceea ce Weber numeşte statut). Clerul are un prestigiu mare, dar, în general, îi lipseşte bogăţia care lar situa pe un loc superior pe scara economică sau clasă. Artiştii deseori se bucură de cinste şi respect deosebit; totuşi, ei nu pot transforma, în mod automat, acel prestigiu în vreo putere politică reală. Sfera politică: partidul A treia dimensiune pe care Weber o numeşte partid, se referă la puterea politică. Puterea poate sau nu să depindă de baza economică. Oamenii au reuşit să ajungă în poziţii ale puterii ridicându-se în cadrul conducerii, fără beneficiul unei mari bogăţii personale. Atleţii, vedetele au o poziţie foarte înaltă în dimensiunea economică şi cea a statutului; totuşi, ei rareori reuşesc să-şi convertească poziţia socială şi economică în putere politică. Analiza stratificării a lui Weber a influenţat generaţii de oameni de ştiinţă în domeniul social. Criticile sale evidenţiază că, în practică, poziţiile unei persoane în diferite dimensiuni ale stratificării deseori merg împreună. Puterea politică este legată de puterea economică. În sfera politică dictează cei care au bani. 2.4. O încercare de sinteză: Gerhard şi Jean LENSKI În ciuda criticilor prezentate mai sus, atât teoria funcţionalistă, cât şi cea a conflictului contribuie la înţelegerea stratificării sociale. Gerhard şi Jean Lenski (Lenski, 1966; Lenski şi Lenski, 1987) şi-au folosit analiza evoluţiei societăţii (vezi Cap. 4) pentru a încerca să combine teoriile funcţionalistă şi cea a conflictului într-o singură teorie unificată a stratificării sociale. În concepţia lor, lipsa surplusului de hrană în societăţile de vânători şi culegători fac virtual imposibil ca un segment al populaţiei să acumuleze mai multe resurse decât altul. Se consumă tot ce este produs, Astfel, repartizarea inegală a resurselor societăţii este improbabilă. totuşi, pe măsură ce societăţile evoluează datorită îmbunătăţirii tehnologiei resursele suplimentare disponibile sunt deseori repartizate în mod inegal. Această repartizare inegală duce la stratificare, care este consolidată prin puterea ce se acumulează la cei ce ”au“, şi este transmisă generaţiilor viitoare prin familii. Pe măsură ce tehnologia se dezvoltă şi societăţile devin mai industriale, pot rezulta surplusuri mari. Tendinţa este ca aceste surplusuri să fie repartizate unui segment mai mare al populaţiei. În felul acesta, în societăţile mai avansate din punct de vedere industrial. efectele stratificării tind să se reducă. Totuşi, este adevărat că, în societăţile moderne mari, efectele stratificării pot fi accentuate în zonele urbane mari, din cauza factorilor care vor fi discutaţi. De asemenea, criteriile pentru apartenenţa la clasele sociale devin mai complexe, estompând într-o oarecare măsură deosebirile dintre ele. Pe scurt, soţii Lenski cred că un oarecare grad de stratificare socială este inevitabil, întrucât aptitudinile, talentele, inteligenţa şi alte atribute personale, precum şi resursele societăţii, nu pot fi distribuite în mod egal. Totuşi, nu toate societăţile sunt stratificate deopotrivă. Natura unei anumite societăţi are un anumit efect asupra gradului său de stratificare. Societăţile deosebit de industrializate şi cele fără ameninţări externe serioase pot fi mai puţin stratificate decât alte tipuri. soţii Lenski mai sugerează că societăţile ale căror valori culturale accentuează importanţa ”liberului arbitru“ pot fi extrem de stratificate şi că natura conducerii societăţii poate influenţa sistemul stratificării. 26

3. Instituţia şi procesele sociale în stratificare Sistemele bazate pe stratificare continuă să existe. Sistemul castelor din India a supravieţuit dominaţiei britanice şi continuă astăzi, în ciuda faptului că a fost abolit oficial când India şi-a câştigat independenţa. Sistemele bazate pe clase au existat în societăţile socialiste, în ciuda unei ideologii contrare. Persistenţa sistemelor bazate pe stratificare rezultă din influenţa instituţiilor sociale şi a proceselor sociale. a) Instituţiile sociale Câteva instituţii ale societăţii servesc la susţinerea sistemului stratificării. În esenţă, aceste instituţii tind să legitimeze grupurile dominante. Economia Stratificarea se bazează pe repartizarea integrală a resurselor societăţii, foarte frecvent acestea presupun bunuri economice şi servicii. În multe societăţi, banii constituie mijlocul de schimb care permite oamenilor să obţină bunurile şi serviciile necesare. Repartizarea diferenţiată a acestor resurse defineşte şi contribuie la stratificarea socială. Când resursele economice inegale sunt transmise generaţiilor viitoare, cum deseori se întâmplă, sistemul de stratificare existent este menţinut. Familia Mecanismul prin care repartizarea diferenţiată a resurselor societăţii se transmite generaţiilor următoare este, foarte probabil, familia. Cei mai mulţi oameni înţeleg că cineva cu numele de Rockefeller este un membru al acelei familii de elită şi că a moştenit o parte din resursele economice, din puterea politică şi din prestigiul social care se leagă de nume. Familiile, îndeosebi cele cu resurse considerabile, angajează să treacă acele resurse generaţiilor următoare. O formă mai puţin evidentă de menţinere a sistemului de stratificare existent implică efectele socializării asupra celor din clase sociale diferite. Clasele sociale diferite tind să-şi crească copiii să acţioneze şi să gândească diferit, să aibă niveluri şi feluri de educaţie deosebite şi să aibă tipuri de slujbe şi cariere diferite. Kohn şi colegii săi susţin că socializarea diferenţiată în clasa de mijloc şi cea muncitoare duce la tipuri diferite de personalităţi, care sunt legate de ocupaţiile bazate pe clasă. Familiile, aşadar îşi transmit poziţia de clasă direct prin transmiterea bogăţiei şi a proprietăţii şi, indirect, prin practicile lor de socializare. De asemenea, socializarea duce la dezvoltarea unui ansamblu de valori şi idei care deseori susţine sistemul de stratificare existent. Această ”ideologie“ este o forţă puternică pentru conformitate. Religia şi ideologia Aşa cum s-a menţionat în discuţia despre sistemul castelor indiene, stratificarea este deseori însoţită de un ansamblu de idei religioase sau ideologice care o justifică şi o susţin. În trecut, în Europa Occidentală, monarhiile feudale îşi consolidau puterea afirmând ”dreptul divin al regilor“, ideea că regele (şi sistemul de stratificare monarhic) a fost creat şi binecuvântat de divinitate. Sistemul castelor este susţinut de credinţa în inferioritatea morală înnăscută a castelor inferioare. În societăţile industriale moderne, ideologia susţinătoare se concentrează asupra meritului, a muncii intense, a talentului superior şi a egalităţii şanselor persoanei. 27

Ideile ideologice menţin sistemele stratificării. În mod special în moderne, aceste idei abat atenţia de la suporţii structurali şi culturali ai stratificării şi îl explică în raport cu caracteristicile indivizilor. Persoanele bine această concepţie, au ajuns acolo unde se află datorită propriilor eforturi persoanele mai puţin înstărite nu trebuie să dea vina decât pe ele însele

societăţile sistemului plasate, în şi talente;

Ordinea politică Statul de asemenea ajută la menţinerea sistemului de stratificare existent. El face aceasta prin controlul său asupra sistemului legal, asigurând valoarea şi aplicarea legilor care susţin un sistem existent de repartizare inegală a resurselor. De pildă, legile pot fi folosite să încurajeze sau să descurajeze, să ceară sau să interzică transmiterea unor cantităţi substanţiale de bogăţie moştenită de indivizi şi familii generaţiilor următoare. În general, legile importante sunt făcute de cei care beneficiază de sistemul de clasă existent; astfel că este improbabil ca ei să permită legislaţiei să schimbe situaţia. De asemenea, statul are monopolul asupra puterii şi constrângerii care poate fi folosit la menţinerea sistemului de stratificare existent. Deseori, folosirea sistemului legal merge mână în mână cu puterea coercitivă a statului, folosită pentru a menţine statu-quo-ul, orânduirea existentă. Totuşi, în societăţile mari şi complexe, puterea poate fi suficient de dispersată, ca să permită schimbări. b) Procesele sociale Suportul structural pentru sistemul de stratificare existent este, deseori, însoţit de procese sociale selective. Cooptarea Cooptarea implică aducerea oamenilor într-un sistem, ceea ce i-ar putea ameninţa continuitatea existenţei. Dându-le “un fragment al activităţii”, speranţa este că ei nu vor acţiona, câtuşi de puţin, ca să schimbe sistemul ci, cât de mult posibil, vor ajuta în mod activ la menţinerea lui. Şiretlicul în cooptarea oamenilor, susţine Selznick (1948), constă în a le da distincţii şi povara responsabilităţii, fără a le acorda puterea reală de a efectua vreo schimbare substanţială. Într-un fel, unele forme de implicare a studenţilor în conducerea instituţiilor educaţionale poate fi considerată ca fiind cooptare. În ciuda prezenţei studenţilor în comitete (inclusiv comitete executive) şi a faptului că sunt “consultaţi”, puterea efectivă deseori rămâne exclusiv în mâinile administraţiei. Aceleaşi elemente de cooptare pot fi considerate cu privire la participarea facultăţii la conducerea multor instituţii educaţionale. Eforturile de cooptare deseori sunt concentrate asupra liderilor opoziţiei, cei care au puterea de a fi critici şi de a ameninţa schimbarea. Aceştia pot fi trataţi cu dărnicie, li se pot da explicaţii detaliate de ce situaţia prezentă este cea mai bună (cel puţin, în condiţiile prezente) şi pot fi invitaţi să devină membri în cercurile care exercită o parte a puterii. Acest proces al cooptării poate fi clar şi direct, ca atunci când industriile includ un număr limitat de membri ai sindicatelor în comitetele de directori. Procesul poate fi indirect, cum ar fi permiterea creşterii clasei de mijloc, aşa cum s-a întâmplat în multe societăţi industriale, ceea ce reduce probabilitatea tipului de dezordine revoluţionară şi de schimbare anticipat de Karl Marx. A permite clasei de mijloc să crească duce în mod esenţial la cooptarea proletariatului, acordându-i-se acestuia avantajele vieţii clasei de 28

mijloc acordate de sistemul existent, astfel asigurându-i cooperarea în menţinerea statu-quo-ului. Piven şi Cloward (1977) prezintă o analiză detaliată a cooptării mai multor “mişcări ale oamenilor săraci”. Principiul avantajului cumulativ Cei bine plasaţi în sistemul de stratificare nu numai că obţin beneficii materiale considerabile, ci şi câştigă predominanţă suplimentară prin poziţia lor. Deseori, ei reuşesc să transmită aceste avantaje copiilor lor, altor rude şi prietenilor, care pot, după aceea, să folosească aceste beneficii pentru şi mai multe avantaje. Astfel, poziţia avantajoasă în sistemul de stratificare are un avantaj cumulativ. Acest fenomen se leagă direct de concluziile lui Merton despre ştiinţă ca o instituţie socială. În discutarea sistemului de răsplată în ştiinţă, Merton (1968) a inventat expresia efectul Matei inspirându-se din Evanghelia lui Matei (“Căci celui ce are i se va da şi el va avea abundenţă”), ca să se refere la tendinţa celor care au deja reputaţii stabilite în ştiinţă de a culege recompense mai uşor decât cei mai puţin cunoscuţi. Cu alte cuvinte, dacă cineva este plasat bine în sistem, probabilitatea de a primi alte recompense creşte. Aceasta l-a făcut pe Merton să vadă, în domeniul ştiinţei, un sistem de răsplată stratificat, bazat pe un succes anterior. Merton a aplicat, în mod mai larg, ideea efectului Matei ca să descrie ceea ce el a numit principiul avantajului cumulativ, referindu-se la un fenomen similar în instituţiile sociale. Avantajul cumulativ serveşte la menţinerea şi chiar consolidarea diferenţelor existente în repartizarea resurselor societăţii la suporţii esenţiali ai unui sistem bazat pe stratificarea socială. Copiilor artiştilor faimoşi (e.g. Michael Douglas, fiul lui Kirk Douglas) sau ai politicienilor (Joseph Kennedy, fiul lui Robert Kennedy) le place să pretindă, poate pe bună dreptate, că ei au ajuns la poziţia din cariera aleasă pe baza propriilor aptitudini. Oricât de corecte pot fi aceste pretenţii, nu există nici o îndoială că ei pleacă cu avantajul recunoaşterii numelui şi a relaţiilor care le lipsesc celor cu părinţi “obişnuiţi”. Pe scurt, instituţiile sociale tind să fie o forţă conservatoare în societate; ele susţin şi menţin orânduirea socială existentă. Această afirmaţie este deosebit de adevărată despre sistemul bazat pe stratificare. Mai mult, există procese sociale importante care completează sprijinul instituţional pentru sistemul de stratificare existent. Efectul conjugat al acestor forţe structurale şi culturale face din sistemul de stratificare unul dintre cele mai stabile elemente ale societăţii. 4. Alte criterii de diferenţiere socială

• Sexul şi genul (sexul – concept biologic, genul – concept sociologic) Există forme de diferenţiere socială în funcţie de atributele corespunzătoare genului, rolul lor în muncă, educaţie, politică, gospodărie → de aici o ideologie sexistă → ca reacţie, mişcarea feministă. • Diferenţieri sociale după vârstă. Există, în destule societăţi, o discriminare a vârstelor, în defavoarea celor mai înaintate. Este de ajuns, în acest sens, să citim paginile de mică publicitate privind ofertele de serviciu în care vârsta maximă de angajare coboară spre 35 de ani... • Teoriile elitiste (Pareto, Mosca) nu admit realitatea claselor sociale; acestea au fost substituite de elite. • Meritocraţia (Bell). Teoria susţine că ideologiile au apus, iar în societatea post-industrială rolul predominant îl are ştiinţa. În consecinţă vor conduce cei cu merite deosebite, în constituirea căruia inteligenţa (QI) este primordială, inteligenţă achiziţionată prin învăţare. 29

• Teoria “gulerelor albe” (Mills): noua clasă de mijloc este clasa gulerelor

albe, iar rangul în societate este dependent doar de câştigurile obţinute prin muncă.

30

MOBILITATEA SOCIALÃ 1. Definiţie şi clasificare Mişcarea indivizilor în cadrul unei structuri sociale şi accesul la ocuparea unor poziţii corespunzătoare calităţilor şi mijloacelor de care dispun (studii, cometenţă, bunuri materiale, putere politică etc.) reprezintă procesul de mobilitate socială (concept introdus de P.SOROKIN, 1927). Există mai multe tipuri de mobilitate socială, corespunzătoare criteriilor utilizate pentru clasificare şi polimorfismului fenomenului. • Astfel, în funcţie de sensul mişcării, distingem mobilitatea orizontală, adică deplasarea de la un status (poziţie) la un alt status, de acelaşi nivel (salarial, de prestigiu etc.) şi mobilitatea verticală – trecerea indivizilor de la un status social la altul, în sens ascendent sau descendent. • Mobilitatea verticală poate să apară sub două forme speciale: ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate intergeneraţională şi ca schimbare de status în raport cu poziţiile anterioare ocupate de aceeaşi persoană, vizând cariera unui individ, denumită mobilitate intrageneraţională sau de carieră. Cu cât evoluţia sistemului social determină extensia unor statusuri, apariţia altora noi şi cu cât facultăţile indivizilor sau sistemul de promovare socială contribuie la ridicarea, stagnarea sau decăderea în status, cu atât mobilitatea inter şi intrageneraţională este mai puternică şi exercită efecte sociale favorabile sau nefavorabile asupra indivizilor şi societăţii, ceea ce capătă o importanţă deosebită în procesul schimbării generale, în progresul social. Aspiraţiile indivizilor spre poziţii sociale superioare sau spre noi locuri în ierarhia socială sunt stimulate cu atât mai mult cu cât societatea realizează o evoluţie globală, continuă, determinând trecerea de la un sistem de poziţii sociale – având un anumit nivel de eficienţă – la un sistem îmbunătăţit, care intră în consonanţă cu noi căi de perfecţionare şi de eficientizare a statusurilor, de creare a unor statusuri superioare. La scara societăţii globale, acest proces de mobilitate ascendentă duce – în timp – la diminuarea straturilor inferioare (sub aspect social-economic) în favoarea unor straturi medii, clase medii şi chiar superioare – din punct de vedere al veniturilor, prestigiului, nivelului de viaţă, poziţiei în viaţa socială etc. Ca exemplu poate fi dat procesul de mobilitate care s-a produs în SUA după anii ’40 ai secolului nostru şi care a avut ca rezultat sporirea “gulerelor albe” şi formarea claselor mijlocii, fapt care a contrazis teoria marxistă a claselor. • Un loc important îl ocupă în cadrul procesului de mobilitate socială şi mobilitatea ocupaţională, deoarece prin trecerea la profesii de calificare tot mai înaltă, cu importanţă socială, se realizează ascensiunea pe plan social. Se obţin salarii mai mari, prestanţă şi prestigiu mai înalte, apreciere socială şi economică deosebite. Este calea prin care se realizează o schimbare importantă în stratificarea socială în societăţile avansate. Înţelegerea acestui proces este importantă atât pentru cunoaşterea factorilor care pot influenţa mobilitatea socială, cât şi pentru realizarea unor modele care să faciliteze producerea sa în sensul în care poate fi util progresului social. Desfăşurarea mobilităţii implică însă şi fenomene care preced procesul în sine, cum ar fi: mobilitatea spaţială, geografică sau teritorială – cuprinzând migraţia cu obiectiv profesional – de la sat la oraş sau invers, cu schimbarea profesiei şi a altor condiţii de viaţă, cu acces la valori sociale noi etc. De asemenea, avem în vedere chiar şi mişcarea navetistă ca preludiu al mobilităţii sociale şi chiar alte fenomene care îi premerg şi o favorizează.

31

În economia contemporană, un factor important este apariţia de noi sectoare şi domenii de activitate, care impun formarea unor contingente de specialişti cu pregătire adecvată noilor cerinţe şi care – datorită competitivităţii lor – pot obţine poziţii noi în structurile profesionale şi sociale.

2. Instrumente de măsură a mobilităţii Instrumentele de măsură a mobilităţii îşi au prototipul în tabelul de mobilitate socială. Acesta este un tabel cu dublă intrare în care pe linii sunt trecute categoriile de origine (recrutare) iar pe coloane – categoriile de destinaţie ale indivizilor. De exemplu, pentru mobilitatea intergeneraţională, categoriile de plecare sunt profesiunile taţilor, iar categoriile de destinaţie – categoriile socioprofesionale ale fiilor. Grupul socioprofesional al tatălui A (categorie socioprofesională) B (idem) C (idem) etc.

A

Grupul socioprofesional al fiului B C

D

Într-un tablou generic: FIU TATÃ

C1 C2 C3

C2 n12 n22 n32

C1 n11 n21 n31

C3 n13 n23 n33

C1, C2, C3 – categorii socioprofesionale în ordine descendentă n = număr de indivizi N = numărul total de indivizi din cele nouă căsuţe • n11, n22, n33 – imobili • n12, n13, n23 – mobili descendenţi • n21, n31, n32 – mobili asecendenţi Astfel, rata de imobilitate se poate calcula cu formula: RI =

(n11 + n 22 + n 33 ) ⋅ 100 . N

Similar se calculează rata de mobilitate ascendentă şi rata de mobilitate descendentă. 3. Factori ai mobilităţii a) Factori structurali sau de macronivel: • dezvoltarea economică

32

•

diversificarea structurilor ocupaţionale în societate (vezi exemplul de mai jos, cu referire la SUA).

Profesiuni liberale, manageri Alte gulere albe Gulere albastre, muncitori Fermieri

1920 10% 8% 45% 37%

1982 29% 25% 43% 3%

b) Factori de micronivel • voinţa indivizilor, aspiraţii. Dezvoltarea economică, diversificarea structurilor ocupaţionale, precum şi alţi factori determină schimbări şi la nivel psihoindividual. Sistemele motivaţionale ale indivizilor sunt condiţionate social-istoric, după cum procesele de dezvoltare economică/tehnologică sunt şi procese de creare a unor noi aptitudini. În consecinţă, şi nivelele aspiraţionale ale indivizilor se schimbă. Prezentăm în continuare o astfel de schimbare (cazul Middletown).

• Procentul celor care se trezesc înainte de ora 6 într-o zi de lucru: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul familiilor în care lucrează şi soţia: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul mamelor care doresc să-şi trimită copiii la facultate: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul părinţilor care accentuează independenţa copiilor: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare

1924

1972

15% 93%

31% 38%

3% 44%

42% 48%

93% 23%

90% 83%

46% 17%

82% 68%

• un alt factor de micronivel: poziţia familiei în ierarhiile de prestigiu/sociale. Acest factor se află într-o strânsă legătură cu: • educaţia. Opiniile specialiştilor sunt împărţite: – şcoala (educaţia) reprezintă un instrument de reproducţie socială, de perpetuare a structurilor existente; – în acest sens, paradoxul lui Anderson arată faptul că a transmite fiului o diplomă mai ridicată nu îi asigură acestuia o poziţie superioară în societate, după cum obţinerea unei diplome inferioare nu conduce automat la o poziţie inferioară; – o condiţie necesară – deşi nu suficientă – pentru mobilitatea ascendentă rezidă însă în nivelul de instruire. 4. Evoluţia mobilităţii •

Analiza studiilor privind mobilitatea duce la câteva concluzii interesante: există o foarte puternică mobilitate de la o generaţie la alta; 33

• • •

mobilitatea ascendentă este mai puternică decât cea descendentă; totuşi, mobilitatea ascendentă are o evoluţie curbilinie: marchează o creştere în perioada 1930-1955, după care o scădere semnificativă; există o corelaţie medie între originea socială şi destinul fiului: – a crescut mobilitatea la agricultori şi la nivelele superioare ale salariaţilor; – ereditatea meseriei rămâne puternică la funcţionari şi muncitori; – mobilitatea descendentă este mai accentuată la comercianţi etc.

5. Efectele sociale ale mobilităţii • •

efect pozitiv: încadrarea poziţiilor din societate cu oameni valoroşi; efctele negative: – creşterea aşteptărilor de ascensiune peste nivelul posibilităţilor şi, consecutiv, apariţia unor stări de frustraţie, deziluzie, înstrăinare; – la cei cu mobilitate descendentă: panică, umilinţă etc.

34

PUTEREA 1. Conceptul sociologic de putere Puterea rezidă în capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unor relaţii sociale, în ciuda oricăror rezistenţe întâmpinate şi indiferent de factorii care determină această capacitate. • Puterea este o dimensiune a anumitor relaţii de interdependenţă socială, ceea ce face din ea un concept relaţional: nu se poate afirma că cineva “are putere” fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce îi conferă acest atribut. În acest sens, orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o resursă a puterii. • La nivelul sociologic, legătura esenţială dintre fenomenul puterii şi orice sistem social rezidă în faptul că nu există forme de agregare socială şi activitate umană mai complexă - şi care presupun organizare şi coordonare - şi care să fie lipsite de putere. Există astfel o relaţie de dependenţă reciprocă între societate şi putere: puterea reprezintă liantul necesar între toate structurile şi fenomenele care alcătuiesc societatea şi decurge, la rândul ei, din resursele şi ierarhiile acestea din urmă. • Pe lângă caracterul relaţional, puterea este şi asimetrică: relaţia socială caracteristică este conducere - supunere. Între cei care exercită puterea şi ceilalţi membri ai grupului/societăţii se stabileşte o relaţie specifică, în care una din părţi caută să determine comportarea celeilalte. În acest sens, B. RUSSEL definea puterea ca producerea de efecte scontate, semnul caracteristic al puterii unui agent este dat de corespondenţa dintre rezultatele obţinute şi dorinţele sale proprii. • Puterea trebuie distinsă de alte fenomene prin care se pot obţine efecte scontate de la alţii. Analiza lui PARSONS - validă atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial - este edificatoare. Astfel, Ego (sau o entitate socială) doreşte de la Alter ( sau o altă entitate socială) o comportare adecvată proiectelor sale. Pentru aceasta, Ego dispune de două moduri de presiune asupra lui Alter: − să-i modifice situaţia; − să-i influenţeze intenţiile. Intervenţia eventuală a lui Ego asupra lui Alter poate avea asupra acestuia din urmă două tipuri de consecinţe: − consecinţe avantajoase (sancţiuni pozitive); − consecinţe costisitoare (sancţiuni negative). Integrând aceşti parametri. obţinem următorul model: Calea de acţiune referitoare la SITUAŢIE INTENŢII Tip de sancţiune

POZITIVÃ 1. Condiţionare NEGATIVÃ 2. Coerciţie

3. Persuasiune 4. Activarea angajamentelor

După Parsons, un singur caz ar fi aici asociat puterii: cazul 2 - coerciţie. Tocmai de aceea puterea a fost definită şi ca probabilitatea pentru o unitate socială A de a obţine supunerea la propria sa strategie a unei unităţi sociale B prin reducerea gamei unor acţiuni deschise (permise) acesteia din urmă, ca efect al unor sancţiuni situaţionale negative, fie invocate (ameninţare), fie aplicate efectiv (CHAZEL). În concepţia autorilor menţionaţi puterea se bazează deci pe controlul resurselor: dacă o persoană/ entitate are control asupra a ceea ce doreşte o altă persoană (entitate), atunci A va manifesta putere în raporturile cu B. 35

• Abordarea sociologică a puterii se bazează pe analizele lui WEBER, care defineşte puterea drept capacitatea de atinge scopuri în ciuda opoziţiei altora. Weber, ca şi alţi autori, consideră că puterea implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, un anumit tip de constrângere. Există însă situaţii când şi cei care o exercită cât şi cei asupra cărora se exercită percep şi consideră normal, acceptat ca unii să exercite puterea iar alţii să se supună. În acest sens se face distincţie între puterea legitimă (folosirea puterii de către cei socotiţi ca având dreptul la ea) şi puterea nelegitimă (folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa pentru a obliga la consimţământ). Puterea legitimă sau autoritatea reprezintă relaţia prin care o persoană acceptă ca legitim (“are dreptul”) faptul ca deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă exterioară. Puterea legitimă şi care diferă astfel de acceptarea forţată şi de cea prin coerciţie) are următoarele funcţii: – impune interesele sociale în raport cu cele individuale; – simplifică şi face posibil procesul de decizie socială; – oferă un cadru unic pentru activitatea organizată a unui grup, a societăţii. Puterea legitimă are trei surse: 1. autoritatea tradiţională Probabil, cea mai veche bază a justificării puterii este tradiţia. Autoritatea tradiţională se bazează pe datină sau pe tradiţii culturale instituite de mult timp. Monarhii domnesc, moştenind acest drept prin familiile lor, pe baza unor practici străvechi şi respectate. Chiar dacă un rege este considerat crud şi nepotrivit pentru a domni şi este forţată să abdice, sistemul este, de obicei, menţinut datorită tradiţiei. Industrializarea a manifestat tendinţa de a submina autoritatea tradiţională. Schimbarea socială a fost atât de rapidă şi vastă, că vechile căi păreau mai puţin potrivite. 2. autoritatea raţional-legală O altă sursă a autorităţii, una mai compatibilă cu birocratizarea care s-a dezvoltat o dată cu creşterea industrializării este un sistem de legi şi reguli care investeşte, cu putere legitimă, o anumită poziţie. Autoritatea raţional-legală, aşadar, este puterea justificată printr-un sistem de reguli şi regulamente acceptat de societate. Deseori numită autoritate birocratică, ea este legată de o anumită poziţie mai degrabă decât de o persoană. Un motiv important pentru stabilirea autorităţii raţional-legale la poziţii mai degrabă decât la oameni este asigurarea că cei care ocupă acele poziţii îşi exercită autoritatea doar în cursul obligaţiilor lor oficiale. 3. autoritatea charismatică Cele două forme de autoritate discutate sunt impersonale; ele se bazează pe tradiţie şi poziţie. Autoritatea charismatică, pe de altă parte, derivă din calităţile personale extraordinare ale conducătorului care inspiră angajament şi insuflă ascultarea. În tot cursul istoriei au existat numeroşi conducători charismatici, deşi nu toţi au fost consideraţi forţe pozitive. Moise, Iisus Christos, Ioana d’Arc, Gandhi, Hitler, Martin Luther King sunt exemple evidente de conducători charismatici ale căror atribute personale unice le-au adus adepţi devotaţi şi angajaţi. Cele mai multe societăţi consideră conducătorii charismatici periculoşi, deoarece, deseori, ei se simt mai puţin constrânşi de normele culturale şi sociale. Astfel, ei pot submina bazele social derivate ale autorităţii: tradiţia şi poziţia. Fără tradiţia sau poziţia care să susţină autoritatea, pierderea unui conducător charismatic ameninţă existenţa grupului. Weber susţine că supravieţuirea continuă a unei mişcări charismatice depinde de rutinizarea charismei, transformarea autorităţii charismatice fie în formă tradiţională sau birocratică, fie într-o combinaţie a celor două. De pildă, mişcarea inspirată de charisma lui Iisus Christos a supravieţuit atât de mult timp pentru că autoritatea ei a devenit tradiţională şi birocratică. 36

• În psihologia contemporană conceptul de charismă a devenit mai puţin ezoteric, liderul charismatic coborând la nivelele intermediare şi de jos ale ierarhiei organizaţionale (HOUSE, 1977; BASS, 1998). Specialiştii consideră că autoritatea charismatică constă în: – consideraţie individualizată; – motivarea superioară a adepţilor/subordonaţilor; – împărtăşirea scopurilor. • În psihologie puterea este capacitatea de a condiţiona acţiunile altuia (THIBAUT, KELLEY) şi se manifestă sub următoarele forme: – puterea informaţională; – puterea de referinţă; – puterea legitimă; – puterea de expert; – puterea de recompensă şi coercitivă. • Abaterea psihosociologică încearcă să identifice şi factorii personali, care, alături de cei sociali, favorizează accesul persoanelor la putere. În acest sens, motivaţia pentru succes, nivelul superior de aspiraţie, etc sunt considerate elemente importante. Adler consideră că toţi indivizii sunt motivaţi – într-o măsură mai mare sau mai mică – de dorinţa de putere. Adorno a identificat un tip special de personalitate orientat spre putere, anume personalitatea autoritară, caracterizată prin: – acceptare şi supunere necritică la o persoană, norme etc; – conservatorism şi convenţionalism; – intoleranţă şi agresivitate; – anti-introspecţie; – stereotipuri în gândire; – destructivism, cinism; – neacceptarea ambiguităţii; – proiectivitate etc. Accesul la putere este condiţionat de o combinaţie subtilă de factori personali şi situaţionali. 2. Putere şi dominaţie În dominaţie comanda, ordinul, porunca, sfatul sunt acceptate, supunerea este legitimă, ascultarea reprezintă o datorie, dominaţia este complementară puterii legitime. Problema centrală în autoritate/dominaţie o reprezintă acceptarea acesteia, determinată de o serie de factori: – învăţarea socială privind supunerea la autoritate (MILGRAM); – influenţa socială (ASCH); – protejarea imaginii de sine; – avantajele psihologice şi/sau materiale; – factorii de personalitate etc. 3. Puterea politică Puterea politică este o relaţie socială generală şi care implică toate fenomenele de autoritate şi conducere. Caracteristici: • se exercită la nivelul global al unei colectivităţi umane;

37

• •

• • • • • •

•

are un caracter integrator: cuprinde în sine şi îşi subordonează, ca resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere (economică, militară); are funcţia de dirijare a societăţii luate ca întreg, asigurând echilibrul diferitelor colectivităţi ce alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor ce se desfăşoară în interiorul ei; scopul puterii politice este deci acela de a asigura existenţa societăţii şi posibilitatea dezvoltării ei; în afara acestui determinism intern, puterea politică are şi unul extern: afirmarea/menţinerea trăsăturilor distincte şi a intereselor comunităţii pe care o reprezintă; în societăţile împărţite pe clase funcţiile generale sunt realizate de clasa care deţine rolul preponderent în sistemul puterii şi în conformitate cu interesele sale fundamentale; puterea politică prezintă o latură coercitivă, dar nu se rezumă la aceasta; ea are un caracter mixt, cuprinzând şi alte aspecte (sancţiuni pozitive, supunerea acceptată etc); pentru puterea politică este deci important caracterul legitim sau necesitatea legitimării pentru cei ce deţin puterea (CHAZEL); puterea politică este suverană: nu există o instanţă superioară la care să se poată face apel pentru a-i contesta deciziile; este însă supusă limitărilor constituţionale; înţelegerea puterii politice ca o capacitate generalizată (la nivelul societăţii globale) de a decide şi controla determină o altă caracteristică: este permanentă şi, ca atare, se regăseşte în diferite mijloace reale de înfăptuire a voinţei sale (controlul politic); atunci când există o disociere între valorile puterii şi interesele majorităţii sociale şi când controlul puterii este maximal coercitiv în mod diferenţiat rezultă o scădere a nivelului activităţii sociale, ceea ce echivalează în fapt cu o scădere a capacităţii de control din partea puterii.

38

CONFLICTELE SOCIALE 1. Teorii sociologice referitoare la conflict Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintă o opoziţie deschisă, o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. Din definiţie rezultă faptul că atâta vreme cât puterea se exercită asupra unui adversar extern sau intern, în acest din urmă caz împotriva unei organizaţii, grupări, clase etc. există şi posibilitatea conflictului. Definiţia sugerează, de asemenea, şi posibilele cauze: – inegalităţi şi discriminări sociale, rasiale, economice etc; – incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele părţi; – acces prin competiţie la posibilităţi crescute; – dorinţa de dominare, putere, prestigiu. Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atenţia sociologiei, teoriile elaborate încercând să explice: – cauzele potenţiale şi manifeste ale conflictului; – căile de evoluţie şi posibilităţile de soluţionare; – efectele directe şi indirecte, funcţiile şi disfuncţiile sale în procesul de desfăşurare a vieţii sociale şi în schimbarea socială – tipurile de conflict şi aria lor de cuprindere; – instituţionalizarea conflictului; – managementul conflictului, procesele de negociere şi atingerea păcii sociale, menţinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalităţi dintre părţi şi a deosebirilor de interese etc. • HOBBES, într-o abordare cvasisociologică, pune problema fundamentelor ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specifică societăţilor naturale, în care forţa se exprimă fără reţinere pentru satisfacerea dorinţelor fiecăruia. Ordinea socială ar presupune dominaţia absolută şi controlul social strict, permiţând astfel dispariţia conflictelor în societatea modernă (putere politică absolută). • DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrării, lasă mai puţin loc pentru conflict. El luptă pentru “disciplina socială”, pentru întărirea unor norme colective în măsură să asigure unitatea socială (criza morală a societăţii provine din deficienţele grave ale funcţiei de reglare pe care o exercită normele colective). • SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evoluţie. În societatea modernă conflictul se desfăşoară paşnic, în cadrul individualismului liberal. • MARX, iniţiatorul abordării conflictualiste a fenomenelor sociale, consideră că în orice societate bazată pe proprietatea privată există, latent, germenele “războiului” social. Existenţa conflictului este întemeiată pe un determinism structural ce dă o mică atenţie intenţionalităţii actorilor sociali (“pe o anumită treaptă a dezvoltării lor forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente”). • WEBER, un critic vehement al lui Marx, evită determinismul structural şi pune accent pe acţiune, întemeiată pe valori ce nu pot fi deduse numai din funcţia ocupată în societate; este o luptă între indivizi ce încearcă să-şi impună propria voinţă. • SIMMEL, într-o abordare interacţionistă, elaborează o teorie sociologică propriu-zisă a conflictului, devenită clasică. La Simmel este importantă confruntarea dintre actori, nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, şi nu “patologic”, ca la

39

Marx. Conflictul, unul din formele cele mai vii de interacţiune, nu poate fi realizat de un singur individ; presupune confruntarea a cel puţin două entităţi. Factorii de disociere – ura, invidia, nevoia, dorinţa – sunt cauzele izbucnirii conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintă o modalitate de a reconstrui o anumită unitate, chiar cu preţul “distrugerii” complete a uneia din părţile aflate în conflict. Schema de tratare a conflictelor este validă, începând cu cele interpersonale şi terminând cu cele “obiective” (ce implică reprezentanţi ai unor interese colective). Astfel, Simmel elaborează o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere, refuzul definitiv al oricărei soluţionări pentru a permite o nouă coexistenţă. La nivel social, în afara posibilităţii de a reconstrui o nouă unitate, conflictul are şi o altă valenţă, denumită “funcţia pozitivă a inamicului” şi care ajută la creşterea coeziunii interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate). Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul “diadă - triadă”. Diada opune şi uneşte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creează premisele formării unor alianţe. Al treilea poate rămâne obiectiv şi poate acţiona ca mediator – interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însă legat de una din părţi şi medierea sa este ambiguă, după cum poate profita de conflict pentru a-şi realiza propriile interese (al treilea câştigător – “tertius gaudens”). Modelul lui Simmel, cu două părţi aflate în conflict şi un mediator, este foarte adecvat pentru analiza şi rezolvarea oricărui tip de conflict. • PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizării rolurilor şi al decepţiilor care o însoţesc. El tinde să analizeze o societate occidentală consensuală ce ar respinge orice formă de conflict; echilibrul sistemului social se bazează pe caracterul funcţional al sistemului de roluri, a căror distribuţie este legitimată de un sistem de valori ce controlează la cel mai înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasă nu are şanse de a se manifesta în societatea modernă, industrială; singura sursă plauzibilă ar fi decepţia (şi fenomenele asociate) generată de accesul la rolurile sociale. • DAHRENDORF, teoretician contemporan al perspectivei conflictualiste, consideră că distribuţia diferenţiată a autorităţii reprezintă invariabil factorul determinant al unor conflicte sociale sistematice. Pretutindeni unde există roluri de dominare/ supunere sunt de aşteptat conflicte de grup. Societăţile industriale, care se bazează tocmai pe o distribuţie din ce în ce mai inegală a rolurilor de autoritate ar cunoaşte deci conflicte numeroase şi inevitabile, în măsura în care indivizii ce ocupă o poziţie de supunere ar deveni din ce în ce mai conştientă de apartenenţa lor la un grup identic. Pentru a contracara această tendinţă au apărut instituţii de reglare a conflictelor, partenerii înţelegându-se tot mai mult asupra regulilor jocului şi acceptând să recurgă la medieri, arbitraje şi/sau alte forme de conciliere. Instituţionalizarea conflictelor le limitează caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic democratic şi pluralist, ce asigură o rotaţie paşnică a elitelor şi o reprezentare până şi a grupurilor foarte defavorizate, contribuie şi el la scăderea accentuată a intensităţii conflictelor. 2. Analiza sociologică a conflictelor Abordările teoretice şi empirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor. Astfel: • conflictele variază în funcţie de gradul de conştientizare al actorilor sociali participanţi (intenţionalitatea actorilor – Weber; conflictul este întotdeauna 40

• • • •

•

•

conştient – Park, Burgess). Poate exista însă şi o falsă conştiinţă a conflictului, funcţie de realitatea intereselor puse în joc); intensitatea participării actorilor sociali depinde de valorile/ frustrările puse în joc; orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv şi interesant: dilema prizonierului – Rapoport, Schelling); acceptă să participe la acţiunea conflictuală doar actorii ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei – Olson); există şi entităţi (indivizi, grupuri) care urmăresc avantajul “gratuit” – să beneficieze de rezultatul colectiv fără a se angaja în conflictul respectiv (fundamentul raţional al inacţiunii colective). Acest punct de vedere nu explică de ce totuşi există numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obţinute decât prin acţiune colectivă; confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsă de interacţiunile sociale (rezistenţa îndârjită a soldaţilor germani în faţa trupelor americane, în al doilea război mondial, se explică mai puţin prin adeziunea lor la valorile nazismului şi mai mult prin adeziunea la grupul din care făceau parte, prin solidaritatea de grup – Shils, Janowitz); natura şi desfăşurarea conflictului variază şi în funcţie de: – resurse; – accesul la structuri de constrângere; – instituţionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor; – numărul şi calitatea simpatizanţilor; – natura autoritară sau democratică a relaţiilor din cadrul grupurilor aflate în conflict; – nivelul la care se desfăşoară (local, zonal etc.); – polarizarea adversarilor ş.a.

3. Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor a) Există o tipologie diversă a conflictelor, tipuri ce urmează a fi analizate ulterior: conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revoluţiile, mişcările sociale ce adoptă confruntarea etc. b) Dinamica manifestărilor conflictuale este diversă. Un model complet al desfăşurării conflictului cuprinde cinci etape: 1. dezacordul; 2. confruntarea 3. escaladarea 4. de-escaladarea; 5. rezolvarea (Forsyth). • Dezacordul debutează prin simple neînţelegeri, diferenţierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi şi a gândi (uneori pot fi şi pseudo-neînţelegeri), divergenţe minore, nesemnificative pentru interacţiunea socială, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot evolua în conflicte reale. • Confruntarea adânceşte diferenţele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de către părţi ca importante pentru interacţiunea de grup, ca ameninţând unitatea grupului; în această fază fiecare parte îşi susţine poziţia sa, accentuând-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifică angajarea părţilor pe linia dezacordului iniţial; fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare 41

parte se convinge pe ea însăşi că trebuie să convingă adversarul să-şi schimbe părerea, să renunţe la poziţia lui, acceptând argumentele sale; acţiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în acţiuni de forţă, de coerciţie, cu efect de “boomerang” asupra părţilor; expresia emoţională domină asupra argumentelor logice; rata comunicării în grup scade; sunt antrenate mecanisme psihologice şi interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferă tensionată, frustrări succesive ce antrenează în lanţ ostilităţi, forme de violenţă, agresivitate în limbaj (vezi celebra ipoteză frustrare/ agresiune); lipsa de încredere creşte; apare necesitatea unei soluţii. • Escaladarea conflictului distruge normele reciprocităţii pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care susţin un comportament concurenţial exagerat; tensiunile şi ostilităţile din grup sunt scăpate de sub control; reacţia de autoapărare a fiecărei părţi stârneşte violenţe fizice şi simbolice, agresivitate maximă; în această etapă conflictul atinge punctul culminant, “de vârf” care poate distruge total interacţiunea de grup, ajungând uneori chiar până la distrugerea fizică a părţilor • De-escaladarea şi rezolvarea conflictului presupun orientarea spre soluţie raţionale, spre intervenţii legale de tip instituţional, prin negocieri şi compromisuri treptate, prin stimularea posibilităţilor de comunicare deschisă între părţi, prin captarea bunăvoinţei părţii adverse, prin apariţia “celei de a treia părţi” în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor, conştientizator, judecător, expert etc. (Pruitt), toate având ca scop integrativ, de refacere a interacţiunii sociale normale. Pentru a avea reuşită în timp şi eficienţă în procesul interacţiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu trebuie să fie privit de nici una din părţi ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcţia lui pozitiv-integrativă pentru unitatea şi pacea socială. Incapacitatea adoptării unor soluţii constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar şi provizoriu, fundat de forţă.

42

MIŞCÃRILE SOCIALE

1. Caracterizarea mişcărilor sociale Mişcările sociale sunt acţiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare socială sau pentru a rezista unei astfel de schimbări. Într-o altă definiţie, o mişcare socială este orice acţiune socială/ colectivă ce urmăreşte să impună schimbări – variabile ca importanţă – în structura socială şi/ sau politică, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace neinstituţionalizate. Mişcările sociale constituie fenomene de sine stătătoare, văzute însă din perspective diferite: − în Europa au fost văzute mult timp doar ca o manifestare secundară, chiar un subprodus al conflictelor de clasă; − sociologia americană le integrează în perspectiva mai cuprinzătoare a comportamentului colectiv. Caracteristicile esenţiale ale mişcărilor sociale sunt următoarele: • au o dezvoltare procesuală. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat patru etape în ciclurile lor de viaţă: 1. apariţia. Ca reacţie la o necesitate nesatisfăcută, un mic grup de oameni identifică problema şi se mobilizează pentru acţiune; 2. asocierea – mai mulţi indivizi devin interesaţi de activităţile micului grup iniţial, i se asociază, apare un mic grup conducător; 3. birocratizarea – acţiunea devine organizată; reguli, proceduri şi roluri specializate; structură ierarhică (conducători şi adepţi); organizaţii, filiale etc; 4. declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricţiuni interne, prin cooptarea liderilor de către putere etc. • mişcările sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justifică o anumită organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenţă, de claritate etc; • mişcările sociale dispun de o anumită tactică – activităţi precise prin care se urmăreşte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanţilor şi câştigarea unor noi adepţi; • exprimă deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socială (inovaţie sau restauraţie); • nu au, cel puţin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de ţelul cuceririi puterii în stat; orice mişcare socială este însă, într-o anumită măsură, politică şi aceasta cel puţin prin implicaţii; • logica lor protestatară le poate duce la un conflict cu autorităţile publice; • recurg frecvent la modalităţi de protest neinstituţionalizate. 2. Analiza mişcărilor sociale 2.1. Factorii determinanţi ai mişcărilor sociale pot fi: • obiectivi: perimarea istorică a unor forme de organizare socială, agravarea disparităţilor sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structurală care împiedică anumite categorii sociale să-şi satisfacă interesele; dezorganizarea 43

•

socială datorată unor condiţii interne sau externe, crizele economice, politice sau culturale, deteriorarea condiţiilor de viaţă ş.a.; subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativă şi din perceperea injustiţiei sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte, nesiguranţă, difuzarea şi acceptarea unor noi valori sociale, apariţia unor ideologii care justifică şi direcţionează mişcările sociale etc.

2.2. Clasificare şi analiză • Clasificarea se face după mai multe criterii: → sens: − mişcările ce urmăresc producerea unei schimbări; − mişcări de rezistenţă; → profunzime: − protestatare; − reformatoare; − revoluţionare; → posibilităţi de realizare a obiectivelor: − cu obiective realizabile; − utopice; → influenţa exercitată asupra dinamicii societăţii: − utopice; − de rezistenţă; − protestatare; − reformatoare; − revoluţionare. •

•

•

•

Mişcările utopice propun un contramodel ideal la organizarea socială existentă. Unele modele utopice sunt creaţia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic număr de indivizi care încearcă să transpună în realitate idealurile utopice. Mişcările utopice au avut o răspândire mai mare în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupărilor de hippies, a unor comune şi a unor secte religioase. Mişcările utopice nu reuşesc să se impună ca modele de realizare a unei întregi societăţi; ele eşuează atât datorită condiţiilor interne, inconsistenţei modelelor propuse, impractibilităţii idealurilor lor, cât şi datorită conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societăţii existente. Mişcările de rezistenţă se opun schimbărilor sau încearcă să elimine schimbările intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenţă la introducerea unor schimbări sau faţă de o schimbare deja introdusă; de rezistenţă faţă de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socială sau faţă de o schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socială. Mişcările protestatare exprimă o poziţie, o atitudine, un refuz faţă de ceea ce este acceptat sau instituţionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral, politic. Mişcările protestatare apar în jurul unor personalităţi marcante. Ele constau în declararea formală şi publică a opoziţiei, ostilităţii, refuzului în raport cu o anumită stare de lucruri şi acţionează după un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalţi. Aceste mişcări sociale nu urmăresc programatic reforme importante, nici revoluţii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele acţionează asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaţiilor dintre individ şi colectivitate. Mişcările reformatoare apar pe o stare de nemulţumire faţă de situaţia existentă şi se manifestă atunci când grupurile care se găsesc în această situaţie pot acţiona fără a suporta consecinţele represiunii, când au 44

posibilitatea să se exprime şi să se manifeste liber şi când acţiunea lor nu vizează aspectele esenţiale ale sistemului politic existent. Mişcările reformatoare urmăresc realizarea schimbărilor dorite pe cale legislativă sau prin schimbări în sistemul instituţional. Din această categorie fac parte cele de reformă a justiţiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizând liberalizarea relaţiilor sexuale. Mişcările reformatoare trec prin mai multe etape: apariţia stării de nemulţumire; conştientizarea situaţiei şi discutarea ei; apariţia unor grupuri formale cu scop, în care se discută rezolvarea problemelor; formularea ideologiei şi instituţionalizarea ei; folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaţiilor definite în etapele anterioare; birocratizarea şi, posibil, închistarea mişcării. Mişcările revoluţionare sunt schimbări radicale ale sistemului social. Ele sunt determinate de adâncirea contradicţiilor structurale şi funcţionale din cadrul întregii societăţi. Mişcările revoluţionare îşi propun schimbarea ordinii existente şi, în consecinţă, sunt supuse represiunii din partea forţelor care apără această ordine. Ele sunt orientate de ideologii clar formulate şi sunt puternic instituţionalizate (organizaţii, partide, publicaţii, statute). În cadrul lor, un rol important îl deţine revoluţia politică. Ele sunt, în acelaşi timp, distructive şi constructive: distrug vechile relaţii sociale, vechiul aparat de stat, înlătură anumite valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de valori şi conduite, noi tipuri de relaţii sociale, noi forme de organizare socială, noi instituţii sociale. Revoluţia este un proces de schimbare de lungă durată, ritmul şi intensitatea schimbărilor fiind diferite de la un subsistem la altul. 3. Teorii privind geneza mişcărilor sociale Posibilele cauze multiple ale mişcărilor sociale ca şi varietatea acestora au condus la constituirea mai multor teorii privind geneza mişcărilor sociale. Unele dintre ele explică, mai mult sau mai puţin, şi dinamica mulţumirillor şi/sau comportamentul colectiv în cadrul mişcărilor sociale, astfel că asupra lor vom reveni în paragraful următor. De asemenea, datorită dublei perspective asupra mişcărilor sociale (cea europeană şi cea americană) o serie de aspecte referitoare la comportamentul colectiv – existente în teoriile sociologice americane referitoare la fenomenul studiat – au şi valenţe explicative privind geneza mişcărilor sociale. • Teoria privaţiunii (MORRISON). Mişcările sociale se produc când un număr relativ mare de indivizi se simt privaţi de ceea ce cred ei că este necesar pentru bunăstarea şi fericirea lor. • Teoria societăţii moderne urbanizate şi industrializate (KORNHAUSER). Mişcările sociale apar din cauza izolării sociale şi a sentimentelor de alienare trăite de mulţi oameni în societatea modernă urbanizată şi industrializată. Aceste stări sunt compensate prin asociere, sentimentul de apartenenţă la grup fiind la fel de important ca şi scopul mişcării sociale. • Teoria tensiunii structurale (SMELSER). Mişcările sociale apar în condiţiile existenţei a şase factori: 1. utilitatea structurală – efectul posibil util derivat din reuşită; 2. tensiunea structurală – o condiţie socială pricinuită de tensiuni în cadrul societăţii; 3. dezvoltarea şi răspândirea unei explicaţii poate coagula oamenii în jurul său (poate deveni o “ideologie”); 4. factori precipitanţi – un eveniment aparent sau în mod real necauzal poate determina acţiunea grupului respectiv; 45

5. mobilizarea pentru acţiune; 6. permisivitatea controlului social din partea puterii. • Teoria mobilizării resurselor (McMARTY, ZALD). Mişcările sociale apar ca reacţie la privaţiune şi la tensiunile structurale doar atunci când resursele necesare pentru a susţine mişcările respective există şi sunt organizate şi folosite eficient.

4. Comportamentul colectiv în cadrul mişcărilor sociale Comportamentul colectiv este un tip de comportament ghidat de norme create de participanţi, în mod frecvent divergente faţă de cele general acceptate social. În cadrul mişcărilor sociale, al altor fenomene sociale, comportamentul participanţilor capătă caracteristici specifice şi se desfăşoară după o dinamică specifică. Conotaţiile conceptului de referă, principial, la dinamica participanţilor, la modalităţile lor de acţiune în grup, începând cu comportamentele colective neorganizate (spontane) şi terminând cu cele bine structurate – mişcările sociale. Clasificarea comportamentelor colective se face după mai multe criterii (MILLER): • comportamente colective în viaţa cotidiană: − zvonul; − opinia publică; − isteria de masă şi panica; − moda; • comportamente colective şi ameninţări la adresa ordinii sociale: − migraţii; − dezastre; − răscoale, răzmeriţe; − proteste sociale (mişcări sociale); Participanţii alcătuiesc o mulţime: − întâmplătoare (formată în mod spontan); − convenţională (participanţii s-au adunat pentru un scop precis, dar îl urmăresc ca indivizi); − expresivă (participaţii s-au agregat în jurul unor evenimente cu încărcătură emoţională); − activă (poate deriva din una din cele de mai sus – o adunare agitată de indivizi care deseori îşi revarsă emoţiile puternice şi, de asemenea, acţionează împotriva a ceva considerat “rău”); − protestatare (convenţională şi activă). Această clasificare este specifică sociologiei americane care nu consideră decât diferenţa de intensitate şi/sau organizare dintre diferite fenomene sociale. Există însă o diferenţă de calitate între comportamentul oamenilor referitor la modă şi cel din cadrul mişcărilor sociale realizate în jurul unor ideologii, scopuri sociale etc. Pot fi astfel identificate mai multe orientări în studiul comportamentelor colective: − perspectiva emoţionalităţii sporite şi a contagiunii sociale (LE BON, PARK şi BURGESS, BLUMER ş.a.); − comportamentul colectiv ca răspuns adaptativ la situaţiile noi şi ambigue (TURNER şi KILLIAN); − un răspuns la destructurarea socială (conflict social, mişcare socială) (BLUMER, SMELSER). 46

Teorii referitoare la dinamica mulţimii • Teoriile contagiunii. LE BON (1895) analizează caracteristicile mulţimii şi legile acţiunilor acesteia; emoţiile stârnite de situaţie sunt contagioase. PARK şi BURGESS (1921) dezvoltă o teorie psihosocială înrudită, insistând asupra dimensiunii creatoare a unui comportament colectiv şi asupra fazelor acestuia: faza de agitaţie socială, faza mişcărilor de masă, adaptarea sau transformarea. • BLUMER este moştenitorul tezei contagiunii, chiar dacă recurge la formularea aparent sofisticată de “reacţie circulară”, în virtutea căreia “indivizii îşi reflectă reciproc modul de a simţi şi, astfel, îl intensifică”. Bineînţeles, reacţia circulară se aplică cu prioritate formelor elementare ale comportamentului colectiv, şi nu manifestărilor lor complexe, cum sunt mişcările sociale, dar continuă să se menţină un contrast puternic între “interacţiunea interpretativă” care, din această perspectivă, guvernează relaţiile sociale obişnuite şi modurile de interacţiune presupuse de o mişcare socială, cel puţin în primele sale manifestări. • Pe de altă parte, BLUMER rămâne fidel unei istorii naturale a mişcărilor sociale: într-adevăr, el expune ideea că o mişcare socială ar cunoaşte într-un anume fel o “carieră”, cu etape bine definite ce ar putea să o conducă de la agitaţia socială (stadiul 1) la instituţionalizarea (stadiul 4), trecând prin exaltarea populară (stadiul 2) şi formalizare (stadiul 3). Atenţia sa este atrasă mai mult de mecanismele ce permit dezvoltarea şi organizarea unei mişcări decât fazele propriu-zise, dar observaţiile sale rămân tributare unui model sau mai degrabă unei metafore a creşterii ce naturalizează într-un fel evoluţia unei mişcări sociale şi împiedică recunoaşterea caracterului adesea greu previzibil al cursului său. • Teoriile convergenţei. Acestea postulează faptul că, principial, comportamentul mulţimii rezultă din acţiunile unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit atraşi într-o situaţie şi care acţionează datorită acestei asemănări. • MILLER şi DOLLARD (1939) analizează comportamentele agresive observabile la mulţimi drept răspunsuri la o frustrare existentă, mergând până la a postula o relaţie de echivalenţă între gradul de frustrare şi intensitatea agresiunii. În felul acesta, ei propun o altă imagine şi o altă interpretare a fenomenelor de mulţime: atenţia nu mai este centrată pe sugestie şi mecanismele sale, ci pe activarea unor predispoziţii comune. Argumentul folosit nu este construit în jurul temei contagiunii, ci în jurul temei convergenţei, adică a comunităţii de experienţe trăite de către membrii unor anumite categorii sociale – de pildă, albii săraci din sudul Statelor Unite – ce ar avea într-un fel ca rezultat pregătirea acestora pentru acţiuni colective de tip agresiv • O altă variantă a “teoriilor convergenţei” se constituie în jurul noţiunii de frustrare relativă şi încearcă să explice din acest unghi multiple forme de violenţă colectivă. Frustrarea colectivă nu depinde în esenţă de situaţia obiectivă, ci mai degrabă de percepţia pe care o au oamenii despre ea. Mai precis, ea se recunoaşte prin “percepţia de către actorii sociali a unui decalaj între aşteptările lor privitoare la unele bunuri valorizate şi capacitatea lor de a le obţine”. Se disting trei forme principale de frustrare relativă: − prima, caracterizată printr-o capacitate scăzută de a satisface aşteptări stabile, este frecventă în societăţile tradiţionale şi, în felul acesta, marginală; − cea de-a doua, identificabilă prin aşteptări mereu mai mari, fără o creştere paralelă a nivelului de satisfacere efectivă, este adesea intensă în societăţile ce se confruntă cu nenumăratele provocări ale modernizării, dar poate, la modul general, afecta şi grupuri defavorizate, refuzând excluderea lor efectivă în numele unor revendicări egalitare; − în ceea ce o priveşte pe a treia, definită printr-o sporire accentuată a distanţei dintre satisfacţii, ce par să cunoască un regres brutal şi clar, şi aşteptările ce

47

par să sporească, după o perioadă relativ lungă de creştere paralelă a ambelor • Teoria normei emergente. Comportamentul colectiv poate fi explicat prin norme sociale care apar din interacţiunea participanţilor într-un eveniment colectiv. TURNER şi KILLIAN insistă asupra continuităţii dintre comportamentele de mulţime. Există o trăsătură esenţială, comună celor două ordine de fenomene: ambele sunt reglementate de norme. Dar caracteristica specifică comportamentului colectiv constă în noutatea normelor sau, cel puţin în specificitatea lor strâns legată de situaţie, datorită inadecvării normelor existente şi chiar, în bună măsură, eliminării lor într-un context prost definit. În consecinţă, teoria urmăreşte cu prioritate elucidarea mecanismelor şi etapelor în virtutea cărora o regulă nouă sau specială ajunge să fie recunoscută şi acceptată ca bază a unui răspuns coordonat. Într-o colectivitate normele reprezintă pentru membrii săi repere de comportament şi o sursă de identificare, iar structura sa, departe de a di rigidă, este alcătuită din relaţii variabile între un grup de comandă, în care liderul carismatic nu se impune întotdeauna în faţa liderului administrativ sau chiar a intelectualului ce elaborează justificările ideologice, şi categorii de partizani a căror eterogenitate faţă de obiectivele propriu-zise ale mişcării, şi nu numai în termeni de caracteristici obiective, este un fenomen important. • Teoria mobilizării resurselor. În această orientare cercetătorii sunt preocupaţi, aşa cum am anticipat, de procesele de mobilizare, ale cărei condiţii îşi propun să le pună în evidenţă, probabil datorită faptului că sunt mai conştienţi de obstacolele pe care le pot întâlni. Ei sunt de asemenea foarte sensibili la importanţa organizaţiilor în apariţia şi dezvoltarea mişcărilor sociale, în timp ce abordările anterioare, dominate de imagini ce privilegiau declanşarea spontană, aveau tendinţa de a neglija acest factor. În sfârşit, dubla insistenţă, semnalată deja, asupra raţionalităţii angajării în acţiunea colectivă şi asupra dimensiunilor propriu-zis politice ale mişcărilor sociale ajunge la afirmarea unei continuităţi între comportamentele instituţionalizate, în special în domeniul politic, şi cele adoptate de către participanţii la mişcările sociale. Mişcările sociale, în forma lor avansată, constituie un factor de schimbare socială.

48

SCHIMBAREA SOCIALÃ 1. Analiza schimbării sociale

Schimbarea socială este fenomenul trecerii unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă stare, diferă calitativ şi/sau cantitativ. Sociologia abordează schimbarea la două nivele: - macrosocial (a societăţii globale); - microsocial (a anumitor subsisteme sau componente ale societăţii).

Între cele două nivele nu trebuie să existe neapărat o corelaţie/concordanţă temporală. Teoriile sociologice privind schimbarea socială – numeroase, având în vedere că ele se referă la creşterea, evoluţia, dezvoltarea, progresul şi/sau regresul societăţii sau a uneia/ unora din componentele sale – urmăresc să identifice şi să descrie: factorii schimbării, diferenţele dintre două stări succesive, mecanismele de producere ş. a. • Teoriile evoluţioniste Gândirea sociologică de început s-a concentrat asupra progresului social şi asupra problemei existente unor legi fundamentale ale schimbării sociale. Schimbarea socială este produsul forţelor interne ale societăţii, rezultă din natura umană universală, este continuă, normală şi uniformă în spaţiu şi timp. Spencer, de pildă, consideră că schimbarea progresează totdeauna de la forme mai simple la unele mai complexe. Adoptând teoriile evoluţioniste ale lui Charles Darwin ca model, Spencer a susţinut intervenţia guvernamentală limitată în funcţionarea societăţii, aşa încât să permită acestor legi evoluţioniste, naturale ale progresului social să se desfăşoare. În concordanţă cu conceptul lui Darwin despre ”supravieţuirea celui mai bun“, activităţile şi instituţiile care pot rezista în acest timp de mediu concurenţial vor continua şi chiar vor prospera; altele vor dispărea, pur şi simplu. Legile naturale, nu intervenţia umană, vor fi factorul determinant. Această teorie evoluţionistă, oarecum simplistă, despre progresul social şi-a pierdut bunul renume. Gerhard şi Jean Lenski au dezvoltat o versiune mai sofisticată a teoriei evoluţioniste socioculturale, care nu presupune inevitabilitatea ”progresului“. Ei cred că forţa motrice în schimbarea socială este schimbarea tehnologiei, care duce la schimbări în producţia economică, în organizarea socială şi în comportamentul social. Aceste schimbări nu sunt rezultatul unor legi fundamentale ale schimbării sociale, dar ele pot fi găsite în acţiunile concrete din contextul sociocultural al societăţilor. De asemenea aceşti sociologi au considerat schimbarea ”multiliniară“, producându-se în sfere sociale diferite, în ritmuri şi în direcţii diferite. • Teoriile ciclice Unii teoreticieni ai schimbării sociale pe scară largă au considerat-o ciclică. Spengler (1926), de pildă, susţinea că, asemenea organismului uman, societăţile se nasc, se dezvoltă şi apoi decad. Ciclul este inevitabil. Vigoarea dezvoltării iniţiale scade în perioada de mijloc. Atunci, societatea devine mai materialistă şi, în cele din urmă, începe să decadă. Toynbee (1946), pe de altă parte, afirmă că societăţile pot învăţa din experienţa istoriei. Decăderea nu este inevitabilă, dar societăţile trebuie să ia măsuri concrete ca să o oprească. Civilizaţiile se dezvoltă ca reacţie la provocările care apar din mediul ambiant (condiţiile geografice şi climatice) sau din acţiunea umană (ameninţarea cu războiul de către o societate vecină). Societăţile prosperă dacă provocările sunt relativ blânde sau dacă societăţile iau măsuri adecvate şi înfiinţează instituţii eficiente pentru a le face faţă. 49

Recent, acest punct de vedere a fost susţinut în mod viguros de Kennedy (1987). El observase că marile puteri tind să se extindă cât mai mult în scopuri militare şi, astfel, îşi slăbesc baza economică. Structura lor economică sărăcită duce la un declin general al societăţii. Kennedy consideră că Statele Unite contemporane se găsesc tocmai într-o astfel de situaţie. • Teoria funcţionalistă Funcţionalismul s-a structurat ca o teorie a ordinii sociale, a regulilor de menţinere a sistemului. Parsons (1937) consideră societatea un sistem social de părţi unite una de alta şi interdependente. Acest sistem caută echilibrul. Schimbarea se produce când această stabilitate esenţială este tulburată; atunci, sistemul este forţat să reacţioneze pentru a-şi restabili echilibrul. Societăţile sunt conservatoare, rezistând schimbării sociale. Transformarea este un iritant, ceva care răstoarnă funcţionarea relativ liniştită a societăţii. Schimbarea socială este introdusă prin forţe externe (cum este războiul) sau apare din tensiuni interne (cum este o recesiune). Societatea se acomodează cu schimbări şi stabileşte un nou echilibru. În această concepţie, schimbarea duce totuşi la stabilitate deoarece apare un nou echilibru din ajustările făcute. Când schimbarea este recunoscută, aceasta este dintr-o perspectivă evoluţionistă. Societăţile se dezvoltă printr-un proces de diferenţiere, creator de diferite instituţii sociale care să se ocupe de problemele frecvente ale societăţii, şi printr-un proces de integrare sau de relativă coordonare a activităţilor acestor instituţii. Stabilitatea şi schimbarea se produc împreună, dar tradiţionaliştii tind să pună accentul pe prima. Totuşi unii funcţionalişti îşi dirijează atenţia spre problema schimbării sociale şi spre modul în care aceasta este stimulată de tensiunile interne ale societăţii (Merton, 1968). • Teoria conflictului În teoria clasică, schimbarea socială apare din lupta de clasă dintre exploatatorii şi cei exploataţi economic. Tensiunile între grupurile inegale din societate formează schimbări în structura societăţii. Schimbarea este o consecinţă a nevoii de reconciliere a contradicţiilor în structură şi acţiuni. Rezultatul rezolvării acestor contradicţii nu este un compromis, ci crearea a ceva cu totul nou – transformarea socială. Marx s-a concentrat în principal asupra contradicţiilor economice ca fiind forţa motrice a schimbării sociale. Alţi teoreticieni ai conflictului au încercat să lărgească această perspectivă. Dahrendorf (1958), de pildă, consideră drept cauze ale schimbării sociale diverse tipuri de conflict social. Conflictul între grupurile etnice, rasiale şi religioase poate constitui baza unor schimbări importante în societate. După cum se observă - şi acest lucru este valid şi pentru teoriile referitoare la alte fenomene sociale – nici una dintre teorii nu explică, pe deplin, schimbarea socială. Teoria evoluţionistă oferă o explicaţie insuficientă pentru multe schimbări sociale interne, cum sunt modelele de migraţie şi realinierile politice. Teoriile ciclice par înrădăcinate în explicaţii potrivite pentru schimbarea din societăţile occidentale, dar mai puţin relevante pentru societăţi din alte părţi ale lumii. Teoreticienii funcţionalişti pun un prea mare accent pe stabilitate şi echilibru; deseori, schimbarea este studiată ca un proces provocat artificial. Teoreticienii conflictului se concentrează aproape exclusiv pe tensiunea socială, mai ales pe cea economică şi, în general, ignoră alte surse ale schimbării sociale, cum sunt progresul tehnologiei şi presiunile externe. Oricare ar fi limitările lor ca explicaţii comprehensive ale schimbării sociale, diferitele teorii discutate mai sus oferă analize utile ale tipurilor concrete şi ale circumstanţelor producerii schimbării. Cele mai multe teorii folosesc o anumită formă de evoluţie socioculturală ca punct de plecare, fie explicit, fie implicit. De asemenea, modelul de schimbare al lui Merton combină elemente ale teoriei funcţionale şi ale teoriei conflictului. Introducerea de către el a elementelor de tensiune în sistemul social şi 50

examinarea ”funcţiilor conflictului social“ demonstrează că teoriile funcţionalistă şi cea a conflictului, referitoare la schimbarea socială, pot fi unite într-o anumită măsură. Pe scurt, teoriile evoluţioniste şi ciclice oferă cadrul general pentru înţelegerea dinamicii de bază a schimbării sociale. Ele îl avertizează pe analist de importanţa atât a presiunilor externe, cât şi a tensiunilor interne în producerea schimbării sociale. Teoreticienii conflictului scot în evidenţă formele concrete ale stresului intern care sunt, deseori, implicate. Teoriile funcţionaliste subliniază ideea că, drept reacţie la schimbare societăţile se acomodează la modalităţi care încearcă să le păstreze echilibrul, aşa că, în mod paradoxal, schimbarea şi stabilitatea nu sunt, totdeauna, reciproc exclusive. Aceste teorii despre schimbarea socială sunt complementare, deşi o teorie cu desăvârşire comprehensivă despre schimbarea socială încă nu există. 2. Factorii schimbării sociale Schimbarea este un element constant în viaţa socială. Toate societăţile cunosc schimbarea socială – o modificare semnificativă în modelele culturii şi în structura socială, care se reflectă în comportamentul social. Unele societăţi, cum sunt triburile mici din părţile îndepărtate ale Americii de Sud, se schimbă încet; altele, cum sunt Statele Unite, se schimbă mai rapid. Societăţile se schimbă în direcţii diferite; de exemplu unele schimbări sociale sunt planificate, atunci când guvernele reglementează sau dereglementează industriile; altele nu sunt planificate, ca atunci când pierderea războiului de către o ţară duce la schimbări în structura conducerii sale. Unele schimbări sunt de scurtă durată, ca în cazul teribilismelor şi modelor; altele durează mai mult timp, cum sunt efectele inventării automobilului. Unele schimbări sunt acceptate imediat de societate, cum sunt programele de îmbunătăţire a asistenţei medicale. Totuşi, cele mai multe sunt cel puţin uşor controversate (cum este cazul încercărilor feministe de a aduce la acelaşi nivel puterea între bărbaţi şi femei), fiindcă schimbarea răstoarnă modele confortabile şi familiare. Schimbarea nu se întâmplă, pur şi simplu. La schimbarea socială contribuie mai mulţi factori. Câteva dintre cele mai importante cauze ale schimbării sociale sunt discutate mai jos. • Mediul fizic Societăţile şi mediul său fizic sunt strâns legate. De pildă, societăţile situate lângă mari întinderi de apă (de exemplu, Marea Britanie) devin naţiuni navigatoare, pe când cele înconjurate de pământ, nu. Aşezările urbane au apărut iniţial la răscruci geografice: râuri, trecători montane, oceane şi mări. În mod asemănător, mediul înconjurător este o sursă importantă a schimbării sociale. Epoca retragerii gheţii, acum 13000 de ani, a dus la creşterea pădurilor şi la dezvoltarea diverselor forme de animale care au influenţat evoluţia diferitelor tipuri de societăţi. În prezent, există o dezbatere importantă despre efectul de seră – o creştere a temperaturii medii în lume, creştere ce rezultă din emisiunile de carbon ale maşinilor, de la multele fabrici şi de la freonul din refrigeratoare. Există deosebiri de păreri în legătură cu gradul şi costul schimbării sociale necesare pentru reducerea ameninţării pe care acest efect o prezintă pentru existenţa umană. Încălzirea globului poate topi calotele de gheaţă polară în oarecare măsură, provocând o ridicare a nivelului mării. Această schimbare, împreună cu schimbările de temperatură, poate forţa unele comunităţi să se mute (departe de mareele înalte care se vor produce de-a lungul unei coaste), iar pe altele le poate forţa să-şi schimbe modelele de agricultură. • Procesele culturale. Problema inovaţiei Cultura rareori este statică; atât aspectele sale materiale, cât şi cele nemateriale se schimbă. Automobilul şi avionul, ca să nu pomenim de instalaţiile sanitare, moderne au schimbat natura vieţii sociale. În mod similar, normele de ”politeţe“ (curtoazia şi 51

manierele) sunt cu totul diferite faţă de cum erau în evul mediu. Există mai multe procese culturale prin care aceste schimbări se produc: descoperirea, invenţia şi difuziunea. a) Descoperirea Aducerea la lumină a unei idei sau a unui principiu existent este numit descoperire. În acest proces de inovaţie culturală, este găsit ceva nou. Principiul gravităţii este o descoperire; el a existat tot timpul, dar la un anumit moment în decursul timpului oamenii de ştiinţă au reuşit să înţeleagă ce este şi cum acţionează. În mod similar, înţelegerea că unele elemente chimice sunt supuse dezintegrării radioactive a fost o descoperire. b) Invenţia Noua folosire sau noua combinaţie a cunoştinţelor existente este numită invenţie. Automobilul a fost o invenţie; el a folosit cunoştinţele existente despre combustia controlată şi despre angrenaj, printre alte lucruri, ca să producă ceva nou. Aeroplanele, calculatoarele şi zgârie-norii sunt exemple de invenţii materiale. Totuşi, aspectele nemateriale ale unei culturi pot fi, de asemenea, ”inventate“. Alfabetul, de pildă, este o astfel de invenţie culturală; La fel sunt birocraţia, normele sociale şi toate instituţiile sociale. Invenţia este, rareori, rezultatul unui singur act creator. Tipic, invenţiile apar după o perioadă de timp, ca urmare a acumulării de cunoştinţe. De asemenea, invenţiile duc la alte invenţii. Cu cât numărul invenţiilor existente este mai mare, cu atât este mai rapidă dezvoltarea unor noi invenţii. c) Difuziunea Pe lângă descoperiri şi invenţii, societăţile se schimbă prin difuziunea culturală – răspândirea însuşirilor culturale de la o societate la alta. Difuziunea se produce datorită migraţiei, comerţului şi călătoriilor între societăţi. De asemenea, ea mai apare când o societate cucereşte alta. În lumea modernă, difuziunea poate rezulta din abundenţa mijloacelor de comunicaţie (telefon, poştă, cablu, sateliţi, faxuri, teleimprimatoare şi calculatoare). Atât aspectele materiale, cât şi cele nemateriale ale unei culturi se pot propaga de la o societate la alta. Valorile cum sunt libertatea şi democraţia s-au răspândit în acest fel, cum s-au răspândit şi uneltele şi armele. În general, răspândirea produselor materiale se produce mai rapid; normele, valorile şi ideile cognitive se află într-un cadru cultural şi se răspândesc mai încet la alte societăţi. • Structura socială Uneori sursa schimbării se află în structura socială. Marx a insistat că relaţiile structurale între clasele sociale vor duce inevitabil la schimbare socială. Această sursă de schimbare de asemenea provine din alte feluri de inegalităţi. Deosebirile între grupurile rasiale, etnice şi religioase sunt, de asemenea, agenţi potenţiali ai schimbării sociale, aşa cum sunt deosebirile între genuri. Uneori, concurenţa între segmente ale economiei, precum şi în cadrul segmentelor, promovează schimbarea socială, cum se întâmplă când politica comercială a unei ţări este formulată ca să ajute o industrie (textilă) pe seama alteia (a zahărului). • Populaţia Există probabilitatea ca schimbările în cadrul populaţiei să producă schimbare socială. Populaţiile care cresc rapid solicită resursele societăţii şi necesită unele adoptări la practicile existente. Ele de asemenea impun schimbări în modelele vieţii sociale. Creşterea populaţiei urbane a schimbat ritmul lent al interacţiunii sociale din oraşele mici în ritmul palpitant al vieţii urbane mondene. Explozia demografică ce a început în anii patruzeci a dus la extinderea facilităţilor educaţionale. Creşterea prea lentă a populaţiei, pe de altă parte, poate ameninţa 52

viabilitatea pe termen lung a unei societăţi; pot fi prea mulţi muncitori care să producă resursele necesare. Schimbările dramatice în cadrul populaţiei de asemenea duc la schimbare socială (abandonarea unor zone economice, suprapopularea altora, amestecul unor norme culturale ş.a.). • Ştiinţa şi tehnologia Cunoştinţele ştiinţifice duc la progrese tehnologice care au ca rezultat schimbarea socială. Dezvoltarea automobilului a revoluţionat relaţiile sociale. Oamenii au devenit mai mobili; erau mai puţin legaţi de cartierele imediate şi de comunitate. Acum puteau locui şi munci în zone diferite. Automobilul a transformat relaţiile dintre bărbaţi şi femei şi a influenţat practicile întâlnirilor. Tehnologia medicală şi progresele din sănătatea publică au schimbat, semnificativ, speranţa de viaţă a oamenilor în majoritatea societăţilor. Maşinile şi schimbarea surselor de energie au transformat societăţile preindustriale. Tehnologia comunicaţiilor moderne (sateliţii) trimite instantaneu, informaţii în toată lumea. Ogburn (1922) susţine că tehnologia este o forţă motrice principală în schimbarea socială şi culturală. El de asemenea notează că schimbarea nu este egală în toate segmentele culturii. Ogburn a inventat termenul întârziere culturală ca să se refere la tendinţa culturii materiale de a se schimba mai rapid decât cultura nematerială. De pildă, cei mai mulţi funcţionari folosesc, rar, calculatoarele la întregul potenţial, poate din cauza aşa-numitei ”temeri de tehnologie“, cauzată de o pregătire necorespunzătoare. • Acţiunea umană Activităţile individuale şi colective ale multor indivizi de asemenea produc schimbări sociale. a) Acţiunea individuală. Mulţi istorici subscriu la ceea ce a fost numită ”teoria marilor oameni ai istoriei“, care susţin că acţiunile indivizilor importanţi creează istorie. Ei prezintă oameni ca Iisus Christos, Iulius Caesar, Karl Marx, Adolf Hitler, printre alţii, ca indivizi unici ale căror acţiuni au schimbat istoria. Dacă aceşti bărbaţi nu s-ar fi născut, afirmă această teorie, lumea ar fi cu totul alta. Sociologii, pe de altă parte, adoptă, în general, o poziţie diferită. Deşi cunosc contribuţia clară adusă istoriei de indivizi importanţi, sociologii arată că fiecare dintre aceşti indivizi remarcabili este un produs al unui mediu social şi cultural distinct. Fiecare este, de fapt, un produs al epocii sale. Mai mult, schimbările provocate de aceşti indivizi importanţi deseori ating procese sociale mai profunde care erau deja în curs de desfăşurare. Poverile economice şi sociale ale Germaniei, rezultate din primul război mondial, şi pretenţiile pentru reparaţii ale Aliaţilor au asigurat contextul pentru accesul la putere al lui Hitler şi pentru schimbările pe care le-a efectuat. b) Acţiunea colectivă, ca sursă/ factor de schimbare socială, a fost analizată în cadrul mişcărilor sociale. 3. Revoluţia industrială şi consecinţele sale. Modernitatea Impactul revoluţiei industriale asupra societăţii a fost amintit în nenumărate rânduri. Astfel, ca o consecinţă a schimbării sociale, multe societăţi din lume au fost caracterizate ca fiind ”moderne“. Modernitatea, în temeni sociologici, se referă la un model de organizare socială şi viaţă socială care este legată de industrializare. Ea implică înlocuirea tradiţiei prin raţiune, ca o modalitate de a privi lumea, şi accentuarea eficienţei, ca un principiu călăuzitor al acţiunii sociale (Weber). Primii teoreticieni ai modernităţii ( Toennies, Durkheim, Weber şi Marx) au avut o concepţie complexă despre modernitate. Ei şi-au dat seama că modernitatea a adus anumite beneficii societăţii: ea a dus la îmbunătăţirea sănătăţii şi a longevităţii şi la o mai bună calitate a vieţii pentru majoritatea oamenilor. Dar ei şi-au dat seama şi de consecinţele sale negative posibile. Ei au înţeles problemele pe care modernitatea le 53

pune pentru identitatea personală, îndeosebi potenţialul său pentru creşterea alienării şi pentru dezumanizarea relaţiilor sociale. Modernitatea nu a ajuns în mod egal în toate colţurile lumii. Ţările dezvoltate au un nivel de viaţă mai ridicat, o speranţă de viaţă mai mare decât ţările din Lumea a Treia şi un model rezidenţial deosebit de al acestora. Produsul naţional brut mediu per capita în ţările dezvoltate este aproximativ 9500 de dolari, dar numai 700 de dolari în Lumea a Treia. În timp ce oamenii din ţările dezvoltate se pot aştepta, în medie, să trăiască până la aproximativ şaptezeci şi trei de ani, cei din Lumea a Treia au o speranţă de viaţă de aproximativ cincizeci şi opt de ani. Deşi aproape trei sferturi dintre oamenii din ţările dezvoltate locuiesc în oraşe, mai mult de două treimi din cetăţenii Lumii a Treia trăiesc în zonele rurale. De asemenea, există o diferenţă considerabilă între rata gradului de instrucţie din ţările dezvoltate şi cea din Lumea a Treia. Aceste deosebiri sunt, în mare măsură, un rezultat al gradelor diferite de schimbare care a avut loc în aceste societăţi. În mare parte, schimbarea a fost o consecinţă a progreselor tehnologice care au dus la industrializare. Problema de ce aceste schimbări s-au produs în unele societăţi, dar nu în altele, a dus la mai multe teorii explicative. Cele patru mai obişnuite sunt discutate aici. • Teoria modernizării Acest model îşi concentrează atenţia asupra modernizării, un proces cultural, economic şi social care transformă o societate preindustrială într-una industrială. Aceste schimbări au fost cauzate în mare măsură de progresele tehnologice care au sporit productivitatea economică şi au modificat, foarte mult, stilul de viaţă socială. În această teorie, societăţile moderne au dezvoltat structuri economice care promovează dezvoltarea, încurajează inovaţia şi folosesc tehnologia, ca să îmbunătăţească eficienţa şi productivitatea. Sunt create operaţii bancare vaste, facilităţi de transport şi comunicaţii. Instituţiile religioase şi legăturile de rudenie devin mai puţin puternice, iar guvernul joacă un rol din ce în ce mai mare în viaţa socială. Sistemul familiei nucleare al societăţii moderne permite o mai mare mobilitate socială şi geografică decât structura familiei extinse din multe ţări din Lumea a Treia. Tradiţia este înlocuită de raţiune, ca un principiu social călăuzitor (Weber), şi se pune mare accent pe învăţământul formal pentru a dobândi deprinderi tehnice necesare în societatea modernă. Psihologia comportamentului individual este considerată ca fiind transformată de modernizare (Inkeles şi Smith, 1974). Indivizii din ţările dezvoltate au un mai mare entuziasm pentru realizarea individuală şi sunt pregătiţi să amâne plăcerea imediată, pentru atingerea unor obiective personale pe termen mai lung. Ei au un mai mare sentiment al controlului asupra propriei vieţi şi o extrem de dezvoltată etică a muncii. În contrast, cei din ţările Lumii a Treia sunt consideraţi fatalişti, crezând că nu îşi controlează propria soartă. Ei sunt orientaţi spre prezent şi le lipseşte ambiţia mobilizatoare care caracterizează modernitatea. Teoria modernizării implică ideea că ţările din Lumea a Treia trebuie doar să urmeze modelul societăţile occidentale ca să realizeze acelaşi scop. Se spune că forţele motrice sunt interne, iar ţările din Lumea a Treia sunt îndemnate să stabilească politici adecvate. În special, ele sunt susţinute să promoveze niveluri superioare de educaţie, pentru a reduce analfabetismul, Mai mult, ele sunt încurajate să-şi revizuiască instituţiile economice şi politice, ca să asigure stimulenţi şi încurajare pentru individualism, în timp ce reduc inegalităţile sociale. Acest model prezintă o imagine relativ optimistă a capacităţii societăţilor din Lumea a Treia de a se moderniza. Totuşi, aceste ţări sunt confruntate cu condiţii considerabil deosebite faţă de cele care au fost societăţile contemporane dezvoltate într-o etapă similară de dezvoltare. Presiunea populaţiei este mai mare, iar lumea a ajuns atât de legată laolaltă, independentă. De asemenea, simpla răspândire a tehnologiei nu 54

garantează, în mod automat, progresul, fără schimbările sociale şi culturale considerabile care deseori îl însoţesc, şi care presupun timp şi efort (Ogburn, 1922). • Teoria convergenţei Într-o variantă a teoriei modernizării, teoria convergenţei sugerează că societăţile care se modernizează devin din ce în ce mai asemănătoare ca urmare a acestui proces (Rosrow, 1960; 1962). Ele au un nivel asemănător de dezvoltare tehnologică şi o structură similară a forţei de muncă şi a instituţiilor politice. Aceste societăţi ”converg“ treptat în jurul unui model general de societate modernă. Ţările din Lumea a Treia se străduiesc să imite societăţile mai dezvoltate, fie că acest lucru este oportun sau nu . Această teorie subapreciază măsura în care legăturile reciproce ale lumii moderne împing societăţile din Lumea a Treia în această direcţie. Ţările dezvoltate au fondurile de capital şi cunoştinţele tehnologice de care ţările mai puţin dezvoltate au nevoie, iar transferul ambelor implică acceptarea, din partea celor din urmă, a schimbărilor economice şi politice fixate de ţările dezvoltate, chiar dacă acestea ar putea să nu fie potrivite pentru cultura lor sau pentru condiţiile sociale. • Teoria dependenţei Mulţi savanţi, nemulţumiţi de supoziţiile modernizării şi de teoriile convergenţei, susţin că ţările mai puţin dezvoltate se află într-o lume dominată de ţările dezvoltate (Frank, 1969). Ei au formulat o explicaţie diferită, teoria dependenţei, care arată că motivul pentru care ţările din Lumea a Treia nu s-au modernizat a fost că ele au fost dependente de ţările mai dezvoltate, pentru care au fost utile din punct de vedere economic şi politic. Naţiunile industrializate au considerat util să menţină ţările din Lumea a Treia ca furnizoare de materii prime de care aveau nevoie şi pieţe de desfacere unde să-şi vândă produsele finite. Ele nu mai aveau nevoie de concurenţi industriali într-o lume deja extrem de competitivă. De obicei, ţările mai puţin dezvoltate au o recoltă majoră (zahăr sau cafea) sau o materie primă (cositor sau cauciuc) care este centrul economiei lor. Aceste ţări deseori nu au resurse economice sau tehnologice necesare pentru îmbunătăţirea acestei situaţii. Prin urmare, aceste resurse trebuie să vină din exterior – de la societăţile mai moderne sau de la agenţii internaţionale dominate de naţiunile occidentale (e.g., Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială) de care devin după aceea dependente. Teoria dependenţei susţine că ţările din Lumea a Treia nu pot, pur şi simplu, să urmeze procesul de modernizare al ţărilor dezvoltate, deoarece nevoile lor economice şi tehnologice sunt legate de statutul dependent într-o economie mondială. Totuşi, teoria dependenţei nu a definit, în mod adecvat, un model mai potrivit care să îmbunătăţească situaţia ţărilor din Lumea a Treia. Iniţial, această teorie a sugerat metode socialiste ca mecanism adecvat pentru îmbunătăţirea calităţii educaţiei şi a asistenţei medicale în ţările din Lumea a Treia. Totuşi, a devenit evident că, deşi economiile socialiste nu pot asigura o mai bună educaţie şi o mai bună asistenţă medicală, ele sunt după unii autori mai puţin productive decât economiile capitaliste. Există aici un mic paradox: un popor mai educat are şi capacităţi /abilităţi mai ridicate, ceea ce constituie o premisă a eficienţei sociale, industriale etc. şi totuşi o economie de tip socialist este mai puţin productivă! Mai mult, progresele tehnologice care au dus la societatea modernă nu sunt, totdeauna avantajoase. De pildă, puterea nucleară şi armele moderne au făcut războiul distructiv. Tehnologia comunicaţiilor moderne are puterea de a reduce libertatea personală şi de a invada intimitatea. De asemenea, asocierea modernităţii cu progresul presupune că schimbarea socială se mişcă totdeauna într-o linie dreaptă spre îmbunătăţire. Totuşi ceea ce nu este totdeauna cazul (Toffler, 1981), cei mai mulţi sociologi cred că modernizarea a adus suficient progres şi beneficii pentru a justifica părerea pozitivă pe care cei mai mulţi oameni o au despre ea. 55

56

ORGANIZAŢIA 1. Statutul şi rolul organizaţiilor în societatea contemporană Asistăm în ultimele decenii la un proces amplu şi permanent de multiplicare şi diversificare a formelor de organizare a vieţii sociale, la apariţia unor modalităţi de acţiune cât mai adecvate în vederea rezolvării optime a problemelor ce apar în societate. Printre instrumentele utilizate de către aceasta din urmă pentru buna sa funcţionare se numără şi organizaţiile, fie ele economice, industriale, politice, juridice, culturale, religioase etc. Unii specialişti consideră chiar că succesul marilor organizaţii constituie una din caracteristicile esenţiale, dacă nu chiar fundamentale, a societăţilor moderne. Omul modern nu poate acţiona decât de-a lungul şi în cadrul marilor organizaţii. Dacă secolul XIX a fost considerat secolul individualităţilor, secolul XX este indiscutabil secolul colectivităţilor organizate, al marilor organizaţii; s-a creat, pentru societatea modernă, chiar un concept special: societatea organizaţională sau societatea organizată. Este evident că această caracteristică a societăţii – de a avea în cadrul ei numeroase organizaţii apărute/create tocmai pentru buna sa funcţionare – s-a impus de la sine cercetătorilor prin numeroasele probleme implicate: a) ce este totuşi entitatea pe care o numim “organizaţia”? b) organizaţiile sunt identice, similare sau diferite? c) dacă sunt diferite, au ceva în comun? Ce anume? d) şi, mai ales, cum putem să facem aceste instrumente – organizaţiile – cât mai eficiente în raport cu scopurile sociale dezirabile? 2. Definiţii ale organizaţiilor Punctul de plecare în orice demers ştiinţific îl constituie definirea entităţii studiate. Ori, multitudinea organizaţiilor existente atrage după sine şi o multitudine de definiţii, mai mult sau mai puţin asemănătoare. Vom opta pentru definiţia/definiţiile care scot în evidenţă tocmai aspectele psihologice şi psihosociale ale organizaţiilor şi nu, să spunem, cele tehnice, juridice etc. Definiţia 1: “Organizaţia este o activitate social-umană care presupune asocierea spontană sau dirijată, voluntară, a unui număr mare de indivizi ce deţin statute şi roluri bine definite, determinate sau nu, în vederea realizării unui scop, unui obiectiv (Zlate, 1981)“. Definiţia 2: “Organizaţia este o mulţime relativ constantă de agenţi pentru care a fost determinat un scop unic, un organ de decizie şi organe de execuţie, precum şi o anumită diviziune a muncii şi raporturi de cooperare între agenţi, o structură formală şi un sistem de norme menite să sporească eficienţa socială a acţiunii (Popa, 1978)“. Definiţia 3: “Organizaţia este coordonarea raţională a activităţilor unui număr de oameni pentru realizarea unor scopuri comune explicite, prin intermediul diviziunii muncii şi funcţiilor şi prin intermediul ierarhiei, autorităţii şi responsabilităţii (Schein, 1965)“. Reţinem astfel notele definitorii ale organizaţiilor: a) existenţa unui număr mare de indivizi; b) existenţa unor scopuri comune; c) desfăşurarea unei activităţi pentru realizarea acestor scopuri comune; 57

d) activitatea respectivă impune atât diviziunea, cât şi cooperarea socială, coordonarea eforturilor; e) activitatea este reglementată social; cu alte cuvinte cei în cauză dispun de statute şi roluri clar definite, sunt cuprinşi într-o structură socială determinată (norme, regulamente etc.; f) diviziunea socială se remarcă prin ierarhie şi autoritate. Problemele ridicate la finalul paragrafului anterior îşi găsesc astfel un prim răspuns. Raţiunea apariţiei şi multiplicării organizaţiilor rezidă atât în caracteristica acestora de a realiza scopurile indivizilor care alcătuiesc organizaţia - şi care devin scopuri sociale-mai rapid şi mai eficient decât prin acţiune izolată, cât şi în capacitatea lor de a răspunde unor trebuinţe umane fundamentale: de apartenenţă, de activitate, de comunicare, de autorealizare. Iar notele definitorii şi isomorfismul mai mult sau mai puţin accentuat existent între anumite organizaţii relevă tocmai diversificarea lor, determinată de scopul devenit social şi activităţile întreprinse pentru îndeplinirea scopului respectiv 3. PERSPECTIVE ÎN STUDIUL ORGANIZAŢIILOR Aşa cum se întâmplă în multe ştiinţe / domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, întâi apar problemele şi abia apoi preocupările pentru cunoaşterea şi rezolvarea acestora, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul studiului ştiinţific al organizaţiilor. Se ştie însă că există perspective diferite într-o lume care nu este absolută (Jean Piaget), astfel încât, particularizând, organizaţiile au fost abordate din numeroase perspective: sociologică, psihologică, economică, juridică etc., inclusiv multidisciplinar. În legătură cu aceste perspective multiple asupra organizaţiilor sunt interesante două probleme: cauza perspectivelor multiple şi efectele perspectivelor multiple asupra unuia şi aceluiaşi fenomen. • Cauza sau cauzele rezidă în două explicaţii simple: a) concepţia cercetătorului asupra organizaţiei (ce este, ce factori sunt mai importanţi în alcătuirea ei etc.) şi / sau; b) considerente empirice (ce tipuri de organizaţii s-au impus / manifestat mai puternic în viaţa socială, ce organizaţii a studiat sau a putut studia un cercetător sau altul etc. • Efectele perspectivelor multiple asupra organizaţiilor sunt, de asemenea, foarte importante pentru înţelegerea imensului material faptic achiziţionat în acest domeniu şi, în final, a organizaţiilor ca atare: a) tratarea organizaţiilor în accepţiuni multiple, aşa cum vom vedea mai jos, cu consecinţe asupra tipurilor de acţiuni întreprinse asupra lor, în interiorul lor etc.; b) accentuarea unor elemente diferite în definirea şi caracterizarea organizaţiilor; c) disjuncţia dintre “material“ şi “uman“, dintre “eficienţa materială“ şi cea “uman-psihologică“; d) adâncirea cunoaşterii organizaţiilor sub anumite aspecte, cu pierderea în vederea însă a altor aspecte sau a viziunii de ansamblu (Zlate, 1981). Un astfel de efect al perspectivelor multiple, la rândul său cu consecinţe importante asupra analizei organizaţionale, este, cum arătam mai sus, accentul pus pe diferiţi autori asupra unor dimensiuni diferite ale organizaţiei, ceea ce înseamnă practic tot atâtea abordări teoretico-metodologice ale organizaţiilor: → Organizaţia – grup. Această abordarea este tipică psihologiei sociale, iar accentul cercetării este pus pe regulile şi normele grupale pe baza cărora membrii grupului interacţionează şi creează identitatea colectivă a acestora. Conceptele cel mai 58

des vehiculate sunt acelea de influenţă socială, leadership, conformitate, coeziune, climat, structură formală şi informală a grupului etc; → Organizaţia – structură. Este o abordare în mare măsură sociologică şi se bazează pe cercetările lui Weber, Taylor, Fayol, Urwick etc. datorită valenţelor sale structuraliste, se concentrează pe cunoscutele noţiuni – cheie de structură şi funcţie. Preocupările cele mai importante ale acestei abordări sunt cele de identificare a funcţiilor manifeste şi latente ale organizaţiilor şi ale diferitelor lor subgrupuri, analiza determinanţilor structurii, interacţiunile şi raporturile de generare dintre structură şi funcţie. Pe marginea acestei abordări şi a concepţiei conform căreia omul este produsul mediului în care trăieşte, au luat naştere primele intervenţii organizaţionale care aveau ca scop “restructurarea“, schimbarea structurii, ca mijloc pentru o optimizare funcţională.; → Organizaţia-sistem. Conceptul de sistem este preluat în psihologia organizaţională pe filiera ciberneticii şi a teoriei informaţiei (Wiener şi Cannon). Aplicarea conceptelor cibernetice la organizaţii a avut câteva consecinţe notabile pentru teoria şi practica din domeniu. În primul rând organizaţiile au fost redefinite ca entităţi (sisteme) cu autoreglare; în al doilea rând a fost posibilă evidenţierea generărilor şi condiţionărilor mutuale (sau constrângeri reciproce, după unii teoreticieni) dintre componentele şi subsistemele organizaţiei. În baza acestei abordări studiul organizaţiilor s-a centrat asupra mai multor problematici: • fluxul informaţiei, ca fenomen generat dar şi ca factor generator al structurii organizaţionale; • interacţiunea componentelor umană şi tehnică dintr-o organizaţie, ca temă centrală a teoriei sistemelor sociotehnice; • interacţiunea dintre organizaţie şi mediul său relevant, ca temă centrală a teoriei sistemelor deschise; • învăţarea organizaţională şi problemele de flexibilitate structurală şi funcţională, ca urmare a paradigmei sistemelor autoreglabile. → Organizaţia – politică. Născută probabil ca urmare a modei “politizării“ proceselor grupale, această abordare priveşte relaţiile dintre indivizi şi dintre grupuri ca jocuri de interese contradictorii, cu caracter tipic politic, dar în sens larg, duse pentru asigurarea controlului resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de comunicare etc. temele centrale ale acestei abordări sunt cele de putere, distribuţia puterii între grupuri, dominarea, supunerea şi compromisul inter-grupal. → Organizaţia – cultură. Aceasta este cea mai modernă abordare a lumii organizaţionale inspirată de antropologie şi care descrie organizaţiile ca “microsocietăţi“ umane, în care oamenii creează pentru ei înşişi iar viaţa se grupează în jurul unor componente “soft“: semnificaţii, ritualuri, simboluri, tabuuri şi scheme cognitive comune. Studiul organizaţiilor a avut un curs neobişnuit şi rar întâlnit, neurmând linia “clasică a demersurilor aplicative din psihologie în care teoria se dezvoltă în centre universitare şi laboratoare de cercetare. iar practica urmează, uneori chiar de la distanţă, aceste descoperiri teoretice. Studiul organizaţiilor a avut de la începutul său valenţe eminamemte aplicative, practice, fiind strâns legate de economie şi potrivinduse excelent cu finalitatea materială şi pecuniară a lumii moderne. Prin această legătură poate fi explicată şi suprapunerea consistentă existentă între psihologia organizaţională şi psihologia muncii/industrială, deseori fiind menţionate în literatura de specialitate drept “psihologia muncii / organizaţională“ (work / organizational psychology“).

59

4. TEORIA ASUPRA ORGANIZAŢIILOR 4.1 Teoriile clasice sau formaliste Teorii clasice – numite astfel pentru că au fost primele abordări ştiinţifice ale organizaţiei – studiază aproape în exclusivitate “anatomia“ organizaţiilor, latura lor formală, oficială de organizare ce poate fi relatată sugestiv sub forma organigramei; de aici şi denumirea lor de teorii formaliste. Ca teorii mai importante în această grupă amintim: teoria fiziologică a organizării, promovată de Taylor (1911) şi teoria gestiunii sau conducerii administrative, reprezentată de Gulick şi Urwick (1937) şi Fayol (1916). Teoriile, destul de asemănătoare între ele, accentuează analiza a patru elemente considerate cele mai importante: • eficienţa; • principiile ierarhiei funcţionale; • cele mai bune structuri de organizare; • cele mai adecvate mijloace de control a activităţii depuse. Cercetând elementele enumerate mai sus şi relaţiile dintre ele, aceste teorii afirmă în esenţă următoarele: a) eficienţa maximă se obţine prin diviziunea excesivă a muncii, prin scurtarea timpului acordat pentru efectuarea operaţiilor de muncă, prin raţionalizarea acestor operaţii; b) munca poate şi trebuie să fie standardizată (chiar reuşindu-se acest lucru); c) structura sau lanţul de conducere trebuie să fie bine determinat (fiecare trebuie să ştie cui se / pe cine subordonează, în ce domeniu etc); d) autoritatea este metoda cea mai sigură şi eficace de control a activităţii celorlalte persoane (puterea de a decide trebuie să se afle exclusiv în mâinile conducătorului; acesta trebuie să dispună de un sistem foarte precis de sancţiuni ş. a. ); e) organizaţiile trebuie să fie caracterizate de o organizare precisă, o ierarhie riguroasă şi, aşa cum am spus, de un control sever. Făcând o evaluare a acestor teorii, putem arăta următoarele: a) în afara faptului că au deschis studiul ştiinţific al organizaţiilor, teoriile analizate au avut - şi au încă – o serie de valenţe pozitive: • eficienţa unei organizaţii poate creşte şi prin optimizarea organigramei, a structurii ei formale (organizarea precisă, ierarhia autorităţii); • diviziunea muncii, raţionalizarea şi standardizarea operaţiilor de muncă sunt metode de creştere a eficienţei economice. b) teoriile clasice au însă şi numeroase limite: • se accentuează aproape exclusiv pe latura instrumental – tehnică a personalităţii umane; omul este redus la calităţile sale executorii, instrumentale (ce ştie să facă), fiind deci considerat pasiv, inert (fără motivaţie, fără imaginaţie); • teoriile sunt, în consecinţă, extrem de simplificatoare, neglijându-se aspecte importante ale creşterii eficienţei, anume acelea care ţin de potenţialul uman latent. Am insistat în prima parte a lucrării asupra rolului motivaţiei în activitate, asupra resurselor practic nelimitate ce există în fiecare membru al unei organizaţii şi care pot fi valorificate prin activitatea trebuinţelor superioare (de stimă şi apreciere, de autorealizare), a nivelului de aspiraţie etc.; • teoriile clasice nu au putut să descopere faptul că munca nu este doar un mijloc prin care omul îşi câştigă existenţa, ci şi un cadru de dezvoltare

60

a personalităţii sale, de manifestare activă în cadrul relaţiilor interpersonale. De remarcat faptul că lucrări şi cercetări efectuate în spiritul acestor teorii – oarecum modernizate – continuă să apară şi astăzi. 4.2 Teoria neoclasică sau a relaţiilor umane Teoria neoclasică asupra organizaţiilor şi care vizează în principal aceeaşi problemă a eficienţei, dar dintr-o altă perspectivă, este fundamentată de Mayo (1933, 1945) şi colaboratorii săi Roethlisberger şi Dickson (1939). Cercetările lui Mayo asupra unor fenomene noi, într-un fel neobişnuite care se manifestau în organizaţiile industriale şi care contribuiau fie la ridicarea, fie la scăderea randamentului muncii, sunt încă de actualitate astfel încât analiza lor, chiar şi sumară, este necesară. Între 1924 şi 1927 Mayo a făcut o serie de cercetări la firma Hawthorne (producătoare de materiale telefonice) asupra iluminatului halelor de lucru. El organizează două grupuri: unul de control sau martor (în hala respectivă iluminatul rămâne nemodificat) şi unul experimental, în care intensitatea iluminatului era variată (crescută) după o schemă gândită în prealabil (modelul experimental). S-au constata lucruri aparent paradoxale: • creşterea randamentului muncii atât în atelierul experimental (cum era şi firesc), dar şi în cel de control (ceea ce nu mai era atât de firesc, ba dimpotrivă)! • scăderea foarte mult a iluminatului în atelierul experimental – noaptea până aproape la lumina naturală a lunii – era însoţită tot de creşterea randamentului! De ce aceste rezultate aparent paradoxale? → muncitorii, indiferent dacă făceau parte din grupul experimental sau de control, conştientizau că problemele lor nu sunt indiferente conducerii; → percepţia sensibilităţii conducerii faţă de latura umană a producţiei a dus în mod firesc la creşterea încrederii salariaţilor în conducere; → satisfacerea trebuinţei de apartenenţă la grupul de muncă, la organizaţie, toate acestea ducând la creşterea moralului, a motivaţiei, în final a randamentului. Plecând de la aceste rezultate – ca o paranteză, Mayo nu a putut da atunci o interpretare corectă şi completă a fenomenelor legate de iluminat şi randament – el desfăşoară în 1927 alte experimente în care a introdus o serie de variabile noi: • sistemul de salarizare; • introducerea unor pauze; • modificarea zilei de muncă şi a săptămânii la lucru etc. Într-o fază ulterioară a cercetărilor muncitorii îşi pot alege colegii (partenerii) de echipă, punându-se deci accent pe structura socio-preferenţială a echipei de muncă. Rezultatele acestor experimente au fost similare, ceea ce a permis elaborarea unei teorii închegate a organizaţiei şi a factorilor de eficienţă. În esenţă, teoria afirmă următoarele: a) într-o organizaţie trebuie acordat un rol primordial omului, trăirilor lui psihologice, problemelor lui; b) problemele psihologice ce apar ca urmare a interacţiunii indivizilor într-un grup / organizaţie sunt foarte importante pentru funcţionarea acesteia; c) trebuie deplasat accentul de pe tehnic / tehnologic spre uman, cele două trebuind să fie considerate ca interacţiune; d) organizaţia trebuie concepută interacţionist – elementele componente se influenţează reciproc; 61

e) interacţiunile cele mai importante în organizaţie sunt cele între oameni (relaţiile umane); f) oamenii se folosesc de organizaţie pentru a-şi realiza scopurile proprii care nu sunt exclusiv materiale, ci şi umane. Făcând şi aici o evaluare, putem arăta că: a) teoria neoclasică are o contribuţie decisivă prin introducerea studiului şi ştiinţei comportamentului în abordarea organizaţiilor. Practic, de acum înainte psihologia nu mai poate fi neglijată în studiul şi practica activităţii în organizaţii decât cu preţul unor pierderi importante; b) se pune totuşi un accent prea mare pe legăturile preferenţiale în constituirea grupurilor de muncă. Nu întotdeauna criteriile şi valorile în jurul cărora se structurează relaţiile socio-afective sunt consonante cu cele care susţin activitatea productivă; c) se încearcă pe o cale pur psihologică atenuarea hiatusului între patron şi angajaţi care, orice ar fi, de la un anumit punct au interese divergente şi care pot fi relaţionate nu exclusiv psihologic, ci şi economic etc. Ultimele două aspecte constituie deci limite destul de serioase ale teoriei relaţiilor umane în domeniul organizaţiilor.

4.3 Teoriile moderne sau holiste Abordările moderne interpretează organizaţia ca un întreg, ca un tot unitar, în interiorul căruia acţionează în strânsă dependenţă – interdependenţă o multitudine de factori şi fenomene. Analiza ştiinţifică pertinentă şi practica socială au arătat astfel că modelele clasice ale organizării, care se bazau pe imaginea simplificată a unui “homo oeconomicus“, ignorau extrem de importantele procese psihologice interne organizaţiilor. În plus raţionalitatea, care era principiul central în modelele clasice, s-a dovedit a fi ideal greu de atins, atât datorită imposibilităţii fizice de a cuprinde exhuasiv scenariile alternative, cât şi datorită unor constructe operante la nivel psihologic şi care fac demersurile raţionale mai degrabă suficient-raţionale şi raţionalizatoare decât cu adevărat logice. Drept urmare cercetările ulterioare s-au concentrat asupra grupului de muncă, asupra stilurilor de conducere, asupra atitudinii faţă de muncă şi faţă de instituţia angajantă, asupra factorilor motivatori, asupra conceptelor de climat organizaţional etc., toţi aceşti factori consideraţi - repetăm - în relaţia de interdependenţă. În concepţiile/teoriile moderne organizaţia este un sistem încheiat, dinamic, evolutiv; Maech şi Simon (1965), Lickert (1961) ş.a., continuă numai aparent şcoala relaţiilor umane pentru că ei operează cu o altă perspectivă, anume cea inspirată din teoria generală a sistemelor (Bertalanffy, 1973). Caracteristicile teoriilor holiste sunt în esenţă următoarele: a) motivarea adecvată a oamenilor şi a grupurilor umane este esenţială pentru creşterea productivităţii (prin satisfacţia lucrătorilor); b) se pune accent pe capacităţile cognitive ale oamenilor, capacităţi care îi ajută să selecteze acele variante comportamentale ce se dovedesc utile; c) stilul de conducere al liderilor (managerilor) de la diferite nivele ierarhice au o importanţă deosebită asupra climatului psihosocial şi randamentului din structurile subordonate; 62

d) gradul de participare al angajaţilor la procesul luării deciziilor este, de asemenea, o variabilă importantă în eficienţa organizaţiei; e) rezolvarea incompatibilităţii dintre om şi organizaţie se face şi prin mecanisme psihologice, ceea ce constituie un adevărat proces de dezvoltare umană a organizaţiilor. Finalul acestei evoluţii poate fi desemnat drept “modernism”, în sensul unui profund spirit eclectic, şi se caracterizează prin circumstanţialitate. Este vorba de un număr mai mare de teorii, grupate de teoreticieni în jurul conceptului de “contingency theory”, şi care au drept trăsătură fundamentală respingerea credinţei într-un “optim”, fie acesta referitor la structură, la funcţie, la stil de conducere ori la motivaţie. Nu există deci un mod unic, perfect, de organizare, ci, în funcţie de caracteristicile situaţiei, de mediu, unul sau altul din stilurile aplicabile proceselor organizaţionale poate fi cel mai adecvat. Într-un mediu stabil o organizaţie puternic structurată, cu o ierarhie rigidă şi cu o specializare funcţională a subsistemelor va da un randament mai bun decât o organizaţie mică, flexibilă, cu un lanţ de comandă redus şi o voită nespecializare funcţională, care este mai adecvată unui mediu instabil. 5. Tipuri de organizaţii Numeroasele puncte de vedere, teorii şi consideraţii asupra organizaţiilor au operat, fiecare, cu alte criterii de clasificare, criterii însă care nu sunt reciproc exclusive. Cunoaşterea acestora este utilă cel puţin din două puncte de vedere: → se face astfel o “inventariere” a tipurilor de organizaţii, înţelegând mai bine însăşi problematica organizaţiilor; → criteriul de clasificare constituie de cele mai multe ori un reper important în analiza organizaţiilor respective. 1. După specificul scopului pe care îl au de realizat (Zlate, 1981): a) scopul productiv: • organizaţiile industriale; • organizaţiile producătoare de servicii; b) scop educativ: • organizaţiile şcolare; c) scopuri de ordin recreativ: • organizaţiile culturale, artistice; d) scopuri combative: • organizaţiile militare. 2. După criteriul primului beneficiar (Blau, Scott, 1962): a) primul beneficiar este membrul organizaţiei: • partidele politice; • sindicatele; • sectele religioase; b) primul beneficiar este patronul: • firmele industriale; • firmele comerciale; • băncile; c) primul beneficiar este clientul (organizaţiile “service”): • spitalele; • şcolile; 63

d) primul beneficiar este publicul luat în accepţiunea sa foarte largă (organizaţiile naţionale): • armata; • poliţia. 3. După modul de exercitare a controlului social (Etzioni, 1961): a) coercitive: • şcoli de corecţie; • închisori; • spitale de boli nervoase; b) utilitare: • fabrici; c) normative: • biserici; • partide politice; • asociaţii voluntare. 4. După natura şi specificul scopurilor (Katz, Kahn, 1968): a) economice şi productive (producţie de bunuri de consum şi de servicii): • mine; • fabrici; • industrii manufacturiere; • întreprinderile de transport şi comunicaţii; b) de menţinere (au ca finalitate socializarea şi instruirea indivizilor pentru a-şi asuma roluri în alte organizaţii în societate): • şcolile; • biserica; c) de adaptare (aport de noi cunoştinţe, de soluţii noi la vechile probleme): • laboratoare de cercetări; d) de direcţionare şi politice (coordonează şi controlează elementul uman, diferitele resurse, precum şi rezolvarea conflictelor între grupurile competitive): • statul; • organismele guvernamentale; • sindicatele. 6. Perspectiva psihologică şi psihosocială asupra organizaţiilor Reamintim faptul că perspectiva psihologică şi psihosocială asupra organizaţiilor nu este unică; în schimb, ea oferă posibilitatea înţelegerii şi acţiuni eficiente tocmai pentru că se centrează asupra fenomenelor cele mai dinamice din cadrul acestora. Există numeroase argumente care justifică - şi chiar impun - o astfel de perspectivă în studiul organizaţiilor (Zlate, 1982; Pitariu, 1981, 1994): a) din analiza, chiar şi sumară, a teoriilor organizaţiilor s-a putut vedea că acestea erau cu atât mai capabile să explice corect funcţionarea organizaţiilor respective cu cât teoriile în cauză interpretau mai corect omul, personalitatea sa şi relaţiile interpersonale şi grupale în care acesta era inclus; b) dacă organizaţiile influenţează într-o mare măsură viaţa membrilor săi şi reciproca este adevărată: organizaţiile sunt influenţate - mai mult sau mai puţin, mai superficial sau mai profund, în anumite compartimente şi/sau activităţi sau în totalitatea lor etc. - de membrii săi; c) comportamentele oamenilor care acţionează într-o anumită organizaţie au anumite caracteristici comune (“omul organizaţional”); 64

d) în fine, un ultim grup de argumente derivă din însăşi problemele generale ale organizaţiilor şi strategiilor psihologice şi psihosociale de rezolvare a lor. Probleme generale ale organizaţiilor

Strategii de rezolvare

1. Eficienţa economică;

1. Recrutarea, selectarea, instruirea şi alocarea resurselor umane (R.U.); 2. Organizarea şi diviziunea muncii; 2. Utilizarea R.U.; interacţiuni, coordonarea eforturilor; grupuri de muncă; conducere (autoritate, influenţă); 3. Crearea unor condiţii pentru munca 3. Dezvoltarea creativităţii; eficientă (ergonomice, sisteme de motivare etc.); Dezvoltarea flexibilităţii 4. Adaptarea organizaţiei la schimbarea 4. condiţiilor mediului înconjurător şi la comportamentale a membrilor inovarea tehnologică; organizaţiei; ataşamentul faţă de aceasta; 5. Rezistenţa la concurenţă, schimbare 5. Strategii psihologice specifice. etc. Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia că, deşi absolut indispensabilă pentru un manager, pentru orice persoană care lucrează la un anumit nivel al ierarhiei organizaţionale şi/sau în compartimente specializate, perspectiva psihologică şi psihosocială asupra organizaţiilor este extrem de utilă; aceasta oferă cheia rezolvării multor probleme, dar ea trebuie să ţină cont, evident, şi de anumite criterii economice, juridice, tehnice etc. Perspectiva psihologică şi psihosocială - perspectiva complementară celei sociologice - are avantajul - şi în acelaşi timp dificultatea - de a se centra asupra elementului cel mai dinamic, cel mai complex, care poate avea rolul decisiv - accelerant sau frenător - în organizaţie, anume omul.

65

DEVIANŢA 1. Natura devianţei. Tipuri de devianţă Devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular (RÃDULESCU). Reprezentând un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist, devianţa poate fi definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (definiţia legală, juridică) şi în raport cu normele sociale şi culturale (definiţia socială). a) Definiţia legală (juridică) Toate societăţile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul, trădarea de ţară şi furtul sunt, în general, considerate reprobabile în majoritatea societăţilor. În societăţile industriale avansate, aceste acţiuni sunt prohibite prin coduri legale formale şi există pedepse pentru cei care le comit. Astfel de acţiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societăţi consideră şi alte comportamente drept violări ale normelor legale; acestea includ acţiuni cum sunt încălcarea legilor de circulaţie, tulburarea liniştii, purtarea unei arme ascunse şi, mai recent, intrarea în datele unui calculator străin, modificarea sau ştergerea acestor date. Delicvenţa juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulţi. Pe lângă legile care definesc anumite acte drept delicte, indiferent cine le comite, există altele care sunt specific legate de vârstă. “Starea de neascultare” şi “chiulul de la şcoală” sunt printre comportamentele care îi aduc pe tineri, nu pe adulţi, în contact cu poliţia şi tribunalele. Devianţă există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penală este adoptată de diferitele state, precum şi de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimă într-un stat (de pildă, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie considerată crimă în altul. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază nu numai de la societate la societate, ci şi de la zonă la zonă în cadrul societăţilor industriale mari. b) Definiţii sociale Delictul este uşor de definit ca o formă deviantă de comportament. Mai greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adică, cele care violează normele sociale, dar nu codul legal. Să dăm două exemple: până recent, purtarea cerceilor era considerată nepotrivită pentru bărbaţi. În anii şaizeci şi şaptezeci, mulţi tineri au renunţat la această convenţie şi, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, se îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi şi tricouri) decât era considerat corespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societăţii, dar nu erau o ameninţare suficientă pentru ordinea socială încât să fie definite drept delicte. Pe baza acestor definiţii se pot identifica mai multe feluri de devianţă. Astfel (CUSSON): – infracţiuni şi delicte; – sinuciderile; – consumul de droguri; – transgresiunile sexuale; – devianţele sociale; – bolile mentale etc. Alţi autori (MERTON, MOSCOVICI) consideră că devianţa se referă la: 66

– – –

devianţii culturali; transgresorii; indivizii cu tulburări de comportament ş.a.

2. Teorii explicative referitoare la devianţă Explicaţiile de ce oamenii se angajează în acte deviante s-au situat de la cele biologice şi psihologice până la cele mai sociologice. Aceste explicaţii diferite îşi au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele comportamentului uman, ci şi la modul în care comportamentul deviant ar putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi discutate separat. •

Explicaţiile biologice şi psihologice Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forţe supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale, pentru că erau posedaţi de “diavol” sau de “spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicaţie cedează treptat unei abordări considerate mai “ştiinţifică”, bazată pe cunoaşterea biologiei din acea vreme. Cea mai importantă explicaţie de acest tip, deşi nu prima, a fost susţinută de Cezare Lombroso (1876), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deţinuţii la diferite măsurători fizice şi a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că criminalii sunt “atavici”, că sunt subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. Goring a afirmat că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. În 1949, Sheldon a afirmat că “tipul anatomic” are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât ectomorf (înalt, slab şi fragil) sau un endomorf (scund şi gras). Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetările soţilor Glueek (1950), deşi ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii şi ar putea să reacţioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conţine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit printre bărbaţii criminali decât printre bărbaţii din populaţia generală. Dar numărul de subiecţi studiaţi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legătură între prezenţa unui cromozom masculin suplimentar şi comportamentul criminal. Recent, Wilson şi Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal şi că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament. • Explicaţiile sociologice. Teoriile despre microniveluri Asocierea diferenţială. Ideea cheie în spatele teoriei asocierii diferenţiale (sau teoria transmiterii culturale) (Sutherland, 1940) este că, principial, criminalitatea este învăţată în cursul socializării. Prin interacţiunea cu “cei importanţi”, indivizii îşi dezvoltă 67

tipuri de idei, atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Dacă oamenii se angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant. În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei subculturi deviante prin care oamenii învaţă norme şi comportamente ce îi împing la acte antisociale. Această explicaţie este o folosire simplă a teoriei învăţării în contextul socializării. Ceea ce deosebeşte criminalul de necriminal sau deviantul de nondeviant nu este procesul de socializare, ci conţinutul lui; ce este învăţat, nu cum este învăţat. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme, precum şi intensitatea lor. Un alt factor este vârsta. Tinerii au puţină experienţă cu care să evalueze sau să pună în context aceste idei şi comportamente. Ei sunt mai vulnerabili la toate felurile de influenţă, inclusiv la cele care duc la comportament delicvent. Această teorie a fost folosită şi pentru a explica persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale (Shaw şi McKay, 1942). O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile lor, atitudinile, normele, tehnicile şi comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin faptul că sunt modelaţi de criminali. Mai mult, aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare. În felul acesta, comunităţile speciale devin pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după generaţie. Teoreticienii şcolii de la Chicago apreciază că oraşul modern are întotdeauna arii de delicvenţă (Shaw, McKay), după cum urbanizarea are şi consecinţe nedorite (HALBWACHS – urbanismul dublează sinuciderile). Deşi ideea despre comportamentul deviant şi/sau criminal care este învăţat ca orice formă de comportament a câştigat o largă acceptare, teoria asocierii diferenţiale a fost considerată incompletă. Această teorie nu rezolvă nicăieri problema de ce anumite activităţi sunt definite criminale. Orice teorie cuprinzătoare trebuie să rezolve şi această problemă. Teoria controlului. Walter Reckless şi colegii săi (1956) s-au concentrat asupra problemei de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenţi. Ei susţin că dezvoltarea unei imagini “bune” despre sine a unei persoane serveşte ca să-l “izoleze” de subcultura delicventă înconjurătoare. Cel mai general punct de vedere al teoriei controlului se referă la comportamentul criminal ce rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu este deviaţia, ci “conformismul”. Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social? Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunităţii şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. Hirschi (1969) a avansat ideea că legăturile sociale puternice au câteva caracteristici definitorii. Ataşamentul implică legături puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Relaţii cu alţi oameni importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri “responsabile”. Angajamentul, sau investiţia oamenilor în societate, le temperează comportamentul. În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă întreagă, ceea ce îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi, 68

astfel, era mai puţin probabil ca ei să dorească să-l schimbe. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât oamenii mai tineri. Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delicvent. Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante. Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale, prin faptul că pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, el este, de asemenea, incomplet. Teoria controlului, de pildă, pare incapabilă să explice crima gulerelor albe, activităţi delictuale (e.g., delapidare) comise de oameni cu statut superior şi, aparent, “respectabili”, care sunt bine integraţi în comunităţile lor. De asemenea, această teorie nu ajută la explicarea comportamentului celor integraţi în subculturi deviante, în care legăturile sociale puternice şi normele sociale nu sunt privite favorabil de societatea mai mare. Astfel, problema nu este numai integrarea în comunitate, ci şi natura sistemului de credinţe al acestei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianţă şi nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în explicarea devianţei, dar nu poate să se menţină singură. Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil, mai mult sau mai puţin profitabil, mai mult sau mai puţin riscant. Există astfel o convergenţă la un moment şi într-un loc date a circumstanţelor materiale favorabile executării unui act deviant (ipoteza posibilităţii): – obiceiuri de viaţă care “invită” la producerea unor comportamente deviante din partea altora; – vulnerabilitatea ţintelor; – accesul potenţialilor devianţi la “tehnica” necesară. În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei şi sociologia culturii o prezintă mass-media (devianţa observată – producţii de film etc care pot stimula imitaţia). • Explicaţiile sociologice: teoriile despre macroniveluri Tensiunea structurală. Unele explicaţii ale devianţei se concentrează asupra forţelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentul pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se referă la o situaţie în care normele tipice care ghidează comportamentul nu mai sunt adecvate sau eficiente. Efectul anomiei constă în reducerea capacităţii societăţii de a structura un comportament adecvat. Pe această bază, Merton (1938) susţine că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este că, deşi indivizii află, prin procesul de socializare, ce aşteaptă societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili să atingă acele scopuri, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildă, oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar. Dar nu toţi oamenii pot avea “succes” în aceşti termeni. E mai puţin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie superioară sau la o instruire specializată să aibă “succes”. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. Merton defineşte patru tipuri de adaptare deviantă. Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele, sancţionate social, de atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care foloseşte “informaţii de la o persoană 69

care are acces la informaţii confidenţiale”, pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni). Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural totuşi acţionează în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). Marginalizarea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural (e.g., vagabondul, cel care părăseşte societatea). În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reuşeşte să accepte scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace (e.g., revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultăţii este în structura socială şi în cultură, nu în individ. Astfel, este deosebit de util să se explice devianţa în clasa de jos, în care căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin accesibile. De asemenea, teoria tensiunii structurale explică mai eficient comportamentele deviante specifice (e.g., cei care se implică în furt) decât devianţa, în general. Totuşi, este mai puţin folositor să înţelegi devianţa socială necriminală sau crima “gulerelor albe”. Capitalismul şi teoria conflictului. Rădăcinile teoriei conflictului îşi au originea în concepţia marxistă potrivit căreia orânduirea capitalistă, un sistem economic caracterizat mai degrabă prin proprietatea privată decât prin proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie, a repartiţiei şi a schimbului de bogăţii, este sursa criminalităţii. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca să se menţină cel puţin la un nivel minimal de existenţă. Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie, capitaliştii, controlează sistemul legal; ci definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietatea pe care se bazează structura capitalistă. În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază cum autoritatea capitaliştilor asupra aparatului legal le permite să-l folosească la controlarea celor care ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament ar putea fi definit delictual. Mai mult, el propune ca proprietarii, capitaliştii, să joace şi un rol cheie în a-i defini devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Pe de altă parte, cei al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e.g., individualiştii neînduplecaţi, implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în contrast cu devianţii. Teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică a societăţii influenţează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale şi nu în individ. Totuşi, şi ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune că bogaţii sunt atotputernici; că ei sunt liberi să definească orice vor ca fiind criminal sau deviant. Această teorie ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrâng libertatea de acţiune a capitaliştilor. 70

De asemenea, clasa “capitalistă” nu este întru totul de acord în privinţa intereselor sale şi a modurilor de a le apăra. Dacă această afirmaţie nu ar fi adevărată, nu ar exista legi împotriva trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac. O altă problemă cu teoria conflictului este că ignoră devianţa în societăţile în care nu există o inegalitate importantă. Crima şi devianţa există chiar şi în ţările care au redus în mod drastic inegalităţile printre membrii lor. La fel ca celelalte teorii despre cauzele criminalităţii, perspectiva conflictului ne îmbogăţeşte cunoştinţele despre devianţă, dar nu ne oferă o explicaţie completă. Teoria reacţiei sociale sau de marcaj. Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este, în zilele noastre, teoria reacţiei sociale sau de marcaj (teoria etichetării), care consideră devianţa ca fiind incapacitatea de a clasifica anumite acţiuni ca potrivite sau nepotrivite. Deşi asemănătoare cu teoria conflictului în privinţa devianţei, aceasta se bazează mai puţin pe sfera economică decât pe puterea indivizilor sau a grupurilor pentru a eticheta comportamentul. Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (e.g., Lemert, 1951; Erikson, 1962; Becker, 1963) este că nici un comportament nu este inerent sau în mod automat deviant. Devianţa reclamă o definiţie. Diverse societăţi (şi diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind deviante. În Statele Unite, de pildă, dacă o persoană umblă pe stradă în haine zdrenţăroase şi îndrugă vorbe despre slava lui Dumnezeu, va fi, probabil, ridiculizat, trimis la închisoare sau într-o instituţie pentru boli psihice. În alte societăţi, acelaşi act ar putea inspira respect datorită naturii sale religioase. Deopotrivă important pentru această teorie este că, deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare. Aceasta este numită devianţă primară. Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identităţii prezente. Teoria reacţiei sociale a fost folosită pentru a explica atât criminalitatea, cât şi devianţa socială. Problema identităţii este esenţială pentru perspectiva reacţiei sociale, care are rădăcini în teoria interacţiunii simbolice. Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante. Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit. De asemenea, ea constituie o modalitate utilă de a privi comportamentele definite ca violări atât ale normelor legale, cât şi ale celor sociale. Teoria reacţiei sociale are câteva limitări. Cercetarea arată că unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante (e.g., furturi din magazine) chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, 71

deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind greşite. 3. Caracteristicile sociologice ale deviantului Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de specialitate şi referitoare la situaţia din ţările dezvoltate/industrializate – oferă numeroase date interesante pentru analiza şi, mai ales, pentru predicţia fenomenului deviant. Este surprinzător de dificil să identifici tipurile de persoane care comit crime sau au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente rămân neînregistrate, deseori pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocraţiei. De fapt, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite estimează că ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raportează. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referă la cei care au fost prinşi, iar în unele cazuri doar la cei care au fost condamnaţi. Pe scurt, datele asupra criminalilor sunt de aşa natură încât caracterizările tipurilor de oameni care comit crime trebuie să fie experimentale. Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant. Criminalii şi/sau devianţii sunt relativ tineri; cei mai mulţi sunt adolescenţi sau puţin trecuţi de 20 de ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte, este mai probabil ca delictele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă. Genul este, de asemenea, asociat cu crima şi/sau delicvenţa. După toate probabilităţile, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Această diferenţă între ratele delictelor este datorată mai multor factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este esenţialmente o infracţiune masculină, iar prostituţia o infracţiune feminină. De asemenea, agenţii care aplică legea deseori sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbaţii. Pe măsură ce drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale, s-ar putea ca diferenţa în ratele delictelor lor să scadă (Adler şi Adler, 1979). Clasa socială joacă un rol în devianţă/infracţiune. O mai mare parte dintre delicvenţi/deviaţi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie şi cea de sus. Totuşi, victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă” (e.g., tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Pe de altă parte, delictele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc şi de sus. Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă care afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. 4. Implicaţiile sociale ale devianţei

72

Sociologii nu văd devianţa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de relaţiile şi procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de stat, noi numim violarea lor “crimă”. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clar deseori fac ca diferite forme de comportament să fie considerate “ciudate”, “excentrice”, “deosebite” sau “trăsnite”. Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acţiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel. • Stigmatul social Un număr de forme de comportament deviant necriminal poartă cu ele un stigmat social, o identitate negativă convingătoare. În societatea noastră, boala mintală poartă un asemenea stigmat, aşa cum poartă handicapul fizic, invaliditatea şi chiar bolile fizice (e.g., SIDA). Comportamentul forţat, fie că implică jocurile de noroc, folosirea drogurilor sau mâncatul, este deseori definit deviant şi de aceea stigmatizează persoana care se angajează în el. Pe scurt, oamenii neconvenţionali sunt consideraţi devianţi. Definirea oamenilor neconvenţionali mai degrabă ca “devianţi” decât “deosebiţi” afectează serios modul în care alţii tratează astfel de indivizi şi, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung să se considere ele însele. • Devianţa şi societatea Durkheim (1895) precizează că devianţa există în toate societăţile. El afirmă că, departe de a fi anormală, devianţa este o trăsătură necesară tuturor societăţilor şi îndeplineşte câteva funcţii importante. Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Etichetarea actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacţia societăţii la comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială, unind oamenii în spatele acelei reacţii. Devianţa poate servi societatea, ducând la schimbarea socială. Devianţa prezintă alternative la normele şi valorile existente. De pildă, potrivit lui Merton, inovaţia este o formă de devianţă care poate fi considerată nu numai pozitivă, ci şi absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze. Cei definiţi devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului. Oamenii care au luptat să dea femeilor dreptul de a vota au fost consideraţi devianţi la vremea aceea, dar astăzi noi considerăm normal dreptul de a vota al femeilor şi îi lăudăm pe cei care s-au luptat să-l obţină. Devianţa, aşadar, este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional. Dacă acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază; el depinde şi de zona specifică în care apare. Pe scurt, devianţa este rezultatul unui proces social. Criminalitatea şi delicvenţa juvenilă rezultă din violarea legilor şi sunt două forme de devianţă definite legal. Devianţa socială, pe de altă parte, se referă la acţiuni care violează normele sociale, deşi nu necesarmente legale.

73

RELIGIA 1. Natura religiosului

1.1. Definiţie Întrucât religia ia multe forme, este greu să o defineşti într-un mod care respectă diferitele tipuri. Durkheim (1912) oferă un exemplu în discuţia sa despre sacru şi profan. Sacrul implică tot ceea ce este considerat supranatural, dincolo de obişnuit. Orice obiect sau eveniment poate fi investit cu aura sacrului, un anumit animal, o anumită stâncă, luna, o cruce. Pe de altă parte, profanul este tot ceea ce este considerat comun şi obişnuit. Stâncile sunt stânci, iar un animal nu este nimic special; în acest caz aceste obiecte sunt considerate o parte a profanului mai degrabă decât lumea sacră. (Reţine că Durkheim nu foloseşte termenul profan în sensul lui obişnuit de ceva insultător şi vulgar). În afara credinţelor, un alt element al religiei este ritualul, practici formale şi stilizate, asociate cu sacrul. Acestea pot include rugăciuni, purificarea ceremonială, dansul ceremonial sau incantaţia (un ansamblu de cuvinte sau sunete deseori implicând repetiţia). Aceste acţiuni permit credinciosului să abordeze sacrul într-o manieră atentă şi controlată. Putem defini astfel religia ca un sistem de credinţe şi ritualuri împărtăşite care sunt preocupate de tărâmul sacrului sau ca tip de comportament uman (credinţe şi ritualuri) referitor la fiinţe, forţe şi puteri supranaturale. În sociologie, fenomenul religios este abordat dintr-o perspectivă specifică – fenomen social în interacţiune multiplă cu celelalte fenomene sociale, ca şi din perspectiva funcţiilor şi semnificaţiilor sale sociale. O problemă importantă în elucidarea naturii religiosului este aceea a originii / surselor sale. Produsele umane se împart, după BERGSON, în două categorii: prima reprezintă rezultatele unor eforturi depuse pentru a se răspunde unor necesităţi, adică unor deficite; în această situaţie se află tot ce ţine de economic. A doua categorie reprezintă concretizări ale aspiraţiilor ivite din adâncurile fiinţei umane; arta răspunde cel mai bine acestei afirmaţii. Religiosul ţine de aceste două produse şi încearcă să răspundă unor deficienţe: • deficienţe de ordin cognitiv; • deficienţe de ordin material (cu soluţii multiple: raţionale – tehnice, ştiinţifice; magice – caut rolul supranaturalului; religioase – subordonarea către supranatural); • deficienţe afective (nevoia de protecţie). Analiza, chiar şi succintă, a tipurilor de religie este în măsură să nuanţeze perspectiva sociologică asupra religiei. 1.2. Tipuri de religie În măsura în care se poate stabili o formă oarecare de religie a existat în toate societăţile cunoscute. Dar formele pe care le-a luat au variat în mod considerabil. Diferiţi oameni au adorat toate felurile de obiecte şi fiinţe şi s-au angajat într-o ordine de comportament “religios.” a) Supranaturalismul

74

Supranaturalismul este o formă de religie care presupune existenţa unor forţe în afara lumii obişnuite, în supranatural, care influenţează evenimentele umane at5ât în bine, cât şi în rău. Nu este implicat un anumit zeu sau spirit, doar forţe supranaturale impersonale. Deşi, în general, un element al societăţilor preindustriale, unele aspecte ale supranaturalismului pot fi văzute în practica contemporană de a purta laba de iepure sau de a crede în noroc. b) Animismul De asemenea, religia poate lua forma animismului, o credinţă în activitatea “spiritelor” în lume. Aceste spirite pot exista în oameni sau în orice fiinţe din lumea naturală, cum sunt arborii şi animalele. Aceste forţe spirituale pot fi folositoare sau dăunătoare fiinţelor umane sau indiferente faţă de ele. Spiritele pot fi influenţate prin magie, practici rituale care permit oamenilor să folosească puterea supranaturală sau spirituală pentru propriile lor scopuri. Religia animistă a fost obişnuită printre diverse triburi din Africa şi din alte locuri. c) Teismul Teismul este credinţa în existenţa unor zei despre care se presupune că sunt puternici şi interesaţi de activităţile fiinţelor umane. Aceşti zei trebuie să fie veneraţi şi cinstiţi într-un fel oarecare. Există două forme majore de teism: • Politeismul Cea mai obişnuită formă de teism este politeismul, credinţa în existenţa mai multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternic decât ceilalţi, un zeu al zeilor. • Monoteismul A doua formă de teism este credinţa într-un zeu. Deşi monoteismul nu este la fel de obişnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste – iudaismul, creştinismul şi islamismul – au, laolaltă, mai mulţi membri decât orice formă de religie. d) Idealismul transcendent Idealismul transcendent nu implică venerarea nici unui zeu, spirit sau forţă supranaturală; el se bazează pe principii sacre de idei şi acţiuni. Scopul său este să dea fiinţelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potenţial. Forme de idealism transcendent se găsesc îndeosebi în Asia; budismul este un exemplu. 1.3. Teorii sociologice asupra naturii religiosului A) Perspectiva funcţionalistă În general, funcţionaliştii consideră religia o forţă pozitivă în societate. Ea îndeplineşte funcţii sociale importante şi, ca atare, există într-o oarecare formă în toate societăţile. • •

•

1. Funcţiile religiei funcţia cognitivă: explicarea lumii în condiţiile lipsei de cunoaştere ştiinţifică şi chiar în prezenţa acesteia, dar ca revers al saturaţiei de tehnicism; funcţia acţională: religia este o formă de extensie a capacităţilor umane de acţiune inevitabil limitate. Omul a încercat să subordoneze lumea prin magie; când a constatat imposibilitatea acestui demers a apărut religia, omul subordonându-se forţelor naturale pentru a le îndupleca (FRAZER); funcţia de coeziune socială: religia acţionează ca o forţă unificatoare în societate, asigurând un ansamblu împărtăşit de idei, valori şi norme în jurul căruia oamenii pot forma o identitate comună. Religia devine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul care leagă un grup laolaltă, oferindu-i un ansamblu 75

comun de valori. De pildă, evreii, răspândiţi pe glob în diferite culturi timp de secole, şi-au menţinut identitatea caracteristică în mare măsură prin ideile şi practicile religioase comune. S-a susţinut, totuşi, că aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente în societăţile care au doar o religie. Aceasta a fost deseori cazul în societăţile preindustriale; la aceste societăţi se referea Durkheim când a scos în evidenţă aspectul unificator al religiei. • funcţia de oferire a unui sens în viaţă: în general, religia oferă răspunsuri satisfăcătoare emoţional “marilor” întrebări în legătură cu existenţa umană şi scopul ei. În particular, ea rezolvă problemele vieţii şi ale morţii, descrie felul de viaţă pe care oamenii trebuie să-l ducă – scopul lor în viaţă - şi explică ce li se întâmplă după ce mor. Religia este, esenţialmente, singura instituţie socială care încearcă să rezolve aceste probleme importante; • funcţia de control social: normele societăţii sunt, deseori, bazate pe un ansamblu de idei religioase. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din societatea americană (e.g., legea care interzice omorul) dobândesc o forţă morală, precum şi una legală, deoarece ele sunt incluse în valorile religioase; li se dă o legitimitate sacră. În evul mediu, se credea că regii domnesc prin drept divin, iar legea în ţările islamice este justificată prin Coran, cartea sfântă a islamului. Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) consideră că funcţia principală a religiei este tocmai această funcţie socială: − cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, ci dimpotrivă, generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante, asigurând astfel o integrare socială mai eficientă (SCHACHTER: anxietatea determină afilierea); − în consonanţă, antropologia culturală indică faptul că numeroase tabu-uri şi prescripţii religioase trebuie interpretate ca modalităţi de adaptare a colectivităţilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare etc.); − funcţia de sprijin psihologic: religia oferă multor oameni sprijinul afectiv şi psihologic de care au nevoie ca să supravieţuiască într-o lume complexă şi nesigură. Ea este deosebit de utilă în vremuri de criză, cum este moartea cuiva apropiat. Ea sugerează un oarecare scop în a muri şi oferă un ansamblu de practici rituale pentru doliu (“priveghiul” la creştini sau “şiva” la evrei, de pildă) care uşurează suferinţa supravieţuitorilor. Opus unui punct de vedere menţionat mai sus, această funcţie de reducere a anxietăţii (MALINOWSKI) se manifestă în situaţiile care depăşesc posibilităţile umane efective de control. 2. Ideologiile seculare: echivalentele funcţionale ale religiei Religia se referă la sfera sacră a experienţei umane. Dar ceea ce este considerat sacru este construit social. Funcţionaliştii arată că există echivalente funcţionale (caracteristici sociale şi culturale care au acelaşi efect şi pot substitui alte caracteristici sociale şi culturale) ale religiei. Adică, sistemele de idei seculare (nereligioase, e.g., ştiinţa) pot îndeplini aceleaşi funcţii menţionate mai sus pentru religie. Multe din “ism”-ele lumii – fascismul, socialismul, comunismul, umanismul – pot fi considerate religii seculare. Ele toate promovează solidaritatea socială şi coeziunea printre credincioşii lor. Ele dau vieţii un scop şi un sens şi justifică comportamentele necesare în cadrul grupului practicant. Ideile lor ideologice oferă sprijin afectiv în vremuri grele şi de nesiguranţă. Ele chiar găsesc justificarea morţii, dacă aceasta este în serviciul unei cauze pe care adepţii lor o0 definesc ca fiind nobilă. Deosebirea între religie şi ideologii seculare constă în faptul că religia este orientată spre tărâmul supranaturalului şi îşi trage puterea 76

din acel tărâm. Această credinţă în supranatural măreşte stabilitatea religiei şi o împiedică să se schimbe drastic. B) Perspectiva conflictualistă în abordarea religiei Teoreticienii conflictului nu consideră religia instituţia socială pozitivă descrisă de funcţionalişti. Ei prezintă câteva caracteristici negative ale societăţii care îşi au originea direct în religie sau sunt apărate de ea: • religia ca “opiu al poporului” Religia, susţin teoreticienii conflictului, susţine şi legitimează sistemul existent. Ea realizează aceasta prin abaterea atenţiei celor oprimaţi de la problemele lor şi de la orice încercare de a le rezolva. Într-o expresie memorabilă, Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”. El voia să spună că, la fel ca opiul, religia îi face pe oameni să se simtă bine, dar le abate atenţia de la existenţa lor nenorocită şi de la acţiunea necesară pentru a o schimba. Teoreticienii conflictului consideră religia un alt element în luptele pentru putere în societate. Ea este folosită de cei de la putere atât pentru a-şi justifica poziţia, cât şi pentru a descuraja orice încercare a celor fără putere să-şi schimbe situaţia. Religia abate atenţia de la problemele şi suferinţele lumii prezente, promiţând recompense în viaţa de apoi; • religia şi inegalitatea Stabilitatea şi coeziunea pe care religia le asigură sunt considerate, de teoreticienii conflictului, exemple ale naturii sale distructive. Decât să se împace cu inegalităţile despre care teoreticienii conflictului cred că există în toate societăţile moderne, oamenii conştienţi social, cu simţul istoriei, ar trebui să lupte ca să le elimine. Dar religia deseori asigură legitimitatea morală pentru aceste inechităţi, descurajând schimbarea socială. Regii domnesc şi îşi oprimă poporul în virtutea unui drept divin şi, astfel, sunt imuni faţă de critică. Mai general, condiţiile economice existente, pe care Marx şi teoreticienii conflictului le consideră forţele fundamentale în societate, influenţează forma, direcţia şi rolul religiei în societate. Astfel spus, structura economică şi socială dă formă sistemelor de idei şi valori, inclusiv religiei. Religia, din perspectiva conflictului, este o forţă conservatoare în lume. Ea derivă din statu-quo şi păstrează ordinea socială existentă şi descurajează schimbarea socială. Să ne amintim discuţia de mai înainte despre baza religioasă a sistemului castelor. Un alt exemplu, cele mai multe religii sunt orientate spre bărbaţi şi dominate de bărbaţi, adică, patriarhale în formă. Chiar astăzi, multe dintre religii importante au rezistat, în diferite grade, la puterea şi autoritatea din ce în ce mai mari ale femeilor în ierarhiile lor; • religia şi conflictul social În societăţile în care există mai multe religii, în loc de una majoră, probabilitatea ca religia să creeze dezbinare socială şi conflict decât să promoveze coeziunea socială este mai mare. Irlanda de Nord şi Pakistanul sunt exemple evidente. În cel de-al doilea caz, conflictul între hinduşi şi musulmani a devenit atât de acut, ca ţara a trebuit să fie împărţită pe baza religiei. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici şi protestanţi pare fără sfârşit, aşa cum pare şi conflictul între evrei şi musulmani în Orientul Mijlociu. În toate societăţile, arată teoreticienii conflictului, religia produce conflict social. Cruciadele i-au aţâţat pe creştini împotriva musulmanilor şi au provocat nenumărate distrugeri. Una dintre justificările majore pentru colonizarea europeană a Africii, Asiei şi Americii de Sud a fost să-i convertească pe “păgâni”, oameni care se închinau la idoli sau la mulţi zei. 77

2. Producţiile sociale ale religiei 2.1. Organizarea socială a religiei Pe lângă ansamblul de credinţe şi ritualuri, religia, ca şi alte instituţii sociale, are o structură organizatorică ce ia diverse forme. Cele mai obişnuite patru forme de organizare religioasă sunt descrise mai jos. a) Biserica Biserica este o organizaţie religioasă stabilă care este integrată bine în societate şi care pretinde că este singura cale spre adevărul religios. Deseori, ea are o ierarhie de funcţionari dine definită şi o oarecare formă de organizare birocratică. Aceşti funcţionari se ocupă de ritualurile religioase relevante. Printre religiile lumii, romano-catolicismul, de pildă, are una dintre cele mai ierarhice şi birocratice structuri. Bisericile tind să fie conservatoare. Deseori, ele acceptă obiectivele majore ale societăţii şi se opun schimbării. Acest sept este evident, de pildă, în opoziţia Vaticanului, sediul autorităţii Bisericii Catolice, faţă de eliberarea teologiei, care îşi are originea în ideologia marxistă. Preoţii latino-americani care subscriu la această ideologie se dedică promovării salvării spirituale, dar şi ameliorării condiţiilor materiale ale săracilor, prin schimbări economice şi sociale. b) Secta În unele privinţe, sectele se aseamănă cu biserica. La fel ca biserica, sectele pretind singura legitimitate pentru adevărul religios, dar ele nu se încadrează la fel de confortabil în cultura majorităţii. Ele tind să fie mici şi exclusiviste, deseori resping normele şi valorile culturii dominante. Deseori, sectele se formează după ce un mic număr de indivizi se desprinde dintr-o biserică mai mare şi mai bine constituită. Sectele sunt organizate mai puţin formal decât biserica. Conducerea este, deseori, bazată pe charismă, calităţi personale extraordinare care atrag şi ţin adepţii. În timp ce biserica tinde să se concentreze asupra ritualurilor formale, sectele pun accentul pe experienţa personală. Practicile religioase în cadrul sectelor deseori reprezintă o formă de schismă împotriva vreunui aspect al culturii mai mari sau împotriva bisericii mai tradiţionale. De pildă, anabaptiştii reformei (mişcarea din secolul al XVI-lea care a dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor şi au practicat botezul adulţilor. c) Confesiunea O confesiune este o organizaţie la fel ca biserica, în general integrată în societate, dar nu pretinde legitimitate exclusivă pentru sistemul său de credinţe. Acceptarea pluralismului în religie este una dintre caracteristicile unei confesiuni. În general, confesiunile au un cler constituit şi prezintă mai puţină fervoare emoţională în ritualurile lor religioase. Într-o oarecare măsură, confesiunile ar putea fi considerate secte care au ajuns mai mari şi s-au adaptat într-o oarecare formă la societate. Prezbiterianismul este o confesiune calvinistă condusă de bătrâni numiţi prezbiteri. d) Cultul 78

Cultul este o formă de organizare religioasă care are o relaţie antagonistă cu societatea înconjurătoare. Cultele, ca şi sectele, deseori depind de o conducere charismatică. Ele deseori tind să-şi izoleze membrii de societatea mai mare, pe care o consideră corupătoare. Cultele încearcă să le ofere membrilor un stil de viaţă complet care, deseori, este cu totul diferit de cel avut anterior intrării în cult. Apartenenţa la un cult deseori implică o transformare personală considerabilă. Drept consecinţă, ultimele două decenii au fost martorele unei îngrijorări considerabile în privinţa cultelor şi abilităţii lor de a spăla creierul – un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc “resocializare” – tinerilor şi alienaţilor. Meditaţia Transcedentală (MT) o mişcare condusă de Maharishi Malesh Yogi, şi Biserica Unificării a reverendului Sun Myung Moon (“Moonies”) sunt două exemple de culte contemporane. 2.2. Producţiile sociale ale religiei a) b)

c)

d)

solidaritatea religioasă; riturile: − pelerinajul; − rugăciunea; − sacrificiul; credinţele (ideologia centrală) Deosebit de importantă aici este interpretarea raportului ştiinţă-credinţă: − imaginaţia şi magia (ca suport al credinţelor) ocupă tot terenul lăsat liber de ştiinţă şi tehnică; − orice progres al ştiinţei şi tehnicii produce un recul al imaginaţiei şi magiei în problema considerată şi pentru persoanele implicate; − dogmele religioase sunt raţionale (coerente şi plauzibile), neştiinţifice (nu pot fi verificate experimental), mitologizabile (pot fi reperate în tot felul de mitologii) (BAECHLER); regulile de viaţă.

3. Influenţele religiosului asupra nonreligiosului 3.1. Religia şi schimbarea socială. Religie şi economie, religie şi politică Relaţia între religie şi societate este mult mai subtilă şi mai complexă decât cred teoreticienii conflictului. Contrar punctului lor de vedere, religia poate promova schimbarea socială, deşi nu toată această schimbare este, necesarmente, folositoare (e.g., colonialismul european). Un exemplu major al rolului religiei în susţinerea, dacă nu provocarea, schimbării sociale implică apariţia capitalismului. Pe de altă parte, aşa cum susţin teoreticienii conflictului, deseori religia are un rol conservator, descurajând schimbarea şi reafirmând tradiţia. Un exemplu este renaşterea fundamentalismului islamic. •

“Etica protestantă” şi capitalismul: promovarea schimbării sociale Marx a insistat că sistemele de idei, cum este religia, sunt un produs al structurii economice a societăţii şi servesc la consolidarea şi legitimarea ei. Weber nu a fost de acord. El a susţinut că relaţia poate funcţiona şi invers; 79

sistemele de idei pot influenţa dezvoltarea structurilor sociale şi economice. Ca să demonstreze aceasta, Weber (1904) a analizat rolul protestantismului calvinist în dezvoltarea iniţială a capitalismului. Weber notează că economia capitalistă modernă este o formă absolut nouă de activitate economică. În contrast cu formele economice anterioare, capitalismul pune accentul pe planificarea raţională şi pe gestiune, precum şi pe acumularea sistematică şi continuă de bogăţie care poate fi folosită pentru dezvoltare şi extindere. Stilul cheltuielii libere din trecut nu permitea acumularea capitalului care putea, după aceea, fi folosit pentru investiţie şi extindere. Astfel, era nevoie de o nouă abordare a economiei şi a vieţii, în general, pentru dezvoltarea capitalismului modern. •

Calvinismul Această nouă abordare, arată Weber, a fost oferită de primii calvinişti, protestanţi care îşi bazează credinţa pe ideile lui John Calvin. Calviniştii cred în predestinare, actul prin care Dumnezeu predestinează că anumite suflete vor fi osândite, iar altele vor fi mântuite, şi că nimic din ceea ce ele pot face în această lume nu va afecta decizia lui Dumnezeu. Sarcina pământească a calviniştilor este să fie ascetici (să se abţină de la plăcerile lumeşti) şi să lucreze pentru gloria lui Dumnezeu. Deşi decizia lui Dumnezeu pentru destinul lor ultim este imuabilă, calviniştii caută un indiciu în privinţa acestuia şi cred că succesul lumesc este un semn că Dumnezeu i-a ales pentru o viaţă “plină de succes” în eternitate. În felul acesta, susţine Weber, primii calvinişti, cumpătaţi, harnici şi asceţi, căutând un semn al salvării eterne, s-au angajat tocmai în tipurile de acţiuni necesare pentru dezvoltarea capitalismului modern. Ei au lucrat intens şi sistematic. Banii pe care i-au acumulat, trăind modest, i-au investit în extinderea întreprinderilor capitaliste.

•

Alte religii Alte religii nu au oferit aceeaşi bază pentru dezvoltarea capitalismului. Catolicismul şi-a încurajat adepţii să-şi caute răsplata în viaţa viitoare mai degrabă decât în aceasta. Religiile asiatice (e.g., hinduismul) au descurajat activităţile care ar duce la progresul personal, au descurajat tipul de muncă grea necesar pentru dezvoltarea capitalismului (e.g., islamul) sau au pus accentul mai degrabă pe viaţa de apoi decât pe implicarea în această lume (e.g., budismul şi taoismul). Dependenţa capitalismului modern de sistemul de credinţe al primilor calvinişti este un exemplu, credea Weber, al modului în care ideile şi părerile formează şi dirijează societatea. Deşi nu calvinismul a produs capitalismul, în mod cert el a fost un ingredient esenţial.

•

Revoluţia islamică: reafirmarea tradiţiei Ultimul deceniu, sau ultimele două, a fost martorul unei dezvoltări considerabile a fundamentalismului, o aderare dârză la ideile şi practicile religioase tradiţionale, printre musulmani (cei ce cred în islam). Fundamentalismul islamic a contribuit la asasinarea preşedintelui Anwar Sadat al Egiptului şi la răsturnarea şahului Iranului, care a încercat să “occidentalizeze” ţara. Fundamentalismul pare să-şi facă apariţia în situaţii confuzionale, pline de evenimente tulburătoare ce erodează normele şi valorile obişnuite. Întoarcerea la 80

ideile fundamentale oferă stabilitate şi siguranţă, modalităţi de a face faţă dezvoltării. •

Creştinismul şi democratizarea regimurilor politice europene O influenţă remarcabilă a religiosului asupra nonreligiosului o reprezintă, după unii autori (BAECHLER) contribuţia creştinismului la democratizarea modernă a regimurilor politice europene: − descentralizarea religiei; − solidarizarea parohului eu enoriaşii; − implicarea bisericii în soluţionarea problemelor profane. 3.2. Modernitatea şi religia O problemă importantă a raportului religios – nonreligios rezidă în tendinţele actuale ale acestuia: − laicizarea; − descreştinizarea (apariţia şi a altor “centre de absolut”); − desacralizarea (erodarea sacrului de către profan). Viitorul religiilor rămâne deschis, aşa cum a fost dintotdeauna.

81

CULTURA 1. Conceptul de cultură •

Definiţia culturii Există multe definiţii ale culturii, începând de la lapidarul – “un mod distinct de viaţă al oamenilor, un model de a trăi” (Kluckhohn, 1949) - şi mergând până la cel enumerativ - “acel întreg complex care include cunoştinţele, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte deprinderi dobândite de om ca membru al unei societăţi” (Tylor, 1871). Totuşi, toate definiţiile au unele elemente comune. Cultura este o caracteristică a unei societăţi, nu a unui individ. Cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie. În cuvintele lui Ralph Linton, ea este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”. Goodman şi Marx (1982:85) au văzut cultura ca fiind “moştenirea învăţată şi socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor, a valorilor şi a perspectivelor, care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă problemelor curente”. Cultura defineşte şi pune la dispoziţia membrilor unei societăţi hrană pentru a o mânca, haine pentru a le purta, limbă pentru a o folosi, valori pentru a face aprecieri, idei pentru a le ghida comportamentul şi practici pentru a le urma. Pe scurt, cultura dă formă vieţii sociale şi o organizează. • Cultura – o invenţie umană Cultura pare a fi o caracteristică eminamente umană. Alte specii nu par să posede cultură. O mare parte din comportamentul animalic este o funcţie a instinctului sau derivă din învăţarea specifică a unui animal în timpul vieţii sale. De ce au cultură fiinţele omeneşti? În cursul evoluţiei, multe dintre instinctele pe care specia umană le-a împărtăşit cu strămoşii săi mamiferele au fost “selectate” treptat sau pierdute. Cu toate acestea, fiinţele omeneşti s-au dezvoltat. De-a lungul timpului, fiinţele omeneşti s-au transformat într-o specie complexă şi numeroasă, într-un sens specia dominantă pe Pământ. De ce? Răspunsul scurt este “cultura”. Cultura dă fiinţelor omeneşti o mai bună şi mai rapidă metodă de adaptare la schimbarea fizică, topologică şi climatologică decât ar fi fost posibil doar prin evoluţia biologică. Combinaţia între evoluţia anatomică (dezvoltarea creierului, degetul mare opozabil, mersul biped) şi dezvoltarea culturală a condus specia umană la starea sa actuală deosebit de dezvoltată. Relaţia între cultură şi fiinţele omeneşti este reciprocă. Deşi noi creăm cultură (i.e., “inventând” limbaj şi valori), noi, la rândul nostru, suntem umanizaţi de ea. Mult din ceea ce trece drept “natură umană“ este, de fapt, produsul unei anumite culturi. Americanii, de pildă, deseori văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere. Totuşi, există societăţi (e.g., arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv, virtual inexistent. • Cultura limitează libertatea umană Cultura limitează libertatea individuală. Oamenii nu sunt liberi să facă ceea ce vor. Legile, o invenţie culturală, îi implică să se angajeze în anumite feluri de comportament le cer să acţioneze în anumite feluri. Indivizii nu îşi pot crea propria limbă dacă vor să comunice cu alţii. Deşi egali biologic (în acelaşi timp diferiţi), bărbaţii şi femeile rar sunt egali din punct de vedere cultural. În multe societăţi, bărbaţii au un statut social superior şi mai multă putere decât femeile. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre săracii şi minorităţile din cele mai multe societăţi. Cultura limitează în mod inegal. • Cultura extinde libertatea umană

82

În acelaşi timp, cultura măreşte libertatea. Cultura eliberează individul de comportamentul predeterminat şi condiţionat, dictat de instinct. Oamenii îşi modifică reacţiile în funcţie de situaţii: ei fac alegeri, oricât ar fi ele de limitate. Chiar dacă aşa cum am arătat, cultura limitează, ea adesea permite alegerea în cadrul unei game raţionale de opţiuni acceptabile. Cultura ne eliberează de nevoia de a reinventa mereu aspectele necesare ale vieţii sociale. Nu trebuie să creăm neîntrerupt o limbă cu care să comunicăm sau să redescoperim în mod continuu focul; nenumăratele lucruri obişnuite pe care le facem în fiecare zi şi articolele materiale de care avem nevoie sunt asigurate prin cultură, astfel eliberându-ne timp pentru creaţie şi explorare. •

Componentele culturii Sociologia face distincţie între cultura materială şi cultura nematerială. 1. Cultura materială. Se referă la toate creaţiile concrete şi tangibile ale societăţii, de la obiectele principale descoperite prin săpăturile arheologice la creaţiile tehnice contemporane. Pe scurt, orice manifestare fizică a vieţii unui popor este o parte a culturii sale materiale. Cultura materială este transmisă generaţiilor viitoare. Unele obiecte produse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport) altele, suportă Puţine schimbări sau deloc în structura lor de bază. Unele, cum este rigla de calcul, sunt înlocuite cu succese tehnologice; altele ajung la modă şi dispar. Fie că se schimbă substanţial, fie că nu, comportamentele culturii materiale devin o parte importantă a caracterului societăţii. 2. Cultura nematerială. Sociologii manifestă tendinţa de a se concentra asupra culturii nemateriale, creaţiile abstracte ale societăţii, care sunt transmise din generaţie în generaţie. Acestea sunt însăşi conţinutul vieţii sociale. a) Cunoştinţele şi opiniile. Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect important al culturii nemateriale. Aceste idei sunt parte din moştenirea culturală a tuturor societăţilor. Cunoştinţele se referă la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidenţei empirice. De pildă, forma sferică a pământului şi relaţia între copiii cu greutate mică la naştere şi fumatul în timpul sarcinii sunt elemente ale cunoaşterii. Părerile, pe de o parte, se referă la concluziile care nu sunt susţinute de un sprijin empiric suficient, pentru a fi considerate adevărate. Două exemple de păreri controversate sunt: viaţa începe în momentul conceperii şi pedeapsa capitală reţine de la crimă. Culturile tuturor societăţilor întruchipează idei despre mediul natural precum şi despre lumea pe care au creat-o fiinţele umane. Mai Mult, Toate Culturile Au Idei Despre Multe Aspecte Ambigue ŞI Confuze Ale Vieţii ŞI Ale Morţii, Ca De Pildă, Dacă Există Viaţă După Moarte, Înţelesul Fericirii Umane ŞI Soarta Finală A Universului. Aceste opinii străbat existenţa de fiecare zi a fiinţelor omeneşti de pretutindeni. b) Valorile Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede că este bun, corect şi plăcut. Valorile asigură contextul în cadrul căruia normele sociale (vezi mai jos) sunt stabilite şi explicate. Valorile asigură baza pe care judecăm acţiunea socială, prin aceasta dând formă alegerilor pe care le facem. În societatea modernă de pildă, apreciem munca în mod deosebit, iar “etica muncii“ ne influenţează comportamentul specific. Valorile nu sunt doar concepte abstracte; ele sunt investite cu semnificaţie emoţională considerabilă. Oamenii discută în contradictoriu, se luptă şi chiar mor pentru valori, cum este “libertatea“. Uneori, valorile se ciocnesc, astfel că o valoare nu este în mod necesar universal acceptată de o societate, nici nu are totdeauna acelaşi înţeles în 83

diverse societăţi. De pildă, democraţiile interpretează cu totul diferit “libertatea“ faţă de statele totalitare. Mai mult, valorile sunt deseori limitate în cadrul unei societăţi. De pildă, “exprimarea liberă“, care este foarte apreciată de democraţii, este deseori limitată în timp de război; şi chiar timp de pace, legile împotriva calomniei şi a preocupării de a provoca “un pericol evident şi iminent“ limitează dreptul oamenilor de a zice tot ceea ce vor. Valorile nu sunt în mod necesar statice; ele se pot schimba şi chiar se schimbă în decursul timpului. De pildă, valorile care se referă la iubire, la sex şi la căsătorie s-au schimbat în ultimele decenii. De asemenea, cercetarea actuală arată că studenţii din ultimii ani au ajuns să considere învăţământul superior un mijloc de a dobândi siguranţă financiară mai degrabă decât o cale de a-şi perfecţiona o filozofie semnificativă de viaţă. c) Normele O mare parte din viaţa socială implică comportament rutinier. Oamenii se trezesc şi se culcă la anumite ore, mănâncă după un program precis şi se îmbracă într-un anumit fel. Acest lucru nu este întâmplător. Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale şi linii de conduită care prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale. De asemenea, normele pot modela acţiunile oamenilor în relaţiile dintre ei. “Normele de politeţe“ definesc comportamentul cuvenit faţă de alţii. Ansamblul normelor societăţii (“cadrul normativ“) este împărţit în obiceiuri, moravuri şi legi. Obiceiurile. Obiceiurile sunt convenţiile curente ale vieţii de fiecare zi. Ele sunt căile obişnuite prin care oamenii acţionează: deşteptarea la o anumită oră, îmbrăcarea într-o ţinută potrivită pentru o ocazie, folosirea tacâmurilor “adecvate“ la masă. Obiceiurile sunt acţiuni cu o mică semnificaţie morală; cel mai adesea, ele sunt chestiuni de gust. Oamenii trebuie să se comporte în aceste feluri: dacă nu o fac, pot fi consideraţi excentrici, neatenţi sau ciudaţi, dar, de obicei, nu primejdioşi sau răuvoitori. Dacă oamenii încalcă obiceiurile, ei se expun bârfei şi ridicolului, nu sancţiunilor legale (juridice). Moravurile. Moravurile sunt norme considerate importante şi semnificative pentru funcţionarea societăţii şi a vieţii sociale. Furtul din proprietatea privată este o problemă serioasă. El sfidează concepţiile sociale de distribuire a proprietăţii şi de încredere. Valorile patriotice sunt alcătuite din moravurile referitoare la felul în care cetăţenii responsabili ar trebui să se comporte. Tabuurile sunt moravuri proscriptive, adică definesc ceea ce nu ar trebui să fie făcut. În general, societăţile au tabuuri referitoare la relaţiile sexuale şi maritale între rude apropiate (“tabuul incestului“) şi tabuul referitor la consumarea cărnii de om. În general, încălcările tabuurilor şi ale moravurilor implică sancţiuni mult mai severe decât nerespectarea obiceiurilor. Aceste sancţiuni includ întemniţarea, exilul şi chiar moartea. Deosebirea conceptuală între obicei şi moravuri (prima oară făcută de Sumner, 1906) este relativ clară. Totuşi, nu este totdeauna uşor să distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor. Profanarea steagului constituie un bun exemplu. pentru unii oameni, aceasta este, pur şi simplu, o violare a unui obicei şi nu necesită nimic mai mult decât dezaprobarea. pentru alţii, un asemenea act este o violare a moravurilor societăţii şi necesită o pedeapsă severă. Legile. Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii. După ce aceste legi au fost scrise şi codificate, se face referinţă la ele, în general, ca “legi promulgate“. În unele societăţi, legea este transmisă pe cale orală; aceasta este considerată ca “legea obiceiului“ sau “obiceiul pământului“. Indiferent de forma sa, deseori legea se aplică acelor comportamente care sunt considerate importante în societate. O mare parte din dezbaterile curente despre caracterul adecvat al legilor care reglementează orice fel de comportament sexual între adulţi, cu consimţământul părţilor, este o consecinţă a deosebirilor între protagonişti cu privire la faptul dacă un 84

astfel de comportament este într-adevăr o problemă de “gust“ personal sau stil (obicei), sau de preocupare principală a societăţii (moravuri). d) Semnele şi simbolurile Semnele. Semnele sunt reprezentări; ele reprezintă altceva. Există două feluri de semne: semne naturale şi semne convenţionale (simboluri). Un semn natural are o relaţie proprie cu ceea ce reprezintă. Simbolurile. Simbolurile (sau “semnele convenţionale”), pe de altă parte, nu sunt “naturale“; ele sunt reprezentări create în mod arbitrar (cuvinte, gesturi, obiecte, imagini vizuale) care dobândesc înţeles prin consens social. Un steag, de pildă, este pur şi simplu, o bucată de pânză cu o anumită formă, culoare şi desen. Totuşi, oamenii mor pentru el – nu pentru pânză în sine, ci ceea ce reprezintă, pentru semnificaţia care i s-a atribuit. Steagul este un simbol al unei naţiuni şi întruchipează întreaga semnificaţie a acelei societăţi. Weitman (1973) a arătat că poate fi analizată semnificaţia pe care o societate o investeşte în steagul său naţional, ca o modalitate de a înţelege aspectele importante ale acelei culturi. Limba. Limba, un ansamblu semnificativ de simboluri social construit, este cel mai important aspect al culturii. Elementele unei limbi au aproximativ aceleaşi sensuri pentru membri aceleiaşi comunităţi lingvistice. Prin urmare, limba devine principalul vehicul de comunicare între oameni. Cu cât mai largă este gama de cunoştinţe, cu atât mai multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. De obicei, bogăţia şi varietatea vieţii sociale sunt legate de bogăţia şi varietatea limbii. Gesturile. Oamenii comunică şi prin gesturi, mişcări ale corpului (ale părţilor corpului, cum sunt faţa şi mâinile) care au semnificaţii consimţite social. În societatea americană, descrierea unui cerc cu degetul mare şi cu arătătorul de la mâna dreaptă, ţinând celelalte trei degete în sus şi mişcând uşor mâna, înseamnă “A-okay; totul este în regulă“. În alte societăţi, acelaşi gest are semnificaţii diferite. De pildă, în Franţa el exprimă insulta că cineva este un nimeni, un “zero“. În Grecia şi Turcia, el sugerează o invitaţie sexuală nedorită. Gesturile, ca şi limba, au semnificaţie în cadrul unui context social specific. Oamenii comunică atât pe cale orală, prin limbaj, cât şi prin gesturi. De fapt, comunicarea personală îşi trage bogăţia şi subtilitatea din asocierea indicaţiilor verbale şi a semnelor neverbale. • Cultura “ideală“ şi cultura “reală“ Normele ajută la structurarea comportamentului prin definirea modurilor de acţiune aprobate cultural. Normele definesc “idealul“; ele precizează ceea ce societatea consideră că oamenii ar trebui să facă, ceea ce se aşteaptă din partea lor să facă. Dar oamenii nu se comportă totdeauna aşa cum ar trebui sau cum se aşteaptă di partea lor să se comporte. De pildă, în societatea americană, oamenii subscriu, în general, la normele fidelităţii sexuale în căsătorie. Totuşi, într-un sfert şi jumătate din bărbaţii şi femeile căsătorite au relaţii extraconjugale. Chiar şi aşa, cei angajaţi în astfel de acţiuni deseori susţin validitatea normelor. Ei îşi explică comportamentul prin slăbiciunea personală sau prin împrejurări speciale [“mariajul meu se destramă“, “soţia (soţul meu) mea nu mă înţelege, iar eu am nevoie de dragoste şi afecţiune]. Normele ar trebui confundate cu comportamentul. Normele precizează comportamentul cuvenit din punct de vedere social, care poate sau nu poate fi manifestat. Ele sunt pătrunderi valoroase în formele de acţiune pe care o societate le consideră oportune, dar ele nu garantează că acele acţiuni sunt cu adevărat efectuate. 2. Relativitatea şi diversitatea culturală. Analiza antropologică a culturii •

Ipoteza relativităţii lingvistice 85

Limba face mult mai mult decât să le dea oamenilor posibilitatea de a comunica unii cu alţii. Însăşi natura limbii, s-a susţinut, structurează modul în care percepem lumea. Această teorie, numită ipoteza relativităţii lingvistice, a fost formulată iniţial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee Whorf (1956). Ei susţin că limba unei societăţi dirijează atenţia membrilor săi spre anumite trăsături ale lumii mai degrabă decât spre altele. Ilustrarea clasică a acestui fenomen este că, în timp ce limba engleză are doar un singur cuvânt pentru zăpadă, limbii inuiţilor îi lipseşte un termen general pentru ea. În schimb, întrucât deosebirea diverselor forme de zăpadă este foarte importantă în viaţa lor zilnică, ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite de zăpadă (e.g., zăpadă pufoasă, zăpadă care cade, zăpadă umedă, nămeţi). Astfel, utilitatea deosebirii multelor tipuri de zăpadă a dus la crearea cuvintelor pentru a le numi şi la includerea lor în limba inuiţilor. Aspectul important al ipotezei relativităţii lingvistice este concentrarea ei asupra structurii gramaticale, care, susţin Sapir şi Whorf, îi conduc pe oameni să privească lumea într-un anumit fel. De pildă, în unele limbi neeuropene (e.g., limba chineză) separarea obişnuită a agentului care acţionează (subiectul) şi a acţiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen, 1970). În schimb, agentul şi acţiunea sunt legate laolaltă; acţiunea este agentul, iar agentul este acţiunea. Potrivit lui Sapir şi lui Wholf, vocabularul şi structura gramaticală a unei limbi, împreună, determină modul în care membrii unei societăţi percep lumea. Astăzi, părerile cele mai bine informate acceptă o versiune “slabă“ a ipotezei lingvistice. Există un consens general că vocabularul şi structura gramaticală a limbii unei societăţi îşi concentrează atenţia mai degrabă asupra anumitor faţete ale lumii decât altora şi îi determină pe membri să gândească într-un stil specific. Totuşi, perspectiva modificată a ipotezei relativităţii lingvistice susţine că limba este un mecanism “care facilitează“. O anumită limbă te ajută să gândeşti şi să percepi într-un mod specific, dar ea nu îi obligă pe oameni să vadă alte faţete ale lumii sau să îşi dezvolte alte moduri de a gândi. • Diversitatea culturală Ipoteza Sapir-Whorf nu explică în totalitate diferenţele culturale. Totuşi acestea din urmă sunt o caracteristică importantă a societăţilor umane contemporane; mai mult, există o diversitate marcantă chiar în interiorul aceleaşi societăţi . 1) Diversitatea între societăţi Rapoartele antropologilor exprimă diversitatea culturală considerabilă între societăţi. Societăţile se deosebesc prin modurile în care îşi organizează relaţiile dintre membri, dar şi prin culturile lor. Variaţiile în cultura materială a societăţilor sunt evidente. Pentru sociologie diferenţele între societăţi sunt relevante îndeosebi în culturile lor materiale. Societăţile se deosebesc prin valorile lor şi prin normele care precizează comportamentul potrivit. Ruth Benedict (1934) a descris două situaţii diametral opuse: o cultură dionisiacă, de activitate frenetică, de sensibilitate exagerată şi de înălţare individuală prin competiţie (o populaţie de indieni din Insula Vancouver, Columbia Britanică) şi cultura apolonică, de discreţie, sobrietate şi moderaţie, care pune accentul pe importanţa colectivităţii în raport cu individul (o populaţie din New Mexico). În societăţile moderne vedem deosebiri similare. Accentul pus de cultura americană pe individ diferă în mod considerabil de accentul pus pe colectiv de alte culturi. Fireşte, există asemănări în toate societăţile. Totuşi, istoria, geografia, clima şi condiţiile sociale se combină pentru a deosebi societăţile una de alta în multe privinţe. De pildă, culturile societăţilor insulare, cum este Marea Britanie, conţin elemente nautice distinctive care lipsesc în ţările înconjurate de uscat, cum este Elveţia. Culturile ţărilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperată. Ţările dominate cândva de Franţa se deosebesc de cele stăpânite cândva de Marea Britanie sau Portugalia. 86

Diversitatea culturală dintre societăţi demonstrează flexibilitatea şi variabilitatea organizaţiilor omeneşti. Înţelegerea şi aprecierea acestei diversităţi poate duce la respect faţă de deosebirile dintre popoare şi faţă de ingeniozitatea speciei umane. 2) Diversitatea în cadrul unei societăţi Aşa cum culturile diferitelor societăţi variază de la una la alta, grupuri din cadrul aceleiaşi societăţi pot, de asemenea, vădi varietate, îndeosebi dacă societatea este numeroasă, complexă şi modernă. Aceste grupuri, numite subculturi, pot varia după clasa socială, origine etnică, rasă, religie şi stil de viaţă, precum şi după scopuri şi interese a) Subculturile Tiparele subculturale dau unui grup o savoare şi o identitate ce îl deosebesc de societatea întreagă din care face parte. Identitatea unei subculturi se poate baza pe moştenirea sa etnică, indiferent dacă este chineză, italiană sau poloneză. Ea ar putea deriva din condiţia economică a grupului, cum este cazul săracilor din ghetou. Subculturile unice din Noua Anglie şi din sudul îndepărtat se bazează pe regiune şi istorie. Subcultura drogurilor îşi are propriile sale tipare. Pe scurt, orice grup de mărime medie, care are idei sociale, valori, norme şi stiluri de viaţă considerabil diferite de cele ale societăţii mai mari, poate fi considerat o subcultură. Deseori, o subcultură are o limă distinctă. Limba oamenilor de ştiinţă este în esenţă un jargon subcultural, aşa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicanţilor de jazz. Formele distincte de comunicare în cadrul subculturilor conferă un sentiment de identitate, oferă posibilitatea unei comunicări mai precise între membrii subgrupului şi protejează această comunicare de persoanele din afara acestuia. Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de îmbogăţire a societăţii. Statele Unite, de pildă, deseori au considerat diversitatea lor culturală ca fiind una dintre puterile lor majore (deşi legile stricte de imigrare în cea mai mare parte a acestui secol demonstrează că nu toţi americanii au aceeaşi părere). Pe de altă parte, unele societăţi (e.g., Japonia) cred că variaţia subculturală slăbeşte cultura naţională şi de aceea nu o încurajează. b) Contraculturile În unele cazuri, tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar diferite, ci contrare tiparelor restului societăţii. Contraculturile, cum sunt numite aceste subgrupuri, întruchipează idei, valori, norme şi stiluri de viaţă ce sunt în opoziţie directă cu cele ale societăţii mai mari. În anii ’60 şi la începutul anilor ’70, de pildă, “hippie” au sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competiţie şi materialism. Mişcarea neonazistă crescândă din Germania, Ku Klux Klan-ul din Statele Unite ş.a. şi-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care îi pun în opoziţie cu culturile propriilor lor societăţi. Uneori, cum a fost cazul cu mişcarea “hippie” din Statele Unite, elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg, iar distincţia dintre cele două se estompează. Totuşi, cel mai adesea, contracultura rămâne în contact puternic cu societatea mai mare. • Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societăţilor, cât şi între ele sugerează că nu există un singur tipar “cel mai bun”. O astfel de concluzie constituie baza relativismului cultural, ipoteza că nici o practică culturală nu este inerent bună sau rea; fiecare trebuie înţeleasă în raport de locul ei în configuraţia culturală mai largă. Această perspectivă îl face pe observator să se abţină de la a formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. Aceasta presupune toleranţă, şi chiar respect, faţă de 87

stilurile culturale care pot părea ciudate sau chiar “nefireşti”. Oamenii au tendinţa de a evalua obiceiurile, practicile şi comportamentele în raport cu ale lor şi deseori această evaluare capătă un caracter moral care este asociat cu foarte mult sentiment. Relativismul cultural apără împotriva acestei tendinţe. Oare relativism cultural înseamnă că “orice merge”, că nu există standarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (uciderea copiilor, deseori folosită ca un mecanism de control al populaţiei) sau brutalitatea îndreptată spre un grup minoritar? Sociologia, ca disciplină, nu are răspunsuri uşoare la aceste întrebări. Ca indivizi, cei mai mulţi sociologi, dacă nu toţi, sunt şocaţi de aceste practici. Totuşi, ei ar încerca să-şi separe preferinţele şi ideile morale de eforturile lor profesionale de a analiza cauzele şi consecinţele unei anumite practici culturale. Adoptarea poziţiei relativismului cultural îi încurajează pe oameni să privească mai obiectiv propria lor societate şi practicile ei culturale. Aceasta oferă un fel de distanţă de la care oamenii să-şi privească propria viaţă. • Etnocentrismul Opusul relativismului cultural este etnocentrismul, tendinţa de a considera propria cultură superioară altora din punct de vedere moral şi, astfel, de a judeca alte culturi după standardele proprii. A fi etnocentrist înseamnă a presupune că propria societate face lucruri doar cum este drept şi cum se cuvine. Observatorul etnocentrist este, de aceea, capabil să perceapă practicile altor culturi sau subculturi ca derivaţii, nu doar ca deosebiri. Etnocentrismului îi este mai uşor să se menţină în societăţi relativ omogene, tradiţionale şi izolate. În astfel de societăţi, există probabilitatea unui contract redus cu diferite practici şi puţine posibilităţi de a le vedea utilitatea şi importanţa în interiorul culturii în care acestea au loc. Când membrii acestui fel de societate sunt expuşi acestor variaţii, este improbabil ca ei să aibă gama de experienţe care le-ar permite să suspende judecata şi să considere o variaţie ca fiind mai degrabă pur şi simplu diferită decât greşită. 3. Analiza practicilor culturale. Politicile culturale Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că o cultură este marcată de o serie de modele, de imagini ghid, de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele, munca, rolurile şi relaţiile lor sociale (De LAUWE). Astfel, modurile de acţiune socială pot fi tratate drept practici culturale. Conceptul ne permite identificarea unei corelaţii între stratificarea socială şi stratificarea culturală. Corespunzător stratificării sociale, există – după unii sociologi (VALADE) – o cultură etilistă, o cultură de mijloc şi o cultură de masă şi care pot fi valid caracterizate prin distincţie, pretenţie şi caracter privat. În acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile culturale, aspectul concret al culturii administrate. Aceste politici culturale – expresia a culturii administrate, şi care diferă de la ţară la ţară, funcţie de caracteristicile acesteia, de condiţiile sociale şi politice etc. – pot avea ca obiective: − dezvoltarea creativităţii tinerilor; − dezvoltarea industriilor culturale; − reechilibrarea centrelor de acţiune culturală pe ansamblul teritoriului; − consolidarea culturii ştiinţifice şi tehnice; − politica audiovizualului; − dezvoltarea învăţământului artistic; − propagarea internaţională.

88

Se subliniază însă faptul că politicile culturale nu reuşesc să depăşească total handicapurile geografice, să învingă rezistenţele sociale. Există însă mari deosebiri, în fiecare ţară, între regiuni, între rural şi urban, între diferite grupuri sociale etc.

89

CUNOAŞTEREA 1. Delimitări conceptuale Procesele de producere a cunoştinţelor pun în joc, evident, mecanisme sociale. Astfel, inventarea şi evaluarea unei teoreme sau a unei teorii fizice presupune existenţa unui mediu social propice pentru crearea şi estimarea lui. O teorie politică, o inovaţie tehnică sau intelectuală presupun, pentru a fi acceptate, un teren social favorabil (BOUDON). Prin sociologia cunoaşterii este desemnată acea ramură a sociologiei al cărei obiectiv este studierea condiţiilor ce favorizează producerea cunoaşterii şi difuzarea ideilor. − conceptul este introdus de SCHELER (1926); − MANNHEIM(1929) popularizează expresia şi încearcă să clarifice termenul de “cunoaştere”, pe de o parte, iar pe de altă parte să stabilească graniţele domeniului ce i-ar reveni sociologiei cunoaşterii. Astfel: → sociologia cunoaşterii abordează noţiunea de cunoaştere în sens larg, nefiind interesată de validitatea sa intrinsecă şi alegând drept criteriu de selecţie influenţa sa socială. Cunoaşterea este orice idee care a făcut sau face obiectul unei adeziuni colective din partea unui grup semnificativ; → în ceea ce priveşte limitele domeniului, există trei poziţii în sociologia cunoaşterii: − poziţia minimalistă (MANNHEIM); enunţurile şi teoriile ştiinţifice din matematică, fizică etc. nu pot fi examinate de sociologia cunoaşterii; − poziţia maximalistă (BLOOR) – orice cunoaştere ţine de sociologie. Şi matematica şi fizica sunt ghidate de întrebări şi urmăresc obiective ce trebuie înţelese prin referire la contextul social în care apar; − poziţia intermediară (DURKHEIM, MERTON) – sociologia poate contribui la explicarea anumitor concepte fundamentale ale ştiinţelor, chiar şi numai pentru faptul că multe idei sau concepte ştiinţifice au o origine extraştiinţifică. Contribuţiile sociologiei cunoaşterii sunt numeroase: − evidenţa regularităţilor evolutive din domeniul cunoaşterii; − analiza ideologiilor; − analiza modului de formare a credinţelor (convingerilor) şi reprezentărilor etc. 2. Teoriile credinţelor (convingerilor) Sociologia cunoaşterii consideră că pentru a explica o credinţă, o convingere aceasta trebuie să fie considerată drept comprehensibilă, să se găsească sensul pe care i-l conferă actorul social sau, mai precis, să regăsească motivele pentru care actorul crede în ceea ce crede. • Teoriile iraţionale. Mulţi autori au interpretat credinţele magice drept iraţionale (LEVY- BRUHL). Ele ar indica faptul că “primitivul” are o constituţie mentală diferită de a noastră. Celebra teorie a “mentalităţii primitive” analizează credinţele ca efect al cauzelor pe care individul nu şi le poate explica. Teoria a fost însă criticată – pătrunderea altor curente de idei (ştiinţifice, creştine) în anumite zone de pe glob nu a extirpat credinţele locale în magie. În consecinţă, mulţi oameni consideră o anume credinţă ca adecvată pentru că ei se identifică, mai mult sau mai puţin, cu un grup ce o consideră ca atare. 90

• Teoriile utilitariste propun explicarea credinţelor prin intermediul intereselor actorilor sociali. Credinţele observate în societate la un moment dat s-au instalat din motive greu identificabile, însă ele s-au menţinut pentru că existau motive – altele decât cele originare – de a le păstra şi/sau nu existau motive pentru a le abandona (VIERKANDT). Atunci când actorii sociali sunt chestionaţi în legătură cu motivele existenţei acestor credinţe, ei oferă, în mod normal, false explicaţii, neavând acces la cele adevărate. • Teoria raţionalităţii subiective. Actorul social este în mod normal confruntat cu probleme şi situaţii de decizie a căror complexitate depăşeşte capacităţile înţelegerii sale. El le face faţă folosind strategii cognitive ce explică în mare măsură credinţele în ideile îndoielnice, fragile sau false. Cele mai importante strategii cognitive sunt: subterfugiul, mobilizarea principiilor “naturale”, simplificarea. → Subterfugiul. Pentru un actor social incapabil să judece calitatea/ adevărul unei credinţe nu rămâne decât posibilitatea recursului la principiile respectivei structuri cognitive: el va opta pentru aceea care utilizează valorile care îi par mai apropiate decât cele ale sale. Strategia subterfugiului explică parţial şi fenomenul social al autorităţii şi conformismului: când nu există nici timp, nici competenţe pentru a decide asupra unui aspect, apare tendinţa de a face apel la opinia “experţilor”. Această strategie minimalizează riscurile şi costurile. Apelul la autoritate reprezintă una din resursele cele mai importante ale raţionalităţii subiective; → Mobilizarea principiilor “naturale”. În această strategie principii, proceduri, demersuri mentale respectabile (principii “naturale”) sunt adesea folosite de actorul social pentru a-şi face o opinie asupra unui anumit subiect. Or, aceste instrumente pot şi ele să conducă la credinţe îndoielnice. De exemplu, proceduri formal implicabile, ca silogismul, ce conduc în majoritatea cazurilor la credinţe juste, pot fi şi cauze ale unor credinţe false; → Simplificarea – se pune în evidenţă o idee generală importantă pornind de la un caz special. 3. Sociologia cunoaşterii şi relativismul Plecând de la ipoteza conform căreia cunoaşterea este tributară unor factori sociali, concluzia este aceea a relativismului cunoaşterii – nu există teorii sau enunţuri considerate obiective sau indiscutabile. De fapt, istoria sociologiei contemporane a ştiinţelor poate fi descrisă ca istorie a unei mişcări a gândirii care, la fiecare etapă, ajunge la un relativism tot mai accentuat (BOUDON). În acest sens, unii autori arată că există tot atâtea logici câte culturi (LEVYBRUHL), fapt pentru care mulţi sociologi ai cunoaşterii înclină spre relativism cultural. Precum cei care, de exemplu, pornind de la ipoteza de bun simţ conform căreia instrumentele de gândire sunt, într-o oarecare măsură, dependente de caracteristicile fiecărei culturi, se întreabă în legătură cu influenţa acestor instrumente asupra rezultatelor activităţii gândirii: această dependenţă culturală a instrumentelor gândirii ????????? sau nu ideea universalităţii gândirii. Răspunsul pe care sociologii cunoaşterii îl dau la această întrebare este în general pozitiv (vezi ipoteza Sapir-Whorf). În aceeaşi măsură se poate vorbi de un relativism etic şi de un relativism estetic: criteriile binelui şi frumosului sunt variabile în timp şi spaţiu. Pur şi simplu avem de-a face cu sisteme diferite.

91

COMUNICAREA 1. Analiza comunicării din perspectiva sociologiei Prin comunicare se înţelege procesul de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării. Majoritatea disciplinelor socio-umane se interesează de comunicare. Sociologia este interesată, prioritar, de influenţa exercitată de către mijloacele de informare asupra societăţii. În acest sens, comunicarea în masă devine un concept central. Aceasta se referă la faptul că acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali, posibilităţi oferite de mijloace tehnice de comunicare în masă. Studiul comunicării de masă s-a concentrat asupra elementelor ei componente şi a relaţiilor dintre ele, incluse în celebra formulă a lui LASSWELL (1946): CINE, CE spune, prin ce CANALE, CUI şi cu ce EFECT! Din punct de vedere sociologic există următoarele trei moduri de abordare a comunicării: a) ca proces; b) efectele reale ale comunicării pentru societate în ansamblul său şi/sau pentru fiecare din membrii săi; 1.1. Comunicarea ca proces a) Actualmente, comunicarea este studiată prioritar din următoarele puncte de vedere: • atributele emiţătorului şi efectele comunicării; • conţinutul mesajelor şi efectele comunicării; • factorii persuasiunii, dependenţi de public. Acest punct de vedere - behaviorist - încearcă astfel să stabilească gradul de credibilitate a emiţătorului, forma mesajului, ordinea argumentelor etc. De exemplu, s-a stabilit că un mesaj persuasiv este un mesaj al cărui aspect emotiv prevalează asupra celui raţional, cu condiţia ca mesajul respectiv să constituie o invitaţie la o acţiune imediată şi aceasta să provină de la o colectivitate importantă din punct de vedere numeric. b) Abordările psihosociale sunt interesate de: • studiul liderilor de opinie; • influenţa comunicării asupra gusturilor în diferite domenii (modă, spectacole); • alte influenţe ale comunicării. c) Abordările funcţionaliste identifică o serie de funcţii ale comunicării: • WRIGHT (1960) − informarea; − comentariul şi concluziile legate de informare; − transmisia culturală; − funcţia de divertisment. • Alte funcţii − catarctică; − alimentarea imaginarului colectiv; − evaziunea din real; − funcţia sacrului (transformarea realului în spectacol). 92

1.2. Efectele reale ale comunicării. Cultura de masă în dezbatere • Efectele mijloacelor de comunicare În Germania, la începutul anilor treizeci, în jurul grupului de la Frankfurt, ia naştere un curent de gândire ce semnalează deprecierea crescândă a societăţii şi culturii, ambele supuse influenţei mijloacelor de comunicare de masă. Acest curent va avea reprezentanţi iluştri în toate epocile, în Germania, ca şi în Franţa. În teoria critică pe care o elaborează, industria culturală de masă ajunge la ceea ce Adorno (1951) numeşte “barbaria stilizată”. Şi această industrie nouă constituie, şi nici nu se poate altfel, un instrument de opresiune ce realizează tragica adaptare dintre “omul unidimensional” (Marcuse, 1964) şi acea “societate total administrată”, despre care vorbeşte Horkheimer (1947). Expresia “cultură de masă” aparţine polemicii angajate de societatea modernă în legătură cu propria ei condiţie. La aproape un sfert de secol de la prima sa formulare, în jurul acestei teme continuă să se ordoneze un număr mare de idei sau ipoteze privind influenţa mijloacelor de comunicare. În sensul cel mai curent, expresia “cultură de masă” desemnează ansamblul comportamentelor, miturilor şi reprezentărilor, produse şi difuzate printr-o tehnică industrială, aceeaşi care însoţeşte expansiunea mijloacelor de comunicare. Bogart (1956) sugera deja această uniformitate crescândă a culturii prin acţiunea conjugată a mijloacelor de comunicare. Expansiunea televiziunii, ascensiunea claselor de mijloc şi a unei culturi “de mijloc” i se păreau că se conjugă, predestinând culturile particulare la dispariţie. Morin (1962) adoptă un punct de vedere care nu este foarte diferit. Mai întâi, el defineşte cultura de masă drept un sistem special din societatea modernă, un subsistem al sistemului social. Apoi, el încearcă să restituie acest subsistem contextului istoric al unei societăţi condamnate la divertisment. După el, industria culturală nu sterilizează orice creaţie: ea ajunge la o cultură de mijloc, în sensul etimologic al cuvântului. Cel mai celebru act de acuzare împotriva societăţii industriale îi aparţine lui Marcuse (1964), în lucrarea sa “Omul unidimensional”. După ce a optat pentru optimismul radical a lui Marx, el ia act de slăbirea criticii sau a oricărei contestări în societăţile industriale avansate şi se străduieşte să o explice. După el, aceste societăţi sunt, prin membrii lor, pradă unei unidimensionalizări generalizate. Marcuse vede în tehnicile comunicării de masă instrumentul unei manipulări. El prezintă imaginea unei societăţi în care masele sunt manipulate de mijloacele de comunicare, la rândul lor supuse ordinelor marilor interese private. Dezamorsând contestarea, mijloacele de comunicare contribuie, după el, la trezirea unor dorinţe iluzorii sau artificiale, dorinţe fără de care maşina de producţie ar fi paralizată. Marcuse (1969) găseşte soluţia şi mijlocul de a pune capăt acestei unidimensionalizări progresive a societăţilor industriale şi a fiecăruia din membrii lor. El afirmă că doar cei respinşi de societatea industrială, nefiind încă victimele acesteia, sunt astăzi ultimii depozitari ai speranţei revoluţionare. “Într-o astfel de situaţie, a munci conform regulilor şi modurilor specifice legalităţii democratice înseamnă a capitula în faţa structurii de putere existente.” După curentul de la Frankfurt, capetele de acuzare reţinute împotriva pretinsei culturi de masă au fost mereu aceleaşi: mijloacele de comunicare ar fi instrumentele diabolice ale unei culturi destinate mediocrităţii şi uniformităţii. De altfel, această cultură ar acţiona asupra spiritului oamenilor, precum opiul, căruia Marx i-a asimilat religia. Standardizarea decurge în mod natural din constrângerile unei producţii de serie, în 93

vederea unei distribuţii de masă. Fiind supuşi legii pieţei, industriaşii sunt împinşi să caute consumul şi comunicarea maxime. Această competiţie duce direct la demagogie, facilitate şi mediocritate, privilegiind ceea ce uneşte în detrimentul a ceea ce divizează. În sfârşit, neocultura ar fi tranchilizantă. Ocupând un loc tot mai important în timpul liber al oamenilor, ea ar acţiona ca un adevărat narcotic social, datorită conţinuturilor sale ce înclină spre evaziune, mai mult decât spre o mai bună “inserţie” a oamenilor în condiţia lor cotidiană. În mod sigur, noţiunea de cultură de masă nu rezistă mult timp acestei analize. Într-adevăr, existenţa unei neoculturi accesibile tuturor nu presupune deloc faptul că toţi cei care au posibilitatea o şi consumă efectiv, nici că acest consum are aceeaşi calitate pentru toţi. În plus, ipoteza conform căreia această pretinsă cultură de masă este întotdeauna omogenă la un moment dat, ar presupune că aceleaşi reprezentări, aceleaşi moduri de gândire sau aceleaşi moduri de acţiune traversează în toate sensurile şi în acelaşi timp toate mijloacele de comunicare. Şi chiar mai grav: cultura de masă pare definită negativ, prin raportare la o altă cultură, ce pare a fi apreciată ca superioară. Astfel, genurile ar fi repartizate în două categorii distincte. Varietăţile, melodramele simpliste de la televiziune, romanele poliţiste ar ilustra cultura de masă, considerată inferioară, în timp ce teatrul clasic, muzica clasică, literatura consacrată ar aparţine genului nobil al adevăratei culturi, superioară, academică, recunoscută şi consacrată. Oricine poate accepta cu uşurinţă faptul că distincţia este relativă, arbitrară şi subiectivă. • Mesajul şi mijlocul de comunicare În timp ce cercetarea asupra mijloacelor de comunicare se diversifică tot mai mult, sociologul canadian McLuhan reaminteşte o evidenţă parţial unitară, şi anume că acelaşi mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societăţii, precum şi asupra membrilor săi, în funcţie de mijloacele de comunicare ce asigură transmisia. Cu celebrul aforism “mijlocul de comunicare este mesajul”, McLuhan răstoarnă dintr-o lovitură modul în care era privit până atunci efectul tehnicilor de difuzare şi comunicare. Ceea ce are importanţă nu mai este conţinutul mesajului, ci modul în care el este transmis şi, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare folosite pentru a-l transmite. Deci, într-un sens mai larg, modul de transmitere a culturii influenţează această cultură şi, pe parcurs, sfârşeşte prin a o transforma profund. McLuhan ajunge astfel să opereze o distincţie între mijloacele de comunicare “calde” şi mijloace de comunicare “reci”. Principiul pare simplu: bogăţia de informaţii variază în sens invers faţă de participarea receptorului. După McLuhan, aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnică de difuzare colectivă este mai bogată în informaţii, cu atât mai puţin va solicita participarea receptorului. În acest caz, este vorba de un mijloc “cald”. În schimb, când tehnica folosită este săracă în informaţii, ea solicită intens concursul sau participarea destinatarului mesajului: atunci ea este calificată drept “rece”. Printre exemplele de mijloace de comunicare “calde” se regăsesc textul tipărit, radiodifuziunea, cinematograful şi fotografia. Invers, televiziunea este un mijloc “rece”, care domină lumea actuală. În această categorie mai figurează conversaţia directă şi conversaţia telefonică. Prin formula “mijlocul este mesajul” se subînţelege că are importanţă nu difuzarea mesajelor, divulgarea ideilor şi ştirilor, ci, în exclusivitate, acest tip de masaj practicat de mijloacele de comunicare asupra modurilor noastre obişnuite de percepţie, care solicită, de preferinţă, numai unele din simţurile noastre. În această privinţă, McLuhan înţelege să rectifice maniera obişnuită de percepere a influenţei mijloacelor de comunicare: ea se exercită întotdeauna acolo unde nu ne aşteptăm. După el, nu este importantă această inculcare progresivă şi mai mult sau mai puţin clandestină de idei, judecăţi, valori: importanţa constă în adoptarea progresivă şi subterană a unui mod de înţelegere şi pricepere, transmis o dată ce frecventarea mijloacelor de comunicare. 94

• Comunicare şi propagandă Mai curând moralist decât sociolog, Jacques Ellul porneşte un război împotriva anumitor idei curente, răspândite după cel de-al doilea război mondial. Cartea sa “Propagandes” (1962) poate fi interpretată ca o critică a orientării empirice a lucrărilor americane consacrate mijloacelor de comunicare. El pune la îndoială pertinenţa modelului injecţiei hipodermice ca reprezentare a acţiunii mijloacelor de comunicare. După el, această reprezentare este imaginea inversată a realităţii. Desigur, el subliniază că societatea tehnică a pus la dispoziţia celui ce face propagandă instrumente deosebit de eficiente. Dar acţiunea acestuia îi pare posibilă numai cu condiţia de a fi exercitată într-un mediu favorabil. Astfel, după părerea lui, ar fi o eroare să ni-l reprezentăm pe cel care face propagandă sub aparenţa unui ucenic vrăjitor. Într-un fel, cel ce este supus propagandei există înaintea celui care o face. Omul modern are o nevoie atât de mare de propagandă, încât deschide calea acţiunii celui ce face propagandă. El nu este victimă, ci complice, dacă nu chiar cauză a propagandei. După Jacques Ellul, societatea modernă este cea care oferă condiţiile psihologice, sociologice şi “obiective” favorabile propagandei. O dată cu disoluţia progresivă a grupurilor primare, cum ar fi familia, nu mai există nimic care să poată crea un ecran de protecţie între mijloacele de comunicare şi individ. Astfel, omul modern se vede predat, fără apărare, manipulării. În plus, grupurile organice (familia, biserica...) ce supravieţuiesc instaurării civilizaţiei tehnice nu pot să nu facă apel la propagandă: familiile sunt apărate de asociaţiile familiale, bisericile adoptă metodele acţiunii psihologice... Condiţii “obiective”, cum ar fi bogăţia, informaţia şi ideologia, deschid şi ele calea propagandei. Contrar ideii curente, conform căreia dezvoltarea societăţilor protejează împotriva propagandei, Jacques Ellul arată că propaganda apare şi se dezvoltă pe măsură ce societăţile se îmbogăţesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de mizerie. Mai întâi, pentru că oamenii sunt mai puţin presaţi de nevoile imediate ale vieţii cotidiene; ei devin disponibili. Apoi, pentru că dezvoltarea este însoţită de o înmulţire a mijloacelor de comunicare. În consecinţă, bogăţia este, în mod obiectiv, dublu “aliată propagandei”. Toate societăţile creează de altfel “normalitatea” lor – reprezentarea bunului american, a bunului sovietic - şi sub aparenţa adaptării ele veghează cu vigilenţă ca fiecare din membrii lor să se conformeze modelului de realizare astfel adoptat. Jacques Ellul vede în acest proces “culmea acţiunii propagandei”. Dezvoltarea unei culturi “de mijloc apare astfel ca o altă condiţie pentru ca omul să poată fi supus propagandei”. În sfârşit, Jacques Ellul consideră că informaţia este la fel de indispensabilă pentru apariţia propagandei, ca şi cultura “de mijloc”. Informaţia precede chiar propaganda: ea devine suportul acesteia. Starea de suprainformare sau de suprabundenţă a ştirilor de actualitate alimentează gustul oamenilor pentru ideologii şi le măreşte vulnerabilitatea. Ideologia nu mai apare ca o consecinţă sau un efect al propagandei, ci mai curând ca fiind condiţia sa sau, mai bine, “suportul” său. Totul se petrece ca şi cum propaganda ar veni să consolideze ideologiile din care se hrăneşte. 2. Mijloacele de comunicare Un mijloc de comunicare este un echipament tehnic ce permite oamenilor să îşi comunice expresia gândirii lor, indiferent de forma finală a acestei expresii. Mijloacele de comunicare diferă unele de altele prin dimensiunile audienţei lor, prin natura mesajelor transmise şi, în sfârşit, prin potenţialitatea lor de a atinge anumite obiective, mai curând decât altele. Dar un singur criteriu permite întocmirea unui inventar al mijloacelor de comunicare, care să fie deopotrivă complet şi pertinent. Acest 95

criteriu ar putea fi numit de sociologi fie formă, fie modalitate de comunicare, în timp ce inginerii ar vorbi mai curând de structură de comunicare, iar juriştii de punere la dispoziţia publicului. Aplicarea acestui criteriu permite diferenţierea a trei familii de mijloace de comunicare. Prima familie este aceea a mijloacelor autonome. Ea cuprinde toate acele suporturi care nu cer o racordare la nici o reţea specială: cărţile, ziarele, discurile, audiogramele, videogramele, programele informatice. Unele echipamente sunt uneori indispensabile pentru a permite “citirea” lor: magnetofoane, aparate video, calculatoare personale. A doua familie: aceea a mijloacelor de difuzare, indiferent dacă aceasta este largă sau restrânsă. Este vorba de radio şi televiziune, ale căror programe sunt transmise pe calea undelor hertziene cu ajutorul emiţătoarelor şi releelor terestre, într-o zonă de “acoperire” a cărei întindere variază în funcţie de puterea echipamentelor emiţătoare şi receptoare utilizate. Totuşi, trebuie adăugaţi doi “vectori” noi: satelitul şi cablul. Aceste mijloace de teledifuziune au o trăsătură comună, aceea de funcţionare într-un singur sens, de la emiţător spre receptor. Mijloacele de comunicare constituie cea de-a treia familie. Aceasta cuprinde deci toate mijloacele de telecomunicaţii ce permit instalarea, la distanţă şi în dublu sens, fie a unei relaţii de dialog între două persoane, fie a unei relaţii între o persoană, pe de o parte, şi o maşină ce conţine o baterie de programe sau servicii, pe de altă parte. Telefonul este strămoşul şi totodată modelul acestor tehnici ce permit “interactivitatea” între protagoniştii schimbului de mesaje. Numeroase asemenea dispozitive au apărut după 1978-1990: videografia în versiunea sa difuzată (teletextul) sau interactivă (videotextul), telematica personală sau profesională şi, peste câţiva ani, dispozitivele de video-comunicare. Aceste echipamente constituie un schimb inedit de texte grafice, imagini fixe sau animate şi asociate sau nu cu sunet, şi nu numai un schimb de conversaţie telefonică între două persoane. 3. Formele comunicării: schimbul, propagarea, publicarea Comunicarea mediatizată se plasează alături de alte două forme de comunicare socială, şi anume comunicarea interpersonală şi comunicarea instituţionalizată. Ea umple spaţiile goale lăsate de acestea din urmă. Problematica acţionistă invită la stabilirea unei tipologii mediatizate a formelor de comunicare. • În vederea stabilirii acestei tipologii pot fi reţinute două criterii: primul este caracterul mai mult sau mai puţin închis al grupului de oameni – al auditoriului – căruia “emiţătorii” înţeleg să i se adreseze cu prioritate. Se identifică un auditoriu calificat drept “închis”, în sensul dat de Bergson; mărimea lui este determinată şi membrii săi sunt legaţi printr-un element al identităţii lor sociale sau personale. În sens contrar, un auditoriu este “deschis” dacă este dispersat, divers şi vast, iar membrii săi nu au altă caracteristică comună decât aceea de a găsi în interiorul aceloraşi limite teritoriale; şi acesta ar fi “marele public”. Între cele două criterii, există auditoriul “semi-închis” datorat existenţei unei legături dintre membrii săi, dar şi a incertitudinii sale şi a frontierelor cu exteriorul. • Cel de-al doilea criteriu ce trebuie stabilit de tipolog este registrul în care destinatarii mesajelor îşi plasează spontan relaţia cu emiţătorii, după cum îi consideră pe aceştia din urmă ca persoane sau mai curând ca prestatori ai unui serviciu dat, în domeniile foarte diverse ale informării, cunoaşterii sau culturii. Intersectându-se, cele două criterii de distingere a formelor comunicării mediatizate, şi anume auditoriul vizat şi “emiţătorii” aşa cum sunt ei percepuţi, evidenţiază mai multe modalităţi de comunicare posibile: şase “tipuri ideale” ce permit, 96

prin comparare, ca varietatea activităţilor de comunicare mediatizată să devină inteligibilă. Astfel, când emiţătorul presupune că auditoriul este “închis”, deoarece pertractările sale cu receptorul se înscriu în interiorul unui cerc circumscris, cuvântul schimb pare cel mai puţin nepotrivit pentru desemnarea formei de comunicare. Schimbul este realizat intragrup dacă este vorba de operarea unei medieri în sânul unei colectivităţi organizate; se poate considera că el este asociativ dacă exprimă o voinţă de afiliere la un grup, mai mult sau mai puţin instituţionalizat. Ca tehnici, mijloacele de comunicare sunt foarte divers adecvate schimbului, fie intragrup, fie asociativ: tehnicile de comunicare, cum ar fi telefonul, faxul, telegraful şi videotextul sunt, fără îndoială, mai potrivite decât mijloacele de difuzare propriu-zise, indiferent dacă aceasta este largă sau restrânsă. Astfel, exemplele canonice ale schimbului intragrup sunt astăzi publicaţiile, programele sau serviciile oferite unor experţi de către alţi experţi sau unor militanţi, sau ziarele şi casetele pe care întreprinderile le rezervă personalului lor. În ceea ce priveşte schimbul asociativ, acesta este ilustrat de scrisorile numite “confidenţiale” şi buletinele de informaţii cu caracter intern. Când mesajele se propagă în interiorul cercului mai mult sau mai puţin circumscris unui auditoriu “semi-închis”, este mai bine să se vorbească despre propagare. Este deci vorba de propagarea unei identităţi sau a unei cauze, după cum se urmăreşte înregistrarea, în rândul celor predispuşi, a unor progrese în ilustrarea şi apărarea unei identităţi sociale sau personale sau a unei idei, ideologii sau instituţii în concurenţă cu altele. În mod sigur mijloacele de comunicare autonome, ca discurile, revistele sau casetele, constituie instrumentele privilegiate ale propagării. Urmează mijloacele de difuzare, iar apoi cele de comunicare. Anumite publicaţii periodice sau programe specializate pe un “singur public” de radio sau televiziune ilustrează perfect propagarea unei identităţi. Tot aşa cum ziarele de opinie, revistele specializate pe un “singur subiect” sau radiourile şi televiziunile tematice sunt destinate propagării unei cauze. În sfârşit, termenul de publicaţie, în accepţia sa originară de la cuvântul latin publicare – a face public - , trebuie, fără îndoială, să fie utilizat pentru desemnarea oricărei întreprinderi ce constă în a oferi diverse tipuri de prestaţii – informaţii, documente, opere de artă, servicii – unui auditoriu “deschis”, dispersat şi anonim, şi care poate fi deci divers şi versatil: publicaţie cu difuzare limitată, dacă este vorba de o arie geografică restrânsă la un oraş sau chiar la unul din cartierele sale; publicaţie de masă, când aceasta are drept vocaţie un public indistinct. Tehnicile ce permit dezvoltarea unor activităţi apropiate publicaţiei cu difuzare limitată sunt larg răspândite: presa locală, posturile de radio locale, teledistribuţia, videografia. Publicaţia de masă dispune, fără îndoială, de un evantai mai larg de tehnici: ziarele de mare tiraj, marile reţele de radio sau de televiziune naţionale sau internaţionale. Examinarea simultană a mijloacelor şi formelor comunicării presupune examinarea în ansamblul lor a mijloacelor de comunicare şi a utilizărilor lor.

97