Vol. Iii Urmeaza Kap. 17.2 - I.g. Duca

17.2 Un om necunoscut: I.G. Duca de Pamfil Şeicaru Articolul începe cu o lungă introducere istoricopolitică, descriind evenimentele din jurul datei de sfârşitul lunii Mai 1918, când maestrul nostru urma să fie prezentat lui I.G. Duca. Era imediat după ce Al. Marghiloman, avându-l ministru de externe pe C.C. Arion, semnară pacea de la Bucureşti. În acelaşi timp, situaţia militară a aliaţilor nu era prea strălucită fiindcă prin pacea de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi Puterile centrale (Germania şi Austria) dădu posibilitatea înaltului comandament german să-şi concentreze toate forţele pe frontul de Vest. Consecinţa militară au fost cele trei ofensive germane din Martie şi Aprilie asupra Franţei, ultima cu direcţia Paris. Spre norocul aliaţilor au început să sosească trupele americane, în luna August erau staţionate în Franţa 950.000 de soldaţi ca în Octombrie s'ajungă la 1.300.000. În aceasta atmosferă victorioasă pentru germani, s'a semnat pacea de la Bucureşti. Pentru formarea guverului Contele Czernin îi permitea regelui Ferdinand să aleagă din doi candidaţi la postul de

prim-ministru, Primul era P.P. Carp, acesta propunea schimbarea dinastiei, învinuind-o pe cea actuală de imoralitate, pe când al doilea Al. Marghiloman susţinea că regele Ferdinand nu putea fi făcut responsabil de ceea ce a hotărât voinţa poporului român. Tot aunci, după armistiţiu, şi marele ziarist încăodată subliniază acest lucru, C. Stere scoate ziarul "Lumina" unde într'o serie de articole alcătuieşte procesul răspunderilor privind pierderea războiului, în treacăt e menţionat şi regele, dar numai în mod secundar, pe ei îl înteresa în primul rând, Basarabia. Clauzele păcii de la Bucureşti au fost atât de dure încât Ch. Maurras în "Mauvaise traite" (un tratat rău) îl aminteşte şi crede că aliaţii l-au luat de model când au încheiat tratatul de pace cu Germania, semnat la Versailles. Tratatul de la Bucureşti din 7 Mai 1918 prevede furnizarea de către România, Germaniei şi Austriei toate produsele ei industriale şi agricole; la fel industria petroliferă era luată în arendă pe un termen de 90 de ani. Toate crestele aflate de-alungul Carpaţilor erau trecute Austro-Ungariei. În ziarul lui C. Stere "Momentul", G. Ibrăileanu publicase un articol închinat Ceahlăului, care conform noilor

frontiere nu mai aparţinea României, muntele despărţit de Moldova arăta ca un catarg al unei corăbii smuls de furtună, întreaga istorie a Moldovei şi preisagiul ei erau desfigurate: "Articolul lui Ibrăileanu era străbătut de o profundă emoţie; frazele de un lirism concentrat, emoţionau ca simfonia a 3-a a lui Beethoven ... Fără îndoiala, exprima sensibilitatea unui intelectual, dar dacă aş avea la îndemână acel articol l-aş pune alături de discursul rostit în parlamentul Marghiloman, cu prilejul ratificării tratatului de pace, de deputatul ţăran David Şerpeanu, din judeţul Dorohoi. Aceeaşi sensibilitate rănită, aceeaşi durere românească exprimate într'o formă clasică." Pacea de la Bucureşti însemna înrobirea economică a ţării, oamenii au reacţionat împotriva guvernului liberal, acuzat de uşurinţa în prepararea militară în vederea intrării în acţiune. guvernul Marghiloman la 27 Martie 1918 obţinea Basarabia, exact ca în 1945 Rusia Sovietica punea la dispoziţia guvernului Petre Groza, Ardealul de Nord ca o consolare pentru robia ţării. C.C. Arion, professor de Drept la Universitatea din Bucureşti, ministru de externe în guvernul Marghiloman, considera că tratatul conform situaţiei disperate a României şi adăoga că în 1916

Marghiloman a susţinut continuarea neutralitaţii, de ce nu a fost ascultat? C.C. Arion, era satisfăcut că au părăsit România toţi antanto-filii, în frunte cu Take Ionescu şi repeta iar că era vorba de cel mai bun tratat ce-l putea obţine ţara în împrejurările date, convins fiind că nemţii vor câştiga războiul. Trei ani mai târziu l-a revăzut pe C.C. Arion la Bucureşti în casa lui din strada Corabiei. Era bolnav, moralmente abătut, dându-şi seama că politic era un om sfârşit. La Iaşi în redacţia ziarului "Arena" erau adunaţi mai mulţi tineri, care vroiau sa transforme foaia lor în tranşee, cultivând un spirit de frondă, şi maestrul crede că merită să-i numească: "Al. A. Busuioceanu, Ion Vinea, Demostene Botez, Al. A. Hodoş, cu toţii stapâniţi de un imperios elan dea sfărâma vechile tipare ale presei. I.G. Duca îşi exprima prin Spiru Hasnas dorinţa de-a-l cunoaşte pe Şeicaru, respectivul a fost între 1910 şi 1916 criticul literar al revistei "Flacăra", pe când în refugiu redactor la ziarul "Mişcarea", oficiosul partidului liberal. "I.G. Duca nu avea nimic solemn, distant, dimpotrivă era de o comunicativitate naturală. Se vedea că era familiarizat cu lumea gazetărească din care făcuse parce într'o oarecare măsură; îl înteresa apariţia în

presa a acelor elemente formate în patetica aventură a războiului. Conversaţia s'a desfăşurat în jurul experienţei mele pe front." Duca îl admira pe Ionel Brătianu, explicabil fiindcă fusese colaboratorul său intim, din timpul neutralităţii şi era singurul ministru care cunoştea gândurile celui ce cărmuia destinele poporului român. Pe-atunci tânărul Şeicaru îl critica pe I. Brătianu pentru desmăţul din timpul neutralităţii şi lipsa de înzestrare a armatei, ceea ce lui Duca îi apărea ca o mare nedreptate: "Va veni o zi când acţiunea politică a lui Ionel Brătianu va fi un capitol din istoria României şi atunci vei putea măsura cât de greşit eşti astăzi". Când a murit Ionel Brătianu, P. Şeicaru a scris un articol în care sublinia că rolul lui în realizarea unirii tuturor Românilor este asemănător cu cel jucat de Cavour în Italia. Cu acea ocazie I.G. Duca i-a reamintit cele spuse la Iaşi. Din Mai 1918, până la moartea sa, mărturiseşte marele ziarist, a păstrat o neştirbită prietenie lui I.G. Duca. Într'o zi, Hasnas îi spusese că planul lui Duca, însuşit şi de Ionel Brătianu era să ralieze toate elementele mai răsărite ale generaţiei războiului, dar nu va reuşi deoarece liberalii sunt înteresaţi doar să-şi accentuieze structura bancară şi să transforme

partidul în proprietatea marei burghezii româneşti. Nu Duca va avea cuvântul hotarâtor ci Vintilă Brătianu. Astfel îşi vor atinge noul ideal fiii de negustori şi meseriaşi din cadrul monstruoasei coaliţii, adaptaţi la noile metode ale vieţii moderne, vor urca şi mai repede pe treptele de sus a marilor bogătaşi, întărind clasa marii burghezii. Niciunul dintre ei nu cunoştea lucrarea lui Balzac despre "Melmoth reconcilie", în care diavolul nu mai vânează sufletul bieţilor oameni, când pentru câştigarea lor are dispoziţie bâncile ca şi instituţiile financiare, pentru grabnica robie a omului intrat în slujba oarbă a banului. Melmoth însuşi, eroul englezului Maturine, deşi şi-a vândut sufletul diavolului nu mai e nevoit să stea în infern, fiindcă reconciliat cu lumea de pe pământ îşi poate lua vechiul loc fără nici problemă, ca slujbaş într'o bancă oarecare. Încă l-a impresionat şi nu-l va uita niciodată, sfatul lui Spiru Hasnas, mort peste un an de tuberculoză, să nu se înroleze ca scrib al partidului liberal, ca şi al niciunuia altul ci dacă poate să rămână independent, să-şi urmeze numai propia conştiinţă. Familia lui I.G. Duca era din Moldova din comuna Plopona, judeţul Tutova. Tatăl său, director al şcolii de Poduri şi Şosele, era şi directorul general al Căilor

ferate. I.G. Duca prin inteligenţa sa sprintenă, sensibilitatea şi imaginaţia cu înclinări literare cât elocinţa sa naturală parcă îl destinau vieţii politice. După ce şi-a luat licenţa în drept în ţară, s'a dus la Paris unde şi-a susţinut teza de doctorat în 1902 cu subiectul "Societăţile cooperatiste în România" (210 pagini), acasă a intrat în magistratură, fiind numit judecător la Horezu, judeţul Vâlcea. Îndrăgind peisajul oltenesc a rămas o viaţă întreagă legat de această pitorească regiune, dornic să traducă în faptă iubirea lui pentru ţărani. Astfel, I.G. Duca a pus bazele obştei de cumpărare a moşiei Maldăreşti, dovedindu-se că şi el este un bun haretist. Pe această moşie găsindu-se o culă veche, părăsită, din 1850 nelocuită o cumpără ca membrul obştei, cu încă două hectare împrejurul ei, pe când fiecare ţăran cumpărase între 5 şi 10 hectare. Restaură Cula pe care mai apoi o impodobi cu icoane şi scoarţe ţărăneşti. Despre ea spunea: "Cula îmi rezumă existenţa necăjită a poporului românesc. Arhitectura casei este subordonată ideii de apărare contra năvălitorilor. Dar ce frumos se încadrează liniile arhitectonice acestui peisaj Cula de la Măldăreşti îi ofera un liniştit refugio pe tot timpul verii. Pamfil Şeicaru de multe ori a fost oaspetele lui I.G. Duca la Măldăreşti şi a dormit în Culă, printre

icoanele şi scoarţele ţăraneşti când şi prin liniştea nopţii începu, încetul cu încetul sa devie contemporan cu cei închişi în ea anume făcută să adapostească pe ţinta: şii ce aşteptau bandele lui Pazvantoglu. În 1908 a fost numit director general al Băncilor populare şi al Cooperativelor, funcţie în care s'a bucurat de preţuirea lui Spiru Haret, admirându-i râvna la fapta şi idealismul lui dezinteresat. I.G. Duca era convins că prin cooperaţie şi credita se putea schimba soarta ţăranului român, şi căuta să uite că detronarea lui Vodă Cuza s'a facut în 1866 de liberali, tocmai pentru a întrerupe politica ţărănească a Domnitorului. Din răscoalele ţărăneşti din 1907 trăsese concluzia că e nevoie de o reformă radicală agrară pentru a uşura traiul obiditei ţărănimi. În 1914 I.G. Duca este numit ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor, luând succesiunea lui Spiru Haret: "Avea numai 33 de ani; era cel mai tânăr ministru din Guvern. Mic de statură, amestec de nervozitate şi delicateţă aproape femenină, ascunzând-şi emotivitatea şi de-aceea părând timid, reţinerea lui era şi temperamentală dar şi consecinţa unei alese educaţii." Titus Enacovici care-l avusese profesor pe G. Duca îi vorbise de contrastul dintre fiu şi tată: "Acesta din urmă, era un om rece ca un tratat

de geometrie, puţin comunicativ, pedagog sever şi minuţios, nu l-ă văzut niciodată râzând, nici cei puţin zâmbind; cu un superior simţ al datoriei, a servi ţara era pentru el, un comandament moral. Georghe Duca făcuse studiile în Ecole centrale din Paris, dar în toată atitudinea lui părea un produs prusac. Probabil că această severitate a exercitat-o şi asupra copiilor lui." Ion G. Duca, continuând tradiţia familiei a fost de o rară corectitudine. Printre cei ce în timpul anilor neutralităţii umblau după câştiguri rapide, el s'a strecurat ca un mustrător exemplu de corectitudine. Ionel Brătianu l-a stimat şi i-a acordat totala lui încredere pentru respectivele calităţi ale caracterului său. După război i s'a încredinţat ministerul agriculturii şi domeniilor, decretul - lege al reformei agrare purta semnătura lui I.G. Duca. Din păcate însă, I. Brătianu a avut nevoie de el ca ministru de externe, funcţie în care considera că succesul personal trebuie să fie absent în orice acţiune diplomatică. Şi dacă pentru André Tardieu diplomaţia însemna "căutarea transacţiei" pentru I. Duca diplomaţia era arta nuanţelor, sforţarea de a apropia punctele de vedere, fără să altereze mişcarea spre obiectivul final. În acest sens, se vorbea în Franţa mult de România şi deloc de el ca minitru de externe, ceea ce însemna că

simţul datoriei îl obliga pe Duca să folosească fondurile miniterului pentru propaganda României şi nu a lui personală. În viaţa parlamentară I.G. Duca a fost leaderul partidului liberal în opoziţie. Replica sa era spirituală, fără să rănească adânc pe nimeni, vocea îi era clară, debitul precis, niciodată nu dezbătea problema unui atac personal. Se poate spune că I.G. Duca era opulsul doctorului N. Lupu: "El conisdera dezbaterea parlamentară ca o forma de colaborare, pasionată adesea, dar respectând anumite limite ale decenţei, ca o formă a stimei pe care, reciproc parlamentarii o datorează "faţă de convingerile celorlalţi". În discursurile sale se ferea de o retorică uşoară, construcţia frazei era solidă dar îi lipsea suflu de pasiune care cucereşte. Era convins, cuvintele tari deformează expunerea clară a ideilor, aşa cum gesticularea dezordonată strica armoniei corpului omenesc. Preţuia elocinţa ca pe o formă literară, în acest sens ţinuse o conferinţa despre nenumaraţii oratori pe care a avut ocazia fericită să-i auză, mărturisindu-şi totodată convingerea verificată şi intărită zilnic, că oratoria dispare.

În acest context, I.G. Duca ascultându-i a încercat să le pătrundă tehnica, de a identifica forţa misterioasă prin care reuşeau să învingă rezistenţa unor convingeri contrarii. P. Şeicaru, subliniază valoarea caracterizărilor lui I. Duca asupra unor oratori, la aceştia desigur admira nobila elocinţă, dar nu-şi pierdea spiritul de observaţie, pătrunderea lui de critic cunoscător. Iată portretul lui Jaures: "Mişcare, putere, un dinamism care cutremura, o furtună care ridica totul în drumul ei. Când ascultai perioadele lui succedându-se ca valurile unei mări, te treceau fiorii. Nu era ceva omenesc, era ceva cosmic - o prevestire parcă a revoluţiei sociale." "De altfel, totul concura pentru a-ţi produce aceasta impresie. Înfăţişarea lui masivă, un cap mare, pătrat, o barbă tăiată ca în piatră, nişte mâini groase de muncitor manual, o voce puternică de bas, gesturi energice, sacadate şi violente, pumnii încleştaţi şi totuşi, dominând această brutalitate, o gândire înaltă, o formă literar aleasă, o cultură clasică şi un idealism de apostol. Eloconţa lui Jaures a făcut mai mult pentru izbânda socialismului în Franţa, decât truda militanţilor." Total opusă era elocinţa politicanului Viviani: Sedus de elocinţa lui Viviani "înaripată, poetică, rând pe

rând mlădioasă şi energică insinuantă şi sguduitoare". Duca nu-şi pierdea spiritul critic. Era strălucirea literară a formei în care se exprima Viviani care încânta nu ideile, nu logica - argumentării: "Un fond banal învesmântat în cele mai sclipitoare zale". Şi adaogă marele ziarist: Nu se putea o mai exactă caracterizare. Dintre oratorii români îl reţine pe P.P. Carp şi îi evoca atitudinea avută în Consiliul de Coroană din Iulie 1914, cu această ocazie I.G. Duca lăsa posterităţii imaginea marelui om de stat: "Desaprobam, cu desăvârşire tot ce spunea, dar nu mă puteam stăpâni sa admir fraza incisivă, vigoarea argumentaţiei juvenila, combativitate a acestui moşneag credincios convingerilor lui până la sublim şi până la absurd. O atare elocinţă nu putea stârşi decât în apoteoza unui neîntrecut succes sau în catastrofa unei înfrângeri shakesperiene." Acelaşi spirit de observaţie calm, de înregistrare chiar şi a celor mai neînsemnate amănunte le demonstreaza I.G. Duca în eseul "Mâinile" care a surprins prin fineţea lui literară. Pentru Duca o simplă strângere de mână definea caracterul omului, astfel se putea vorbi de mâna minunată a regelui Ferdinand, de mâna elocventă a lui Maiorescu, mână deschisă a lui Take Ionescu, mână îngrijitoare a lui Averescu până la

mână molatecă a lui Ion I.C. Brătianu. Fără îndoială I.G. Duca avea o pregătire intelectuală solidă, el studiase cu râvnă în severa disciplină moştenită de la tatăl său, nu întâmplător evocarea oratorilor auziţi, începe cu cel pe care l-a admirat cel mai mult şi ale cărui idei şi le însuşise: "Să-mi fie permis să încep cu Waldeck-Rousseau ca un postum omagiu al tânărului student în Drept, care dintr'o modestă galerie a palatului Bourbon, l-a admirat de atâtea ori, fără sa fie avut măcar voie să-l aplaude." În fond, scrie Pamfil Şeicaru, I.G. Duca încerca să-şi ascundă sub autoritatea lui politică, necesară a înfrâna unele înclinări nu prea ortodoxe ale oamenilor săi, o fire sensibilă de romantic, astfel că era un veşnic mereu îndrăgostit, printre amorurile sale mai mult imaginare decât sensuale, se inscria şi marea artistă Ana Luca, de la Teatrul Naţional. Sentimentul său romantic se manifesta şi prin dragostea pentru frumuseţile naturii de unde la Măldăreşti îl puteai întâlni în plimbările sale pe solitarul Duca insoţit de câinele său mare ciobănesc, contemplând majestuoasa înalţare a Parângului. Nu rar, marele ziarist îl insoţea în drumurile sale: "Făceam doi kilometri pe ios, urcam un dâmb şi ajungeam la locul unde obişnuit făcea un popas,

aşteptând apusul soarelui. Era un loc admirabil pentru a contempla Parângul. Şi în fiecare zi, privirea lui se odihnea în contactul cu majestatea peisajului. Întreaga poezie a acestei privelişti muntoase punea stăpânire pe sufletul lui care se adâncea în contemplarea acelei privelişti pline de culoarea înălţimilor...". Pe când câinele mergea întotdeauna înaintea lui, liniştit ca şi când ar fi slujit drept ghid: "Duca îl iubea mult şi când îl mângăia îl privea în ochi, căutând în privirea lui căldura unui devotament. Într'o zi mi-a făcut o apropiere între calităţile câinelui ciobănesc şi ale ţăranului, subliniid faptul că nici câinele ciobănesc şi nici ţăranul nu sunt agitaţi; au în liniştea lor o siguranţă, o voinică acceptare a primejdiilor eventuale." Pe Pamfil Şeicaru l-a intrigat întotdeauna contrastul existent între lumea modernă a politicianului şi omul de la Măldăreşti iubind singurătatea, cu un câine ciobăniesc drept tovarăş şi contemplând majestuoasa splendoare a Parângului. Şi mai ţine să adaoge autorul nostru: "În I.G. Duca există o sensibilitate, un lirism, conţinut pe care le ascundea cu mare grijă. Îi plăceau casele vechi având o adevărată oroare de arhitectura modernă, de acele blocuri care năpădiseră Bucureştiul. Şedeam în strada Romană, într'o casă

veche construită pe la 1820. Odăile spaţioase, zidurile groase făceau casa călduroasă în timpul iernei şi racoroasă vara. Lui Duca îi plăcea această casă care păstra în arhitectura ei farmecul Bucureştiului de altădată şi mai ales bolta de viţă îl încânta. Când m'am mutat şi-a manifestat părerea de rău şi nici argumentul cel mia serios, mulţimea şoarecilor care dealungul unui secol, puseseră stăpânire pe pivniţă şi ziduri, nu l-a convins." În exil având posibilitatea să citesc Amintirile politice ale lui I.G. Duca, apărute în trei volume în Jon Dumitru-Verlag (editura I. Dumitru) Muenchen, 1981, am putut sa confirm cu prisosinţă, portretul său liric şi romantic pe care ni l-a lăsat Pamfil Şeicaru, ca o parte ascunsă, tainică a sufletului lui I.G. Duca, fără de care nu se va înţelege evoluţia politicianului către o catastrofă nemeritată, în acest mod dintr'un personaj nobil în romantismul său petrecut în plimbările şi dragostele sale ideale de la Măldăreşti la un erou shakespearer-ian, una din figurile tragice ale Istoriei noastre. Îmi vine în minte una din primele amintiri ale copilăriei mele. Mama statea la masă şi citea ziarul, pe când în faţa mea pe prima pagina mi se arăta fotografia unui domn distins a cărui imagine era încadrată într'un chenar negru. "Cine e acest domn?"

am întrebat-o eu pe mama, de la care am primit mai târziu, plin de tristeţe, următorul răspuns: "Este I.G. Duca primul ministru al Ţării asasinat de legionari." Nu numai că m'a impresionat dar eram stapânit de o dureroasă nelinişte: "Ce fel de oameni puteau fi aceia care au omorât aşa o lumină de om, a cărui superioară nobleţe o simţeam, astăzi ştiu, datorită intuiţiei atât de desvoltată în conştiinţa fragedă a copilului. Povesteşte chiar P. Şeicaru că vizitând biserica San Pietro in Vincoli din Roma, statuia lui Moise de Michelangelo a mişcat-o în mod deosebit pe fiica sa Viorela, abea de doi ani jumătate, ori printr'un fenomen asemănător am trăit şi eu, copil, moartea lui I.G. Duca, absurdă în tragismul ei. Şi să recunosc, că nici astăzi, cuvintele copilului de altă-dată nu şi-au pierdut din sincera lor actualitate. Moartea lui Ionel Brătianu în Dec. 1927 şi a lui Vintila Brătianu în Decembrie 1930 l-a obligat pe I.G. Duca să preîeie şefia partidului literal, în împrejurări din cele mai vitrege. Se ştie că partidul liberal conform atitudinii lui Ionel Brătianu, la 7 Inuie 1930 nu putea sa fie de acord cu revenirea la tron a regelui Carol al II-lea, astfel că cei mai mulţi membrii ai partidului s'au manifestat public ostili regelui. Odată cu intrarea şi a Elenei Lupescu în ţară îşi dă demisia şi Iuliu Maniu din guvern,

considerându-l pe rege ca un om lipsit de onoare fiindcă nu s'a ţinut de promisiunea de a nu se întoarce pe tron, împreună cu ţiitoarea sa, Lupeasca. Marea greşală săvârşită atunci a fost menţinerea în continuare a PNŢ-ului la guvernare, căci dacă cele două partide mari politice ar fi rămas unite, ferm pe poziţie, regele ar fi fost obligat să-şi menţină obligaţiile luate. Pus în faţa unor atare realităţi, Carol al II-lea îşi puse în gând să colaboreze cu partidele mici, ca partidul ţărănesc radical al lui Gr. Iunian, dizidenţa naţionaltărănistă, partidul liberal al lui G. Brătianu, dizident şi el, partidul naţional-creştin al lui Oct. Goga, pentru a face un guvern de coaliţie înlocuindu-l pe cel al lui Vaida Voevod. (Ceea ce însearma că partidul naţional ţarănist rămas la putere nu-l agrea pe regele Carol al II-lea, ceea ce ne determină sa credem că rămânerea la guvernare a fost făcută cu aprobarea lui Iuliu Maniu, şi pe această cale a guvernului, regele să-i simtă adversitatea celui retras Iului Maniu. Nu nemai preocupă de-aproape acest episod având istoricul său propriu, dar am reţine faptul ca Pamfil Şeicaru consideră că împrejurările l-au impins pe rege, contra voinţei lui, la dictatură, ceea ce ne-ar mira dacă nu imediat în paragraful următor nu l-ar

compara pe Carol al II-lea cu regele Louis Philippe al Franţei, şi subliniază ca are multe asemănări de caracter cu el, fiind de altfel, prin familia Orleans, înrudiţi. Ca regele Franţei şi Carol II îşi însuşise ideile lui Guizot: "tronul nu este un fotoliu gol ... Coroana stă pe capul unei persoane inteligente şi libere ... ea nu este un lucru simplu şi fără viaţă." În revista "Caricature" regele Louis-Philippe e reprezentat sub forma unui scamator care muta ca pe nişte trei ghiulele mici Julia, Revoluţia şi Libertatea, după cum îi este voinţa pentru a încheia emfatic, numai există nici libertate, nici revoluţie, totul depinde de mişcarea mâinii mele. Şi maestrul ne da anumite lămuriri: "Aceeaşi scamatorie făcea şi Carol al II-lea, amuzându-se să dea în spectacol partidele, să arate cu o satanică voluptate, caracterele gelatinoase ale oamenilor politici lipsa unei osaturi a convingerilor." Desigur, aşa văzând lucrurile, Carol al doilea nu avea nevoie să declare dictatura căci şi într'un regim democartic, întocmai ca Louis-Philippe, îşi putea exercita calitaţile de bun dictator, cu o anumită faţadă ce nu o mai avea după 12 Februarie 1938. E o diferenţă de nuanţe, pe care desigur o sesisează prea bine maestrul, dar vrea să-şi râdă de cei ce refuzau să-i perceapă ironia.

Regele Louis-Philippe avea pasiunea de a domina, adică îşi depăşea cu mult atribuţiile de domnie, nu altfel ca şi Carol al II-lea, încât prinţul de Joinville îl scria ducelui de Nemours, (amândoi fii regelui) în 1874 (data e greşită nu poate fi decât 1844, LouisPhilippe a fost detronat în 1848, prin revoluţia din Februarie şi moare în 1850, deci cu 24 de ani înainte de data tipărită greşit): "Totul depinde de rege. S'a obişnuit să guverneze şi îi place să arăte ca este el cel care guvernază ". Victor Hugo în Mizerablii, făcând portretul acestui rege, spune: "guvernează prea mult şi nu domneşte de ajuns". La toate acestea, Pamfil Şeicaru mai adăoga, Louis-Philippe a devenit factorul principal al instabilităţii guvernelor, uzând şi abuzând de prerogativele lui. În zece ani a avut 19 guverne, dintre acestea unul de trei zile, condus de ducele de Bassano. Carol al II-lea dacă nu a avut intenţii s ajungă la dictatura se explică prin faptul că prin guvernarea lui îşi exercita din plin înclinările sale dictatoriale, ca de altfel Louis Philippe despre care chiar fii lui susţineau ca s'a obişnuit sa guverneze. Împrejurările care l-au dus pe rege la dictatura lui personală din Februarie 1938, au fost greu de prevăzut, deci nu a pregătit-o sistematic ci a stat sub dependenţa dezvoltării neaşteptate a Gărzii de fier, aceasta

ameninţa domnia lui Carol II, din respectiva cauză dictatura regală a fost mai mult decât o schimbare de regim politic, prin ministrul său de interne apoi devenit prim-ministru, regele declara război organizaţiei naţionaliste, omul său de încredere, fostul naţional-ţărănist, Ar. Călinescu a declarat presei franceze că el va distruge cât se poate de repede Garda de Fer. Atât despre regele-dictator Carol al doilea, pe care de altfel chiar Pamfil Şeicaru îi va recunoaşte aceasta dublă distincţie. În anul 1933, evenimentele politice îi forţară pe regele Carol al II-lea să aducă la guvernare partidul liberal şi în acest sens. Duca n'avea nici enrgia, nici temperamentul sa reziste maşinaţiilor regale şi camarilei sale condusă de Elena Lupescu zisă şi Duduia, mai ales că Duca era un monarhist convins, deci nu poseda nici tăria sufleteasca să se declare contra regelui. S'au dus tratative de reconciliere între partidul liberal reprezentat de I.G. duca şi de cel desenat din partea lui Carol II, în persoana ingenierului Malaxa, politic neutru. S'au întâlnit la ferma de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru. În sfârşit destinderea s'a realizat încât în Nov. 1933 I.G. Duca forma guvernul.

A doua zi după depunerea juramântului, pe la 11 noaptea, Duca l-a chemat la telefon şi la rugat pe marele ziarist să vină să-l vadă. Impresia lui era că regele era binevoitor dar în mod evident mai persistau unele reticenţe, o oarecare neîncredere. Duca îi vorbise de recenta venire la putere a lui Hitler, acesta dacă-şi va aplica planul va provoca un nou război mondial, dacă nu-l va aplica, el şi partidul său, va cădea de la putere deschizând drumul comunismului. Nu arăta nicio satisfacţie ca a ajuns şeful guvernului, de fapt apogeul carierii oricărui adevărat politician. Îi mai relatase despre forma pur protocolară de a fi şi a încercat să obţină şi colaborarea lui G. Brătianu în noul guvern dar l-a primit şi ţinut tot timpul în picioare, fără să-i întinda mâna deci nesocotise cele mai elementare reguli de politeţe: "George Brătianu, în calitate de fiu al lui Ionel Brătianu, se socotea succesor de drept la şefia partidului, deci pentru el I.G. Duca era un uzurpator. Fără îndoială că George Brătianu avea şi alte calităţi în afară de aceea de fiu al lui Ionel Brătianu, de-aceea l-a surprins nesocotirea unor obligaţii de elementară politeţă." De la venirea lui Hitler la putere asupra Cehoslovaciei şi Austriei pluteau umbre grele de ingrijorare, cu atât mai mult cu cât la 19 Octombrie

1933, ministrul de externe al Germaniei, anunţase pe secretarul general al Societăţii Naţiunilor printr'o telegramă că Germania se retrage din instituţia, pe care o conduce. Asta însemna ca regimul hitlerist ţinea să-şi asigure posibilitatea de a se înarma fără nicio intervenţie din afară, aşa dar la orizont se anunţau zorile unui nou război. Desigur Cehoslovacia care avea 40 la sută din populaţie cehi, nemţi sudeţi 27 la sută şi 18 la sută slovaci, prezenta o situaţie ce putea să-l nelinişteasca pe şeful statului Beneş, amenînţarea Germaniei hitleriste devenea tot mai actuală. Formula statului Cehoslovac trebuia să se desvolte după modelul unei republici federative, dar s'a opus naţionalismul ceh cu oprimarea celorlalte naţiuni, principiu adoptat încă de pe vremea lui Masaryk, politică desigur continuată şi de Beneş. Acesta din urmă citise "Mein Kampf" şi lucrarea lui Rosenberg privind viitorul politicei externe germane în Europa centrală. E de menţionat că mişcările germanilor-sudezi n'au inceput cu Heinlein, încă în 1880 germanii din nordul Boemiei au cerut unirea cu Reichul german, conducătorul lor fiind Georg Schonerer, socialist antisemit precursor al naţional-socialismului hitlerist. Beneş urmărea cu atenţie toate mişcările de dreapta din ţările vecine şi a reţinut agitaţia mişcarii Gărzii de

Fier, în măsura în care România era un factor esenţial al Micei înţelegeri. Beneş, cu siguranţă sprijinit şi de anumiţi politicieni apuseni, i-a cerut lui Titulescu sa intervină pe lângă guvernui liberal român, să dizolve acestă mişcare, înainte de alegeri. Propunerea nu a fost primită cu simpatie de guvernul liberal, mai ales ca nu corespondea principiilor liberare ale lui Duca, însuşite de la Waldeck-Rousseau: "Cred că regula fundamentală a unei democraţii este manifestarea în deplină libertate a opiniilor ... Trebuie să se poată scrie, vorbi, întruni în toată liberatea; în acest mod opiniile cele mai excesive ca şi cele mai smintite să poată ieşi la lumină. Astfel, graţie unei polemici, unui război de idei, fiecare va căuta să facă din principiile şi doctrinele lui principiile şi ideile ţării. După aceste dezbateri, după aceasta discuţie şi propagandă, ţara va judeca. Aici începe rolul autorităţii ... ea asigură executarea voinţii suverana. Privită în acest sens autoritatea, nu este decât forţa legală pusă în serviciul deciziilor unui popor liber." Mai mult, prim-ministru Duca a cerut să fie informat de prefecţii săi dacă mişcarea legionară prezintă vreun pericol de a câştiga alegerile. Toţi, au fost de aceeaşi părere ca legionarii nu vor obţine mai mult de 7 la sută. Totuşi datorită presiunii lui N. Titulescu, ameninţând cu demisia în cazul când guvernul va refuza dizolvarea Gărzii de Fier, deci decretul a fost

semnat de I.G. Duca, în calitatea sa de prim-ministru. Premierul nu putea şti la ce prigoane a expus mai ales tineretul naţionalist cu atât mai aprige cu cât te apropiai de sate, astfel că i s'au adus la cunoştiinţă lui I.G. Duca svonuri alarmante privind primejdia în care se afla, dar n'au luat nicio măsură nici el, nici siguranţa Statului: "Cu o săptămână înainte de atentat l-am văzut (pe I.G. Duca) seara cu soţia lui, ieşind, dintr'un cinema de pe Calea Victoriei ... Atentatul s'a putut executa pe peroul gării Sinaia, fără nicio dificultate, de trei tineri legionari." Impresia produsă de respectivul atentat a fost zguduitoare. O atare crimă politică nu s'a mai întâmplat din 1862 când a fost asasinat primulministru Barbu Catargiu, autorul nu s'a putut stabili niciodată. S'a mai încercat o probă de asasinat neizbutit asupra lui Ionel Brătianu de către un muncitor dezechilibrat psihic, Jelea, membrul unei organizaţii anarhiste condusă de un oarecare Reichmann. Imediat dupa ce I.G. Duca a căzut ciuruit de gloanţe pe peronul Sinaia, omorăt pe loc, a fost transportat în sala de vânatoare a castelului Peleş, unde se expuneau cadavrele animalelor ucise, ca trofee pentru vânători.

Din cauza acestei neglijenţe, în popor a existat versiunea că regele ar fi fost informat că I.G. Duca va fi asasinat în gara Sinaia, după se va ieşi dintr'o şedinţă de lucru avută cu regele Carol II şi el nu a luat nicio masură concretă. Fără îndoială, conchide marele ziarist, uciderii lui I.G. Duca i se potrivesc vorbele lui Talleyrand după executarea ducelui d'Enghien: "e mai rău decât o crimă, este o greşală". Prin paragraful următor, Pamfil Şeicaru ne descrie motivele prin care regele, până la urmă, totuşi ar fi avut interesul ca să-l înlăture pe prim-ministrul liberal din calea sa, în el supravieţuia spiritul lui Ionel Brătianu, cel ce i-a luat odinioară şi ultimul drept de a se întoarce pe tronul României, convingându-l în acest sens până şi pe regele Ferdinand sa-i ia dreptul de mai fi prinţul lui moştenitor: "În acea seară de sfârşit de Decembrie, pe peronul gării Sinaia, slab luminată, I.G. Duca rostogolindu-se la pământ era exact omul care ar fi putut pune frâna unei domnii începând să alunece pe panta primejdioasă a abuzului de autoritate; I.G. Duca nu ar fi putut cuceri afecţiunea lui Carol al II-lea; dar corectitudinea lui, exemplarului devotament faţă de

interesele superioare ale ţării, chiar rezistenţa lui la abuzuri ar fi sfârşit prin a reţine pe monarh de la abuzul de autoritate ... cu I.G. Duca a căzut una din frânele de care regele avea nevoie. Rămas numai cu Iuliu Maniu ca obstacol de învins, regelui Carol i-a fost mult mai uşor să-l manevreze - precipitându-se spre regimul personal, spre lovitura de Stat din 13 Februarie 1938, spre toate ororile - ca la sfârşit să alunece pe dâra de sânge lăsată de asasinate, la abdicare." Drept încheiere, cităm rândurile finale ale articolului lui Pamfil Şeicaru prin care ni se repetă marile calităţi ale caracterului aparţinând omului şi politicianului I.G. Duca, pe această cale marele ziarist îi pregăteşte, aşa cum i se cuvine un splendid apogeu întru veşnicie: "A trecut de atunci un sfert de secol. Revăd modestul lui apartement în strada Cometa, biroul aşa de micuţ că doi oameni abia puteau să se mişte. Îmi defilează atâtea amintiri în care se găseşte omul politic de o impecabilă corectitudine, de un patriotism fără prihană, şi încerc o mare tristeţă. Un om politic necunoscut: I.G. Duca." I.G. Duca e înmormântat în pronaosul bisericii satului Urşani, locul fiind artistic descris de Doamna picturii româneşti Olga Greceanu, în lucrarea sa: "Specificul naţional în pictură" Tiparul Cartea românească,

Bucureşti. Dar înainte de a reda un fragment din capitolul respectiv, va trebui să amintesc faptul că dna Olga Greceanu a locuit în Cula ca poartă numele familiei Greceanu - aflată în apropierea Culei de la Măldăreşti a lui I.G. Duca - şi ea şi-a împodobit casa cu minunate picturi murale realizate în stilul urieşesc al coborâtorilor pe ape, vechii Blajini, îmblânzitori ai zimbrilor vâlveni, distinşi cu o cruce pe fruntea lor: "Dar acolo unde apare toată puterea de creaţie a poporului român, unde apare limpede sentimentul cel stăpâneşte de veacuri pe el, reprezentantul psihic al naţiei româneşti, e la bisericuţa Urşani din judeţul Vâlcea, în apropiere de Mănăstirea Horez ... În pronaosul acestei bisericuţe nu e prea multă lumină. Dupa ce îţi obişnuieşti puţin ochii cu întunericul, tot nu deosebeşti nimic, dar ai impresiunea că toţi pereţii din pronaos se luminează, sau mai exact se albesc şi în aceeaşi clipă prinzi şi senzaţia că numai eşti singur. Începe interiorul să se profileze cu oameni, oameni însă cari nu fac nici o mişcare, nici un zgomot, adunaţi în masă mare, umăr la umăr, muţi. Întorci capul şi abia atunci vezi de jur împrejur cum îţi apar unul câte unul, chipuri albe, abstracte, chipuri de oameni de altădată. Sunt ctitori cari n'au nici coroane de Voevozi pe cap, nici giubele, nici trupul acoperit cu vesminte de brocart, nici anterii dublate cu mătase din Constantinopole, nu sunt nici boeri Cantacuzini

Creţuleşti, Buzeşti, Goleşti, Greceni, Măldăreşti, Chiculeşti, dar ceea ce e cu totul nou şi neaşteptat ca ctitorie sunt simplii ţărani, ţărance şi popi. Stau înşiraţi pe toţi pereţii, ţăran lângă ţăran, în costumele lor de ţară, ca o pată albă, lânga altă pată albă; tote şi scurteici, îi şi leibăraşe, cămăşi şi marame, toate sunt albe. Nici o culoare, nici o putere. O genială realizare, o creaţiune originală, chiar cea mai originală, printre toate manifestările artistice ale zugravului român ... ctitorii Bisericuţei din Urşani, stau în rând, aliniaţi, egali, fără pretenţii de trufie şi întâietate, reculeşi, temuţi, bănuitori de o soartă rea, nădăjduind totuşi una bună, cu inima strâinsă, cu faţa serioasă cu ochii mari, limpezi, minunaţi cu frica în Dumnezeu, cu mâinile încrucişate peste piept, cu buzele strânse cu palmele goale, căci ultimul ban la temelia acestei bisericuţe a fost pus. Priveliştea acestor figuri zugrăvite e o încântare. Nicăeri misticismul nu l-am găsit atât de dramatic ca aci. E mai mult decât o înşiruire de ctitori: spiritual vorbind, e o scenă religioasă în ţinuta lor, în felul de a fi lipiţi de perete, fără volum, fără relief, fără să sufle în faţa lui Dumnezeu; e redată o anumită stare a omului care pecetluieşte întreaga fiinţă a ctitorului şi a zugravului şi care conţine în sine toate elementele ce alcătuiesc credinţa şi în cari se contopesc toate feţele sufletului românesc."

Nobila concepţie şi viziune a dnei Olga Greceanu, au fost urmate la Biserica din Bogata Olteancă, în naosul căreia pictorul Costin Ioanid a zugrăvit un şir de sfinţi ţărani, în alb şi negru, fără alte culori, ca şi ţăranii credincioşi din Urşani. Şi dacă pentru Ch. Peguy catedrala de la Chartres era templul a toate calăuzitor, noi vom fi nevoiţi să recunoaştem că pentru sufletul nostru ortodoxromânesc, dreptate are doamna Olga Greceanu, acest rol spiritual ni-l descoperim, în pronaosul Bisericuţii din Urşani unde e înmormântat I.G. Duca înconjurat de portretele albilor săi ţărani! De unde se poate deduce că I.G. Duca pe ultimul său drum, şi-a găsit în pronaosul Bisericuţii din satul Urşani locul de veci, lângă cei pe care i-a iubit, cel mai mult în viaţă: ţăranii români, ziditorii de suflet creştin şi ctitori de biserici. Încetul cu încetul în pronaosul bisericii din Urşani la mormântul lui I.G. Duca şi sub lumina ctitorilor ţărani, ne adunăm ca la o masă a tăcerii îngenunchind, primim din noi confirmaerea că fără morţii noştri, noi n'am putea exista. Şi ca într'un svon de sfânta liturghie să ascultăm cuvintele zugravului de la Urşani, citat de aceeaşi

doamnă Olga Greceanu, ca sacra încheiere a cărţii sale: "Daca voiaşti a te deprinde cu meşteşugul zugrăviei, o, zugravule, întâi te povăţuiaşte catre tine şi mai înainte să te iscuseşti câtăva vreme închipuind dacă eşti ori nu iscusit pentru meşteşugul acesta, pentru că dela Dumnezeu e dat şi dumnezeesc lucru este acesta. Căci tuturor arătat iaste aceasta, prin cea nefacută de mână icoană, pe care însuşi El Dumnezeul, omul Isus Hristos, pre prea sfântul obrazul lui zugrăvitu-l-a în sfânta măramă a Veronicăi, lăsând acolo dumnezeiasca lui închipuire; şi să nu faci pe lucrul tău prost şi cum s'a întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu bună cucernicie ca pre un dumnezeesc lucru ... Ia aminte, dară!" *** Sfârşit SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI (Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. III, autor: Ovidiu Vuia www.editura Rita Vuia, Septembrie 2008