Vol. Iii Urmeaza Kap. 16

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

16. Ziua eroilor, 1985, la Val du Roy (Soultzmatt) În memoria lui Pamfil Şeicaru Sânge fără răspuns o, de-ar fi linişte cât de bine a'ar auzi ciuta călcând prin moarte. În versurile lui Lucian Blaga, "mister al corolei de minuni al lumii", Ciuta întrupează Fapta ieşită din matca obişnuită a zilei, cu măreţia ei calcă prin paşi de lumină, după pilda grădinarului biblic dintr'un sfânt Noli me tangere, astfel transfigurat întunerecul morţii trece în religia naţiunii numită istorie şi mitologie. Aşa îşi cântau ele rostul lor în mine, lovindu-mi inima cu degetele lui Orfeu lira-i de ivoriu, pierdută pe valurile albastre ale mării. Sufletul îmi era aplecat sub forma statuii transformate în gestul hieratic abstract al Rugăciunii lui Brâncuşi, lângă crucile cimitirului de la Val du Roy, unde îşi dorm somnul de veci soldaţii români, morţi în prizonieratul german din primul război mondial, anii 1917-1918. Totul îmi

pare asemenea unei procesiuni din care nu se vedeau ieşind din pământ decât mâinile împreunate spre rugăciune la Domnul: Mâinile lui Rodin, întitulate, în fiinţa lor pură: catedrală gotică. Fiecare cruce exprima spiritul de fecioară, curat ca mineştergurile şi simplu în credinţa-i ca bucoavnele Cazaniilor vechi, ale unei Putne albe, biserica plaiului moldav cu mormântul voevodului voevozilor Ştefan cel Mare, străjuit de cădelniţa lui Daniil Sihastru, mereu aprinsă, din balada lui Dimitrie Bolintineanu. În liniştile sacre ale mănăstirii se aude cum îşi bate clopotele Buga cea mare, pentru slava lui cântată, pe textul cadenţelor Doinei lui Mihai Eminescu: Ştefane, Măria Ta Tu la Putna nu mai sta ... În această zi a Eroilor, în jurul crucilor din cimitirul de la Val du Roy, s'au adunat ca la o chemare din străfunduri, sobor de patriarhi michelangeleşti, toţi ceilalţi martiri ai: neamului, Istoria vie a Românilor. Dintre ei desluşesc: Pe Ion Vodă cel cumplit, despre el, Haşdeu, "un uvrier şi un artist totodată" când povesteşte zice - - sé "că inima simţea în adâncul său

ceea ce scrie condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului." Mihai Viteazul, pprimul domn al ţărilor româneşti unite, ucis mişeleşte la Turda, a descălecat din lăcaşurile de sub pădure, Mănăstirea Dealului şi Târgoviştea, cetatea de scaun al trecutului nostru, în legătură cu ea şi Suceava, susţinea M. Kogălniceanu că pentru el însemnau mai mult decât Sparta şi Atena. La picioarele tronului domnesc, Nicolae Bălcescu îi oferă lui Mihai-Vodă istoria sa, pe care a scris-o cu sânge pe lespezile veşniciilor. Pe Horia îl văd coborând din versurile lui Aron Cotruş, "ţăran de cremene / cum n'a fost altul să-şi semene / Horia! ..." Iar pe Cloşca, aşa cum îi ştiam modelat într'un medalion din ghips de sculptorul R. Ladea, lucrare aflată pe peretele de de-asupra patului meu de copil. Soldaţii Smârdanului din 1877, cum trăiesc în pânzele lui Nicolae Grigorescu, în poeziile lui Alecsandri şi Coşbuc. Cât şi cei morţi la apărarea podului peste Jiu, alături, de doamna lor şi a noastră, Ecaterina Teodoroiu împreună cu toţi vitejii primului război mondial. Este bine să se ştie că în cinstea acestora a ridicat Brâncuşi

monumentul său de la Tărgui-Jiu, triptic pe altarul poporului român, Masa tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana infinitului sau fără de sfârşit numită de fapt de autor, Coloana recunoştiinţei purtată eroilor căzuţi în războiul dus pentru realizarea României mari. În acest sens monumental ar reprezenta creşterea sentimentului de recunoştiinţă cu fiecare nouă generaţie prin care ne-ar apropia tot mai mult de cer, aspect uitat chiar de Brâncuşi, atunci când spre capătul vieţii ducea cu primarul Chicago-ului tratative să realizeze în oraşul american o unică, în ce priveşte dimensiunile gigante, nouă Coloană infinită, care, să admitem, că nu avea ce căuta în metropola fostă a gangsterilor şi azi a abatoarelor, spre binele acestei opere româneşti, moartea l-a împiedecat pe sulbtor să-şi realizeze respectivul proiect. Şi să ne gândim la toţi cei dispăruţi, fără cruce pe stepele Rusiei cântaţi de Radu Gyr şi Al. Gregorian, ca şi în temniţele comuniste, îi strânge la piept, România, statuie de Oscar Han, reprezentând pe Mama lui Pamfil Şeicaru. De altfel, aşa cum am scris-o, marele ziarist a fost el însuşi un erou al primului război mondial distins cu ordinul Mihai Viteazul în această calitate pe care niciodată nu a uitat-o, a făcut pe lângă donaţia statuii Mama pentru cimitirul de la Val du Roy, tot in memoria eroilor căzuţi în războiul prim mondial, a ridicat pe

cheltuială proprie monumentul Victoriei de la Mărăşeşti; şi tot din dania lui personală a ctitorit Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova, căreia, i s'a dat numele mamei lui P. Şeicaru, şi a fost înălţată pe locul unde au pierit mulţi din camarazii săi, surprinşi de atacul năpraznic al nemţilor, declanşat chiar în primele zile ale războiului, odată cu intrarea României în luptă, în August 1916. Şi din măreţul cor nu poate lipsi Avram Iancu. Tănăr, "Craiul Munţilor" ne apare astfel din tabloul lui Barbu Iscovescu până la fotografia ce-o purta bunica mea între lucrurile sale dragi, moştenită de la mamăsa Marta, căsătorită cu notarul Chevereşan din Baia de Criş, făcută cu puţin înainte de moartea sa petrecută în acelaşi sat, al Zărandului atât de iubit de el, căci nu întra în casa omului, ci se aşeza pe o bancă în vecini, cu fluierul în mâini. El ne aminteşte de ale versuri populare, adaptate de L. Blaga, autorul unei piese închinate lui Avram Iancu: În pădure toate păsările dorm, Numai una n'are somn Cată să se facă om

Încăodată am siguranţa că acest miracol al păsării măiastre de pe umărul Dochiei, regina poeziei lui Eminescu, poate să se împlinească pe aceste locuri, în cimitirul de la Val du Roy. Ne aflăm într'o biserică mare a naturii, al cărei plafon îl constituie cerul senin, coviltirul azur întins peste pietrele Doamnei de pe Rarău, peretele absidei înălţat ca la Dragomirna e format din brazii svelţi şi verzi cum nu sunt decât în Carpaţi, umbrind drumurile pe care şi azi îl mai poţi întâlni pe Dumnezeu, cu mirosurile Lui de rai, amintind prospeţimea cetinei înrourate de lacrimile nopţii. Totul era ca acasă, din acestă cauză piciorul de plai, gura de rai, spaţiul mioritic, reconstituite în peisajul nostru autohton, leaş fi dat denumirea metaforică nu de Val du Roy, nici atât de Soultzmatt, cât mai degrabă de Val du Roy pâtre adică valea păstorului, mai apropiată de vatra strămoşilor noştri conduşi de Mioriţa, autentică epopee lirică a poporului romano-dac. Ca in fiecare an când treci peste pragul porţii de lemn şi intri în panteonul nemuritorilor, ai impresia că te ridici de la pământ, te afli mai în vecinătatea cerului, nu departe de odăile paradisului. Lumina bogotă ca o ploaie albastră peste creştetul brădetului este cea a Voroneţului, văzută prin negurile ce o înconjoară pare diamantină, ca un lăcaş pregătit, tocmai, pentru

ridicarea lui la cer. În timp ce foşnirile vântului printre crengi murmură doina ciobanului de pe Ceahlău şi Retezat, cântecul din fluer al lui Vasile Posteucă. Slujba religioasă a fost celebrată la masa albă desigur a tăcerii, ritualul meditaţilor interioare lăudând îngeri ce coboară sofianic, pentru a sfinţi vinul şi pâinea euharistiei, la ceasul ceasurilor când pământescul profan se întrepătrunde cu divinul ceresc, modalitate de a participa la desăvârşirea tainelor, trăită de experienţa zilnică a ţăranului român, totul fiind echilibrat armonic, aşa cum se definesc şi desenele de pe vasele foarte vechi, după unii, chiar dacice. De o parte şi alta a mesei principale se află două mese mai mici de altar, ca în spatele lor să se afle trei cruci, cea din mijloc albă ca giulgiul, este acea purtată pe Golgota de Mântuitor, pe când cele mici, una o reprezintă pe Fecioara Maria, iar cealaltă de la stânga pe Sf. Ioan Botezătorul, întreg ansamblul corespunde unui Deisis, Cristos ca Panocrator, se lasă înduplecat de mama lui Precistă să fie mai îngăduitor cu oamenii, pe când Ioan ca reprezentant al Vechiului Testament îşi dă seama că nu are dreptul să se amestece. Întregul mister ortodox trece peste Calvarul

Crucificării şi ajunge la taina învierii pe care o trăeşte cu toată bucuria inimii, pe când atât catolicul cât şi protestantul se opresc la Răstignire, în primul plan se află Isus-Omul şi nu Isus-Dumnezeu cum se întâmplă la biserica ortodox răsăriteană. La sfârşit a urmat momentul culminant al festivităţii, pomana, vinul şi grâul, cerul şi pământul, vor fi împărţite, prin binecuvântarea Sămănătorului biblic, pentru odihna sufletelor celor ce au murit în desţărare. Există o îngrijorare a acestoara că ar putea muri fără să li se facă o pomană după obiceiul cel străbun şi să nu li se ofere prilejul liturghiei prin care se permite despărţirea de cel fără viaţă, după cum a făcut-o şi Fecioara Maria sărutându-şi fiul mort înainte de definitiva lor despărţire. Acest ritual ţinut la înmormântarea unui credincios, se numeşte "Ultima Sărutare". Dintre toţi vorbitorii, m'au impresionat cuvintele rostite de un român sud-dunărean, tribal, locuitor al Bulgariei. El a atras atenţia ascultătorilor săi asupra drapelului aflat lângă cele arborate, francez şi român, că cele cinci culori, roşu, galben, albastru galben şi negru, au fost alese de Kogălniceanu şi Vasile Ion Cancea, viitorul Vasile Lewski, erou bulgar. Încăodată ni se atrage atenţia asupra destinului vitreg al fraţilor noştri de dincolo de Dunăre, pe care avem

datoria să nu-i uită. Să-mi fie iertat dacă nu pot să amintesc pe niciun alt vorbitor, fiindcă a luat cuvântul cine a vrut ca de la o tribună liberă. Lucrul de altfel lăudabil la alte manifestaţii, a constituit de data acesta o disonanţă a solemnei adunări, singura însă. Desigur s'au tulburat ordinea şi armonia de templu necesară a fi respectată în astfel de momente de reculegere adâncă. Ritualul colectiv pretinde forma sacerdoţiului. Seara am petrecut-o la bun român în cadrul unei agape, adică agapă = iubire creştinească cină ca în casa Martei şi Mariei, pe vatra sfinţei ospitalităţi şi a o'emnei omenii româneşti. A doua zi ne-am reîntâlnit la cimitirul din Hagenau unde se află alt sute de morminte în care sunt îngropaţi, soldaţi morţi în prizioneratul german din primul război mondial. Înainte de a începe slujba divină, s'au aprins lumânări pe braţele de piatră ale crucilor astfel că cimitirul s'a transformat într'un uriaş policandru, arborele lui Jezeu, jertfă şi flăcări mistice, arzând la Dumnezeu. Şi aici serviciul religios a avut caracterul solemn al unui Te-Deum, ţinut întru'o Catedrală a neamului. Am aflat că Remus Radina se ocupă cu istoricul

cimitirelor, va scrie deci cartea aşteptată de noi toţi, cerută de memoria ostaşilor înmormântaţi la Val du Roy şi Hagenau. Îi dorim ca mâna bătătorită de lanţurile temniţelor comuniste, asemenea celei a evanghelistului Matei de pictorul Caravaggio, să cunoască îndrumarea inspiraţiei heruvului, deci îi urăm din toată inima să reuşească în temerara sa acţiune. Acest martir al închisorilor comuniste işi va căuta locul de veci lângă eroii de la Val du Roy. Litania sa este asemănătoare cu a Dacului din Mai am un singur dor de Eminescu sau cu cea a Păstorului Mioriţei, năzuieşte la contopirea cu spaţiul mioritic, poartă în piept dorul său, de el vorbeam deci nu tocmai metaforic: Să le spui că la nunta mea / A căzut o stea./ Am plecat şi de astădată înnoiţi de la Val du Roy (Soultzmatt) şi Hagenau. Fericiţi că am putut încăodată să gustăm, ca din potirul Graalului, sublimul Clipei furate Eternităţii, trăire în eresul spiritului românesc, Ciuta călcând prin moarte. Mai departe, nu se poate continua decât pe limbajul, Poeziei: Cimitirul eroilor de la Val du Roy (Soultzmatt)

Natura le zideşte catedrală Plafonul, cer lăsat peste pădure Şi poarta la intrare triumfală Cioplită'n lemn de-a moţului săcure. Calci iarba cum în sanctuar o dală, Spre brazii ce-s ai culmilor azure De pe Carpaţi, formând sub geana pală, Absidei din altar, coloane pur. Aliniate, grav, pentru paradă Stau crucile dând ultimul onor Că'n ţara unde scris le-a fost să cadă Tot n'au uitat mioriticul ponor. - Jertfa eroilor, sânge şi spadă, Ne-adună azi, la Curţile cu dor. *** 14. Iulie 1985